Venere și Madonă

De Mihai Eminescu
Ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este,
Lume ce gândea în basme și vorbea în poezii,
O! te văd, te-aud, te cuget, tânără și dulce veste
Dintr-un cer cu alte stele, cu-alte raiuri, cu alți zei.

Venere, marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie,

Braț molatic ca gândirea unui împărat poet,
Tu ai fost divinizarea frumuseții de femeie,
A femeiei, ce și astăzi tot frumoasă o revăd.

Rafael, pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată,

Sufletu-mbătat de raze și d-eterne primăveri,
Te-a văzut și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate,
Te-a văzut plutind regină printre îngerii din cer

Și-a creat pe pânza goală pe Madona Dumnezeie,

Cu diademă de stele, cu surâsul blând, vergin,
Fața pală-n raze blonde, chip de înger, dar femeie,
Căci femeia-i prototipul îngerilor din senin.

Astfel eu, pierdut în noaptea unei vieți de poezie,

Te-am văzut, femeie stearpă, fără suflet, fără foc,
Și-am făcut din tine-un înger, blând ca ziua de magie,
Când în viața pustiită râde-o rază de noroc.

Am văzut fața ta pală de o bolnavă beție,

Buza ta învinețită de-al corupției mușcat,
Ș-am zvârlit asupră-ți, crudo, vălul alb de poezie
Și paloarei tale raza inocenței eu i-am dat.

Ți-am dat palidele raze ce-nconjoară cu magie

Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal,
Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot, simfonie,
Din ochirile-ți murdare, ochiu-aurorei matinal.

Dar azi vălul cade, crudo! dismețit din visuri sece,

Fruntea mea este trezită de al buzei tale-ngheț.
Și privesc la tine, demon, și amoru-mi stins și rece
Mă învață cum asupră-ți eu să caut cu dispreț!

Tu îmi pari ca o bacantă, ce-a luat cu-nșelăciune

De pe-o frunte de fecioară mirtul verde de martir,
O fecioar-a cărei suflet era sânt ca rugăciunea,
Pe când inima bacantei e spasmodic, lung delir.

O, cum Rafael creat-a pe Madona Dumnezeie,

Cu diadema-i de stele, cu surâsul blând, vergin,
Eu făcut-am zeitate dintr-o palidă femeie,
Cu inima stearpă, rece și cu suflet de venin!

                                                  * * *

Plângi, copilă? - C-o privire umedă și rugătoare

Poți din nou zdrobi și frânge apostat-inima mea?
La picioare-ți cad și-ți caut în ochi negri-adânci ca marea,
Și sărut a tale mâne, și-i întreb de poți ierta.

Șterge-ți ochii, nu mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea,

A fost crudă și nedreaptă, fără razim, fără fond.
Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire,
Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.
1883
Poemul ”Venere și Madonă” de Mihai Eminescu este alcătuit din două tablouri poetice. Primul tablou
poetic cuprinde 10 catrene, al doilea tablou poetic două catrene. Deși structural poemul ”Venere și Madonă” este de
mică întindere, el poate fi considerat o artă poetică eminesciană, care dă seamă de geniul poetic al creatorului ei și
totodată implică o viziune mai largă, mai cuprinzătoare a poetului cu privire la tema dragostei în general, și al
unor ipostaze feminine, în particular. Titlul poemului este un joc de cuvinte, inocent și totodată amar, al poetului.
”Venere” vine de la Venus, planeta Venus, a dragostei, prin extensie de la zeița romană Venus, a frumuseții, grației
și dragostei, de la prenumele Veronicăi Micle, alintat ”Venere”, dar poate veni și de la Vineri, o zi cu încărcătură
creștină, ziua răstignirii Mântuitorului. Pe de altă parte, și eu nu cred că în mod inconștient, ci voit, poetul a dat
glas unei antinomii: purității, frumuseții și grației cu bolile transmisibile pe cale sexuală, ”bolile venerice”. Așa vom
înțelege mai bine tonul poetului în această poezie care oscilează de la adorație sinceră, venerație și odă de dragoste
adusă persoanei iubite, până la ironie, sarcasm, satiră virulentă, pamflet, ridiculizare și reproș încărcat de
amărăciune. Tema poeziei este, prin urmare, ”femeia” cu tot ceea ce ea îi inspiră poetului: puritate, inocență, ideal,
frumusețe, sfințenie, sacralitate, pe de o parte, și egoism, lipsă de suflet, lipsă de fecunditate, corupție, cruzime,
cochetărie, vulgaritate, flirt, prostituție, demonie,”spasmodic, lung delir”, ”inima stearpă, rece și cu suflet de venin”.
Prin urmare, figura de stil pe baza căreia este construit poemul și care devine astfel figură de compoziție este
antiteza, între un ideal de puritate și ”buză-nvinețită de-al corupției mușcat”. Pe de o parte avem portetul
”fecioarei”, în strofele 1-4 și în ultimele două strofe, 10-12. Pe de altă parte avem portretul ”bacantei” cuprins în
versurile 5-10. Ipostazele eroinei sunt următoarele: ”ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este”, ”Venere,
marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie”, ”braț molatic ca închipuirea unui împărat poet”, ”divinizarea
frumuseții de femeie”, ”regină printre îngerii din cer”, ”Madona Dumnezeie”, ”chip de înger, dar femeie”, ”prototipul
îngerilor din senin”, ”înger blând ca ziua de magie” (în strofa a cincea), ”înger-geniu”, ”înger-ideal”, ”o sântă”,
”ochiu-aurorei matinal” (strofa a șaptea), ”mirtul de pe-o frunte de fecioară” (strofa a noua), ”zeitate” (strofa a
zecea), ”copilă” (strofa a unsprezecea), ”sântă prin iubire”, ”demon cu ochi mari, cu părul blond” (strofa a
douăsprezecea). Aceaste ipostaze ale ”fecioarei”, ale unei fete sau femei pure, inocente, sfinte, sunt exprimate cu
ajutorul unor perifraze. Urmează, în strofele următoare, ipostazele ”bacantei”, exprimate tot cu ajutorul unor
perifraze sau substantive și adjective substantivizate: ”femeie stearpă, fără suflet, fără foc”, ”fața ta pală, de o
bolnavă beție”, ”buza ta învinețită de-al corupției mușcat”, ”crudă”, ”demon”, ”chicot”, ”ochirile-ți murdare”,
”bacantă”, ”spasmodic, lung delir”, ”palidă femeie, cu inima stearpă, rece și cu suflet de venin!” Avem de-a face în
această poezie eminesciană cu tot abisul unui suflet, sfâșiat între tendințe contrare, între dragoste și ură, între
adorație și respingere, între admirație și dispreț. Viața poetului trebuie să fi fost de-o cruzime inimaginabilă, de el
a putut compune un astfel de poem, ce urcă sentimentul de dragoste pe cele mai înalte culmi și apoi îl coboară în
Infern. Sigur că se pot găsi asemănări între ”Gemenii” și ”Înger și demon” și acest poem. Pe când în ”Gemenii”
Tomiris este un ideal de frumusețe, de puritate și de grație, dar care devine ”demonică” prin trădarea iubirii ce-o
leagă de Sarmis și totodată pe cei doi frați: ”Gândirea ta, divine, abia putu s-adune / Din mii minuni din lume o
singură minune, / Căci numai ţie singur îţi fie cu putinţă S-uneşti atâta farmec cu-atâta necredinţă...”, în ”Înger și
demon ”Ea un înger ce se roagă - El un demon ce visează; / Ea o inimă de aur - El un suflet apostat; / El , în umbra
lui fatală, stă-ndărătnic răzemat - / La picioarele Madonei, tristă, sfântă, Ea veghează.” în ”Gemenii”, Sarmis, deși
este înfățișat ca un înger, ca o zeitate neptunică, serafică, în final se dovedeștea fi un ”demon” care apare și dispare,
care acționează din ”umbră” și ca o umbră a fratelui său, cauzându-i în cele din urmă moartea. Există în aceste trei
poeme eminesciene o inversiune și-o suprapunere de roluri care ne pune pe gânduri. Aflăm abia în final, simțim în
mod inconștient, că ”îngerul” e de fapt demonul, și ”demonul” e de fapt ”îngerul”. Lucrurile nu sunt nici acum
tocmai limpezi: ”îngerul” se îmbracă în haina ”demonului” și ”demonul” se îmbracă în haina ” îngerului” , ei vor să
înșele, dar într-un mod inconștient, intuitiv și de-aceea cu atât mai periculos. Poetul o spune aceasta în felul său
poetic, liric, așa cum Caragiale a înfățișat, la rându-i, în opera sa discrepanța dintre aparență și esență. Însă în
opera eminesciană acest adevăr cutremurător îmbracă haina metaforei și este, de aceea, cu atât mai pregnant și
mai tulburător. Un ”demon” roșu prin sângele vărsat, trimis la moarte de lumea dezlănțuită, a fost și Iisus Hristos,
totuși el a fost mielul nevinovat jertfit pe cruce, iar îngerii roz din ceruri sunt de fapt creaturi ale Infernului. Ceea ce
transformă un înger în demon este trădarea, lipsa de statornicie și de fidelitate, de iubire, de sinceritate. Ceea ce
transformă un demon în înger este puterea de caracter, forța, concizia, asprimea în judecată, înțelepciunea stoică,
personalitatea fățișă, neascunsă.

În primul tablou al poemului, prima strofă, poetul se referă la noaptea inconștientului, a miturilor, a
arhetipurilor în versul inițial: ”ideal pierdut în noaptea unei lumi ce nu mai este”. Acesta este idealul feminin,
pierdut în noaptea inconștientului, Anima eternă. Lumea veche ”gândea în basme” și ”vrbea în poezii”, altfel spus își
transmitea înțelesurile, semnificațiile prin intermediul miturilor, al arhetipurilor și al metaforelor. Poetul, printr-o
exclamație poetică, ”vede”, ”cugetă” această ”tânără și dulce veste” într-o lume care avea ”un cer cu alte stele, cu-
alte raiuri, cu alți zei”. Prin urmare, totul era la început proaspăt, viu, nou, îmbrăcat în haina bogată a
semnificației. În această lume străjuia Venera, ”marmură caldă, ochi de piatră ce scânteie, / Braț molatic ca
gândirea unui împărat poet”, o divinitate care era întruchiparea frumuseții de femeie, care și azi, după trecerea
secolelor, a mileniilor, poetul o revede ”tot frumoasă”. Pictorul italian renascentist Rafael, renumit pentru
tablourile sale serafice, ”pierdut în visuri ca-ntr-o noapte înstelată”, cu sufletul ”îmbătat de raze și d-eterne
primăveri”, două metafore sugestive care exprimă inspirația divină, minunată pe care-o avea Rafael când a pictat
”Madonna Sistina”, a văzut-o pe Venera, pe Venus, în visurile sale ”și-a visat raiul cu grădini îmbălsămate”, un
epitet ornant, o imagine olfactivă care descrie strălucirea, somptuozitatea Edenului ceresc în care se află Madonna
”plutind regină peste îngerii din cer” - o altă metaforă, originală, într-o structură verbală și nominală. În strofa
următoare, poetul exprimă faptul că, prin intermediul inspirației artistice, al muzei care-l călăuzea, marele pictor a
creat pe pânza goală ”pe Madona Dumnezeie”, un Dumnezeu feminin așadar, Sophia în ipostază precreștină, o
ființă feminină ca o regină, cu ”diademă de stele”, o metaforă pentru a descrie strălucirea veștmântului, și ”surâsul
blând, vergin”, două epitete postpuse care exprimă blândețea, bunătatea, compasiunea, inocența. Tabloul este
întregit de un chip palid înconjurat de ”raze blonde”, o metaforă pentru a descrie buclele de aur ale împărărătesei
cerești, ”un chip de înger”, dar totuși femeie, căci ”femeia-i prototipul îngerilor din senin”, o aluzie a poetului la
mitul Androginului. Urmează, în strofele 5-10, portetul unei femei decăzute, nedemne de dragostea poetului, un
”înger căzut”. Poetul își îndreaptă ironia și sarcasmul asupra acestei ființe care l-a dezamăgit prin cochetărie,
vulgaritate, flirt, cochetărie, purtare nedemnă de obiectul adorației și dragostei sale. Pare-se că poetul a adunat în
această femeie tot idealul din sufletul său de poet, dintr-o viață lipsită de noroc, așa că trădarea este cu at ât mai
copleșitoare. Poetul pare să ne spună că n-a avut în viață nici un ideal, decât acesta, căruia îi închină versurile sale
de adorație, de amor, de dragoste sacră, dar totodată și de dispreț, ironie, cinism, dezamăgire crudă. Poetul a
”zvârlit asupră-ți, crudo, vălul alb de poezie / Și paloarei tale raza inocenței eu i-am dat. / Ți-am dat palidele raze
ce-nconjoară cu magie / Fruntea îngerului-geniu, îngerului-ideal, / Din demon făcui o sântă, dintr-un chicot,
simfonie, / Din ochirile-ți murdare, ochiu-aurorei matinal”. Asemănătoare versurilor din ”Epigonii”: ”Poezia? Strai
de purpură și aur peste țărâna cea grea” este versul care conține, de asemenea o metaforă (și o invcație poetică, un
adjectiv substantivizat în cazul vocativ): ”și-am zvârlit asupră-ți, crudo, vălul alb de poezie”. ”Beția de care
vorbește poetul în versurile de mai sus: ”Am văzut fața ta pală de o bolnavă beție, / Buza ta învinețită de-al
corupției mușcat” este o beție dionisiacă, orgiastică, în contrast cu detașarea apolinică a omului superior. În
ultimele strofe, tonul poetului devine uman, plin de compasiune, de milă pentru ființa pe care a târât-o prin noroi:
”Plângi, copilă? - C-o privire umedă și rugătoare / Poți din nou zdrobi și frânge apostat-inima mea? / La picioare-
ți cad și-ți caut în ochi negri-adânci ca marea, / Și sărut a tale mâne, și-i întreb de poți ierta. // Șterge-ți ochii, nu
mai plânge!... A fost crudă-nvinuirea, / A fost crudă și nedreaptă, fără razim, fără fond. / Suflete! de-ai fi chiar
demon, tu ești sântă prin iubire, / Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.” Versul ”Poți din nou zdrobi
și frânge apostată-inima mea?” este genial, și numai Eminescu îl putea scrie. În acest vers stă întreaga chintesență
a poemului, oscilarea între durere și seninătate, între dragoste și ură, între dispreț și caldă iubire și compasiune.
Suferințele prin care a trecut atât poetul, cât și aleasa inimii sale, nu i-a îndepărtat, ci i-a apropiat și mai mult, i-a
legat printr-o legătură de nezdruncinat. Versurile finale: ”Suflete! de-ai fi chiar demon, tu ești sântă prin iubire, /
Și ador pe acest demon cu ochi mari, cu părul blond.” exprimă dualitatea vieții, a iubirii, depășită prin
indestructibilitatea totului, care se cucerește numai cu prețul dragostei adevărate, al credinței în Dumnezeu.

Poemul este o chintesență de frumusețe prin armonia și virtuozitatea versului poetic, cucerită printr-o
îndelungă șlefuire a cuvintelor și esențializare. Poemul este alcătuit, așa cum am arătat, din douăsprezece catrene
și două tablouri poetice având măsura versului de 15-16 silabe, un vers lung așadar, rima încrucișată și ritmul
constant, predominant iambic. Alături de iamb mai întâlnim peonul (1 și 4), anapestul și hipermesomacru, un ritm
foarte rar de inspirație cultă. Astfel, din punct de vedere prozodic, ultima strofă a poeziei se prezintă în felul
următor: Șter-geți o-chii, nu mai plân-ge!... A fost cru-dă-nvi-nu-i-rea, / A fost cru-dă și ne-dreap-tă, fă-ră razim,
fă-ră fond. / Su-fle-te! de-ai fi chiar de-mon, tu ești sân-tă prin iu-bi-re, / Și a-dor pe a-cest de-mon cu ochi mari, cu
pă-rul blond.” ( _U_U_U_UUU_UUU_U / UU_UUU_UUU_UUU_ / _UUUUU_UUU_UUU_U /
UU_UUU_UUU_UUU_) ( IAMB, IAMB, IAMB, PEON 1, PEON 1, IAMB / ANAPEST, PEON 4, PEON 4, PEON4 /
HIPERMESOMACRU, PEON 1, PEON 1, IAMB / ANAPEST, PEON 4, PEON 4, PEON 4) .