UNIVERSITATEA „OVIDIUS” CONSTANȚA

FACULTATEA DE DREPT ȘI ȘTIINȚE ADMINISTRATIVE

SPECIALIZAREA DREPT
AN I, IFR
DISCIPLINA: ISTORIA STATULUI ȘI DREPTULUI

Religia la sciți și pedeapsa

divină

PROFESOR COORDONATOR,
CONF. UNIV. DR. MARILENA MARIN

STUDENT,
POPA (SILISTRĂ) ELENA-ALEXANDRA

CONSTANȚA
2020

1
Cuprins:

Introducere..........................................................................................................................pg. 3

I. Notă istorică.....................................................................................................................pg. 4

II. Religia sciților................................................................................................................pg. 8

Anexa 1..............................................................................................................................pg. 11

Anexa 2...............................................................................................................................pg. 16

Bibliografie.........................................................................................................................pg. 19

2
 Introducere

Lucrarea de față poartă titlul ”Religia la sciți și pedeapsa divină”, prezentând o scurtă
trecere în revistă a datelor istorice cu privire la sciți, așa cum sunt relatate în principalele
izvoare scrise, îndeosebi opera lui Herodot.
Proiectul este structurat în două capitole, respectiv Notă istorică și Religia sciților, urmate de
două anexe.
Capitolul I al lucrării înfățișează informații cu privire la originea sciților, astfel încât putem
observa că majoritatea învățaților sunt de acord asupra originii indo-europene a sciților,
anume asupra caracterului lor iranian. Modul de organizare a triburilor, ocupațiile, locuințele,
date despre îmbrăcăminte sau diferențe sociale sunt tratate, la rândul lor, în cadrul acestui
capitol.
Capitolul II prezintă elemente în legătură cu religia sciților, divinitățile în care aceștia
credeau, conceptul de viață după moarte, precum și riturile funerare. Ca o trăsătură particulară
a religiei scite este absența templelor, a unei caste speciale de preoți și a reprezentărilor
antropomorfe despre zei.
Anexa I vine în sprijinul lucrării și aduce în prim plan câteva noțiuni pe care le regăsim de-a
lungul textului, prezentându-le în mod explicit, așa cum sunt înfățișate în cadrul Dicționarului
Explicativ al Limbii Române. Mai mult decât atât, ceea ce s-a dorit a se realiza a fost un
glosar cu termeni de specialitate pe care i-am întâlnit în cuprinsul textului.
Anexa 2 reprezintă elaborarea unui test grilă din tema religiei sciților, cuprinzând nu doar
variantele de răspuns, ci și explicarea grilei, pentru fiecare dintre cele trei variante menționate.
Concluzia acestei lucrări, așa cum se dorește a se desprinde din cuprinsul textului, este
aceea că sciții, ca și alte popoare migratoare ale istoriei, reprezintă o parte a trecutului ce nu
trebuie dată uitării.

3
I. Notă istorică

Sciții erau cunoscuți drept populație nomadă de neam iranian, stabilită în secolul VIII
î.e.n. în stepele nord-pontice. Istoria sciților este mai bine cunoscută în perioada secolelor VI-
IV î.e.n. Aproape toate știrile pe care le avem despre ei au fost furnizate de Herodot, izvoarele
târzii aducând puține date noi. Stadiul actual al cunoștințelor se întemeiază pe examinarea
critică a textului lui Herodot și pe confruntarea lui cu izvoarele arheologice. Potrivit lui
Herodot, sciții nu erau de baștină, din ținuturile nord-pontice. Ei au venit dinspre răsărit,
izgonindu-i pe cimerienii localnici. Acest eveniment trebuie să se fi petrecut nu mult înaintea
colonizării grecești, poate chiar în secolul VII î.e.n. Sciții au întemeiat în regiunile nord-
pontice o puternică uniune tribală, probabil după modelul celei a cimerienilor, care cuprindea
și popoare nescitice. Nu știm dacă acestea din urmă se aflau în raporturi de egalitate tribală cu
sciții sau dacă erau supuși lor1.
Raportându-ne la scrierile lui Herodot în legătură cu originea sciților, acesta
înfățișează trei versiuni:
a) legenda lui Targitaos și a celor trei fii ai săi;
b) legenda de origine grecească despre Heracles și năpârca;
c) venirea sciților din Asia, urmată de așezarea lor în nordul Mării Negre, după alungarea
cimerienilor.
Primele două versiuni vin în sprijinul caracterului autohton al sciților. Ultima este deosebit de
valoroasă din punct de vedere științific. Astăzi se știe în mod sigur că sciții sunt indo-europeni
veniți în nordul Mării Negre din preajma ținuturilor răsăritene ale Caspicei. Drumul migrației
scite a trecut prin nordul Caspicei și bazinul inferior al Volgăi. Savantul ceh Safarik,
observând rădăcini iraniene în onomastica scită, au fost printre primii cercetători care au
susținut originea indo-europeană a sciților. Aceeași teză a fost îmbrățișată ulterior și în știința
rusă și sovietică, ca, de pildă, de V.F. Miller, A.I. Sobolevski, M.I. Rostowtzew. Cel din urmă
era de părere că sciții erau indo-europeni, cu infiltrații mongole. În mod exagerat, el susținea
că sciții și, alături de sciți, sarmații, populații de limbă și cultură iraniană, după ce au subjugat
populațiile nord-pontice, au răspândit în Europa sud-estică o cultură scită unitară, rezultată din
încrucișarea elementelor de cultură iraniene, grecești și autohtone. Problema suprapunerii
triburilor scite peste cele autohtone din Pont a fost studiată și de Ellis H. Minns, în lucrarea sa
1
Mona Bernhardt-Lörinczi, Istoria lumii în imagini, https://en.calameo.com/read/00283580920334c7e3393, pg.
8

4
fundamentală Scythians and Greeks. Împărțirea pe care o face Minns între triburile citate de
Herodot ține seama de diferențierile etnice arătate de Herodot însuși. Desigur, atribuirea
acestor triburi ramurii arice a indo-europenilor și, mai ales, a ugro-finicilor, turco-tătarilor etc.
încercată de Minns, azi nu mai e valabilă, dar, în general, Minns a făcut observații interesante
și demne de luat în seamă asupra mozaicului etnic pomenit în cartea a IV-a a Istoriilor lui
Herodot. Azi, majoritatea învățaților sunt de acord asupra originii indo-europene a sciților,
anume asupra caracterului lor iranian. În istoriografia sovietică, punctul de vedere al
diversității etnice a triburilor citate de Herodot, a celor așa-zise ”scitice” inclusiv, este
actulamente adoptat de majoritatea cercetătorilor2.
În mileniul al II-lea î. Chr., documentele înregistrează o strămutare de populație din
Asia Centrală spre apus; pe la 1600 î. Chr. încep migrațiile arienilor iranieni care, pornind din
mijlocul Asiei, se îndreaptă mai întâi spre Mesopotamia, Syria, Asia Mică, apoi prin nordul
Mării Caspice, spre stepa din sudul Ucrainei. Această mișcare de populație spre vest aduce un
grup de iranieni în sud-estul și nordul Mării Negre, unde istoria îi cunoaște sub numele de
sciți. Deși sosiți anterior, sciții sunt atestați de resturile arheologice în sudul teritoriului de azi
al Ucrainei abia din secolul al VII-lea î. Chr.; răspândirea lor în Europa răsăriteană, până în
Tracia, se termină în secolul al VI-lea î. Chr.3
Încă din primele pagini ale cărții lui Herodot, Istorii, Cartea a IV-a, aflăm că sciții
ocupau un vast teritoriu în nordul Mării Negre, de la Gurile Dunării până pe cursul inferior al
Bugului, și de la Nipru până la Marea Azov. Înainte de venirea sciților, regiunea nord-pontică
era ocupată de cimmerieni, care se aflau pe aceste meleaguri probabil din secolul al XVI-lea î.
Chr. La sosirea sciților, cimmerienii, dezbinați, s-au măcelărit între ei, apoi și-au îngropat pe
malurile Nistrului morții căzuți. Urmele cimmerienilor în regiunile pontice au fost atestate
până târziu în toponimie.
Începând cu secolul al VII-lea, valurile de sciți din nordul Mării Negre s-au răspândit
spre apus, unii spre nordul Carpaților, spre actuala pustă ungară, alții prin Carpații răsăriteni,
pătrunzând în Transilvania de sud, între Mureș și Olt, poate până spre Munții Apuseni, alții, în
sfârșit, prin Muntenia, Oltenia, Banat, până spre Marea Adriatică. Pentru infiltrarea sciților
spre vest servesc drept mărturii numeroase date arheologice. Agatirșii, despre care Herodot
spune că locuiau la izvoarele râului Mureș, sunt rămățițele valului de sciți desprins în secolul

2
Herodot, Istorii, Cartea a IV-a, Melpomene, traducere Felicia Ștef, Editura Teora, București, 1999, pg. 181.
3
Idem, pg. 9.

5
al VII-lea î. Chr., de cei de pe Nipru, val stabilit în Transilvania și tracizat deja pe vremea lui
Herodot4.
În a doua jumătate a secolului VI î.Hr. puterea sciților a devenit un pericol pentru
Imperiul Persan. Regele Darius I a fost nevoit să organizeze o expediție împotriva lor în anii
514—512 î.Hr. Se presupune că Darius urmărea să consolideze stăpânirea persană în Balcani,
în vederea cuceririi Greciei. Rezultatele expediției lui Darius au fost apreciate diferit de
cercetători. Nu este probabil să fi fost un eșec, așa cum scrie Herodot. Cert este că
expansiunea scitică spre vest a fost oprită, iar perșii s-au putut îndrepta spre Grecia. În sec. V
î.Hr. începe declinul puterii scitice. Locul stăpânirii persane în Balcani a fost luat pe la 470
î.Hr. de regatul odrișilor, care s-a opus înaintării scitice. Agatârșii din Transilvania au fost
totdeauna ostili sciților și nu au fost niciodată supuși de aceștia. Mai mult, regele scit
Ariapeithes, care stabilise relații prietenești cu odrișii, încuscrindu-se cu regele odris Teres,
este asasinat de regele agatârș Spargapeithes. Aceste informații fragmentare transmise de
Herodot nu permit reconstituirea istoriei evenimentelor din sec. V î.Hr., dar sunt suficiente
pentru a ne informa despre raportul de forțe dintre sciții, agatârși și odriși5.
Organizare
Sciții nord-pontici, în preajma expediției lui Darius, erau organizați în patru mari
triburi: sciții nomazi, nomazii regali, sciții agricultori și sciții plugari. Cercetătorii moderni
înclină să îi considere numai pe sciții nomazi ca sciți adevărați veniți din Asia, iar triburile
sedentare (agricultori și plugari), drept băștinași de origine etnică diferită, peste care s-au
suprapus triburile năvălitoare, asimilându-le. Organizarea societății scite din timpul lui
Herodot se afla în stadiul uniunii de triburi sub forma democrației militare, pe baza căreia se
nășteau treptat condițiile de formare ale unui stat de tip sclavagist, ale viitorului stat
centralizat ale lui Atheas (secolul al IV-lea î. Chr.).
Ocupații
Sciții năvălitori au adus cu ei o cultură materială avansată. Herodot relatează în cartea
a IV-a că sciții plugari cultivau grâul și pentru vânzare; comerțul se făcea probabil prin
intermediul grecilor. Săpăturile arheologice au scos la iveală seceri de fier și râșnițe, care
dovedesc gradul de dezvoltare a agriculturii din acea vreme. Oasele găsite în morminte, oase
de vite cornute, mari și mici, de cai și de păsări, vorbesc despre creșterea animalelor,
preocuparea de căpetenie a sciților nomazi.

4
Ibidem, pg. 10.
5
https://ro.wikipedia.org/wiki/Sci%C8%9Bi

6
Au făcut comerț cu grecii, de la care au adus vin, ceramică luxoasă și bijuterii, și cărora le-au
oferit grâu și sclavi. Sciții sunt cei care au introdus cânepa în Europa. În principal s-au făcut
cunoscuți în fața grecilor și a celorlalte populații înrudite cu ei prin faptul că erau foarte buni
războinici și mânuiau foarte bine arcul. Darius I, când a atacat stepele sciților, a spus că sunt
aproape imposibil de cucerit datorită faptului că sciții se repliau foarte bine și atacau pe
neașteptate.
Întreaga cultură materială a sciților se bazează pe o bogată prelucrare a fierului. Meșteșugul
topirii metalelor și al fierăriei, tipurile de ceramică scitică și, în special, prelucrarea metalelor
prețioase, din care își făceau podoabe ce se remarcau prin stilul animalier, tipurile de arme și
de harnașament, precum și ritul înmormântărilor în curgane căptușite cu piatră și bârne au
imprimat culturii materiale scite un specific atât de pronunțat, încât cultura scită a făcut o
adevărată epocă. Influența exercitată asupra populațiilor vecine, ca alazoni, calipizi, auhați,
catiari, paralați, neuri, melanhleni, budini, geloni etc., a fost atât de mare, încât tradiția a legat
pentru totdeauna existența acestor populații de numele sciților.
Locuințe
Locuințele sciților sedentari (agricultori și plugari) constau în colibe de lut, din care s-
au păstrat cîteva resturi. Sciții nomazi și regali își duceau viața în căruțe acoperite cu coviltire,
cu patru sau șase roți, împărțite în două sau trei mici încăperi și trase de două-trei pereschi de
boi fără coarne. Femeile și copiii trăiau mai mult în aceste căruțe, în timp ce bărbații le
însoțeau călare pe cai.
Îmbrăcăminte
Înfățișarea și îmbrăcămintea sciților sunt cunoscute din reprezentările de pe vasele de
aur și de argint găsite în morminte. Herodot exagerează caracterul războinic al sciților.
Diferențe sociale
Deosebirile de inventar dintre morminte - unele curgane sunt foarte bogate in obiecte,
altele, în schimb, sunt cu totul lipsite – constituie o mărturie asupra procesului destul de
avansat de diferențiere socială. Cu toate acestea, pe vremea lui Herodot, prizonierii de război
se pare că nu erau păstrați, ci vânduți în afara țării; sclavia, în Sciția propriu-zisă, se afla în
forma ei patriarhală6.

II. Religia sciților

6
Herodot, Istorii, Cartea a IV-a, Melpomene, traducere Felicia Ștef, Editura Teora, 1999, București, pg. 10-13.

7
 Religia sciților este cunoscută în special din relatările lui Herodot. Ca o trăsătură
particulară a religiei scite este absența templelor, a unei caste speciale de preoți și a
reprezentărilor antropomorfe despre zei. Zeul războiului era personificat, după cum arată
Herodot, printr-un pumnal încovoiat înfipt în pământ.
Divinități scite
Herodot a încercat să creioneze divinităţile scite după modelul panteonului grec.
Herodot spune în Istorii: „Ei cinstesc numai pe următorii zei: pe Histia, apoi pe Zeus şi Gaia,
ţinând-o pe Gaia drept soţia lui Zeus; după aceştia pe Apollo şi Afrodita cerească, pe Heracles
şi pe Ares. Acestor zei li se închina toţi sciţii, iar cei care sunt numiţi sciţi regali aduc jertfe şi
lui Poseidon. În limba scită, Histia se numeşte Taviti, iar Zeus, pe drept cuvânt după părerea
noastră, Pământul sau Api, Apollo – Goitosyros, Afrodita Cerească – Argimpasa,
Poseidon – Thagimasadas”.
Altfel spus, divinitatile adorate de sciti erau:
- Papa (sau Papaios) – cerul-tată, zeul protector;
- Api – pământul-mamă. Este căsătorit cu Papa;
- Tabiti – zeiţa focului şi a vetrei;
- Zeul Războiului – corespondentul lui Ares din mitologia greacă, reprezentat printr-o
sabie împlântată într-un morman de mărăcinişuri;
- Goitosyros – zeul soarelui;
- Argimpasa – zeul lunii;
- Tamimasadas – zeul mării.
Sciţii nu au clădit temple, altare sau statui. Fiind un popor de nomazi, templele ar fi
trebuit construite din lemn, dar Herodot ne încredinţează că în ţara sciţilor lipsa lemnului este
cumplită. Numai Zeului Războiului i se înalţă un altar din vreascuri. Iată cum ni-l descrie tot
Herodot: “În fiecare ţinut, lângă scaunul dregătorilor i-au ridicat lui Ares câte un sanctuar în
acest fel: snopi de vreascuri sunt strânşi laolaltă într-un morman cam de trei stadii în lung şi în
lat, dar mai puţin în înaltime. În fiecare an sciţii mai grămădesc peste movilă încă o sută
cincizeci de căruţe cu crengi, căci se surpa mereu din pricina ploilor. În varful acestei
grămezi, în fiecare departament al ţării se înfige un vechi pumnal de fier, care îl inchipuie pe
Ares”7.

7
Herodot, Istorii, Cartea a IV-a, Melpomene, traducere Felicia Ștef, Editura Teora, 1999, București, pg. 11.

8
Cu această excepţie se pare că vatra era singurul loc sacru, probabil de aceea Tabiti era cea
mai venerată zeitate.
Clasa sacerdotală (preoțească)
Nu avem ştiri sigure despre existenţa unei anumite ierarhizări, dar existenţa jertfelor ar
presupune şi o categorie specială de persoane. Cel mai probabil fiecare şef războinic
îndeplinea ritualul jertfelor umane sau animaliere. Este iarăşi posibil ca fiecare grup scitic să-
şi fi avut propriul şef religios. Din mărturiile arheologice desprindem faptul că şeful militar şi
religios al sciţilor se supunea unui ritual de investitură în care Tabiti îi acorda însemnele
puterii. Există unele indicii că regina sau soţia şefului militar putea îndeplini atribuţii
sacerdotale pe langă Tabiti. Bărbaţii primeau sacerdotiu prin alegere. Preoţii propriu-zişi
purtau veşminte ornamentale, aveau barba lungă, iar trupul şi-l încingeau cu un brâu. În faţă,
la brâu, purtau un fel de cupă, ca semn al slujirii preoţeşti. Nu este exclus ca preoţii sciţi să fi
avut printre obiectele sfinte şi o oglindă pentru alungarea duhurilor rele.
Sciţii aveau o mare încredere în aşa numiţii enarei (ghicitori), bărbaţi cu trăsături
deosebite de restul populaţiei: spâni, cu vestimentaţie specifică. Aceștia, fiind pedepsiţi pentru
totdeauna pentru un păcat săvârşit de strămoşul lor faţă de Marea Zeiţă (Tabiti), aveau, în
schimb, darul de a cunoaşte viitorul cu ajutorul unor mănunchiuri de beţişoare de salcie. Pe
acestea le aruncau pe pamant şi, din momentul în care se aşezau ele, făceau analize şi trăgeau
concluzii cu privire la viitorul imediat şi mai apropiat al persoanelor care le solicitau serviciul.
În acelaşi scop divinatoriu, enareii puteau folosi coaja de tei pe care, după cum ne spune
Herodot, ghicitorul o despica în trei şi dădea diverse răspunsuri răsucind-o pe degete.
Ghicitorii care nu prezic adevărul erau socotiţi mincinoşi. Pedeapsa pentru o minciună se
acorda în felul următor: enareul era urcat într-un car plin de crengi la care erau înjugaţi boi. Se
dădea foc carului şi condamnatul pierea în flăcări. Pedeapsa putea fi aplicată întregului neam
al ghicitorului fals8.
Credința în viața după moarte
Cei dintâi care se bucurau de o viaţă fericită după moarte erau vitejii, eroii, apoi cei care
nu şi-au încălcat niciodată jurămintele sacre şi nu au comis furturi. Dimpotrivă, cei care nu
aveau astfel de calităţi erau sortiţi chinurilor veşnice, erau daţi pradă duhurilor rele,
simbolizate prin animale feroce şi hidoase. Pe calea îndelungată către divinitatea judecătoare,
morţii aveau nevoie de obiecte magice care să îi apere de duhurile rele: săgeţi, oglinzi şi
hrană.
Rituri funerare
8
https://fishingwithdarwin.wordpress.com/religia-scitilor/

9
 Riturile funerare ale sciţilor erau de două feluri: unul particular, obişnuit, şi altul public.
După cel de-al doilea rit se înmormântau numai căpeteniile scite cu un fast deosebit.
- Ritul particular – decedatul era aşezat în car şi purtat de rudele apropiate pe la prieteni.
Aceştia primeau alaiul, îl ospătau şi dăruiau şi mortului bucate pentru drumul veşnic.
Se pare că abia în a patruzecea zi mortul era înhumat şi deasupra lui se ridica un tumul
(o movilă enormă de pământ). Lângă rămăşiţele pământeşti se puneau în mormânt
unelte casnice, necesare lucrului în viaţa viitoare. Dacă mortul era femeie, se puneau
în mormânt scule, cuţite de fier, râşniţe de mână; dacă era barbat, se puneau săgeţi de
bronz sau de fier, uneori două sute până la patru sute de bucăţi. Calul, prietenul
nedespărţit al scitului, era sacrificat pentru a-şi urma stăpânul în lumea de dincolo.
Către sfârşitul mileniului I î.Cr. se punea în mormânt doar zăbala, simbolizând
înhumarea calului.
- Ritul public – regi, principi sau alte feluri de conducători ai poporului se bucurau de
mai multă cinste. Şeful tribului este îngropat cu caii săi, având un mormânt foarte
mare. Mormintele căpeteniilor puteau avea chiar și 20 de metri, iar tot ansamblul
funerar se numea kurgan (gorgan). Acesta era construit din o cameră din lemn, unde se
aşează lângă defunct arme şi bijuterii din aur, precum şi carne şi vin. Deasupra
mormântului se ridica o movilă înaltă. Peste un an de zile avea loc o ceremonie stranie
şi crudă, la care se sacrificau oameni şi cai, care erau plasaţi unul langa altul – cal şi
călăreț – într-un cerc al groazei şi erau acoperiţi cu pământ după ce înconjurau iniţial
mormântul. După înmormântare, cei vii se purificau cu o alifie specială şi cu baie de
aburi produşi prin arderea seminţelor de cânepă pe nişte pietre încinse în foc şi aşezate
sub un cort special amenajat9.

Anexa nr. 1

1. SCIT:
9
Idem.

10
 - SCIT, -Ă, sciți, -te, s. m. și f., adj. 1. S. m. și f. Persoană făcând parte dintr-o populație
indo-europeană nomadă care a trăit, timp de mai multe secole Î.H., în regiunile din
nordul Mării Negre. 2. Adj. Scitic. – Din fr. Scythes, lat. Scythae
(https://dexonline.ro/definitie/sci%C8%9Bi).

- SCIT, -Ă, sciți, -te, s. m. și f. Persoană făcînd parte din populația care a trăit timp de
mai multe secole înaintea erei noastre, în regiunile de la nordul și vestul Mării Negre,
în stare nomadă sau sedentară. (Adjectival) O idee analoagă a inspirat pe argintarul
elen care va fi lucrat vasul... dupe cererea vreunui rege scit. ODOBESCU, S. II 275
(Idem).

- SCIT, -Ă adj., s. m. f. (locuitor) care aparținea unei populații indo-europene nomade,

în stepele din nordul Mării Negre și ale Mării Caspice; scitic. ◊ (s. f.) limbă iraniană
veche vorbită de sciți; scitică. (< fr. scythe, lat. scytha) (Ibidem).

- SCIȚI - m. pl. 1. numele vechilor popoare nomade în N.-E. Europei și N.-V. Aziei; 2.
sau Scoloți, populațiune nomadă, emigrată din Azia, în parte de origină iranică, care
locuia în Dobrogea și în regiunea dela Siret până dincolo de Don. Darius întreprinse o
expedițiune în contra Sciților în 513 a. Cr. De la dânșii s-au păstrat numele fluviilor
Siret și Prut, precum și movile uriașe (gorgane), ce acopăr câmpiile Rusiei și României
(https://dexonline.ro/definitie/sci%C8%9Bi).

- SCÍȚI (< fr., lat.) s. m. pl. Denumire generică a triburilor nomade care populau, în sec.
9-3 î. Hr., terit. cuprins între Marea Neagră, fl. Don, Nipru și gurile Dunării; vorbeau o
limbă care făcea parte din grupul iranian al familiei de limbi indo-europene. În sec. 6-
4 î. Hr., epocă de apogeu a civilizației s., se creează și statul lor; în 514 î. Hr. campania
regelui ahemenid Darius I prin Dobrogea împotriva s. se încheie cu un eșec. În
perioada 350-250 î. Hr. în stepele nord-pontice, în valuri succesive, pătrund sarmații,
fapt care are ca urmare prăbușirea hegemoniei politice a s. și asimilarea lor treptată în
sec. următoare de noii cuceritori. Arta scitică și îndeosebi stilul animalier au influențat
civilizațiile învecinate (Idem).

2. RITUAL:

11
- ritual, ~ă [At: BARIȚIU, P. A. III, 22 / P: ~tu-al / Pl: ~i, ~e a, ~uri, (rar) ~e sn / E: fr
rituel, lat ritualis, ger Ritual] 1 a Care ține de rit (1). 2 a Privitor la rit (1). 3 a Care se
face după un anumit rit (1) Si: ritualic (1). 4 sn Rânduială a unei slujbe religioase. 5-6
sn, a (Carte) care conține rugăciunile și ceremoniile unui cult religios. 7 sn (Pgn)
Ceremonial desfășurat după reguli tradiționale. 8 sn (Pgn) Obicei
(https://dexonline.ro/definitie/ritual).

- RITUÁL, -Ă, (1) rituali, -e, adj., (2) ritualuri, s. n. 1. Adj. Care ține de rituri, privitor
la rituri; care se face după anumite rituri; ritualic. 2. S. n. Rânduială a unei slujbe
religioase; ceremonial religios. ♦ Ceremonial, desfășurat după reguli tradiționale, cu
prilejul nașterii, căsătoriei, morții, cu prilejul semănatului sau al culesului etc. [Pr.: -tu-
al] – Din fr. rituel, it. Rituale (Idem).

- RITUÁL, -Ă adj. Referitor la rituri, făcut după anumite rituri. // s.n. Rânduială a unei
slujbe religioase. ♦ Ceremonial religios cu implicații folclorice, care se desfășoară,
după anumite reguli, în momentele importante din viața comunității. [Pron. -tu-al, pl.
-luri. / cf. it. rituale, fr. rituel] (Ibidem).

- RITUÁL, -Ă I. adj. referitor la rituri; făcut după anumite rituri; ritualic. II. s. n.
punerea în scenă a unui eveniment sacru sau a unui mit; ceremonial religios. ◊ act
magic cu implicații folclorice, având ca obiect orientarea unei forțe oculte, malefice
sau benefice, către o acțiune determinată, după anumite reguli; rit (1). (< fr. rituel, it.
rituale, lat. ritualis) ( https://dexonline.ro/definitie/ritual).

- RITUÁL adj., s. 1. adj. (rar) ritualic. (Dansuri ~.) 2. s. (BIS.) canon, tipic, (înv.)
trebnic. (După ~ul ortodox.) 3. s. v. Ceremonial (Idem).

- RITUAL adj., s. 1. adj. (rar) ritualic. (Dansuri ~.) 2. s. (BIS.) canon, tipic, (înv.)
trebnic. (După ~ ortodox.) 3. s. ceremonial, ceremonie, etichetă, protocol, regulă,
rînduială, tipic, (rar) rit, (înv.) politică. (Conform ~ de la curte...) (Ibidem)

- RITUÁL, -Ă (< fr., lat.) adj., s. n. 1. Adj. Care ține de rituri, privitor la rituri; care se
face după anumite rituri. 2.S. n. Orânduiala unei ceremonii religioase. ♦ Ceremonial
derivat din vechi tradiții religioase, care se desfășoară după anumite reguli, cu prilejul
unor momente importante ale existenței (nașterea, botezul, căsătoria, moartea) sau în

12
 legătură cu succesiunea anotimpurilor și cu etape din procesul muncii (semănatul,
culesul recoltei etc.). R. are strânse legături cu folclorul, desfășurarea sa fiind punctată,
la poporul român, cu numeroase cântece, ca orație de nuntă, bocetul, cântecele
drăgaicei, ale cununiei etc. (BIOL.) R. de curtare = comportament care precede la
diverse specii de animale actul sexual; include posturi și manifestări cu caracter
stereotip ale masculului, având aspecte strict individualizate în funcție de specie. Ex.
parada nupțială la păsări, oferirea rituală a hranei, luptele rituale
(https://dexonline.ro/definitie/ritual).

3. GHICITOR:
- ghicitor, ~oare [At: BIBLIA (1688), 283 / Pl: ~i, ~oare / E: ghici + -itor] 1 smf (În
superstiții) Persoană care ghicește (2) Si: (îvr) ghicitoreasă. 2 sf Specie a literaturii
populare, de obicei în versuri, în care se prezintă metaforic un obiect, o ființă sau un
fenomen, cerându-se identificarea acestora Si: ghicitură. 3 (Bot; reg) Brândușă de
toamnă (Colchicum autumnale). 4 sf (Bot; reg) Măseaua-ciutei (Erythronium dens-
canis) (https://dexonline.ro/definitie/ghicitor)

- GHICITÓR, -OÁRE, ghicitori, -oare, s. m., s. f. 1. S. m. și f. Persoană care se

îndeletnicește cu prezicerea viitorului. 2. S. f. Specie a literaturii populare, de obicei în
versuri, în care se prezintă sub formă metaforică un obiect, o ființă sau un fenomen,
cerându-se identificarea acestora prin asocieri logice; cimilitură. – Ghici + suf. –tor
(Idem).

- GHICITÓR, -OÁRE, ghicitori, -oare, s. m. și f. Persoană care exploatează credulitatea

oamenilor, pretinzînd că știe să prezică viitorul. Ceea ce-mi spui, puica mamii, eram să
ți-o spui eu mai înainte; căci nu de surda sînt ghicitoare. ISPIRESCU, L. 54 (Ibidem)

- ghicitór, -oáre adj. și s. Vest. Care ghicește (de obiceĭ, Țigancele-s ghicitoare)
(https://dexonline.ro/definitie/ghicitor)

- GHICITÓR s. prezicător, (înv.) provideț (Idem).

4. SACERDOT:

13
 - SACERDÓT, sarcedoți, s. m. (Livr.) Preot. – Din it. sarcedote, lat. sacerdos, -otis
(https://dexonline.ro/definitie/sacerdot)

- SACERDÓT ~ți m. livr. Persoană care are dreptul să oficieze actele cultului
religios. /<lat. sacerdos, ~otis, it. Sacerdote (Idem)

- sacerdot s. v. PĂRINTE. POPĂ. PREOT. RABIN (Ibidem)

5. RELIGIE:

- religie sf [At: ÎNCEPUTURI, 22 / V: (înv) ~lege, ~ighie, ~ighion (Pl: relighioane) sn,
~iune (Pl: ~iuni) / Pl: ~ii / E: lat religio, -onis, ger Religion, fr religion] 1 Sistem de
credințe și practici privind sentimentul divinității care îi unește, în aceeași comunitate
spirituală și morală, pe toți cei care aderă la acest sistem. 2 Totalitate a instituțiilor și
organizațiilor corespunzătoare religiei (1). 3 Disciplină care se predă în școli, având ca
scop instruirea și educarea elevilor în spiritul religiei (1) date. 4 (Fig) Cult1 (5). 5 (Fig)
Lucru sacru (https://dexonline.ro/definitie/religie).

- RELÍGIE, religii, s. f. 1. Ansamblu de idei, sentimente și acțiuni împărtășite de un

grup și care oferă membrilor săi un obiect de venerare, un cod de comportament, un
cadru de referință pentru a intra în relația cu grupul și universul; confesiune, credință.
♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplină predată în școală, având ca scop educarea și instruirea
elevilor în spiritul religiei (1) date. – Din fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion
(Idem).

- RELÍGIE, religii, s. f. 1. Sistem de credințe (dogme) și de practici (rituri) privind

sentimentul divinității și care îi unește, în aceeași comunitate spirituală și morală, pe
toți cei care aderă la acest sistem; totalitatea instituțiilor și organizațiilor
corespunzătoare; confesiune, credință. ♦ Fig. Crez, cult. 2. Disciplină predată în
școală, având ca scop educarea și instruirea elevilor în spiritul religiei (1) date. – Din
fr. religion, lat. religio, -onis, germ. Religion (Ibidem).

- RELÍGIE, religii, s. f. Credință în forțe supranaturale și adorarea lor. Voim să vorbim

de înrîurirea religiei asupra artei din veacul de mijloc. GHEREA, ST. CR. II 127.
Religia – o frază de dînșii inventată Ca cu a ei putere să vă aplece-n jug. EMINESCU,

14
 O. I 59. ♦ Fig. Crez; cult. Tineretul... era admirator al altor religii literare și al altor zei.
SADOVEANU, E. 60. O nație fără istorie este un popor încă barbar și vai de acel
popor care și-a pierdut religia suvenirilor. BĂLCESCU, O. I 53
(https://dexonline.ro/definitie/religie).

- RELÍGIE s.f. 1. Formă a conștiinței sociale, constituind o reflectare imaginară a

realității naturale și sociale; confesiune; credință într-o divinitate. 2. (Fig.) Crez; cult.
[Gen. -iei, var. religiune s.f. / cf. lat. religio, fr. religion, it. religione] (Idem).

- RELÍGIE (< lar., fr., germ.) s. f. Ansamblu de idei, sentimente și acțiuni împărtășite de
un grup și care oferă membrilor săi un obiect de venerare, un cod de comportament, un
cadru de referință pentru a intra în relație cu grupul și universul. De obicei, r. distinge
între real și supranatural, vizează ceva ce transcende cunoscutul sau naturalul, este o
recunoaștere a misteriosului și a supranaturalului; r. include un concept sau o
divinitate care implică omul într-o experiență dincolo de nevoile lui personale sau
sociale imediate, recunoscută ca „sacră” sau „sfântă”. R. revelată = r. al cărei corp de
cunoștințe este de natură revelată: iudaism (Dumnezeu a revelat poruncile lui Moise);
creștinism (Hristos, Fiul lui Dumnezeu, a revelat Cuvântul Tatălui); islam
(arhanghelul Gabriel a revelat lui Mahomed voința lui Dumnezeu). R. culturală =
stadiu superior al religiozității corespunzând unei culturi și organizări social-politice
avansate. R. universală = r. care depășește granițele unui popor, cu mesaj universal
(budismul, creștinismul, islamul). ♦ Fig. Crez, cult (Ibidem).

- religi(un)e f. 1. totalitatea învățăturilor și practicelor ce constituesc raporturile omului

cu D-zeu. Religiunile cele mai răspândite sunt: Budhismul în India și China,
Catolicismul în Europa și America de S., Fetișismul la popoarele sălbatice,
Brahmanismul în India și China, Ortodoxismul în Europa și în America de N.,
Mahomedanismul în Turcia, Azia de E. și Africa de N. și Mozaismul în toate țările
lumii; 2. doctrină religioasă: religiune naturală, principii de morală independente de
orice cult particular; 3. credință, evlavie: om fără religiune; 4. sentiment de respect
asemenea celui religios: religiunea morții (https://dexonline.ro/definitie/religie).

Anexa 2

Test grilă

15
1. Sciții erau:
a) un popor nomad
b) un popor indo-european
c) nu s-a stabilit cu exactitate apartenența acestora

2. Principalele triburi de sciți erau:

a) nu existau triburi de sciți
b) sciții plugari
c) sciţii nomazi, sciţii regali, sciţii agricultori şi sciţii plugari

3. Templele sciților erau construite:

a) în totalitate din lemn
b) nu aveau temple
c) atât din lemn cât și din piatră

4. Riturile funerare ale sciților erau:

a) de două feluri: unul particular/obișnuit și altul public
b) aceleași pentru toți
c) nu aveau rituri funerare

5. Credința în viața după moarte era împărtășită de sciți:

a) în totalitate
b) nu credeau în viața după moarte
c) considerau că singura viața a oamenilor este cea de pe pământ

Anexa 2

Test grilă – Rezolvare

16
1. Sciții erau:
a) un popor nomad; RĂSPUNS CORECT - Sciții erau cunoscuți drept populație nomadă de
neam iranian.
b) un popor indo-european; RĂSPUNS CORECT - Azi, majoritatea învățaților sunt de acord
asupra originii indo-europene a sciților, anume asupra caracterului lor iranian.
c) nu s-a stabilit cu exactitate apartenența acestora; RĂSPUNS GREȘIT - Sunt numeroase
scrieri cu privire la istoria sciților, deci se cunosc originile lor.

2. Principalele triburi de sciți erau:

a) nu existau triburi de sciți; RĂSPUNS GREȘIT - Sciții erau organizați în triburi.
b) sciții plugari; RĂSPUNS CORECT – este unul dintre răspunsuri.
c) sciţii nomazi, sciţii regali, sciţii agricultori şi sciţii plugari; RĂSPUNS CORECT – Sciții
nord-pontici, în preajma expediției lui Darius, erau organizați în patru mari triburi: sciții
nomazi, regali, agricultori și plugari.

3. Templele sciților erau construite:

a) în totalitate din lemn; RĂSPUNS GREȘIT - Herodot ne încredinţează că în ţara sciţilor
lipsa lemnului este cumplită.
b) nu aveau temple; RĂSPUNS CORECT - O trăsătură particulară a religiei scite este absența
templelor.
c) atât din lemn cât și din piatră; RĂSPUNS GREȘIT – Sciții nu aveau temple, deci se
exclude orice altă variantă.

4. Riturile funerare ale sciților erau:

a) de două feluri: unul particular/obișnuit și altul public; RĂSPUNS CORECT - Riturile
funerare ale sciţilor erau de două feluri: unul particular, obişnuit, şi altul public. După cel de-
al doilea rit se înmormântau numai căpeteniile scite cu un fast deosebit.

b) aceleași pentru toți; RĂSPUNS GREȘIT – Riturile funerare erau diferite în funcție de
statutul persoanei.

17
c) nu aveau rituri funerare; RĂSPUNS GREȘIT – Toate popoarele/triburile, în general, aveau
rituri funerare.

5. Credința în viața după moarte era împărtășită de sciți:

a) în totalitate; RĂSPUNS CORECT - Cei dintâi care se bucurau de o viaţă fericită după
moarte erau vitejii, eroii, apoi cei care nu şi-au încălcat niciodată jurămintele sacre şi nu au
comis furturi. Dimpotrivă, cei care nu aveau astfel de calităţi erau sortiţi chinurilor veşnice
b) nu credeau în viața după moarte; RĂSPUNS GREȘIT – Împărtășeau credința vieții după
moarte.
c) considerau că singura viața a oamenilor este cea de pe pământ; RĂSPUNS GREȘIT –
Credeau în ”viața de apoi”.

Bibliografie

18
1. Herodot, Istorii, Cartea a IV-a, Melpomene, traducere Felicia Ștef, Editura Teora,
1999, București;
2. Mona Bernhardt-Lörinczi, Istoria lumii în imagini,
https://en.calameo.com/read/00283580920334c7e3393
3. https://ro.wikipedia.org/wiki/Sci%C8%9Bi
4. https://fishingwithdarwin.wordpress.com/religia-scitilor/
5. https://dexonline.ro/

19