Cursul nr 14

Meningita

Meningita este o inflamatie a membranelor care inconjoara creierul si maduva

spinarii. Poate sa apara atat la adulti, cat si la copii, iar in unele cazuri poate pune in pericol
viata daca nu este tratata la timp. In schimb, exista si situatii in care meningita nu necesita
tratament si se vindeca de la sine. In cazul in care se suspecteaza o meningita este indicat sa
te adresezi, fara intarziere, medicului, deoarece tratamentul precoce poate preveni aparitiilor
complicatiilor.

Cauzele difera in functie de tipul de meningita. De regula, infectiile virale sunt cauza
cea mai comuna pentru aparitia meningitei, insa alte cauze pot fi infectiile bacteriene sau, mai
rar, infectiile fungice.

Meningita bacteriana

Meningita bacteriana este cauzata de diferite tipuri de bacterii. Cele mai comune
infectii sunt provocate de meningococ, pneumococ sau Listeria monocytogenes. Infectia
poate sa apara in alta parte a organismului si ulterior sa se raspandeasca la meninge, bacteriile
patrunzand in sange si migrand catre maduva spinarii, unde determina meningita bacteriana
acuta.

Meningita provocata de pneumococ este frecventa in randul copiilor si de cele mai

multe ori apare in urma unei infectii a urechii sau a sinusurilor sau o pneumonie cauzata de
acest agent patogen.

Meningita provocata de meningococ este extrem de contagioasa si provoaca, de

obicei, o infectie la nivelul tractului respirator, iar daca ajunge in sange poate duce la aparitia
meningitei bacteriene. Afecteaza cu precadere adolescentii si tinerii adulti.

Meningita provocata de Listeria monocytogenes apare de regula la nou-nascuti,

gravide, batrani sau persoane care au un sistem imunitar slabit. Bacteria poate fi gasita in
branzeturi nepasteurizate, iar in cazul femeilor insarcinate aceasta poate trece de placenta si
poate afecta fatul.

Este important de retinut ca meningita bacteriana este contagioasa si este cea mai
periculoasa. Se poate raspandi prin stranut sau tuse si necesita ingrijiri medicale de urgenta
deoarece poate cauza daune permanente creierului sau altor parti ale corpului in numai cateva
ore, septicemie si chiar deces.

Meningita virala

Meningita virala apare mai des decat cea bacteriana, insa este mai blanda si poate sa
treaca fara tratament. Poate fi cauzata de virusuri precum enterovirusuri, virusul herpes
simplex, virusul urlian (virusul care determina oreion), HIV, virusul West Nile, dar si de alte
tipuri de virusuri. Chiar daca meningita virala nu este la fel de periculoasa precum meningita
bacteriana si persoanele afectate se recupereaza repede, este indicat un control medical la
aparitia simptomelor pentru a-ti recomanda tratamentul necesar. Este important de retinut ca
meningita virala poate avea complicatii la persoanele cu un sistem imunitar slabit si la
bebelusii mai mici de o luna.

Meningita fungica

Acest tip de meningita nu este la fel de comun ca meningita bacteriana sau virala si
nici nu este contagioasa. Apare in urma unei infectii fungice care se dezvolta in alta parte a
organismului si care se raspandeste catre creier si maduva osoasa. De regula, cele mai
afectate sunt persoanele cu un sistem imunitar foarte slabit, care sufera de cancer sau SIDA.
Daca nu este tratata cu medicamente antifungice, poate pune viata in pericol.

Alte tipuri de meningita pot avea cauze neinfectioase, precum alergii la medicamente,
unele tipuri de cancer sau boli inflamatorii ca sarcoidoza. Nici aceste tipuri de meningite nu
sunt contagioase.

Simptomele meningitei virale si bacteriere pot fi similare la inceput si sunt

asemanatoare cu cele ale gripei, insa, de regula, simptomele meningitei bacteriene sunt mult
mai severe. Totodata, simptomele pot sa difere in functie de varsta si se pot dezvolta pe
parcursul a catorva ore sau zile.

Simptomele meningitei la copii si adulti

La adulti si la copii cu varsta peste doi ani simptomele meningitei sunt urmatoarele:

Febra foarte mare (38 grade Celsius sau mai mult)

Durere de cap severa
Rigiditate a gatului
 Respiratie rapida
Somnolenta
Sensibilitate oculara la lumina (fotofobie)
Stari de greata si varsaturi
Dureri musculare sau articulare
Stari de confuzie
Dificultati de concentrare
Convulsii
Lipsa apetitului si a senzatiei de sete
Iritiatii sau eruptii ale pielii

Factori de risc si posibile complicatii

Asa cum am mentionat mai sus, meningita poate avea mai multe cauze, in functie de
tipul acesteia. Unele forme de meningita sunt mai frecvente, in timp ce altele pot pune in
pericol viata daca nu sunt tratate la timp. Totusi, unele persoane prezinta un risc crescut de
aparitie a meningitei.

Factorii de risc pentru aparitia meningitei sunt urmatorii:

Nevaccinarea (mai multi factori infectiosi impotriva carora exista vaccin pot sa
determine meningita)i;
Varsta - meningita virala apare cu precadere la copiii cu varsta sub cinci ani, in timp
ce meningita bacteriana apare mai des la persoanele sub 20 de ani;
Traiul in colectivitati - asa cum este cazul scolilor si gradinitelor, unde meningita se
poate transmite de la un copil la altul;
Sarcina - femeile insarcinate au un risc de aparitie a meningitei fungice crescut,
cauzata de bacteria Listeria monocytogenes. De asemenea, creste si riscul de avort sau
nastere prematura;
Sistemul imunitar slabit - alcoolismul, diabetul, SIDA si alti factori pot slabi sistemul
imunitar si pot favoriza aparitia meningitei.
In plus, persoanele care au trecut printr-o interventie de scoatere a splinei au un risc
de aparitie a meningitei crescut si ar trebui sa se vaccineze pentru a reduce acest risc.

Complicatiile meningitei pot fi severe si este esential ca tratamentul sa fie efectuat intr-o
etapa incipienta a bolii pentru a le preveni. Cand meningita nu este tratata la timp creste riscul
de aparitie a convulsiilor si a leziunilor neurologice permanente. Complicatiile meningitei pot
fi:

Pierderea auzului
Dificultati de memorare
Leziuni ale creierului
Probleme ale mersului
Dizabilitati de invatare
Insuficienta renala
Deces

In ceea ce priveste varsta, grupele cu risc ridicat de aparitie a meningitei sunt copiii cu
varsta mai mica de cinci ani, tinerii si adolescentii care au intre 16 si 25 de ani, dar si adultii
cu varsta de peste 55 de ani. Pentru diagnosticarea meningitei, medicul va efectua o serie de
investigatii care cuprind anamneza (istoricul medical), dar si o examinare fizica si analize de
sange. Medicul va cauta semne care pot indica o infectie la nivelul urechilor, gatului si pielii
din zona maduvei spinarii.

Ulterior, medicul va recomanda efectuarea unor analize de sange pentru a vedea daca s-au
dezvoltat microorganisme, in special bacterii.

Alte investigatii suplimentare pot include:

Teste imagistice - tomografia computerizata (CT) sau rezonanta magnetica (RMN)

este efectuata la nivelul capului pentru a vedea daca exista inflamatii.
Punctie lombara - pentru ca medicul sa puna diagnosticul final este necesara
efectuarea punctiei lombare, mai exact, se va colecta lichid cefalorahidian de la
nivelul canalului spinal cu ajutorul unui ac.

Tratamentul difera in functie de tipul de meningita, astfel:

Meningita bacteriana - meningita bacteriana acuta trebuie tratata de urgenta prin

administrarea intravenoasa de antibiotic pentru a reduce riscul de aparitie a
complicatiilor. Meningita virala - in cazul acestui tip de meningita nu trebuie urmat un
tratament cu antibiotice, iar de cele mai multe ori persoanele se recupereaza de la sine
in cateva saptamani. In general, este recomandata odihna, consumul ridicat de lichide
sau medicamente antipiretice (pentru scaderea febrei) sau antiinflamatoare.
 Meningita fungica - aceasta se trateaza cu medicamente antifungice.

In ceea ce priveste metodele de prevenire a meningitei, exista cateva sfaturi utile:

Vaccin meningita Respecta regulile de igiena, spala-te intotdeauna pe maini inainte de

masa si dupa folosirea toaletei, dupa ce ai folosit mijloacele de transport in comun sau
ai pus mana pe animale.
Nu folosi in comun cu alta persoana acelasi pahar, cana, tacamuri, periuta de dinti sau
balsam de buze.
Protejeaza-ti sistemul imunitar si incearca sa ai un regim alimentar echilibrat si
sanatos, odihneste-te suficient si fa miscare in mod regulat.
Acopera-ti gura cu un servetel de fiecare data cand tusesti sau stranuti.
Daca esti insarcinata, ai grija la ceea ce mananci. Evita branzeturile nepasteurizate si
gateste bine carnea.

Sindromul anemic

Anemia este o afectiune caracterizata printr-o scadere a parametrilor care apreciaza

cantitatea de eritrocite din circulatia sanguina - numarul, volumul si continutul in
hemoglobina al acestora. Anemia poate fi definita ca fiind scaderea hemoglobinei la valori
sub 13g/dl la barbati, sub 12 g/dl la femei si sub 11 g/dl la varstnici.

Anemia nu este o boala propriu-zisa ci o consecinta a altor afectiuni care modifica

cantitatea, volumul si continutul in hemoglobina a eritrocitelor. In urma aflarii cauzei acestor
afectiuni se poate institui un tratament tintit pentru a corecta nivelul parametrilor indicilor
eritrocitari si ai hemoglobinei.

Cele mai frecvente simptome ale anemiei sunt oboseala, slabiciunea, ameteala si
pierderea vederii timp de cateva secunde. Aceste simptome se manifesta de obicei atunci
cand afectiunea ajunge intr-un stadiu avansat. Din acest motiv de cele mai multe ori anemia
usoara se descopera intamplator.

In general anemia are cateva cauze majore.

Prima si cea mai frecventa cauza a anemiei este pierderea cronica de sange -
hemoragia. Prin aceasta pierdere se elimina din organism o cantitate de fier care nu poate fi
inlocuita in totalitate prin alimentatie. Fierul este necesar formarii unor noi molecule de
hemoglobina ce ajuta la transportarea oxigenului la tesuturi. Un nivel mic al concentratiei de
hemoglobina conduce la o hipoxie (nivel scazut de oxigen in sange) generalizata, ce are
efecte asupra intregului organism. Cele mai afectate categorii sunt femeile apte pentru
reproducere si copii mici intre 6 si 24 de luni.

Organismul poate tolera pana la un anumit punct mecanismele cauzatoare de anemie.

De exemplu, mecanismele de adaptare pot asigura o oxigenare adecvata in conditii de repaus,
dar nu si pentru un efort sustinut. Efortul necesita un aport de oxigen ridicat, ceea ce poate
conduce la aparitia simptomatologiei anemiei.

O a doua cauza a anemiei o reprezinta hemoliza anormala care duce la anemia

hemolitica. Hemoliza fiziologica reprezinta fenomenul prin care sunt eliminate din circulatie
hematiile imbatranite, splina fiind principalul organ care face acest lucru.

Anemia hemolitica se distinge de hemoliza fiziologica si este o afectiune care rezulta

din distrugerea prematura a eritrocitelor. Exista doua tipuri de anemie hemolitica : intrinseca
si extrinseca. Anemia intrinseca este cauzata de un defect din interiorul celulelor, de exemplu
defecte genetice cum sunt siclemia sau talasemia, pe cand anemia extrinseca are cauze
externe cum sunt administrarea unor medicamente, cauze imune cu formarea de anticorpi,
infectii toxice, chimice si multe altele.

O alta cauza importanta a anemiei o reprezinta deficienta de vitamina B12 sau acid
folic, cunoscuta si sub numele de anemie megaloblastica. Mecanismele deficientelor pot fi
multiple. De exemplu o cauza frecventa este data de eliminarea unei cantitati ridicate de
vitamina B12 din alimentatie prin eliminarea consumului de carne la persoanele strict
vegetariene.

Debutul anemiei megaloblastice este lent, insidios, adesea cu anemie severa bine
tolerata. Se manifesta prin 3 sindroame mai mult sau mai putin pronuntate, fara a avea o
corelatie intre ele :

sindromul anemic - determina astenie fizica, ameteli, palpitatii si paloare sclero-

tegumentara
sindromul digestiv - se manifesta prin anorexie, greata, epigastralgie (durere localizata
in epigastru - zona superioara si mediana a abdomenului) si limba rosie depapilata
sindromul neurologic - este pus in evidenta, in cazul unei anemii aflate intr-un grad
avansat, prin tulburari senzitive cu parestezii, tulburari motorii, tulburari de memorie
si psihice
Exemple de factori perturbatori interni :

infiltrari ale maduvei osoase cu celule nehematopoetice cum sunt celulele canceroase
din patologia oncologica (neoplasm mamar, neoplasm de prostata, neoplasm
pulmonar etc.)
infiltrari ale maduvei osoase cu celule hematopoetice (blasti sau precursori ai
celulelor albe cu rol in imunitate in leucemia acuta, limfocitele in leucemiile limfatice
cronice, plasmocitele in mielomul multiplu)

Exemple de factori perturbatori externi :

consumul exagerat de alcool

tratamentele citostatice - anumite medicamente au efect toxic asupra maduvei osoase,
afectand astfel hematopoieza, dar de cele mai multe ori reversibil cu reluarea normala
a functiei maduvei osoase la oprirea factorului cauzator.
expunerea la radiatii - poate determina modificari anormale ale ADN-ului celulelor
sanguine de cele mai multe ori ireversibil. In urma acesteia poate fi afectata sever
maduva osoasa si poate creste semnficativ riscul de aparitie a bolilor onco-
hematologice sau a altor tipuri de neoplasme

Tratamentul anemiei variaza in functie de tip, iar pentru fiecare subtip de anemie se
recomanda un tratament si un regim alimentar specific.

Sindromul de adenom hipofizar

Sistemul endocrin este cel care reglează mai mulți hormoni în organism și asigură
echilibrul și buna funcționare a acestuia. Există însă afecțiuni strâns legate de acesta, cum ar
fi diabetul, sindromul ovarelor polichistice, osteoporoza sau adenomul hipofizar.

Pentru a preveni astfel de boli, este recomandat să mergi la controlul anual

endocrinologic, care te poate ajuta cu diagnosticarea și tratarea eficientă a unor predispoziții
sau afecțiuni hormonale, înainte ca acestea să se dezvolte în ceva mai grav.

Hipofiza, denumită și glanda pituliară, este o glandă endocrină fără pereche, alcătuită
din țesut conjunctiv lamelar. Hipofiza este împărțită în trei lobi: anterior, intermediar și
posterior. Această glandă este situată în fosa hipofizară, înaintea tuberculilor mamilari și
înapoia chiasmei optice și are forma unui bob de fasole și o greutate cuprinsă între 0,5-0,8 g.
 Rolul hipofizei este de a produce hormoni. Adenohipofiza produce 5 hormoni:
tireotrofina (tsh), corticotrofina (A.C.T.H.), gonadotrofinele (FSH si LH), somatotrofina
(STH) și prolactina, care este responsabilă pentru lactația mamară.

Adenomul hipofizar este o tumoră benignă care apare la nivelul hipofizei, o glandă de
mici dimensiuni plasată la baza creierului. Efectele acestuia se manifestă de obicei prin
hipersecreție de hormoni tropi (hormoni secretați de hipofiză), complicații endocrine sau
neurologice.

Tipuri de adenom al hipofizei

Adenoamele hipofizare se pot diferenția în funcție de numeroase criterii, astfel:

1. În funcție de simptomatologia clinică:

Adenoame funcționale: prezintă simptome și pot fi astfel ușor de depistat.

Adenoame nefuncționale: asimptomatice.

2. În funcție de dimensiuni:

Microadenoame: au sub 1 cm.

Macroadenoame: au peste 1 cm.

3. În funcție de hormonul pe care îl secretă, adenoamele pot secreta:

Tirotropina (TSH), care provoacă hipertiroidism.

Adrenocorticotropina, provoacă boala Cushing.
Hormoni de creștere, cauzează gigantinsm și acromegalie.
Prolactina, determină amenoree-galactoree și sunt cele mai frecvente tipuri de
adenoame.
Hormon foliculostimulant.

Mai multe categorii de hormoni (adenoame mixte).

Pot fi și adenoame nesecretante.

Cauzele apariției adenoamelor .Până în acest moment, specialiștii nu au reușit să depisteze

cauzele exacte ale adenoamelor, însă studiile arată că modificările genetice joacă un rol
important în apariția acestor tumori hipofizare.
 Simptomele adenomului hipofizar variază în funcție de tipul adenomului, în special în
raport cu mărimea acestuia și tipul de hormoni pe care îl secretă.

Adenomul hipofizar

Adenoamele hipofizare mari pot cauza dureri de cap și vedere încețoșată sau prin
tunel, determinate de faptul că hipofiza este localizată în apropierea chiasmei optice.

Prolactinomul apare cel mai frecvent (aproximativ 27% din tumorile hipofizare) și
reprezintă adenomul hipofizar care secretă prolactina; se manifestă de obicei prin amenoree
(lipsa menstruației), infertilitate masculină și feminină și impotență la bărbați, hirsutism,
secretarea de lapte la femeile care nu alaptează, uscăciune vaginală.

Simptomele adenomului care secretă tirotropina (TSH) sunt în general simptomele

hipertirodismului: tremur, palpitații, anxietate, scăderea în greutate.

Corticotropinomul (adenomul care secretă corticotropină) provoacă o boală denumită

sindromul Cushing, care este semnalat de: tulburări menstruale, hipertensiune arterială,
modificări la nivelul pielii (păr facial, învinețirea cu usurință a pielii, apariția unor linii
albăstrui pe piele), obezitate facio-tronco-abdominală, în contrast cu extremitățile, care sunt
subțiri, osteoporoză, scăderea toleranței la glucoză.

Adenomul care secretă hormoni de creștere se manifestă prin acromegalie (creșterea

excesivă a extremităților la adulți) sau gigantism (creșterea excesiva în înălțime la copii).

Diagnosticarea adenomului hipofizar

Pentru diagnosticare se face evaluarea endocrinologică de bază cu evaluarea axului

adrenal: cortizol; tiroidian: T4, test stimulare TRH, gonadal: FSH si LH, prolactină, hormoni
de creștere GH, Somatomedin C, ADH.

Evaluarea neuroradiologică: CT-ul și RMN-ul cerebral sunt investigații obligatorii,

RMN-ul fiind prima opțiune. Radiografia de profil de craniu evaluează anatomia sfinusului
sfenoidal (utilă în chirurgia transfenoidală). Circa 50% din tumorile care determină sindrom
Cushing sunt prea mici pentru vizualizarea pe CT și RMN.

Tratamentul adenomului hipofizar

 Tratamentul bolilor hipofizare variază în funcție de tipul de secreție și tumoră în
tratament medicamentos, radiologic sau chirugical (tratamentul cu cele mai bune rezultate în
majoritatea cazurilor).

Tratamentul medicamentos este prescris în special în cazul prolactinomului și al

adenomului care secretă hormoni de creștere. În prima situație, medicamentele au ca principal
rezultat scăderea secreției de prolactină. În cazul acromegaliei, acest tratament se alege dacă
pacientul prezintă contraindicații la o intervenție chirurgicală sau dacă intervenția
chirurgicală nu a avut succes.

Tratamentul chirugical se realizează prin diferite moduri de abord a hipofizei: în cazul

microadenoamelor, se recomandă abordul transfenoidal/ translabial, cu o rată de success de
90%, iar în cazul macroadenoamelor abordul hipofizei se face transcranian.

Printre complicații postchirurgicale care pot apărea sunt:

diabet insipid tranzitor;

sindrom tranzitor de secreție inadecvată de ADH;
complicații majore: meningită, pierdere de LCR;
hipopituitarism care impune terapie de substituție.

O alta metodă de tratament este radioterapia. Doza uzuală este de 45-50 Gy, timp de
4-6 săptămâni. Radioterapia poate însoți tratamentul chirurgical sau îl poate înlocui în cazul
în care acesta nu este indicat pacientului.

Radioterapia poate avea însă efecte adverse precum hipocortizolism, hipogonadism,

hipotiroidism, afectarea nervilor optici, letargie, tulburări de memorie, pareze de nervi
cranieni, necroză tumorală cu hemoragie sau apoplexie pituitară.