Urmărirea în timp a construcțiilor și terenurilor

Contents
1. Definiții și clasificări .................................................................................................................................. 2
2. Precizia necesară la deplasarea deformațiilor și deplasărilor construcțiilor .............................................. 2
3. Măsurarea tasărilor și a deplasărilor orizontale cu ajutorul metodelor topografice ................................... 3
Măsurarea tasărilor .......................................................................................................................................... 3
4. Materializarea reperelor de nivelment de pe obiectivul cercetat ............................................................... 5
5. Determinarea tasărilor admițând stabilitatea reperelor de control – Metoda măsurătorilor condiționate.. 7
Cazul drumuirii sprijinite pe reperele A și B .................................................................................................. 7
Cazul a 2 drumuiri sprijinite pe 2 repere A și B ............................................................................................. 8
Determinarea numărului de ecuații de condiție independente. Rezolvarea sistemului de ecuații. ................. 9
6. Determinarea stabilității reperelor de control .......................................................................................... 12
7. Metoda măsurătorilor indirecte ................................................................................................................ 13
8. Măsurarea deplasărilor orizontale ............................................................................................................ 13
Metoda microtriangulației ............................................................................................................................. 14
9. Materializarea punctelor de microtriangulație ......................................................................................... 15
10. Determinarea deplasărilor orizontale a punctelor de stație în rețelele de microtriangulație .................... 16
11. Rezolvarea sistemului de ecuații la determinarea deplasărilor orizontale ale punctelor de stație ........... 17
12. Precizia determinării deplasărilor ............................................................................................................ 19
13. Identificarea punctelor de stație stabile în rețelele de microtriangulație .................................................. 20
14. Metoda aliniamentului ............................................................................................................................. 22
a) Procedeul vizării pe aliniament ............................................................................................................ 22
b) Procedeul măsurării unghiurilor paralactice ......................................................................................... 24
Măsurarea deplasărilor și deformațiilor unghiulare ...................................................................................... 25
15. Determinarea înclinării construcțiilor în raport cu o dreaptă de referință verticală sau cu un plan vertical
25
a) Cu ajutorul firului cu plumb ............................................................................................................. 25
b) Cu ajutorul axei de vizare a aparatului ............................................................................................. 25
c) Cu ajutorul lotaparatelor ................................................................................................................... 26
16. Determinarea înclinării construcțiilor prin metoda măsurării unghiurilor orizontale .............................. 26
a) Determinarea înclinării construcției cu secțiune rectangulară.............................................................. 26
b) Determinarea înclinării construcțiilor cu secțiune circulară ................................................................. 27
c) Determinarea înclinării construcțiilor înalte prin nivelment geometric ............................................... 27
17. Prevederi Legislative – Legi, standarde și regulamente care stau la baza urmăririi în timp a construcțiilor
și terenurilor................................................................................................................................................................ 28
 1. Definiții și clasificări
Construcțiile în general își modifică în decursul timpului atât forma geometrică cât și cât și poziția în spațiu,
ca urmare a nivelului apei subterane, a presiunii vântului, a naturii terenului de fundație, a naturii greutății proprii
asupraa fundației, a fenomenelor micro-seeismice, și a altor multe cauze. Construcțiile pe perioada lor pot suferi
deplasări și deformații.
Deplasările sunt caracterizate de schimbarea poziției unui punct al construcției supus al solicitării.
Deformațiile sunt caracterizate de schimbarea distanței relative dintre punctele construcției supuse solicitării.
Măsurarea deplasărilor și deformațiilor poate avea un caracter relativ sau absolut. Caracterul relativ al
măsurătorilor corespunde situațiilor când se măsoară apropierea sau depărtarea a doua sau mai multe puncte a
construcțiilor supuse observațiilor. Caracterul absolut corespunde situațiilor cînd deplasările punctelor construcției
se măsoară în raport cu o serie de repere fixe amplasate în afara zonelor de influență a deformațiilor construcției și
terenului de fundație alcătuind așa numitul sistem general de referință.
Deplasările și deformațiile pot fi de trei tipuri:
 Liniare
 Unghiulare
 Specifice
Deplasările și deformțiile liniare, această categorie cuprinde: tasări ale fundațiilor și terenuri de fundație,
bombări ale terenurilor de fundație, săgețile unor elemente de construcții, înclinări datorită tasărilor inegale fără
violarea integrității construcțiilor, crăpături și fisuri ca urmare a tasărilor neuniforme, deplasări pe orizontală a unor
elemente ale construcției sau a construcției în ansamblul ei, datorită unei forțe de orizontale, sau datorită modificării
echilibrului a terenului de fundare.
Deplasările și deformațiile unghiulare sunt caracterizate de rotirea elementelor de fundație ale construcțiilor
datorită acțiunii solicitărilor și modificării echilobrului terenului de fundare. Acestea pot avea loc în plan vertical
sau orizontal.
Deformațiile specifice sunt alungirile sau scurtările unui element al construcției sub efectul tensionării sau
comprimării elementului respectiv.
Măsurarea deplasărilor deformațiilor construcților utilizează în general metode și aparatură specializată precum
și un personal specializat în executarea măsurătorilor, și interpretarea rezultatelor acestora.
Există doua posibilități de măsurare a deplasărilor și deformațiilor construcțiilor și anume:
1. Cu aparatele de măsurat instalate în corpul construcției (caz în care aparatele se deplasează împreună
cu construcția) – măsurăm numai eventualele deplasări și deformații relative
2. Cu aparatele de măsură în afara construcțiilor – în acest caz măsurătorile vor fi raportate la o rețea de
puncte fixe situate în afara zonei de influență a factorului ce acționează construcția și terenul pe care
este fundată aceasta. Astfel măsurăm valorile absolute orizontale și verticale ale construcțiilor
Acestea sunt măsurătorile prin metodele topo-geodezice, măsurători care pot fi extinse și asupra zonei de
amplasare a construcțiilor și a întregii regiuni care suferă deformații.

2. Precizia necesară la deplasarea deformațiilor și deplasărilor construcțiilor

Precizia de măsurare se stabilește în funcție de problemele ce trebuie rezolvate pe baza analizei valorilor
măsurate ale deplasărilor sau deformațiilor respective.
Precizia de măsurare depinde și de destinația și structura construcției însăși. Necesitatea respectării acestor
condiții duce de obicei la cerința ca erorile măsurătorilor să fie de cel puțin de 10 ori mai mici decât deformațiile
care pot condduce la distrugerea integrității construcției.
În practică, poziția orizontală a mărcilor de observație de pe construcțiile executate pe teren stâncos, se
determină cu eroare medie pătratică mai mică decât 1-1,5mm. (”e” este modulul de elasticitate, care ne oferă
compresibilitatea terenulu).
Pentru construcțiile executate pe teren puțin compresibil unde e ≥ 200kg/cm2 , se admite o eroare medie
pătratică maximă de ±2-3mm.
 La construcții executate pe teren cu compresibilitate mare unde e ≤ 75kg/cm2 , și la barajele de pământ, eroarea
medie pătratică maximă admisă este de ±5-7mm.
Precizia prevăzută în documentele normative de măsurare a măsurărilor orizontale și verticale ale construcțiilor
portuare maritime și fluviale este de ±5mm.
Precizia de măsurare a tasării se stabilește independent pentru fiecare caz în parte în funcție de sensibilitatea
construcției și instalațiile respective față de eventualele tasări inegale ,în funcție de caracteristicele structurii
pamânturilor terenului din amplasamentului fundației, în funcție de condițiile concrete în care se vor efectua
măsurătorile, și în funcție de viteza de evoluție a deformației. Astfel în cazul unei evoluții rapide a deformației este
necesară o precizie mai mare, iar în cazul evoluției lente a deformației precizia poate fi mai redusă, puțin.

3. Măsurarea tasărilor și a deplasărilor orizontale cu ajutorul metodelor

topografice
Metodele topo-geodezice sunt în multe cazuri singurele metode ce permit determinarea absolută a mărimii și
direcției deplasării unei construcții sau a unei zone de teren considerate. Aparatura geodezică permite măsurarea la
distanță a deplasărilor și deformațiilor, acestea găsindu-se în afara zonei de influență a construcțiilor respective,
staționând în puncte considerate imobile, puncte care alcătuiesc așa numita ”rețea de sprijin”.
Măsurarea tasărilor
Metodele topografico-geodezice folosite la măsurarea tasărilor sunt diferite, fiecare din ele corespunzând unor
condiții anumite de lucru și precizii ale rezultatelor măsurătorilor. Acestea folosesc anumite tehnologii de lucru.
Astfel la măsurarea tasărilor construcțiilor se poate folosi metoda nivelmentului geometric, metoda nivelmentului
hidrostatic, și uneori metoda nivelmentului trigonometric.
1. Metoda nivelmentului geometric –
Stabilirea tasării construcțiilor se face în general prin nivelment geometric de precizie efectuată asupra unor
repere mobile incastrate în construcții, repere care se deplasează odată cu construcția, raportat la alte repere fixe
situate în afara construcției, și care alcătuiesc rețeaua de sprijin.
În funcție de felul, forma și mărimea obiectului examinat, rețeaua de nivelment geometric poate fi sub formă
de poligoane închise sau sub formă de drumuiri aproximativ paralele între ele. Rețelele sub formă de poligoane
închise se aplică la examinarea mișcării terenului sau ansamblului mare de construcții, iar drumuirile de nivelment
se folosesc la examinarea obiectivelor alungite ca poduri, baraje, viaducte, diguri, etc.
În componența rețelei de nivelment geometric intră deci reperele de pe obiectul examinat de anumite mărci,
precum și reperele fixe din exteriorul construcției numite repere de control.
Reperele de control se aplasează în locuri alese special, pe cât posibil în afara zonei de influență, a
deformațiilor, și se realizează constructiv astfel încât nivelul lor să nu fie modificat în timp prin influența
construcțiilor care se urmăresc prin variația apelor subterane, prin vibrații, prin circulația vehiculelor, etc. De regulă
se solicită ca reperele de control să fie construite în cămine vizitabile iar cota capului acestora să fie maxim cu 0,5m
mai sus decât cota prevăzută în sistematizarea verticală.
Mărcile de pe construcție se fixează pe elementele construcției a cărei mișcare este prevăzută a fi urmărită în
așa fel încât ele să poată fi conservate și păstrate accesibil măsurătorilor pe toată perioada de exploatare a construcției.
Reperele de control trebuie să își păstreze integritatea pe toată durataa măsurătorilor.
Practica a arătat că asigurarea stabilității punctelor de control pentru o perioadă îndelungată este foarte dificilă.
Reperele de control se amplasează în principiu în afara zonelor de influență a construcțiilor deoarece nu se știe și nu
se poate determina întotdeauna în prealabil limita terenului influențat de construcție, mai ales în cazul unor construcții
de dimensiuni mari, nu se poate garanta că toate reperele de referință se vor găsi în afara terenului influențat. În afară
de aceasta, acțiunea factorilor (exemplu geologici, atmosferici, tehnici, etc.) poate să ducă la perturbarea stabilității
unora dintre reperele de control. Depărtarea reperelor de control față de construcția urmărită nu poate fi stabilite cu
precizie, dar trebuie să se țină seama de condițiile geologice locale.
Distanța minimă de amplasare a reperelor de control față de construcția urmărită a fost admisă la valoarea 2h
(d=2h), unde h – înălțimea construcției. Sau d=4s, unde s – lățimea umpluturii la baza construcției.
Normativul Românesc elaborat pentru determinarea tasărilor construcțiilor civile și industriale prin metode
topografice prevăd: ”Zona de influență este suprafața din jurul perimetrului construcției, în care se resimte efectul
tasării construcției. Stabilirea distanței minime (d) de la construcție până la punctele de amplasare a reperelor de
control se poate determina cu relația 𝑑 = 5√𝐵, unde B – înălțimea maximă a radierului sau a tălpii fundației. În
cazuri speciale când înălțimea construcției este mai mare de 40m, zona de influență se va calcula pe baza teoriei
distribuției eforturilor într-un masiv de pământ.
2. Materializarea reperelor de control –
Reperele de control pot fi montate pe clădiri, pe stânci stabile, pe pilaștri din beton construiți pe teren, sau pe
borne din beton. Clădirile pe care se montează reperii de control trebuie să îndeplinească câteva condiții: să fie
consolidate, să fie în exploatare de cel puțin 5 ani, să nu fie expuse diferitelor influențe interioare și exterioare ca
trepidații interioare/exterioare, să nu fie amplasate pe terenuri inundabile sau subminate, etc.
Reperele de control se așează de regulă în apropierea colțurilor unde stabilitatea este normală. Reperul de
control amplasat pe construcție sau pe stâncă prin încastrare este ede regulă confecționat din oțel sub formă de tijă,
prevăzută cu un cap semi-sferic, executat din metal dur, inoxidabil, pe care se așează mira (fig. 1,2). Aceste repere
se fixează cu mortar de ciment cu orificiile săpate în ziduri sau sânci.
Reperele deosebit de importante vor fi prevăzute cu capace de protecție. Reperele cu capac sunt confecționate
în mai multe variante (fig. 3).

1 – construcția în care este încastrat reperul;

2 – mortar de ciment cu ajutorul căruia s-a încastrat
reperul;
3 – corpul încastrat al reperului;
4 – capac reper prevăzut cu bulon sferic.
 Reperele de control amplasate pe teren, numite și repere de suprafață sunt construite sub formă de borne de
beton armat având forma de trunchi de piramidă cu baze pătrate. Borna din beton armat se sprijină pe o talpă
construită tot din beton armat de care este legată cu ajutorul unei legături metalice (fig. 4).
1 – talpa reperului din beton armat;
2 – bornă din beton armat;
3 – puț din beton armat cu capac;
4 – argilă;
5 – pământ bătătorit.
Dacă terenul în care este montat reperul nu este o roca masivă ci pietriș sau teren moale, talpa lui trebuie să fie
amplasată la o lungime de cel puțin 2,5m adancime, adâncime stabilită și în funcție de adâncimea de îngheț, respectiv,
adâncimea apelor freatice.
Puțul din beton armat are rol de protecție împotriva deplasărilor orizontale ale terenului, care pot avea loc la
suprafață sub influența anumitor factori.
Ca și repere de control pentru urmărirea în timp a unei construcții pot fi folosite și reperele nivelmentului de
precizie de stat dacă se găsesc prin apropiere.
Atunci când reperele de control se amplasează în pământuri moi, sau adâncimea straturilor de pământ
macropolice depășește 2m, se impune folosirea reperelor de adâncime. Talpa acestor repere poate să ajungă până la
câțiva zeci de metri adâncime. În acet fel ele oferă siguranța că nu se vor deplasa în timp.

4. Materializarea reperelor de nivelment de pe obiectivul cercetat

Punctele de nivelment pe obiectul examinat se materializează cu ajutorul mărcilor sau reperelor de urmărire.
Acestea pot avea diferite forme printre care și cele prezentate (în figuri) la reperele de control amplasate pe construcții
prin încastrare (acele tije sau chiar acel reper cu capac și cu bulon).
Alte câteva mărci sau repere de urmărire sunt prezentate în figurile de mai jos (fig. 5,6).

Montarea mărcilor se face astfel încât să fie fixe față de clădirea urmărită și să permită așezarea cu ușurință în
poziție verticală a mirelor de nivelment. Dacă se deplasează construcția, se deplasează și reperul, iar când măsurăm
mira trebuie ținută corect, vertical.
 Mărcile se montează pe plăcile de fundație, pe soclul fundației, pe pereții exteriori sau uneori din interiorul
construcțiilor. Aceste mărci trebuiesc protejate împotriva distrugerilor și aceasta se face cu apărătoare adecvate, și
un capac din beton sau oțel.
Pentru măsurarea deplasărilor verticale ale straturilor de pamânt situate la diferite adâncimi (baraje de pământ,
diguri...) se folosesc mărci de adâncime/repere de adâncime. Construcția acestor mărci trebuie să asigure o legătură
bună între ele și stratul de pământ examinat, astfel incât toate mișcările verticale ale acestui strat să poată fi transmise
fără deformări bulonului asupra căruia se fac măsurătorile. Pentru ca deplasările verticale ale stratului urmărit să se
transmită mărcii măsurate fără deformații, trebuie ca tija reperului, care face legătura între stratul urmărit și marca
de la suprafață să fie izolată cu ajutorul unei țevi de protecție, evitând astfel eventualele frecări nedorite sau alte
influențe.
1 – talpa reperului
2 – tija reperului
3 – bulonul reperului
4 – puț/țeavă de protecție
5 – aer/izolație termică
6 – capac din beton
7 – stratul de pîmânt urmărit
 5. Determinarea tasărilor admițând stabilitatea reperelor de control – Metoda
măsurătorilor condiționate
Cazul drumuirii sprijinite pe reperele A și B
Considerăm o porțiune dintr-o rețea de nivelment, și anume o drumuire sprijinită la capete pe două repere A și
B pe care le considerăm fixe.

Avem diferențele de nivel măsurate pe teren între punctee drumuirii între două cicluri de măsurători, unde:
 A și B sunt reperede control fixe
 M1 și M2 – mărcile de urmărire în poziția inițială (ciclu 1 de măsurători)
 M1 și M2 - mărcile de urmărire în poziția actuală (ciclu 2 de măsurători)
 h1 ,h2 ,h3 – diferențele de nivel măsurate în ciclul 1 de măsurători
 h1, h2, h3 – diferențele de nivel măsurate în ciclul 2 de măsurători
 Δ1, Δ2 – deplasările verticale ale mărcilor în intervalul scurt dintre cele două măsurători
Pentru început considerăm că raportând deplasările mărcilor M1 și M2 numai la un singur reper de control A,
și vom avea:
ℎ1 + 𝛥1 = ℎ1 𝑠𝑎𝑢 ℎ1 + ℎ2 + 𝛥2 = ℎ1 + ℎ2
=≫ 𝛥1 = ℎ1 − ℎ1 ;
∆2 = (ℎ1′ + ℎ2′ ) − (ℎ1 + ℎ2 )
𝛥2 = ∆1 + (ℎ2′ − ℎ2 )
𝛥𝑖 = ∆𝑖−1 + (ℎ𝑖′ − ℎ𝑖 )
Măsurând și diferențele de nivel h3 și h3 drumuirea se leagă și de reperul B, creând astfel o condiție geometrică.
Dacă luăm în considerație proiecțiile V și V ce se aplică măsurătorilor putem scrie:
ℎ1 + 𝑣1 + ℎ2 + 𝑣2 + ℎ3 + 𝑣3 = ℎ1 + 𝑣1 + ℎ2 + 𝑣2 + ℎ3 + 𝑣3
De unde obținem ecuația de condiție a corecțiilor care este:
𝑉1 − 𝑉1 + 𝑉2 − 𝑉2 + 𝑉3 − 𝑉3 + 𝑊 = 0
𝑊 = ∑(ℎ𝑖 − ℎ𝑖 )
 Cazul a 2 drumuiri sprijinite pe 2 repere A și B
Considerăm o rețea formată din două drumuiri de nivelment, sprijinita pe aceleași două repere de control A și
B.

Mi – mărcile de pe obiectul urmărit

Hi – diferențe de nivel măsurate în ciclul 1
Relațiile corespondente imaginii:
a) ℎ1 + 𝑣1 + ℎ2 + 𝑣2 + ℎ3 + 𝑣3 = ℎ1 + 𝑣1 + ℎ2 + 𝑣2 + ℎ3 + 𝑣3
b) ℎ4 + 𝑣4 + ℎ5 + 𝑣5 + ℎ6 + 𝑣6 + ℎ7 + 𝑣7 = ℎ4 + 𝑣4 + ℎ5 + 𝑣5 + ℎ6 + 𝑣6 + ℎ7 + 𝑣7
Se observă că suma diferențelor de nivel dintre cele doua trasee trebuie să fie egală. Punem condiția de
închidere a drumuirelor de nivelment. Închiderea este identificată în relația c și d mai jos. Diferența de nivel pe
traseul A-M1-M2-B trebuie să fie egală cu diferența de nivel între reperele A și B pe traseul A-M3-M4-M5-B.
c) ℎ1 + 𝑣1 + ℎ2 + 𝑣2 + ℎ3 + 𝑣3 = ℎ4 + 𝑣4 + ℎ5 + 𝑣5 + ℎ6 + 𝑣6 + ℎ7 + 𝑣7
d) ℎ1 + 𝑣1 + ℎ2 + 𝑣2 + ℎ3 + 𝑣3 = ℎ4 + 𝑣4 + ℎ5 + 𝑣5 + ℎ6 + 𝑣6 + ℎ7 + 𝑣7
Observăm că ecuația d este liniară ecuațiilor a,b,c, și că ecuația c este combinația liniară a ecuației a,b,d. În
consecință, la compensarea rețelei vom lua în considerare oricare 3 din cele 4 ecuații.
Cele doua drumuiri A-M1-M2-B și A-M3-M4-M5-B dau fiecare câte o ecuație de condiție (primul caz).
Identitatea punctelor de sprijin a acestor doua drumuiri, are drept consecință scrierea unei ecuații suplimentare de
închidere a drumuirilor (ec. c,d).

Considerăm o rețea de sprijin, o drumuire de nivelment închisă pe punctul de plecare, deci o drumuire izolată,
legată la ambele capete, de același reper de control A.

Din această figură rezultă următoarele ecuații de condiție.

 a) ℎ1 + 𝑣1 + ℎ2 + 𝑣2 + ℎ3 + 𝑣3 + ℎ4 + 𝑣4 = ℎ1 + 𝑣1 + ℎ2 + 𝑣2 + ℎ3 + 𝑣3 + ℎ4 + 𝑣4
(suma diferențelor de nivel în ciclul 1 trebuie să fie egală cu suma diferențelor de nivel în ciclul 2)
b) ℎ1 + 𝑣1 + ℎ2 + 𝑣2 + ℎ3 + 𝑣3 + ℎ4 + 𝑣4 = 0
c) ℎ1 + 𝑣1 + ℎ2 + 𝑣2 + ℎ3 + 𝑣3 + ℎ4 + 𝑣4 = 0
La compensarea rețelei trebuie să se ia în considerare numai 2 din cele trei ecuații. În majoritata cazurilor se
iau în considerare ecuațiile b,c, pentru ca să fie cât mai simplu.

Considerăm ca rețea de sprijin o drumuire de nivelment închisă care nu cuprinde reperul de control, ci este
numai legată de el în mod direct.
Caz particular.
În această drumuire închisă M1-M2-M3 se vor scrie obligatoriu
ecuațiile b,c specificate la cazul precedent.
Pe baza anlalizării acestor cazuri de rețele de sprijin, vom stabili în
continuare numărul ecuațiilor de condiție.
În acest caz, vom lua în considerare că deplasarea mărcii M1
determinată în intermediul legăturii cu reperul de control A este cunoscută,
în consecință marca M1 poate avea caracterul reperului de control.
Închizându-ne pe M1 putem să spunem cum rezolvăm problema legăturii. Se
consideră cunoscut M1, și fiind aproape de A, având o diferență de nivel, se
consideră cunoscut, și se determină anterior.
Scopul este să corectăm și să compensăm valorile măsurate, ca să calculăm valorile corecte.

Determinarea numărului de ecuații de condiție independente. Rezolvarea sistemului de ecuații.

Analizând cazurile precedente, putem stabili numarul de ecuații de
condiții independente. Se observă că în drumuirile care se sprijină la ambele
capete pe repere de control, numărul de ecuații de condiții independente
este stabilit de:
𝑁 =𝐷−𝑀
Unde D – numărul diferențelor de nivel măsurate de doua ori, M –
numărul mărcilor mobile.
Această relație se poate verifica în rețeaua de mai jos.
Este vorba de drumuiri sprijinite pe puncte fixe.
Drumuiri sprijinite pe reperul A și B, B și C, A și C și tot așa.

Ecuațiile sunt:
a) ℎ1 + 𝑣1 + ℎ2 + 𝑣2 + ℎ3 + 𝑣3 + ℎ4 + 𝑣4 = ℎ1 + 𝑣1 + ℎ2 + 𝑣2 + ℎ3 +
𝑣3 + ℎ4 + 𝑣4
b) −ℎ4 − 𝑣4 + ℎ5 + 𝑣5 + ℎ6 + 𝑣6 + ℎ7 + 𝑣7 = −ℎ4 − 𝑣4 + ℎ5 + 𝑣5 + ℎ6 + 𝑣6 + ℎ7 + 𝑣7
c) ℎ1 + 𝑣1 + ℎ2 + 𝑣2 + ℎ3 + 𝑣3 + ℎ5 + 𝑣5 + ℎ6 + 𝑣6 + ℎ7 + 𝑣7 = ℎ1 + 𝑣1 + ℎ2 + 𝑣2 + ℎ3 + 𝑣3 + ℎ5 +
𝑣5 + ℎ6 + 𝑣6 + ℎ7 + 𝑣7
Se observă că ecuațiile a+b=c, prin urmare nu există decât 2 ecuații independente. Același rezultat obținem
dacă aplicam relația de mai sus în care D=7, M=5 ≫ N=2.
Existența liniilor de închidere a drumuirilor (drumuiri închise pe punctul de plecare) crează posibilitatea scrierii
unei condiții suplimentare, și deci numărul ecuațiilor independente în rețea se află cu relația:
𝑁 =𝐷−𝑀+𝐼
Unde I – numărul de închideri.
 Această relație poate fi verificată în rețeaua din figura de mai sus, completată cu drumuirile suplimentare care
formează închiderea. ≫ D=9; M=5; I=2; N=6.
Ecuațiile ce se pot scrie conform figurii sunt:
a) ℎ1 + 𝑣1 + ℎ2 + 𝑣2 + ℎ8 + 𝑣8 = ℎ1 + 𝑣1 + ℎ2 + 𝑣2 + ℎ8 + 𝑣8
b) ℎ1 + 𝑣1 + ℎ9 + 𝑣9 + ℎ4 + 𝑣4 = ℎ1 + 𝑣1 + ℎ9 + 𝑣9 + ℎ4 + 𝑣4
c) ℎ2 + 𝑣2 + ℎ3 + 𝑣3 − ℎ9 − 𝑣9 = 0
d) ℎ2 + 𝑣2 + ℎ3 + 𝑣3 − ℎ9 − 𝑣9 = 0
e) ℎ3 + 𝑣3 + ℎ5 + 𝑣5 + ℎ6 + 𝑣6 + ℎ7 + 𝑣7 − ℎ8 − 𝑣8 = 0
f) ℎ3 + 𝑣3 + ℎ5 + 𝑣5 + ℎ6 + 𝑣6 + ℎ7 + 𝑣7 − ℎ8 − 𝑣8 = 0
g) A-M1-M2-M3-B
h) A-M1-M3-M4-M5-C
i) A-M1-M2-M3-M4-M5-C
j) C-M2-M3-B
k) B-M3-M4-M5-C
l) M1-M2-C-M5-M4-M3-M1
m) M1’-M2’-C’-M5’-M4’-M3’-M1’

Alegând ecuațiile de mai sus, oricare 6 ecuații independente, le putem transforma în 6 ecuații de condiție
dependente ale corecțiilor. Din primele 6 ecuații de condiție independente de la a-f se obține un sistem liniar de
ecuații de condiție a corecțiilor, din care apoi putem obține un sistem normal de ecuații.
Sistemul liniar al ecuațiilor de corecție este:
𝑎1 𝑣1 − 𝑎1′ 𝑣1′ + 𝑎2 𝑣2 − 𝑎2′ 𝑣2′ + 𝑎8 𝑣8 − 𝑎8′ 𝑣8′ + 𝑊𝑎 = 0
𝑏1 𝑣1 − 𝑏1′ 𝑣1′ + 𝑏9 𝑣9 − 𝑏9′ 𝑣9′ + 𝑏4 𝑣4 − 𝑏4′ 𝑣4′ + 𝑊𝑏 = 0
𝑐2 𝑣2 + 𝑐3 𝑣3 − 𝑐9 𝑣9 + 𝑊𝑐 = 0
𝑑2′ 𝑣2′ + 𝑑3′ 𝑣3′ − 𝑑9′ 𝑣9′ + 𝑊𝑑 = 0
𝑒3 𝑣3 + 𝑒5 𝑣5 + 𝑒6 𝑣6 + 𝑒7 𝑣7 − 𝑒8 𝑣8 + 𝑊𝑒 = 0
𝑓3′ 𝑣3′ + 𝑓5′ 𝑣5′ + 𝑓6′ 𝑣6′ + 𝑓7′ 𝑣7′ − 𝑓8′ 𝑣8′ + 𝑊𝑓 = 0
Termenul liber al fiecărei ecuații se calculează cu ajutorul diferențelor de nivelment, măsurate în ciclul 1 și 2.

𝑊𝑎 = (ℎ1 + ℎ2 + ℎ8 ) − (ℎ1′ + ℎ2′ + ℎ8′ )

𝑊𝑏 = (ℎ1 + ℎ9 + ℎ4 ) − (ℎ1′ + ℎ9′ + ℎ4′ )

Coeficienții ecuațiilor de condiție ale corecțiilor se trec într-un tabel similar cu cel de mai jos.

V1 V1’ V2 V2’ V3 V3’ V4 V4’ V5 V5’ V6 V6’ V7 V7’ V8 V8’ V9 V9’ W

ai 1 -1 1 -1 1 -1 Wa
bi 1 -1 1 -1 1 -1 Wb
ci 1 1 -1 Wc
di 1 1 -1 Wd
ei 1 1 1 -1 We
fi 1 1 1 -1 Wf

Acest tabel este necesar pentru a obține sistemul ecuațiilor normale ale corelatelor (corelatele sunt coeficienții
k, corecțiile sunt v).
𝑎𝑎 𝑎𝑏 𝑎𝑐 𝑎𝑑 𝑎𝑒 𝑎𝑓
[ ] 𝑘1 + [ ] 𝑘2 + [ ] 𝑘3 + [ ] 𝑘4 + [ ] 𝑘5 + [ ] 𝑘6 + 𝑊𝑎 = 0
𝑝 𝑝 𝑝 𝑝 𝑝 𝑝
𝑎𝑏 𝑏𝑏 𝑏𝑐 𝑏𝑑 𝑏𝑒 𝑏𝑓
[ ] 𝑘1 + [ ] 𝑘2 + [ ] 𝑘3 + [ ] 𝑘4 + [ ] 𝑘5 + [ ] 𝑘6 + 𝑊𝑏 = 0
𝑝 𝑝 𝑝 𝑝 𝑝 𝑝
 𝑎𝑓 𝑏𝑓 𝑐𝑓 𝑑𝑓 𝑒𝑓 𝑓𝑓
[ ] 𝑘1 + [ ] 𝑘2 + [ ] 𝑘3 + [ ] 𝑘4 + [ ] 𝑘5 + [ ] 𝑘6 + 𝑊𝑓 = 0
𝑝 𝑝 𝑝 𝑝 𝑝 𝑝
Total sunt 6 ecuații ale corelatelor, deoarece avem 18 necunoscute.
Acest sistem îl transformăm într-un sistem normal de ecuații cu 6 ecuații și 6 necunoscute care îl rezovlăm ca
să obținem în final corecțiile v corespunzătoare fiecărei diferențe de nivel.
Rezolvând sistemul normal de ecuații se obțin corelatele ki cu ajutorul cărora se calculează corecțiile vi în felul
următor:
𝑎𝑖 𝑏𝑖 𝑓𝑖
𝑣𝑖 = 𝑘1 + 𝑘2 + ⋯ + 𝑘6
𝑝𝑖 𝑝𝑖 𝑝𝑖

𝑎𝑖′ 𝑏𝑖′ 𝑓𝑖′

𝑣𝑖′ = ′ 𝑘1 + ′ 𝑘2 + ⋯ + ′ 𝑘6
𝑝𝑖 𝑝𝑖 𝑝𝑖
Corecțiile astfel obținute se aplică diferențelor de nivel măsurate și aflăm valorile definitive sau cele mai
probabile ale accestora.
Se calculează apoi deplasările verticale ale mărcilor, calcul care se face pe diferite căi, luând ca bază pentru
control diferite repere stabile. Astfel pentru marca M2 avem următoarele exemple:
1) ∆𝑀2 = (ℎ1′ + 𝑣1′ + ℎ2′ + 𝑣2′ ) − (ℎ1 + 𝑣1 + ℎ2 + 𝑣2 ) – (am calculat deplasarea mărcii 2 față de reperul A,
scăzând din diferența de nivel dintre reper și marca M2 diferența de nivel actuală scădem diferența inițială)
2) ∆𝑀2 = (−ℎ4′ − 𝑣4′ − ℎ3′ − 𝑣3′ ) − (−ℎ4 − 𝑣4 − ℎ3 − 𝑣3 )
3) ∆𝑀2 = (−ℎ4′ − 𝑣4′ − ℎ3′ − 𝑣3′ ) − (−ℎ4 − 𝑣4 − ℎ3 − 𝑣3 )
Diferențele dintre aceste valori (ΔM2 calculat pe diverse căi) nu trebuie să depășească 0.01mm, și aceasta
datorită rotunjirilor din calcul.
Eroarea medie pătratică a unității de pondere calculată după compensare va fi:
[𝑝𝑣𝑣] + [𝑝′𝑣′𝑣′]
(𝜇0 ) = √
𝑁
N – numărul ecuațiilor de condiție
Aprecierea preciziei deplasărilor determinate va consta în calcularea erorilor medii ale acestor deplasări.
Considerăm că Δi este o funcție Fi definită de:
∆𝑖 = 𝐹𝑖 , ((ℎ𝑖′ + 𝑣𝑖′ ), (ℎ𝑖 + 𝑣𝑖 ))
Erorile medii pătrare ale deplasării Δi le apreciem ca erori ale funcțiilor de observații compensate conform
relației:
𝜑𝜑
𝑚∆𝑖 = 𝑚𝐹𝑖 = ±𝜇𝑜 √[ ]𝑞
𝑝
φ – derivatele parțiale ale funcției F în raport de mărimile observate
𝜑𝜑
q – numărul succesiv al ultimei reducții a expresiei [ ] și egal cu 6
𝑝
𝑞=6
Exeplu:
Pentru calcularea deplasării 2 calculată pe baza primei căi vom obține
𝜗∆𝑀2
1) 𝜑1′ = =1
𝜗ℎ1′
𝜗∆𝑀2
2) 𝜑2′ = =1
𝜗ℎ2′
𝜗∆𝑀2
3) 𝜑1 = 𝜗ℎ1
= −1
𝜗∆𝑀2
4) 𝜑2 = = −1
𝜗ℎ2
În mod similar se poate calcula pentru câte căi vrem noi.
 6. Determinarea stabilității reperelor de control
O problemă foarte importantă în urmărirea comportării în timp al construcțiilor este stabilitatea reperelor de
control. Acestea de multe ori nu sunt perfect stabil, ele își modifică poziția în timp, ceea ce duce la introducerea de
erori în rețea sau chiar de deplsări false dacă nu am stabilit deplasarea reperelor. De regulă de aceea se folosesc mai
mulți reperi, pentru dacă se deplasează unul, raman restul, și putem stabili care s-au deplasat.
Identificarea riguroasă a reperelor de control stabile, înainte de a trece la compensarea nivelmentului este strict
necesară. Verificarea stabilității reperelor de control se face prin compararea diferențelor de nivel dintre ele, obținute
din mărurătorile actuale și inițiale. Adică se măsoară diferența de nivel inițial, se măsoară actual, și se compară aceste
două măsurători și diferențele de nivel. Așa ne dăm seama dacă sunt sau nu stabile una sau alta. Dacă diferențele de
nivel măsurate în cele două cicluri între reperele de control nu diferă între ele cu mai mult decât valoarea erorii de
măsurare, atunci reperele de control pot fi considerate stabile. Elementul de care depinde în mare măsură precizia
măsurătorilor în drumuirile de nivelment pentru determinarea tasărilor, este numărul de stații, și nu lungimea
drumuirilor. Ponderea măsurătorilor se vor stabili în funcție de numărul de stații.
Aceasta înseamnă că o diferență de nivel determinată dintr-o singură stație nu poate avea aceeași pondere cu o
diferență de nivel determinată din 2-3 stații.
Având diferențele de nivel măsurate la dus și apoi la întors, atât inițial cât și acual, putem calcula eroarea medie
pătratică a untății de pondere cu relația cunoscută:
𝑑𝑑
[𝑝𝑑𝑑] 1 √[ 𝑛 ]
𝜇0 = ± √ =±
2𝑟 √2 𝑟
𝑑𝑑 1
[𝑝𝑑𝑑] = [ ] – deoarece 𝑝 = (ponderea – numărul/stații)
𝑛 𝑛
d – diferențele de nivel dintre dus și întors (dacă între două repere)
n – numărul stațiilor, instrumentul considerat numai intr-o singură direcție
r – numărul diferențelor d
În practică, nivelmentul pentru determinarea stabilității reperelor de control se face de doua ori, inițial și actual.
Rezultatele măsurătorilor nu sunt aceleași din cauza erorilor de măsurare. Aprecierea preciziei măsurătorilor se va
face în mod global, ținând cont de ambele cicluri de măsurători, astfel:

𝜇0 = ±√𝜇02 𝐼 + 𝜇02 𝐼𝐼
I și II sunt ciclul 1 și 2.
Pentru aprecierea stabilității reperelor de control, vom lua în considerare două dintre ele situate una în față la
alta la m stații în ciclul 1, și m stații în ciclul 2. Considerăm sigur ca diferența de nivel dintre acestea este h și h.
Dacă 0 (er. med. păt. a unit. de pondere) a fost determinată având în vedere ambele cicluri de măsurători, vom
avea:
𝑚ℎ = ±𝜇0 √𝑛
𝑚ℎ = ±𝜇0 √𝑛
𝑑 = ℎ − ℎ = ±√𝑚ℎ2 + 𝑚ℎ2 = ±𝜇0 √𝑛 + 𝑛
Dacă 𝑛 = 𝑛
=> 𝑑 = ±𝜇0 √2𝑛 ≅ ±1.4𝜇0 √𝑛
𝑑𝑚𝑎𝑥 = ±2𝜇0 √𝑛 + 𝑛′
𝑑𝑚𝑎𝑥 = ±2𝜇0 √2𝑛 ≅ ±2.8𝜇0 √𝑛
Dacă diferența d a diferenței de nivel măsurată între doi reperi de control în ciclul 1 sau 2, depășește valoare
de ±2.8𝜇0 √𝑛 atunci reperii sunt deplasați.
Sigur nu putem identifica care din cei reperi sau deplasat, dar pentru asta trebuie de considerat mai mulți reperi
(4-5).
 7. Metoda măsurătorilor indirecte
Pornind de la relația stabilită la metoda măsurătorilor condiționate:
∆𝑖 = ∆𝑖−1 + (ℎ𝑖 − ℎ𝑖 )
Introducând corecțiile observațiilor obținem:
−∆𝑖−1 + ∆𝑖 + (ℎ𝑖 + 𝑣𝑖 − ℎ𝑖 − 𝑣𝑖 ) = 𝑜
Ordonăm termenii:
𝑣𝑖 − 𝑣𝑖′ − ∆𝑖−1 + ∆𝑖 + (ℎ𝑖 − ℎ𝑖′ ) = 0
Aceasta este o ecuație de condiție pentru o diferență de nivel hi măsurată de două ori, adică ciclul 1 și 2. Unde:
∆𝑖−1 – deplasarea reperului din spate
∆𝑖 – deplasarea reperului din față
Se poate scrie un sistem de ecuații (exemplul de mai jos) prin ajutorul căruia putem obțiem diferențele punctelor
din rețeaua de nivelment.
Notăm cu 𝑣𝑙𝑖 eroarea termenului liber, și 𝑙𝑖 termenul liber:
𝑣𝑙𝑖 = −(𝑣𝑖 − 𝑣𝑖′ )
𝑙𝑖 = ℎ𝑖 − ℎ𝑖′
Acestaa este cazul de trecere de la măsurători condiționate la măsurători indirecte, când se obține sistemul de
ecuații al erorilor sub forma de mai jos
𝑣𝑙𝑖 = −∆𝑖−1 + ∆𝑖 + 𝑙𝑖
Din acest sistem obținem necunoscutele Δ, adică deplasările punctelor din
rețeaua de nivelment.
Dacă avem de urmărit deplasarea pe verticală a unui singur reper mobil, legat
de câteva repere de control, ca în figura de alături, se poate proceda conform relației
de mai sus astfel:

𝑣1 − 𝑣1′ + ∆𝑀 + 𝑙1 = 0
𝑣2 − 𝑣2′ + ∆𝑀 + 𝑙2 = 0
𝑣3 − 𝑣3′ + ∆𝑀 + 𝑙3 = 0
𝑙𝑖 = ℎ𝑖 − ℎ𝑖′
Rezolvând sistemul de ecuații vom putea obține valorile lui ∆𝑀 .

8. Măsurarea deplasărilor orizontale

Măsurarea deplasărilor orizontale ale construcțiilor are o mare importanță în special în construcțiile masive (de
tipul podurilor, barajelor etc.) la care sub efectul forțelor orizontale se pot produce deplasări importante cu urmări
deosebit de periculoase. Uneori se măsoară deplasările pe orizontală ale unor zone de teren utilizând aparatura și
metodele topografo-geodezice. Măsurătorile pentru urmarirea deplasărilor topografo-geodezice se va raporta la o
rețea de puncte, numită rețea de sprijin, situată în general în afara zonei de influență a construcțiilor. Metodele
topografo-geodezice foloosite pentru determinarea deplasărilor orizontale sunt diferite, corespunzînd condițiilor de
lucru și cerințelor care se atribuie unor asemenea categorii de construcții.
Se pot utiliza următoarele metode:
 Metoda microtriangulației
 Metoda aliniamentului
 Metoda poligonometrică
 Metoda microtrilaterației
 Combinațiile tuturor de mai sus
Cele mai des folosite sunt metodele microtriangulației și aliniamentului.
 Metoda microtriangulației
Pentru măsurarea deplasărilor în plan orizontal, ale construcțiilor masive, se proiectează și se fixează în terenul
din vecinătatea acestora, puncte de observație, orientare și control, iar la construcția supusă observației se fixează
repere de vizare.
Punctele de observație, punctele de control și punctele de orientare formează rețeaua punctelor de referință față
de care se determină deplasările punctelor pe obiectul cercetat.
Metoda microtriangulației este defapt o triangulație cu laturi relativ mici, cuprinse între 100-300m, și în care
unghiurile se măsoară cu precizie ridicată.
În practică întâlnim următoarele rețele:
 Rețea completă
 Rețea incompletă
 Rețea simplă
Rețeaua microtriangulației completă conține toate cele patru tipuri de puncte menționate anterior. În aceaste
rețele punctele de observație și punctele de control, sunt legate între ele prin vize reciproce, adică sunt staționabile.
De regulă reperele vizabile nu sunt staționabile, acestea vor fi vizate din stațiile de observație ca și punctele de
orientare. Astfel de rețele (rețele complete) se folosesc cel mai des la urmărirea comportării în timp a barajelor.
S1, S2, S3, S4 – punctele de stație

C1, C2, C3, C4 – puncte de control

O1, O2 – puncte de orientare
B1, B2, B3, B4 – punctele de pe obiectul cercetat (baraj)
Rețeaua incompletă are punctele de control nestaționabile. În acest caz stațiile de observație sunt staționate,
legate de punctele de control doar prin vize unilaterale. Punctele de control sunt amplasate în locuri stabile, la distanțe
nu prea mari de punctele de observație. În componența acestor rețele întră toate tipurile de puncte. Acest tip de rețea
se întâlnește de regulă în cazul terenurilor cu vizibilitate redusă, sau în cazul podurilor, când se staționează direct pe
obiectul cercetat.
Rețeaua simplă este compusă dintre stații de stațiile de observație, punctele de observație, și punctele de
control. Această rețea se folosește de regulă la determinarea deformațiilor orizontale ale suprafeței terenului, și în
general obiectelor accesibile direct și ușor. Reperele de pe obiectul cercetat sunt înlocuite cu rețeaua stațiilor de
observație care sunt legate între ele reciproc cu punctele de control. Deplasarea unor părți ale obiectului de cercetat
este identică cu deplasarea stațiilor de aparate.
Punctele de control sunt situate în afara zonei de influență, acestea sunt amplasate în locuri situate departe de
circulația rutieră, și nu în locuri cu nivel ale apei freatice. Se amplasează pe construcții existente de cel puțin 5 ani,
sau pe roci consolidate. Nu se amplasează pe terasamente, pe terenuri de umplutură, pe versanți alunecători, sau pe
nisipuri. Reperele de pe obiectul cercetat trebuie să fie amplasate în acord cu proiectantul construcției. Ele se
amplasează în așa fel încât deplasările lor să caracterizeze comportarea construcției, în ansamblu. Pe construcțiile cu
suprafețe mari de ziduri, se urmărește ca reperele să formeze aproximativ rețele de triunghiuri. Condiția de bază la
amplasarea reperelor de pe obiectul cercetat este aceea ca orice astfel de reper să poată fi observat din cel puțin trei
stații de aparat, și în mod cu totul excepțional din 2 stații. (coordonatele punctelor/reperelor de cercetat se face prin
intersecția înainte, matematic sunt suficiente 2 vize, dar în topografie controlăm, avem control și precizie mai bună).

9. Materializarea punctelor de microtriangulație

Materializarea punctelor de stație variază în funcție de condițiile de exploatare, a construcțiilor urmărite, și ale
proprietăților fizico-mecanice ale terenurilor de fundare. În general punctele de stație se materializează prin pilaștri,
aceștia trebuie să îndeplinească următoarele condiții: să aibă construcție simplă și stabilă, să fie prevăzuți cu
dispozitive pentru centrare mecanică care să înlăture erorile de centrare și reducție, să fie protejați de ploaie și soare
cu capace, să aibă asigurată consolidarea terenului din jur. Pilaștri sunt de regulă confecționați din beton, sau cuburi
metalice umplute cu beton (pilaștri forați), cu secțiune pătrată sau circulară.
1 – corpul pilastrului (din beton, la anumită adâncime)
2 – dispozitiv de centrare mecanică
3 – capac de protecție
4 – strat protector împotriva înghețului (vată minerală)
5 – înveliș de protecție împotriva încălzirii neuniforme a pilastrului (poate
fi din cherestea, tuburi de pvc)
6 – adaos din beton pentru mărirea secțiunii (+placă de fundație)
7–
De regulă pilaștri sunt prevăzuți cu reper de nivelment.
Pilaștri se plantează astfel încât baza acestora să se sprijine de roca de
bază. Atunci cînd roca de bază e inaccesibilă, se folosesc pilaștri forați, dar dacă
nici asta nu e posibilă, atunci se mărește placa de fundație și se face o
consolidare puternică a acesteia. Este foarte importanți să fie amplasați pe o
rocă puternică de bază, o stâncă.
În figura următoare sunt câteva cazuri de plantare a pilaștrilor:

a) Pilastru simplu
b) Pilastru cu secțiune variabilă
c) Pilastru cu secțiune variabilă și placă de fundație
d) Discuri metalice care se sudează pe buloane metalice
h1 – adâncimea de îngheț
h2 – adâncimea pilastrului
h3 – adâncimea până la roca de bază
Dispozitivul de centrare mecanică permite instalarea teodolitelor și a miretelor de vizare direct pe capul
pilastrului. În anumite situații se folosesc pilaștri îngropați deoarece amplasarea lor pe sol creează probleme de
exploatare a construcției. Scopul pilastrului este de a amplasa aparaatul pe capul lui.
 Precizia de centrare a instrumentului și a mărcilor de vizare pe pilaștri îngropați este mai mică decât centrării
pe capul pilaștrilor.
Materializarea punctelor de pe obiectul cercetat se face cu ajutorul unor repere care se montează pe părțile
interioare sau exterioare a construcțiilor și care își schimbă poziția planimetrică și altimetrică odată cu deplasarea
construcției. Aceste repere sunt confecționate din discuri metalice, plate, sudate pe buloane care se incastrează în
construcție. Discurile menționate se acoperă cu lacuri de calitate superioară care nu se deteriorează în timp. Pe aceste
discuri și mărci de vizare se strunjesc sau se vopsesc, o serie de cercuri concentrice, care oricum se vopsesc în alb și
negru/albastru, pentru a putea fi vizate mai ușor și precis.
Punctele de control se realizează de regulă cu ajutorul unor pilaștri din beton armați, prevăzuți cu dispozitive
de centrare mecanică, care fac posibilă instalarea aparatului și a miretelor de vizare direct pe capul pilastrului.
Punctele de control nu trebuie să își schimbe poziția în timp, de aceea ele sunt amplasate pe roci stâncoase și
în afara zonei de influență a construcțiilor. Atunci când în zonă nu se găsesc roci stâncoase, punctele de control se
amplasează numai în zone unde nivelul apelor freatice este sub adâncimea de îngheț a terenului cu cel putin 2m.
Punctele de orientare pot fi materializate pe construcții fixe, depărtate, sigure, sau pot fi puncte din rețeaua de
triangulație(turnurile bisericilor).

10. Determinarea deplasărilor orizontale a punctelor de stație în rețelele de

microtriangulație
Pe rețeaua de microtriangulație executată pentru urmărirea în timp a comportării construcției, se efectuează
observații unghiulare și liniare. Compensând observațiile prin metoda celor mai mici pătrate se calculează în final
coordonatele acestor puncte de regulă într-un sistem local. După un interval de timp stabilit, se repetă măsurătorile
și se vor obține aceleași rezultate, sau alte rezultate generate de eventualele deplasări ale punctelor rețelei.
Vom trata această problemă luând în considerație variația direcțiilor și admițând stabilitatea punctelor de
control. Se va examina o porțiune dintr-o rețea de triangulație, conform figurii de mai jos:

Considerăm punctul de stațe S și vizăm punctele S1, S2, S3, și

măsurând direcțiile k1, k2, k3. După un interval de timp stabilit,
datorită eventualelor deplasări care apar, punctul de stație își va
modifica poziția în S, și punctele vizate în S1, S2, S3, iar noi vom
măsura direcțiile k1, k2, k3.
Astfel deplasarea punctului de stație a produs o variație a
direcțiilor măsurate cu cantitățile Ԑ1, Ԑ2, Ԑ3, iar deplasarea punctelor
vizate provoacă o variație a direcțiilor măsurate cu cantitățile φ1, φ2,
φ3 .
Diferențele dintre unghiurile obținute în cele două cicluri de
măsurători, depind de mărimea deplasărilor și de erorile de
măsurare. Pe baza acestor diferențe se vor putea determina
componentele cele mai probabile ale deplasărilor punctelor de
referință.

Notăm:
v – corecțiile pentru direcțiile măsurate inițial,
v - corecțiile pentru direcțiile măsurate actual.
Obținem următoarele condiții de egalitate pentru stația de observație S:
(𝑘2 + 𝑣2 ) − (𝑘1 + 𝑣1 ) = (𝑘2′ + 𝑣2′ + 𝜑2 + 𝜀2 ) − (𝑘1′ + 𝑣1′ + 𝜑1 + 𝜀1 )
(1) {(𝑘3 + 𝑣3 ) − (𝑘1 + 𝑣1 ) = (𝑘3′ + 𝑣3′ + 𝜑3 + 𝜀3 ) − (𝑘1′ + 𝑣1′ + 𝜑1 + 𝜀1 )
−−−−−−−−−−
 În fiecare din relațiile de mai sus, se observă o componentă comună, de orientare a stației de observație:
𝑑𝑧𝑠 = (𝑘1 + 𝑣1 ) − (𝑘′1 + 𝑣′1 + 𝜑1 + 𝜀1 )
(2) {𝑑𝑧𝑠 = (𝑘2 + 𝑣2 ) − (𝑘′2 + 𝑣′2 + 𝜑2 + 𝜀2 )
−−−−−−−−−−
Acestea pot fi scrise sub forma de mai jos.
𝑣1 − 𝑣′1 − 𝑑𝑧𝑠 − 𝜑1 − 𝜀1 + (𝑘1 − 𝑘′1 ) = 0
(3) {𝑣2 − 𝑣′2 − 𝑑𝑧𝑠 − 𝜑2 − 𝜀2 + (𝑘2 − 𝑘′2 ) = 0
𝑣3 − 𝑣′3 − 𝑑𝑧𝑠 − 𝜑3 − 𝜀3 + (𝑘3 − 𝑘′3 ) = 0
Variațiile φ și Ԑ, ale orientării unei direcții provocate de variația coordonatelor capetelor sale, sunt date de
relații cunoscute. Pentru direcția S-S1 conform relațiilor cunoscute
𝜌𝑠𝑖𝑛 𝜃𝑠𝑠1 𝜌𝑐𝑜𝑠 𝜃𝑠𝑠1
𝑠𝑠1 = ∆𝑋𝑠1 − ∆𝑌𝑠1
𝑑1 𝑑1
𝜌𝑠𝑖𝑛 𝜃𝑠𝑠1 𝜌𝑐𝑜𝑠 𝜃𝑠𝑠1
Ԑ𝑠𝑠1 = ∆𝑋𝑠1 − ∆𝑌𝑠1
𝑑1 𝑑1
(4)
𝜌𝑠𝑖𝑛 𝜃𝑠𝑠1
𝑎𝑠𝑠1 = −
𝑑1
𝜌𝑐𝑜𝑠 𝜃𝑠𝑠1
𝑏𝑠𝑠1 = −
{ 𝑑1
Prin urmare obținem:
𝜑𝑠𝑠 = −𝑎𝑠𝑠1 ∆𝑋𝑠𝑠1 − 𝑏𝑠𝑠1 ∆𝑌𝑠𝑠1
(5) { 1
𝜀𝑠𝑠1 = 𝑎𝑠𝑠1 ∆𝑋𝑠𝑠1 + 𝑏𝑠𝑠1 ∆𝑌𝑠𝑠1
Introducem aceste mărimi în sistemul de ecuație (3), obținem pentru fiecare direcție măsurată de două ori,
obținem următoarele ecuații:
𝑣1 − 𝑣1 − 𝑑𝑧𝑠 − 𝑎𝑠𝑠1 ∆𝑋𝑠 − 𝑏𝑠𝑠1 ∆𝑌𝑠 + 𝑎𝑠𝑠1 ∆𝑋1 + 𝑏𝑠𝑠1 ∆𝑌1 + 𝑙1 = 0
(6) {𝑣2 − 𝑣2 − 𝑑𝑧𝑠 − 𝑎𝑠𝑠1 ∆𝑋𝑠 − 𝑏𝑠𝑠1 ∆𝑌𝑠 + 𝑎𝑠𝑠1 ∆𝑋2 + 𝑏𝑠𝑠1 ∆𝑌2 + 𝑙2 = 0
𝑣3 − 𝑣3 − 𝑑𝑧𝑠 − 𝑎𝑠𝑠1 ∆𝑋𝑠 − 𝑏𝑠𝑠1 ∆𝑌𝑠 + 𝑎𝑠𝑠1 ∆𝑋3 + 𝑏𝑠𝑠1 ∆𝑌3 + 𝑙3 = 0
Generalizând, avem:
𝑣𝑖 − 𝑣𝑖 − 𝑑𝑧𝑠 − 𝑎𝑠𝑠𝑖 ∆𝑋𝑠 − 𝑏𝑠𝑠𝑖 ∆𝑌𝑠 + 𝑎𝑠𝑠𝑖 ∆𝑋𝑠𝑖 + 𝑏𝑠𝑠𝑖 ∆𝑌𝑠𝑖 + 𝑙𝑖 = 0
(7) {
𝑙𝑖 = 𝑘𝑖 − 𝑘𝑖
Aceste relații reprezintă cazul bine cunoscut, punct nou spre punct nou, de la ecuațiile de erori la compensarea
direcțiilor măsurate. Se pot scrie sisteme de ecuații de acest tip pentru fiecare punct de stație, din rețeaua de
microtriangulație, din care direcțiile au fost observate de două ori, odată poziție inițială, și a doua din poziție deplasată
a punctului de stație.

11. Rezolvarea sistemului de ecuații la determinarea deplasărilor orizontale ale

punctelor de stație
Pentru a înțelege modul de determinare a necunoscutelor ΔX și ΔY vom scrie ecuația de condiție într-o formă
cât mai generală.
(7) 𝑣𝑖 − 𝑣𝑖 − 𝑑𝑧𝑠 − 𝑎𝑠𝑠𝑖 ∆𝑋𝑠 − 𝑏𝑠𝑠𝑖 ∆𝑌𝑠 + 𝑎𝑠𝑠𝑖 ∆𝑋𝑠𝑖 + 𝑏𝑠𝑠𝑖 ∆𝑌𝑠𝑖 + 𝑙𝑖 = 0
Forma ei generală este următoarea:
(8) 𝑣𝑖 − 𝑣𝑖 + 𝑎𝑖 𝑥 + 𝑏𝑖 𝑦 + 𝑐𝑖 𝑧 + 𝑑𝑖 𝑣 + 𝑙𝑖 = 0
Vom considera o stație din care pornesc cinci direcții și vom scrie un sistem de 5 ecuații care au forma de mai
jos 8a.
𝑣1 − 𝑣1 + 𝑎1 𝑥 + 𝑏1 𝑦 + 𝑐1 𝑧 + 𝑑1 𝑢 + 𝑙1 = 0

(8𝑎) 𝑣2 − 𝑣2 + 𝑎2 𝑥 + 𝑏2 𝑦 + 𝑐2 𝑧 + 𝑑2 𝑢 + 𝑙2 = 0
−−−−−

{𝑣5 − 𝑣5 + 𝑎5 𝑥 + 𝑏5 𝑦 + 𝑐5 𝑧 + 𝑑5 𝑢 + 𝑙5 = 0
 Acesta este un sistem de ecuații al corecțiilor x, y, z, u și totodată al erorilor v și v. Deci în fiecare ecuație sunt
cele 4 necunoscute și acele corecții.
Vom trata acest sistem prin procedeul corelatelor, și în acest scop vom pune condiția ca funcția pe care am
numerotat cu 9 să fie egal cu minim.
(9) [𝑝𝑣𝑣] + [𝑝′ 𝑣 ′ 𝑣 ′ ] = (𝑝1 𝑣12 + 𝑝2 𝑣22 + ⋯ + 𝑝5 𝑣52 ) + (𝑝1′ 𝑣1′2 + 𝑝2′ 𝑣2′2 + ⋯ + 𝑝5′ 𝑣5′2 ) = 𝑚𝑖𝑛
Această problemă în calculul variațional se rezolvă luând în locul funcției 9, o funcție compusă obținută cu
ajutorul ecuațiilor de condiție 8, și folosind totodată coeficienții nedeterminați k.
În acest sens, se vor înmulți ecuațiile de corecție succesiv cu -2k1, ..., -2k5 , apoi se adună între ele și totodată
cu funcția dată se obține funcția 10.
(10) 𝐹 = (𝑝1 𝑣12 + 𝑝2 𝑣22 + ⋯ + 𝑝5 𝑣52 ) + (𝑝1′ 𝑣1′2 + 𝑝2′ 𝑣2′2 + ⋯ + 𝑝5′ 𝑣5′2 )
−2𝑘1 (𝑣1 − 𝑣1 + 𝑎1 𝑥 + 𝑏1 𝑦 + 𝑐1 𝑧 + 𝑑1 𝑢 + 𝑙1 )
−2𝑘2 (𝑣2 − 𝑣2 + 𝑎2 𝑥 + 𝑏2 𝑦 + 𝑐2 𝑧 + 𝑑2 𝑢 + 𝑙2 )
− ⋯ − 2𝑘5 (𝑣5 − 𝑣5 + 𝑎5 𝑥 + 𝑏5 𝑦 + 𝑐5 𝑧 + 𝑑5 𝑢 + 𝑙5 )
Aceasta este o funcție specială Gauss-Lagrange, în care p sunt notate ponderile inițiale, iar p - ponderile
actuale. Vom pune condiția de minim al acestei funcții, știind că funcția admite extremele atunci când derivatele
parțiale ale acestora în raport cu toate corecțiile și necunoscutele sunt nule. Vom deriva funcția 10 și vom pune
condiția ca derivatele parțiale să fie nule.
Vom scrie atunci derivatele funcției în raport cu v și v. Obținem:

𝜗𝐹 𝑘1 𝑘′1
= 2𝑝1 𝑣1 − 2𝑘1 = 0 => 𝑣1 = => 𝑣′1 =
𝜗𝑉1 𝑝1 𝑝′1
𝜗𝐹 𝑘2 𝑘′2
= 2𝑝2 𝑣2 − 2𝑘2 = 0 => 𝑣2 = => 𝑣′2 =
𝜗𝑉2 𝑝2 𝑝′2
𝜗𝐹 𝑘5 𝑘′5
= 2𝑝5 𝑣5 − 2𝑘5 = 0 => 𝑣5 = => 𝑣′5 =
𝜗𝑉5 𝑝5 𝑝′5
Odată ce am obținut aceste expresii ale corecțiilor, obținem următoarele expresii:
𝑘1 𝑘 ′1 𝑘1
𝑣1 − 𝑣1 = − ′ =
𝑝1 𝑝 1 𝑝𝑙1

𝑘2 𝑘 ′ 2 𝑘2
(11) 𝑣2 − 𝑣2 = 𝑝 − 𝑝′ = 𝑝𝑙
2 2 2
−−−−−−−−−
𝑘5 𝑘 ′ 5 𝑘5
𝑣5 − 𝑣5 = − =
{ 𝑝5 𝑝′ 5 𝑝𝑙5
𝑝𝑙1 − 𝑝𝑜𝑛𝑑𝑒𝑟𝑒𝑎 𝑡𝑒𝑟𝑚𝑒𝑛𝑢𝑙𝑢𝑖 𝑙𝑖𝑏𝑒𝑟 𝑝𝑒𝑛𝑡𝑟𝑢 𝑝𝑟𝑖𝑚𝑎 𝑒𝑐𝑢𝑎ț𝑖𝑒
Înlocuind valorile obținute în sistemul ecuațiilor de corecție vom obține:
𝑘1
+ 𝑎1 𝑥 + 𝑏1 𝑦 + 𝑐1 𝑧 + 𝑑1 𝑢 + 𝑙1 = 0
𝑝𝑙1
𝑘2
(12) 𝑝𝑙 + 𝑎2 𝑥 + 𝑏2 𝑦 + 𝑐2 𝑧 + 𝑑2 𝑢 + 𝑙2 = 0
2
−−−−−−−−
𝑘5
+ 𝑎5 𝑥 + 𝑏5 𝑦 + 𝑐5 𝑧 + 𝑑5 𝑢 + 𝑙5 = 0
{𝑝𝑙5
Din acest sistem vom obține corelatele k ca fiind:
𝑘1 = −𝑝𝑙1 (𝑎1 𝑥 + 𝑏1 𝑦 + 𝑐1 𝑧 + 𝑑1 𝑢 + 𝑙1 )
𝑘 = −𝑝𝑙2 (𝑎2 𝑥 + 𝑏2 𝑦 + 𝑐2 𝑧 + 𝑑2 𝑢 + 𝑙2 )
(13) { 2
−−−−−−−−−−
𝑘5 = −𝑝𝑙5 (𝑎5 𝑥 + 𝑏5 𝑦 + 𝑐5 𝑧 + 𝑑5 𝑢 + 𝑙5 )
Derivatele parțiale ale funcției F în raport cu necunoscutele x,y,x,u sunt:
 𝜗𝐹
= −2𝑘1 𝑎1 − 2𝑘2 𝑎2 − ⋯ − 2𝑘5 𝑎5
𝜗𝑥
𝜗𝐹
= −2𝑘1 𝑏1 − 2𝑘2 𝑏2 − ⋯ − 2𝑘5 𝑏5
𝜗𝑦
(14)
𝜗𝐹
= −2𝑘1 𝑐1 − 2𝑘2 𝑐2 − ⋯ − 2𝑘5 𝑐5
𝜗𝑧
𝜗𝐹
{𝜗𝑢 = −2𝑘1 𝑑1 − 2𝑘2 𝑑2 − ⋯ − 2𝑘5 𝑑5
Înlocuind în aceste ralații valorile corelatelor k cu cele obținute anterior, vom obține:
Pentru prima relație este următoarea formulă:
−𝑎1 𝑘1 − 𝑎2 𝑘2 − ⋯ − 𝑎5 𝑘5
= −𝑎1 [−𝑝𝑙1 (𝑎1 𝑥 + 𝑏1 𝑦 + 𝑐1 𝑧 + 𝑑1 𝑢 + 𝑙1 )] − 𝑎2 [−𝑝𝑙2 (𝑎2 𝑥 + 𝑏2 𝑦 + 𝑐2 𝑧 + 𝑑2 𝑢 + 𝑙2 )] − ⋯
− 𝑎5 [−𝑝𝑙5 (𝑎5 𝑥 + 𝑏5 𝑦 + 𝑐5 𝑧 + 𝑑5 𝑢 + 𝑙5 )]
= 𝑝𝑙1 (𝑎1 𝑎1 𝑥 + 𝑎1 𝑏1 𝑦 + 𝑎1 𝑐1 𝑧 + 𝑎1 𝑑1 𝑢 + 𝑎1 𝑙1 ) + 𝑝𝑙2 (𝑎2 𝑎2 𝑥 + 𝑎2 𝑏2 𝑦 + 𝑏2 𝑐2 𝑧 + 𝑏2 𝑑2 𝑢 + 𝑏2 𝑙2 )
+ 𝑝𝑙3 (𝑎3 𝑎3 𝑥 + 𝑎3 𝑏3 𝑦 + 𝑎3 𝑐3 𝑧 + 𝑎3 𝑑3 𝑢 + 𝑎3 𝑙3 ) + 𝑝𝑙4 (𝑎4 𝑎4 𝑥 + 𝑎4 𝑏4 𝑦 + 𝑎4 𝑐4 𝑧 + 𝑎4 𝑑4 𝑢 + 𝑎4 𝑙4 )
+ 𝑝𝑙5 (𝑎5 𝑎5 𝑥 + 𝑎5 𝑏5 𝑦 + 𝑎5 𝑐5 𝑧 + 𝑎5 𝑑5 𝑢 + 𝑏5 𝑙1 ) = 0
Dacă le adunăm pe coloane după ce introducem și pl în interior obținem:
[𝑝𝑙 𝑎𝑎]𝑥 + [𝑝𝑙 𝑎𝑏]𝑦 + [𝑝𝑙 𝑎𝑐]𝑧 + [𝑝𝑙 𝑎𝑑]𝑢 + [𝑝𝑙 𝑎𝑙] = 0
[𝑝𝑙 𝑎𝑏]𝑥 + [𝑝𝑙 𝑏𝑏]𝑦 + [𝑝𝑙 𝑏𝑐]𝑧 + [𝑝𝑙 𝑏𝑑]𝑢 + [𝑝𝑙 𝑏𝑙] = 0
(15)
[𝑝𝑙 𝑐𝑎]𝑥 + [𝑝𝑙 𝑐𝑏]𝑦 + [𝑝𝑙 𝑐𝑐]𝑧 + [𝑝𝑙 𝑐𝑑]𝑢 + [𝑝𝑙 𝑐𝑙] = 0
{[𝑝𝑙 𝑑𝑎]𝑥 + [𝑝𝑙 𝑑𝑏]𝑦 + [𝑝𝑙 𝑑𝑐]𝑧 + [𝑝𝑙 𝑑𝑑]𝑢 + [𝑝𝑙 𝑑𝑙] = 0
Acest sistem este un sistem normal de 4 ecuații cu 4 necunoscute, ș este un sistem simetric după prima
diagonală.
Plecând de la sistem cu 5 ecuații cu 5 necunoscute, la 4 ecuații cu 4 necunoscute care se poate ușor de rezolvat.

12. Precizia determinării deplasărilor

După rezolvarea ecuației normale, este necesar a se calcula mărimea erorii medii pătratice ale unității de
pondere obținute în urma compensării efectuate care este dată de expresia de mai jos:
[𝑝𝑣𝑣] + [𝑝′ 𝑣 ′ 𝑣 ′ ]
(𝜇0 ) = ±√
𝑟−𝑛
𝑟 − 𝑛𝑢𝑚ă𝑟𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑒𝑐𝑢𝑎ț𝑖𝑖
𝑛 − 𝑛𝑢𝑚ă𝑟𝑢𝑙 𝑑𝑒 𝑛𝑒𝑐𝑢𝑛𝑜𝑠𝑐𝑢𝑡𝑒
𝑝, 𝑝 − 𝑝𝑜𝑛𝑑𝑒𝑟𝑖𝑙𝑒 𝑜𝑏𝑠𝑒𝑟𝑣𝑎ț𝑖𝑖𝑙𝑜𝑟 î𝑛 𝑐𝑖𝑐𝑙𝑢𝑙 1,2
Calculul corecțiilor v și v necesită calculu în prealabil a corelatelor. Aceest lucru poate fi evitat calculând suma
[𝑝𝑣𝑣], [𝑝′ 𝑣 ′ 𝑣 ′ ] ținând cont de relațiile cunoscute de la subiectul anterior.
𝑝1 𝑣1 = 𝑘1 ; 𝑝1′ 𝑣1′ = 𝑘1
𝑝 𝑣 = 𝑘2 ; 𝑝2′ 𝑣2′ = 𝑘2
{ 2 2
−−−−
𝑝5 𝑣5 = 𝑘5 ; 𝑝5′ 𝑣5′ = 𝑘5
Vom înmulți aceste expresii cu vi, dar cu un adaos. În partea dereapta vom scrie expresia corecțiilor deja
substituită:
𝑘1 𝑘1
𝑝1 𝑣1 𝑣1 = 𝑘1 ; 𝑝′1 𝑣′1 𝑣′1 = 𝑘1
𝑝1 𝑝′1
𝑘2 𝑘2
𝑝2 𝑣2 𝑣2 = 𝑘2 ; 𝑝′2 𝑣′2 𝑣′2 = 𝑘2
𝑝2 𝑝′2
𝑘5 𝑘5
𝑝5 𝑣5 𝑣5 = 𝑘5 ; 𝑝′ 5 𝑣 ′ 5 𝑣 ′ 5 = 𝑘5 ′
𝑝5 𝑝5
 Însumând obținem:
𝑘2 𝑘2
[𝑝𝑣𝑣] = [ ] ; [𝑝′𝑣′𝑣′] = [ ]
𝑝 𝑝′
Deci:
𝑘2 𝑘2 1 1 1
[𝑝𝑣𝑣] + [𝑝′𝑣′𝑣′] = [ ] + [ ] = 𝑘 2 [ + ] = 𝑘 2 [ ]
𝑝 𝑝′ 𝑝 𝑝′ 𝑝𝑙
Sau în final obținem:
𝑘2
[𝑝𝑣𝑣] + [𝑝′𝑣′𝑣′] = [ ]
𝑝𝑙
Ținând cont de relațiile (13) se obține:
𝑝𝑙 2 (𝑎𝑥 + 𝑏𝑦 + 𝑐𝑧 + 𝑑𝑢 + 𝑙)2
[𝑝𝑣𝑣] + [𝑝′𝑣′𝑣′] = [ ] = [𝑝𝑙 (𝑎𝑥 + 𝑏𝑦 + 𝑐𝑧 + 𝑑𝑢 + 𝑙)2 ]
𝑝𝑙
Ridicând la pătrat, și aranjând termenii, în mod convenabil, vom obține sistemul următor:
𝑘2
[ ] = 𝑥([𝑝𝑙 𝑎𝑎]𝑥 + [𝑝𝑙 𝑎𝑏]𝑦 + [𝑝𝑙 𝑎𝑐]𝑧 + [𝑝𝑙 𝑎𝑑]𝑢 + [𝑝𝑙 𝑎𝑙])
𝑝𝑙
+ 𝑦([𝑝𝑙 𝑎𝑏]𝑥 + [𝑝𝑙 𝑏𝑏]𝑦 + [𝑝𝑙 𝑏𝑐]𝑧 + [𝑝𝑙 𝑏𝑑]𝑢 + [𝑝𝑙 𝑏𝑙])
+ 𝑧([𝑝𝑙 𝑐𝑎]𝑥 + [𝑝𝑙 𝑐𝑏]𝑦 + [𝑝𝑙 𝑐𝑐]𝑧 + [𝑝𝑙 𝑐𝑑]𝑢 + [𝑝𝑙 𝑐𝑙])
+ 𝑢([𝑝𝑙 𝑑𝑎]𝑥 + [𝑝𝑙 𝑑𝑏]𝑦 + [𝑝𝑙 𝑑𝑐]𝑧 + [𝑝𝑙 𝑑𝑑]𝑢 + [𝑝𝑙 𝑑𝑙])
+ ([𝑝𝑙 𝑙𝑎]𝑥 + [𝑝𝑙 𝑙𝑏]𝑦 + [𝑝𝑙 𝑙𝑐]𝑧 + [𝑝𝑙 𝑙𝑑]𝑢 + [𝑝𝑙 𝑙𝑙])
Observăm că primele 4 componente vor fi nule (rel. 15)
Vom înlocui pe x,y,z,u cu mărimile calculate din ecuațiile 15 și după o serie de transformări vom obține:
𝑘2
[𝑝𝑣𝑣] + [𝑝′𝑣′𝑣′] = [ ] = [𝑝𝑙 𝑙𝑙 ∗ 4]
𝑝𝑙
∗ −𝑟𝑒𝑑𝑢𝑠
𝑘2
Eliminăm [ 𝑝 ] și obținem:
𝑙

[𝑝𝑣𝑣] + [𝑝′ 𝑣 ′ 𝑣 ′ ] = [𝑝𝑙 𝑙𝑙 ∗ 4]

[𝑝𝑣𝑣] + [𝑝′ 𝑣 ′ 𝑣 ′ ] = [𝑝𝑙 𝑙𝑙 ∗ զ]
Această valoare (𝑝𝑙 𝑙𝑙 ∗ զ) se obține la schema Gauss.
Odată obținut această valoare putem scrie că:
[𝑝𝑙 𝑙𝑙 ∗ զ]
(𝜇0 ) = ±√
𝑟−𝑛
Erorile individuale ale necunoscutelor se vor calcula prin intermediul coeficienților de pondere Q, cunoscut în
literatura de specialitate astfel:
𝑚𝑖 = ±(𝜇0 )√𝑄𝑖𝑖

13. Identificarea punctelor de stație stabile în rețelele de microtriangulație

O problemă de mare importanță în urmărirea deformațiilor este studiul stabilității punctelor de stație, și
determinarea dimensiunii deplasărilor acestor puncte. Pentru a putea determina deplasările orizontale a acestor
puncte este necesar să cunoaștem cel puțin 2 puncte, care în perioada între două măsurători și-au păstrat poziția
inițială, și astfel ecuațiile de corecție a acestor puncte vor interveni sub forma:
∆𝑋𝑖 = 0
∆𝑌𝑖 = 0
Prin proiectarea rețelei de microtriangulație, se urmămărește amplasarea punctelor de stație în zone care asigură
stabilitatea acestora. Dar sub influența unor factori greu de urmărit, poziția acestor stații nu este stabilă, astfel încât
apar mici deplasări care însă introduc în rețea erori destul de mari, în raport cu deplasările construcției cercetate.
Identificarea punctelor de stație rămase fixe sau stabile se poate face prin diferite metode cum ar fi:
  Compararea distanțelor măsurate cu precizie
 Compararea unghiurilor măsurate cu precizie
 Compararea orientărilor
 Compararea cotelor punctelor de stație
 Compararea stării nivelei fixate pe pilaștri din punctele de stație, etc.
Stabilitatea punctelor fi confirmate prin concordanța dintre elementele comparate, care se mențin în limitele
admise ale erorilor de măsurare, utilizarea acestor procedee însă necesită un volum mare de muncă, timp mult și
cheltuieli mari. Unul dintre procedeele simple și ieftine pentru identificarea punctelor stabile ar consta în studiul
invariabilității unghiurilor formate în rețeaua punctelor de stații. Acest procedeu însă va da greși în cazul distanțelor
mari între punctele de stație, deoarece o deplasare liniară mică a unui punct va determina o variație unghiulară foarte
mică care s-ar încadra în limitele erorilor de măsurare. Totodată în cazul rețelelor mari, această metodă devine foarte
greu de aplicat.
Punctele A, B, C, în realitate stabile, nu vor putea fi identificate cu ajutorul metodei menționate anterior.

Identificarea acestor puncte se face admițând ca stable 2 puncte din rețea ș se determină deplasările celorlalte n-2
puncte din rețea.
Ne alegem 2 puncte care credem că sunt stabile, facem compensarea, calculăm deplasarea pentru celelalte 2
puncte din rețea, și vom avea 2 variante.
Dacă:
a) Adoptarea stabilității a acelor 2 puncte a fost justă, și în componența rețelei intră și alte puncte de stație
stabile, atunci deplasările ΔX și ΔY pentru acestea vor fi apropiate de 0, în limitele lor de măsurare în cele
două cicluri.
b) Adoptarea stabilității celor 2 puncte este greșită, și unul din punctele considerate stabile nu este fix, atunci
pentru celelalte n-2 puncte chiar și nedeplasate, se vor obține deplasări diferite de 0 și care cuprind și
influența deplasării punctului de stație considerat fix. S-ar putea de asemenea în acest caz, ca unele puncte
să dea în urma compensării deplasări nule, dar în realitate să fie deplasate, iaar altele să reiasă că sunt
deplasate, dar în realitate să fie stabile.
Acest neajuns se poate efectua prin efectuarea compensării, considerând fixe alte 2 puncte de stație. De
obicei se aleg, punctele care la compenensarea precedentă au fost determinate stabile. Repetând astfel
compensarea, considerând ca fixe de fiecare dată altă pereche de puncte și selectând rezultatele din toate
compensările succesive, putem alcătui o listă de puncte cu deplasări sub limita erorilor de măsurare, puncte
pe care le putem considera stabile. Acest procedeu poate fi aplicat cu ușurință, în condițiile actuale de
prelucrare a măsurătorilor cu ajutorul tehnicilor de calcul performant.
Identificarea punctelor de stație stabile se poate face și cu ajutorul testelor statistice. În acest sens se
compensează rețeaua de microtriangulație ca rețea liberă, obținând în final deplasările punctelor rețelei.
Pentru a determina care dintre deplasările obținute, ca fiind diferite de 0, sunt deplasării reale, și care se
datorează erorilor de măsurare, se folosesc testele statistice. Cel mai folosit este ”test student” care presupune
următoarea, dacă:
∆𝑋𝑖 ∆𝑌𝑖
≤ 3 ș𝑖 î𝑛 𝑎𝑐𝑒𝑙𝑎ș𝑖 𝑡𝑖𝑚𝑝 ≤ 3 =≫
𝑚𝑥𝑖 𝑚𝑥𝑖
 Atunci punctul respectiv, pentru care se face testul, este stabil.
Aceasta înseamnă că deplasarea punctului este de 3 ori mai mică decât eroare.

14. Metoda aliniamentului

Principiul metodei constă în modificările poziției punctelor observate față de planul vertical care trece prin
două puncte fixe. Este cea mai răspândită metodă pentru măsurarea deplasărilor pe orizontală care se aplică special
atunci când punctele observate sunt grupate aproximativ în lungul unei linii drepte. Cazul barajelor de beton în arc,
cu formă curbă.
a) Procedeul vizării pe aliniament
Acest procedeu, se aplică în cazul vizării transversalelor relativ mici, ale punctelor construcției, de ordinul
milimetrului până în câțiva centimetri. Este vorba de construcții stabile și rigide. Principiul de aplicare constă în ceea
că în axul longitudinal al construcției sau paralel cu acesta se determină un aliniament care se materializează cu 4
pilaștri A,B,C,D, câte două din părți a obiectivului examinat, amplasați pe cât posibil în afara zonei de influență a
construcțiilor.

Pilaștri de obicei sunt prevăzuți cu dispozitive pentru centrare mecanică a aparatului și a semnalului de vizare.
Pe unul din pilaștri (ex. B) se amplasează un aparat special destinat acestui scop, cu o mărire considerabilă a
lunetei de aproximativ 60 de ori, prevăzut cu o nivelă precisă de calare.
La celalalt capăt al aliniamentului se fixează pe pilaastru, o marcă stabilă cu discul fix.
Pe construcția supusă observației se montează de asemenea dispozitive de centrare mecanică în punctele
1,2,...n, în care se instalează succesiv marca de vizare cu discul mobil.
Aceasta servește pentru determinarea ,nemijlocit a deplasărilor orizontale ale punctelor de pe aliniamentul de
vizare (la fața locului).
La aceste mărci, discul cu semnul de vizare se deplasează cu ajutorul unui șurub micrometric.
Valoarea deplasărilor se determină pe o riglă gradată sau pe tamburul micrometrului cu o precizie de 0,1-
0,01mm.
Măsurătorile se efectuează astfel:
 Se așează axa de vizare a aparatului de măsură pe axa aliniamentului, vizând marca cu discul fix din
celălalt capăt.
 Se instalează marca de vizare cu discul mobil succesiv în punctele 1,2,3,...n, de pe construcție, astfel
încât discul acesta să fie perpendicular pe aliniament.
 Se deplasează discul mobil al mărcii până când reperul de vizare de pe acest disc se suprapune peste
axa de vizare, respectiv axa aliniamentului.
 Se citește cu ajutorul dispozitivului distanța dintre poziția deplasată și cea de 0 a discului mărcii.
 Se modifică poziția discului, și se readuce în axa de vizare făcând o nouă citire.
 Se repetă operația de mai multe ori 3-6. Citirile nu trebuie să difere cu mai mult de 0,3mm între ele.
 Se fac aceleași operații și pentru celelalte puncte de pe construcție, apoi se repetă măsurătorile cu luneta
în poziția 2-a.
 După, se repetă aceleași măsurători din al doilea capăt al aliniamentului.
Măsurătorile realizate în cele două poziții ale lunetei formează o serie de observații. Într-un ciclu de măsurători
se efectuează cel puțin 3 serii de observații atât întrun capăt cât și în celălalt capăt al aliniamentului. La fiecare serie
se face media măsurătorilor observate, în cele două poziții ale lunetei notate cu mm (media măsurătorilor).
 Abaterea a1 a unei mărci de vizare obținute din măsurătorile executate din stația B, respectiv abaterea a2
obținute din măsurătorile executate din stația C, sunt calculate cu relațiile:

𝑎1 = 𝑚0 − 𝑚𝑚
𝑎 2 = 𝑚𝑚 − 𝑚0
Efectuând n serii din stația B și n serii din stația C vom avea:
[𝑎1 ] = 𝑎1′ + 𝑎1′′ + ⋯ + 𝑎1𝑛 − 𝑠𝑡. 𝐵
[𝑎2 ] = 𝑎2′ + 𝑎2′′ + ⋯ + 𝑎2𝑛 − 𝑠𝑡. 𝐶
Abaterea media a acestei mărci va fi:
[𝑎1 ] [𝑎2 ]
𝑎1 𝑚𝑒𝑑 = ; 𝑎2 𝑚𝑒𝑑 =
𝑛 𝑛
Abaterea totală a unei mărci i într-un ciclu de măsurători:
𝑏𝑙𝑖
𝑎 𝑇𝑖 = 𝑎1 𝑚𝑒𝑑 +
𝐿
𝑏(𝐿 − 𝑙𝑖 )
𝑎 𝑇𝑖 = 𝑎2 𝑚𝑒𝑑 +
𝐿
Unde, am repartizat această diferență proporțional de la stație până la punctul determinat,
𝑏 = 𝑎1 𝑚𝑒𝑑 − 𝑎2 𝑚𝑒𝑑
li – distanța de la B la marca i
𝑙𝑖 = 𝑑𝐵−𝑖
𝐿 = 𝑑𝐵−𝐶
Deci, în calculul abaterilor totale, diferența b se repartizează proporțional cu distanțele la punctul i, B,C.
Deplasarea orizontală δ a unei mărci pe un punct al construcției se obțține relația:
𝛿 = 𝑎𝑖𝑇𝑖 − 𝑎0𝑇𝑖 (𝑐𝑖𝑐𝑙𝑢𝑙 𝑖 ș 0)
La fiecare ciclu de măsurători se verifică poziția punctelor B și C față de aliniamentul A și D.
Acolo unde este posibil, se recomandă încorporarea aliniamentului într-o rețea de microtriangulație și se face
verificarea acesteia la fiecare ciclu de măsurători.
Aprecierea preciziei măsurătorilor se face cu relațiile:
[𝑣𝑣]
1) 𝑚 = ±√𝑟−1 – eroare medie pătratică de determinare a abaterii fiecărei mărci față de aliniament. Unde
v – diferența dintre media aritmetică, r – numărul de citiri într-o serie.
𝑚
2) 𝑀 = ± 𝑛 – eroarea medie pătratică a abaterii de n serii. Unde n – numărul de serii.
√
𝑀𝑇𝐵 ∗𝑀𝑇𝐶
3) 𝑀𝑇 = ± – eroarea medie pătratică a mediei abaterilor obținute din punctul B sau C.
2 +𝑀2
√𝑀𝑇𝐵 𝑇𝐶

4) 𝜇𝛿 = ±√𝑀𝑇2(𝑜) + 𝑀𝑇2(𝑖) – eroarea medie pătratică de determinare a deplasării δ.

Precizia observației efectuate este influențată în mod special de eroarea de vizare și de condițiile exterioare ca
de exemplu refracția laterală.
 b) Procedeul măsurării unghiurilor paralactice
Procedeul constă, ca și în cazul precedent în stabilirea unui aliniament cât mai apropiat de linia care unește
punctele construcției observate. Punctele de sprijin ale aliniamentului S1 și S2 folosesc ca și puncte de stație pentru
aparatul de măsură. În punctele observate 1,2,.i..n, se montează bucșe metalice în care se instalează în timpul
măsurătorilor mărci de vizare, mirete de vizare sau simpli reperi metalici care vor fi vizați în scopul măsurării
unghiurilor φ și ψ.

S1,S2 – punctele de stație

1,2,3,i,...n – punctele de pe aliniament, mărcile de vizare
i, i - poziția punctului i într-un ciclu de măsurători sau în alt ciclu de măsruători.
ai,ai - deplasările corespunzătoare diverselor cicluri de măsurători
Măsurătorile unghiulare se execută cu instrumente de precizie ridicată, precum și distanțele între punctele
observate se determină prin măsurători de precizie ridicată.
Măsurătorile unghiurilor orizontale ale punctelor observate efectuate în cele două poziții ale lunetei formează
următoarele serii de ovservații.
Pentru fiecare serie se calculează valorile medii măsurate ale unghiurilor φ și ψ, pentru fiecare reper observat.
Abaterea ai corespunzătoare deplasării unui punct al construcției din poziția i, în poziția i, atunci cînd toate
punctele sunt inițial coliniare, va fi:
𝜑 𝜑𝑖′𝑐𝑐
𝑚𝑒𝑑
𝑎′𝑖 = 𝑙𝑖 𝑐𝑐
𝜌
Iar dacă am folosi unghiul ψ
𝜓 𝜓𝑖′𝑐𝑐
𝑚𝑒𝑑
𝑎′𝑖 = (𝐿 − 𝑙𝑖 ) 𝑐𝑐
𝜌
Media celor două:
′𝜑 ′𝜑
𝑎𝑖′ = 𝑎𝑖 + 𝑎𝑖
În cazul în care punctele aliniamentului nu sunt coliniare inițial, se determină în același mod abaterea inițială
a punctului i față de aliniament.
Deplasarea punctului i față de poziția sa inițială este dată de relația de mai jos:
𝛿𝑖′ = 𝑎𝑖′ − 𝑎𝑖0
𝛿𝑖′′ = 𝑎𝑖′′ − 𝑎𝑖0
Unde ai⁰ poate lua valori nule dacă inițial punctele sunt coliniare.
Acest procedeu permite o calculare simplă a deplasărilor punctelor, dar necesită o măsurare cu precizie ridicată
a unghiurilor φ și ψ. Precizia măsurătorilor se determină cu următoarele relații:
[𝑣𝑣] [𝑣𝑣]
1) 𝑚𝜑 = ±√𝑛(𝑛−1) ; 𝑚𝜓 = ±√𝑛(𝑛−1) – eroarea medie a unghiului φ și ψ din n serii
𝜑 𝑚𝑐𝑐 𝜑 𝜓 𝑚𝑐𝑐 𝜓
2) 𝑚𝑎 = ± 𝑙; 𝑚𝑎 = ± (𝐿 − 𝑙) – eroarea medie pătratică de determinare a abaterilor mărcilor
𝜌𝑐𝑐 𝜌𝑐𝑐
de pe construcție,
 3) 𝜇𝛿′ = ±√𝑚𝑎2′ 𝑖 + 𝑚𝑎2′𝑜𝑖 ; 𝜇𝛿′ = ±√𝑚𝑎′
2
𝑖
2𝑜
+ 𝑚𝑎′𝑖
– eroarea medie pătratică de determinare a deplasării
δ față de aliniament.
Se consideră că punctul de pe construcție s-a deplasat numai atunci când:
Dacă:
𝛿 ≥ 2𝜇𝑓 => 𝑝𝑢𝑛𝑐𝑡𝑒𝑙𝑒 𝑠 − 𝑎𝑢 𝑑𝑒𝑝𝑙𝑎𝑠𝑎𝑡

Măsurarea deplasărilor și deformațiilor unghiulare

Construcțiile suple și înalte, datorită greutății proprii foarte mari, în raport cu suprafața de fundare, precum și
a unor factori naturali, sunt supuse unor deformații care sunt caracterizate în general prin rotiri. Aceste rotiri pot
avea loc în plan vertical, în plan orizontal, sau pot avea loc vibrații, respectiv oscilații ale acestora, datorită unor
factori de influență naturali ca vânul, căldură, seisme naturale, etc.

15. Determinarea înclinării construcțiilor în raport cu o dreaptă de referință

verticală sau cu un plan vertical
În funcție de modul în care materializăm dreapta de referință verticală, sau planul vertical, v-om avea mai multe
procedee, și anume:

a) Cu ajutorul firului cu plumb

Acest procedeu se utilizează la construcții cu înălțime relativ redusă și care permit suspendarea firului cu plumb
la partea superioară.
În funcție de înclinarea obiectivului se poate afla direct poziția punctelor superioare față de cele inferioare, prin
măsurători liniare față de firul cu plumb suspendat. Măsurare directă a înclinării în timp.
Precizia metodei nu e foarte ridicată deoarece stabilitatea firului este influențată de factorii naturali ai mediului,
și firul oscilează, și este foarte greu de stabilit o poziție de echilibru.

b) Cu ajutorul axei de vizare a aparatului

Când nu poate fi aplicată metoda firului cu plumb se folosește un instrument de măsurare a unghiurilor bine
verificat și rectificat. Când acesta este calat, axa de vizare prin bascularea lunetei crează un plan vertical care poate
fi luat ca referință în determinarea grenării cosntrucțiilor.
Erorile care pot interveni în acest caz poate fi eroare de colimație și de înclinare a axei de rotație a lunetei. Axa
de vizare a lunetei nu se suprapune cu axa geometrică a ei.
Efectul erorii de colimație se înlătură prin metoda de lucru, efectuând măsurători în ambele poziții ale lunetei.
Eroare de înclinare a axei de rotație a lunetei este înlăturate prin rectificarea nivelei torice și o calare cât mai
bună.
Pentru a obține înclinarea totală și sensul acesteia, se aleg două puncte A și B la o distanță mai mare decât h,
puncte care se bornează, astfel încât poziția lor să asigure determinarea deplasărilor pe două direcții reciproc
perpendiculare.
Staționând cu instrumentul în punctele A și B, se vizează un
punct caracteristic pe construcție la înălțime, și se proiectează la baza
clădirii.
Operația se execută în cele două poziții ale lunetei, proiectând
la baza construcției și însemnând pe fundație proiecțiile sale cu ai
respectiv bi se poate ușor de determinat variația înclinării într-un
interval de timp.
Înclinarea totală va fi:

𝑄 = √𝑞12 + 𝑞22
𝑞1 ș𝑖 𝑞2 - creșterea parțială a înclinării în stația A și B
 În practică se fac astfel de determinări pe mai multe laturi ale construcției pentru a avea o imagine de ansamblu
a corpului clădirii.
Dacă condițiile din teren nu permit acest lucru, atunci staațiile din care se fac determinările, se aleg pe direcția
axelor construcțiilor.
c) Cu ajutorul lotaparatelor
Acestea sunt aparate speciale a căror axă de vizare este verticală.
Ele au o precizie cuprinsă între 0,5-3mm la o distanță de 100m înălțime. Aceste aparate folosesc mirete de
vizare speciale amplasate la partea superioară a construcției în punctele caracteristice.

16. Determinarea înclinării construcțiilor prin metoda măsurării unghiurilor

orizontale
Pentru determinarea înclinării construcțiilor prin măsurători unghiulare, se realizează în zona obiectului urmărit
o rețea de puncte de urumărire dispuse astfel încât să asigure determinarea deplasărilor punctelor pe două direcții
perpendiculare.
Distanța dintre punctele de observație și obiectul urmărit trebuie să satisfacă relația:
𝑑>ℎ
Unde d – distanța de la aparat la construcție, și h – înălțimea construcției.
Vom avea două situații:
a) Determinarea înclinării construcției cu secțiune rectangulară
Pentru determinarea înclinării construcției de tipurilor blocurilor, se aleg puncte de stație în prelungirea a două
fațade a obiectului, și se bornează.
La partea superioară a construcției se fixează o
marcă de vizare A.
Din stația S1 se măsoară unghiul orizontal φ1 format
de direcția de vizare la marca A și direcția către un punct
îndepărtat B1, marcat permanent și bine vizibil.
Din stația S2 se măsoare analog unghiul φ2 față de un
punct îndepărtat B2.
Unghiurile φ1 și φ2 se măsoară periodic, la anumite
intervale de timp, obținându-se, față de
măsurătoarea de origine, câte o anumită deplasare unghiulară
Δφ (variația unghiului).
Pentru un ciclu oarecare i, vom obține:
∆𝜑1𝑖 = 𝜑1𝑖 − 𝜑10
Diferența dintre unghiul actual măsurat (exemplu azi) și unghiul inițial.
∆𝜑2𝑖 = 𝜑2𝑖 − 𝜑20
Deplasările liniare corespunszătoare vor fi:
∆𝜑1𝑐𝑐 𝑑1
𝑞1 =
𝜌𝑐𝑐
∆𝜑2𝑐𝑐 𝑑2
𝑞2 =
𝜌𝑐𝑐
Mărimea totală a creșterii înclinării va fi:
𝑄 = √𝑞12 + 𝑞22
 b) Determinarea înclinării construcțiilor cu secțiune circulară
Se realizează prin compararea poziției centrului turnului de la diferite nivele cu poziția acestuia la nivelul
fundației. În acest scop se amplasează în zona turnului o rețea de puncte de urmărire materializate prin borne (S1,S2).
Pe generatoarea construcției se fixează mărcile
permanente de observație 1,2,3,4 (plan vertical). Se aleg
punctele Pi de orientare care să fie depărtate, stabile și bine
vizibile. Și mărcile de observație pe care se amplasează.
Acestea se amplasează pe direcții perpendiculare și în
zone vizibile, și consolidate față de construcții.
Din stațiile S1 și S2 se măsoară unghiurile
orizontlae α1, α2, α3, α4, α5, α6, α7, α8. Vom calcula
semisumele acestor unghiuri grupate în felul următor:

𝛼2 + 𝛼3
𝐴=
2
𝛼1 + 𝛼4
𝐵=
2
𝛼6 + 𝛼7
𝐶=
2
𝛼5 + 𝛼8
𝐷=
2
A,B,C,D – direcția spre centrul construcției între/la
diverse nivele
Se determină distanțele la punctele de stație la
centrul construcției măsurând direct distanța la construcție și însumând cu raza acesteia.
Comparând mediile unghiurilor de la vârf cu cele de la bază (A-B, C-D) facem diferența lor), se obțin abaterile
unghiulare αβ ale centrului la vârf față de bază, putându-se determina apoi abaterile liniare Qi (1,2), obținând în final
abaterea totală Q cu relații cunoscute.
Pentru construcțiile mai înalte de 50-60m se fac determinări la diferite nivele.

c) Determinarea înclinării construcțiilor înalte prin nivelment geometric

În anumite condiții putem determina înclinarea construcției prin nivelment geometric, de exemplu atunci când
construcția este urmărită din punct de vedere a tasărilor, prin nivelment geometric de precizie.
Dacă vrem să determinăm și înclinarea construcției, avem posibilitatea, dacă
determinăm tasările mărcilor.
Înclinarea construcțiilor înalte se poate efectua și nivelment geometric, care se
efectuează prin mărci de tasare plantate în fundația construcției pe direcții diametral
opuse. Având un reper de nivelment R-N, în
afara zonei de influență a construcției, și
efectuând măsurători nivelitice asupra mărcilor
de tasare, la diferite perioade de timp, dinnainte
stabilite, se pot determina tasările acestora. Făcându-se media tasărilor celor 4
mărci, rezultă tasarea centrului construcției C.
Dacă tasările mărcilor sunt uniforme, înseamnă că nu au avut loc eventuale
înclinări ale construcției.
Dacă tasările sunt neuniforme ca mărime, se poate determina înclinarea
fundației în funcție de tasările centrului, și a două mărci dispuse pe direcții
perpendiculare.
 Mărimea înclinării fundației se determină cu relația:

∆𝑇 = √∆𝑇12 + ∆𝑇22
Unde:
∆𝑇1 = 𝑇𝐶 − 𝑇𝑀1
∆𝑇2 = 𝑇𝐶 − 𝑇𝑀2
Aceste tasări se determină prin măsurători.
Mărimea înclinării construcțiilor q, la înălțimea h a acesteia va fi:
∆𝑇
𝑞= ℎ
𝑙
Unde l – distanța de la centrul construcției la marca de tasare, pe direcția de înclinare a construcției; h –
înălțimea construcției.
În funcție de mărimile ∆𝑇1 și ∆𝑇2 se poate obține și direcția înclinării, care se stabilește în funcție de laturile
construcției observate.
∆𝑇1
𝑡𝑔𝛼 =
∆𝑇2
Dacă:
𝑀𝑇 = ±1𝑚𝑚
𝑙 = 5𝑚
ℎ = 50𝑚
1 ∗ 50000𝑚
=≫ 𝑚𝑞 = ± = ±10𝑚𝑚
5000𝑚𝑚
𝑚𝑄 = ±10𝑚𝑚√2 = 14,1𝑚𝑚

17. Prevederi Legislative – Legi, standarde și regulamente care stau la baza

urmăririi în timp a construcțiilor și terenurilor
Urmărirea comportării în timp a construcțiilor și terenurilor în țara noastră este reglementată de o serie de legi,
standarde și normative dintre care urmează:
1. Legea 10/1995 – Legea privind calitatea construcțiilor
2. HGR 261/1994 – Regulament privint stabilirea categoriei de importanță a construcției
3. STAS 2745/1990 – Teren de fundare. Urmărirea tasărilor fundației prin metode topografice.
4. STAS 7883/1990 – Construcții hidrotehnice. Supravegherea comportării în timp.
5. C 41/1974 – Instrucțiuni tehnice pentru determinarea tasării construcțiilor de locuință social-culturale, și
industirale, prin metode topografice.
6. PE 734/1989 – Norme tehnice pentru întocmirea instrucțiunilor și proiectelor, de urmărire a comportării în
timp a construcțiilor hidrotehnice.
7. PE 130/1997 – Normativ privind urmărirea comportării în timp a construcțiilor.
Urmărirea comportării în timp a construcțiilor se desfășoară pe toată perioada de viață a construcției, începând
cu execuția ei, și este o activitate sistematică de culegere și valorificare a informațiilor rezultate din observații, și
măsurători asupra unor fenomene și mărimi ce caracterizează proprietățile construcțiilor în procesul de interacțiune
cu mediul ambiant și tehnologic.
Fenomenele și mărimile urmărite se aleg pentru fiecare construcție în parte, scopul urmăririi în timp a
construcțiilor este obținerea informației în vederea asigurării aptitudinii construcțiilor pentru o exploatare normală,
evaluarea condițiilor pentru prevenirea accidentelor, incidentelor și avariilor, respectiv diminuarea pagubelor
materiale, de pierderi de vieți omenești și de degradare a mediului cât și obținerea informațiilor necesare
perfecționării activității în construcții.
Activitatea de urmărire a comportării construcțiilor se aplică tuturor categoriilor de construcții, cu excepția
locuințelor P+1 (parter + 1 etaj) și anexelor gospodărești situate în mediu rural, și a construcțiilor provizorii.
Urmărirea comportării în timp a construcțiilor este de 2 categorii:
- Urmărire curentă – pe bază de observare directă
 - Urmărire specială – pe baza de măsurători cu aparate și dispozitive speciale
Categoria de urmărire, perioadele la care se realizează, precum și metodologia de efectuare a acestora, se
stabilesc de către proiectant sau expert în funcție de categoria de importanță a construcțiilor.

Termeni specifici:
1. Aptitudinea de exploatare – capacitatea unei construcții sau unui produs de a îndeplini funcțiunea pentru
care a fost concepută
2. Avarie – orice degradare, sau consecință dăunătoare pentru starea fizică a unei construcții, părți compnente
a acesteia, cauzată de un anumit eveniment
3. Categorie de importanță a construcțiilor – categoria stabilită pe baza unei grupări de factori și criterii
asociate, care permite considerarea diferențiată a construcțiilor.
Sunt de 2 tipuri:
- Categorii de importanță globală (care privesc construcțiile sub toate aspectele)
- Categorii de importanță specifică, denumite clase de importanță (care privesc construcțiile sub
anumite aspecte, specifice)
4. Comportare în exploatare – manifestarea modului în care un produs reacționează prin calitatea sa, la
cerințele stabilite în decursul duratei sale de serviciu.
5. Defect – nesatisfacerea unei cerințe sau unei condiții legate de o utilizare prevăzută.
6. Urmărirea comportării în exploatare a construcțiilor – acțiunea sistematică de observare, examinaare,
investigare a modului în care răspund construcțiile în decursul utilizării lor, sub influența factorilor
existenți.