UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS ” GALAȚI

FACULTATEA MEDICINĂ ŞI FARMACIE

TEHNICĂ DENTARĂ, ANUL II

AN UNIVERSITAR 2020-2021, SEMESTRUL I
Disciplina: Noţiuni de protetică dentară fixă (metalo-ceramice și integral ceramice)

CLASIFICAREA FORMELOR DE EDENTAȚIE. PUNTEA

DENTARĂ: ELEMENTE COMPONENTE. FACTORII CARE
INFLUENȚEAZĂ CONCEPEREA PUNȚILOR.
CURS 1

Prof. dr. habil. Kamel Earar

Definiție

• Edentaţia se definește ca fiind absența unităților odonto-parodontale de pe

arcadă.
• Edentația parțială reprezintă o stare fiziopatologică a sistemului orofacial,
caracterizată prin absența unui număr oarecare de dinți la nivelul unei
arcade, până la rămânerea unuia singur.
 • Indiferent de etiologia ei, de localizarea la nivelul arcadei
maxilare sau mandibulare, de topografie, întindere, edentația
reprezintă o entitate patologică, care prin complicațiile ei și
evoluție, provoacă dezechilibre grave ale sistemului stomatognat,
care pot duce la instalarea unui sindrom disfuncțional.
• Breşele edentate pot fi delimitate la extremităţi de dinţi restanți când se mai
numesc intercalate sau doar mezial când sunt denumite terminale.
• Desigur pot coexista pe aceeaşi arcadă ambele forme, când edentaţia se
consideră a fi mixtă.
• Dacă numărul dinţilor absenţi este mic (1-2) edentaţia poartă numele de
redusă, dacă lipsesc 3-4 dinţi ea este întinsă, iar dacă pe arcadă mai persistă
doar câţiva dinţi (1-4), edentaţia devine subtotală .
Clasificarea Friedman

Friedman utilizează criteriul funcţional (funcţia pe care o îndeplineşte în actul

masticator segmentul edentat) şi descrie trei clase:
• Clasa I, edentaţiile care afectează incizia - zona anterioară a arcadei;
• Clasa a II-a, edentaţiile care afectează triturarea - varianta A (breşa din zona laterală
este delimitată de dinţi restanţi mezial şi distal) şi B (breşa este delimitată numai
mezial de dinţi);
• Clasa a III-a, edentaţiile care afectează incizia şi triturarea.
Clasificarea Eugen Costa
E. Costa propune o clasificare după criteriul topografic. Enunţarea formei clinice începe
întotdeauna la maxilar din partea dreaptă şi se termină la mandibulă în partea stângă, existând:
• Edentaţie frontală prin lipsa unora dintre dinţii incisivi sau canini;
• Edentaţie laterală, prin lipsa unora dintre dinţii din regiunea premolară şi molară, spaţiul edentat
fiind delimitat mezial şi distal de dinţi;
• Edentaţia terminală, spaţiul edentat fiind delimitat numai mezial de dinţi, lipsind dinţii din
regiunea premolară şi molară;
• Edentaţie mixtă când pe arcadă există cele trei forme de breşă: laterale, frontale şi terminale.
Există şapte posibilităţi de edentaţie dintre care patru se formează la grupul dentar lateral şi trei la
grupul frontal.
Clasificarea Kennedy - Applegate
Kennedy clasifică formele clinice de edentaţie parţială după criteriul topografic:
• Clasa I cuprinde edentaţiile bilaterale la care breşele edentate sunt limitate numai mezial de dinţi.
• Clasa a II-a cuprinde edentaţiile unilaterale la care breşa edentată este limitată numai mezial de dinţi.
• Clasa a III-a cuprinde edentaţiile situate în zonele laterale ale arcadei, breşa edentată fiind limitată
mezial şi distal de dinţi.
• Clasa a IV-a cuprinde edentaţiile din zona frontală a arcadei, breşa edentată fiind limitată distal de
dinţi.

Clasa I Clasa a II-a Clasa a III-a Clasa a IV-a

 Existenţa unor breşe suplimentare a complicat clasificarea lui
Kennedy, acesta adăugând modificările claselor de edentaţie.
Pentru stabilirea clasei de edentaţie se va lua în consideraţie breşa
cea mai distală, celelalte breşe edentate fiind considerate modificări
ale clasei respective. Având în vedere această regulă este evident că
edentaţia de clasa a IV-a nu are modificări.
 Applegate completează această clasificare cu încă două clase în care
include edentaţiile subtotale:
• Clasa a V-a, în care unităţile odontoparodontale restante sunt plasate în zona
laterală;
• Clasa a VI-a, în care dinţii restanţi sunt situaţi în zona frontală

Clasa a V-a Clasa a VI-a

PUNTEA DENTARĂ
SCURT ISTORIC
 Sunt menționate date care atestă că, din cele
mai vechi timpuri, au existat preocupări pentru
restabilirea integritații arcadelor dentare, mai ales
în scop fizionomic, în cazul edentațiilor frontale.
Se foloseau dinți recuperați ai pacientului, dinți
de la cadavre sau dinți de animale, dinți ciopliți din
diferite roci, din lemn, os sau fildeș, dinți care erau
legați de cei restanți prin fibre vegetale sau fire de
aur.
• Această veche preocupare a evoluat de-a lungul timpului, în epoca contemporană
având un caracter științific.
• Astăzi, lucrarea protetică este privită ca o soluție de tratament a unei îmbolnăviri.
• Prin cunoștințele complexe acumulate și prin dezvoltarea unei tehnologii moderne,
arta stomatologică și-a dobândit o sferă precisă, proprie, de acțiune, fiind deservită
de instrumente tot mai perfecționate și eficace, astfel încât păşește, în prezent,
alături de celelalte ramuri ale medicinei.
• Conceperea punților dentare se materializează într-o mare varietate de soluții, în
funcție de diferiți factori:
• topografia zonei edentate,
• întinderea breşei edentate,
• condițiile tehnico-materiale existente,
• gradul impus de fizionomie,
• situația dinților viitori stâlpi de punte
PUNTEA DENTARĂ
ELEMENTE COMPONENTE
Definiție
Puntea dentară reprezintă o proteză fixă care restabilește integritatea
morfologică și funcțională a arcadelor dentare, în edentații intercalate, reduse,
întinse și multiple.
Părțile componente ale punții dentare sunt:
• Corpul de punte – sau dinții inermediari care înlocuiesc dinții pierduți de pe arcadă
• Elementele de agregare – de care este solidarizat corpul de punte la extremități și
realizează fixarea (agregarea) prin cimentare pe dinții stâlpi a întregii proteze.
Elementele de agregare sunt în număr de cel puțin două, așezate în general pe cei
doi dinți limitanți ai breșei edentate.
Caracteristicile punților dentare
• Sunt fixate pe dinții stâlpi prin cimentarea elementelor de agregare, ceea ce le
conferă stabilitate o lunga perioadă de timp, reprezentată de mai mulți ani.
• Volumul pe care îl ocupă în cavitatea bucală este mai mic sau, cel mult, egal cu
acela ocupat de dinții naturali.
• Formele suprafețelor vestibulare și orale sunt asemănătoare cu a dinților naturali.
• Poziția, în sens vestibulo-oral, a corpului de punte este identică cu a dinților
absenți.
• Transmit presiunile masticatorii fiziologic de la nivelul fețelor ocluzale ale
corpului de punte și ale elementelor de agregare, prin parodonțiul dinților stâlpi,
osului alveolar.
Caracteristicile punților dentare
• Sunt construcții rigide, nedeformabile, rezistente la rupere și tocire.
• Sunt obținute în laboratorul de tehnică dentară în urma unor procese
tehnologice complexe.
• În scopul realizării, sunt necesare intervenții laborioase asupra câmpului
protetic.
• Din punct de vedere fizionomic pot fi: nefizionomice, fizionomice și parțial
fizionomice.
 Corpul de punte
• Este reprezentat de dinții artificiali ce înlocuiese dinții absenți din spațiul edentat al
arcadei dentare.
• El restaurează integritatea morfologică a arcadei dentare și funcțiile aparatului dento-
maxilar.
• Corpul de punte suportă presiunile masticatorii de la dinții antagonişti la nivelul
fețelor ocluzate și le transmite elementelor de agregare.
• Corpul de punte trebuie să fie rigid, nedeformabil; împreună cu elementele de
agregare formează o singură piesă protetică: puntea dentară - un ansamblu care
restaurează funcțiile afectate.
• Deoarece întreaga lucrare protetică este rigidă, nedeformabilă, se impune o pregătire
specială a dinților stâlpi pentru a permite inserția pe câmpul protetic.
Clasificarea corpurilor de punte
• După materialul din care sunt realizate:
• corpuri de punte metalice (masiv);
• corpuri de punte nemetalice (fizionomice)
acrilice sau ceramice
• corpuri de punte mixte: metalo-acrilice,
metalo-ceramice.
• După aspectul fizionomic:
• corpuri de punte nefizionomice;
• corpuri de punte fizionomice;
• corpuri de punte parțial fizionomice.
• După forma structurii aliajului metalic:
• corp de punte masiv metalic;
• corp de punte cu casete metalice și fațete
din acrilat;
• corp de punte cu semicasete metalice și
fațete din acrilat;
• corp de punte cu casete metalice și fațete
din porțelan;
• corp de punte cu cupe metalice și
componenta fizionomică acrilică;
• corp de punte cu semicupe metalice;
• corp de punte cu bară metalică acoperită
de acrilat;
• corp de punte cu bară și bonturi metalice
acoperite de coroane acrilice;
• corp de punte cu bară și bonturi metalice
pentru dinți tubulari din porțelan.
 Clasificarea corpurilor de punte
• După raportul corpului de punte cu creasta
alveolară:
• corp de punte cu raport în șa;
• corp de punte cu raport în semişa;
• corp de punte cu raport tangent linear la maxilar;
Semișa Șa
• corp de punte cu raport tangent linear la
mandibulă;
• corp de punte cu raport punctiform;
• corp de punte suspendat

Punctiform

Suspendat
Tangent linear
(zona frontală)
Elementele de agregare
• Sunt microprotezele prin care puntea se fixează pe dinții stâlpi.
• Aceste proteze unidentare constituie mijlocul terapeutic protetic al leziunilor coro- nare și
elementele de agregare ale punților dentare.
• Microprotezele ca elemente de agregare ale punților dentare sunt supuse unor forțe
suplimentare, a celor preluate de la nivelul corpului de punte. Pentru a le suporta, trebuie să
fie cu o rezistență și fixitate mărită.
• Alegerea microprotezelor ca elemente de agregare se realizează în funcție de următorii factori:
• topografia edentației,
• întinderea breșei edentate,
• caracteristicile mecanice ale microprotezei,
• morfologia coronară și numărul dinților stâlpi,
• posibilitațile tehnico-materiale (clinice și de laborator).
Topografia edentației
• Zona în care se află situat dintele stâlp, reprezintă criteriul pentru precizarea tipului de
microproteză din punct de vedere estetic.
• În zona frontală, elementele de agregare trebuie să fie total fizionomice sau parțial
fizionomice reprezentate de: incrustații, coroane parțiale, coroane mixte sau coroane
de substituție.
• În edentațiile laterale puntea dentară trebuie să asigure, în special, masticația.
• Elementele de agregare pe dinții laterali (premolari, molari), puțin vizibili, dar supuşi
la presiuni mari, sunt reprezentate de coroanele de înveliș metalice, cele care oferă
rezistența cea mai mare.
• Cu totul excepțional se pot folosi elemente de agregare parțial fizionomice sau total
fizionomice (coroane mixte, metalo-acrilice sau coroane metalo- ceramice).
Întinderea edentației
• Influențează alegerea microprotezelor de agregare decarece, prin legătura cu corpul
de punte, suportă toate presiunile masticatorii.
• Elementele de agregare ale punților lungi, din cauza suprasolicitărilor se pot
deforma, rupe sau decimenta.
• Sunt indicate microproteze rezistente mecanic, cu retentivitate foarte bună la dinții
stâlpi.
Caracteristicile mecanice ale microprotezei
• Două dintre caracteristici prezintă interes în alegere pentru a fi folosite ca elemente
de agregare:
• Rezistența mecanică la deformare elastică și la rupere
• Retentivitatea sau fixitatea pe dintele stâlp.
• Structura fizico-chimică a materialului din care este realizată microproteza și
grosimea pereților acesteia conferă rezistență la rupere și la deformare.
• Coroanele turnate, coroanele de substituție și coroanele mixte din aur platinat, sunt
superioare celorlalte microproteze.
• Retentivitatea la dintele stâlp este asigurată numai de coroanele turnate cu grosime
totală și de coroanele de substituție.
Morfologia coronară
• Este cunoscută variabilitatea formei și volumului coronar pentru fiecare dinte în cadrul
aceleiași arcade și variabilitatea în cadrul diferitelor arcade.
• Există dinți cu dimensiuni mari, dinți voluminoși și dinți cu dimensiuni reduse, dinți
mici.
• Dinții voluminoși asigură retentivitate optimă, fiind posibia și realizarea coroanelor
mixte.
• Dinții mici nu asigură retentivitate. Pe aceștia sunt contraindicate coroanele mixte.
• Pe dinții cu pierderi mari de substanță coronară în zona frontală, sunt indicate coroanele
de substituție sau reconstituirile corono-radiculare acoperite de coroane mixte.
• Pe dinții cu pierderi mari de substanță din zona laterală (molari), după reconstituiri
corono-radiculare sunt indicate coroane de acoperire metalice.
Numărul dinților
• Poate influența alegerea între coroanele de acoperire turnate cu gresime totală și
coroanele de acoperire turnate cu grosime dirijată, sau între coroanele de substituție
și reconstituirile corono-radiculare acoperite de coroane mixte.
• Ori de câte ori nu există certitudinea unei posibile preparații corecte la nivelul
dinților stâlpi care să favorizeze insertia lucrării protetice, se recurge la coroane
turnate cu grosime dirijată sau din două bucăți.
 Câmpul protetic
• Noțiunea de proteză dentară, în general, ramâne totdeauna legată de ansamblul elementelor
morfologice ale zonei unde este așezată, pentru a fi integrată merfo-funcțional aparatului dento-
maxilar.
• În acest context, puntea dentară are cu unele formațiuni anatomice raporturi de contact, iar de altele se
fixează (dinții restanți, limitanți spațiului edentat).
• Toate aceste elemente morfologice sunt cunoscute sub numele de câmp protetic.
• Câmpul protetic este necesar să fie totdeauna studiat, analizat și cunoscut, decarece influențează
conceperea, funcționalitatea și prognosticul punții dentare.
• Valoarea examenului modelului de studiu este reprezentată de următoarele:
• oferă, în mod foarte vizibil, toate elementele anatomice ale câmpului protetic,
• este posibilă o examinare directă a tuturor fețelor dinților restanți,
• sunt apreciate pozițiile dinților restanti ce vor fi folosiți ca dinți stâlpi,
• este evaluat raportul care se va stabili între corpul de punte la nivelul suprafețelor ocluzale cu dinții antagoniști
 FACTORII CARE
INFLUENȚEAZĂ
CONCEPEREA PUNȚILOR
Topografia edentației
• Topografia definește locul de pe arcadă unde este situată edentația.
• Este cunoscută împărțirea fiecărei arcade în două zone topografice și anume: frontală și
laterală.

• Zonele topografice prezintă, în general, un interes morfo-structural. Pentru protetica

dentară pare să fie mai interesantă valoarea morfo-funcțională.
• În zona frontală, funcția estetică este cea care domină și orientează activitatea
resturatoare.
Topografia edentației
• În zona laterală, funcția masticatorie ocupă locul celei fizionomice.
• În mod deosebit ne interesează daca breşa edentată este plasată în zona frontală sau în
zona laterală, dacă este la maxilar sau la mandibulă, dacă ea cuprinde atât zona frontală
cât și pe cea laterală.
• În funcție de zona în care este situată edentația, vor fi alese elementele de agregare și
corpul de punte.
• Pentru zona frontală punțile vor fi total sau parțial fizionomice iar pentru zona laterală
parțial fizionomice sau nefizionomice. Astfel, în zona frontală metalul trebuie sa fie
puțin sau deloc aparent, pentru a satisface cerințele de fizionomie, pe când în zona
laterală necesitatea asigurării rezistenței și rigidității impune renunțarea la elementul
fizionomic, metalul fiind acela care va asigura rezistența mecanică.
Mărimea breșei edentate
• Cu ajutorul punților dentare se pot înlocui 1, 2, 3 dinți naturali pierduți.
• În mod excepțional 4 dinți la nivelul unei singure breșe, de exemplu în zona
frontală, când edentația cuprinde grupul celor 4 incisivi sau în zona laterală
mandibulară, când sunt pierduți premolarii și doi molari, breșa fiind delimitată de
canin și molarul de minte, bine implantați, cu rădăcini voluminoase.
• Mărimea breşei edentate influențează alegerea dințiler stâlpi și numărul acestora,
alegerea elementelor de agregare, a formei și raportului corpului de punte cu creasta
edentată, a materialului din care se va confecționa puntea.
• Edentațiile cu 4 dinți lipsă se rezolvă rareori prin punți. Explicația: solicitarea
dinților stâlpi devine foarte mare, iar lungimea corpului de punte determina apariția
de deformari elastice sau chiar ruperea sa.
Condițiile tehnico-materiale
• Prin condiții tehnice, trebuie să se ințeleagă gradul de pregătire profesională a celor
doi specialişti care participă la procesul tehnologic de realizare al punții dentare.
• Stomatologul să posede cunostințe teoretice și practice care să permită prepararea
dinților stâlpi pentru toate tipurile de microproteze ce pot fi folosite ca elemente de
agregare. În scopul amprentării să selecteze materialul cel mai potrivit, sa-i cunoască
toate caracteristicile fizico-chimice și modul de preparare, precum și tehnica de
amprentare.
• Tehnicianul dentar să posede calificarea și capacitatea profesională astfel încât să
modeleze, să toarne aliajele, să polimerizeze rășinile, să ardă porțelan și să prelucreze
materialele utilizate în confecționarea punților.
Condițiile tehnico-materiale
• Prin condiții materiale trebuie să se înțeleagă următoarele:
• La nivelul cabinetului stomatologic să existe unit dentar cu motor și turbină, instrumentar
abraziv, materiale pentru amprentare.
• La nivelul laboratorului să existe materialele necesare (pentru model, machetă, tipar și
prelucrare), aparate (motor suspendat, vacuum-malaxor, motor orizontal, cuptoare,
sablator etc.).
• În funcție de posibilitațile tehnico-materiale ale cabinetului și laboratorului,
specialistul poate alege planui de tratament.
• Aceste condiții pot impune și opțiunea privind materialul din care se va confecționa
lucrarea protetică.
Punțile dentare pot fi:
• Metalice: din aliaje de aur, argint-paladiu, aliaje inoxidabile (Crom- Cobalt, wipla - nichel-crom);
• Nemetalice- acrilice sau ceramice;
• Mixte - metalo-acrilice, metalo-ceramice.
Folosirea unuia sau altuia din aceste materiale este legată de următorii factori:
• topografia edentației,
• mărimea breșei edentate,
• cerințele de redare a fizionomiei
• condițiile tehnico-materiale.

Materialele folosite în confecționarea punților dentare au prețuri de cost foarte diferite, unele fiind
foarte scumpe iar altele foarte ieftine.
Alegerea materialului este dependentă de voința pacientului.
Din aliajele nobile pot fi obținute toate tipurile de elemente de agregare și de corpuri de punte.
Bibliografie
1. Earar K., Cerghizan . D. - Protetică Dentară. Protezarea Fixă. Principii de evaluare și
tratament, Editura „Gr. T. Popa”, U.M.F. Iași 2017. (pg.18-23)
2. Bratu D., Nussbaum R. - Bazele clinice și tehnice ale protezării fixe, Editura
Medicală, București, 2003. (pg. 424)
3. Rîndașu I. – Proteze dentare, Editura Medicală, Bucuresști, 1987. (pg. 154- 160)
4. Forna N. - Protetică dentară vol.1, Editura Enciclopedică, 2011 (pg. 401-413)
VĂ MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE!