Protetica Fixa CURS

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS ” GALAȚI
FACULTATEA MEDICINĂ ŞI FARMACIE
TEHNICĂ DENTARĂ, ANUL II

AN UNIVERSITAR 2020-2021, SEMESTRUL I
Disciplina: Noţiuni de protetică dentară fixă (metalo-ceramice și integral ceramice)
CLASIFICAREA FORMELOR DE EDENTAȚIE. PUNTEA

DENTARĂ: ELEMENTE COMPONENTE. FACTORII CARE
INFLUENȚEAZĂ CONCEPEREA PUNȚILOR.
CURS 1
Prof. dr. habil. Kamel Earar

Definiție
• Edentaţia se definește ca fiind absența unităților odonto-parodontale de pe

arcadă.
• Edentația parțială reprezintă o stare fiziopatologică a sistemului orofacial,
caracterizată prin absența unui număr oarecare de din ți la nivelul unei
arcade, până la rămânerea unuia singur.
• Indiferent de etiologia ei, de localizarea la nivelul arcadei
maxilare sau mandibulare, de topografie, întindere, edentația
reprezintă o entitate patologică, care prin complicațiile ei și
evoluție, provoacă dezechilibre grave ale sistemului stomatognat,
care pot duce la instalarea unui sindrom disfuncțional.
• Breşele edentate pot fi delimitate la extremităţi de dinţi restanți când se mai
numesc intercalate sau doar mezial când sunt denumite terminale.
• Desigur pot coexista pe aceeaşi arcadă ambele forme, când edentaţia se
consideră a fi mixtă.
• Dacă numărul dinţilor absenţi este mic (1-2) edentaţia poartă numele de
redusă, dacă lipsesc 3-4 dinţi ea este întinsă, iar dacă pe arcadă mai persistă
doar câţiva dinţi (1-4), edentaţia devine subtotală .
Clasificarea Friedman
Friedman utilizează criteriul funcţional (funcţia pe care o îndeplineşte în actul

masticator segmentul edentat) şi descrie trei clase:
• Clasa I, edentaţiile care afectează incizia - zona anterioară a arcadei;
• Clasa a II-a, edentaţiile care afectează triturarea - varianta A (breşa din zona laterală
este delimitată de dinţi restanţi mezial şi distal) şi B (breşa este delimitată numai
mezial de dinţi);
• Clasa a III-a, edentaţiile care afectează incizia şi triturarea.
Clasificarea Eugen Costa
E. Costa propune o clasificare după criteriul topografic. Enunţarea formei clinice începe
întotdeauna la maxilar din partea dreaptă şi se termină la mandibulă în partea stângă, existând:
• Edentaţie frontală prin lipsa unora dintre dinţii incisivi sau canini;
• Edentaţie laterală, prin lipsa unora dintre dinţii din regiunea premolară şi molară, spaţiul edentat
fiind delimitat mezial şi distal de dinţi;
• Edentaţia terminală, spaţiul edentat fiind delimitat numai mezial de dinţi, lipsind dinţii din
regiunea premolară şi molară;
• Edentaţie mixtă când pe arcadă există cele trei forme de breşă: laterale, frontale şi terminale.
Există şapte posibilităţi de edentaţie dintre care patru se formează la grupul dentar lateral şi trei la
grupul frontal.
Clasificarea Kennedy - Applegate
Kennedy clasifică formele clinice de edentaţie parţială după criteriul topografic:
• Clasa I cuprinde edentaţiile bilaterale la care breşele edentate sunt limitate numai mezial de dinţi.
• Clasa a II-a cuprinde edentaţiile unilaterale la care breşa edentată este limitată numai mezial de dinţi.
• Clasa a III-a cuprinde edentaţiile situate în zonele laterale ale arcadei, breşa edentată fiind limitată
mezial şi distal de dinţi.
• Clasa a IV-a cuprinde edentaţiile din zona frontală a arcadei, breşa edentată fiind limitată distal de
dinţi.
Clasa I Clasa a II-a Clasa a III-a Clasa a IV-a

Existenţa unor breşe suplimentare a complicat clasificarea lui
Kennedy, acesta adăugând modificările claselor de edentaţie.
Pentru stabilirea clasei de edentaţie se va lua în consideraţie breşa
cea mai distală, celelalte breşe edentate fiind considerate modificări
ale clasei respective. Având în vedere această regulă este evident că
edentaţia de clasa a IV-a nu are modificări.
Applegate completează această clasificare cu încă două clase în care
include edentaţiile subtotale:
• Clasa a V-a, în care unităţile odontoparodontale restante sunt plasate în zona
laterală;
• Clasa a VI-a, în care dinţii restanţi sunt situaţi în zona frontală
Clasa a V-a Clasa a VI-a

PUNTEA DENTARĂ
SCURT ISTORIC
Sunt menționate date care atestă că, din cele
mai vechi timpuri, au existat preocupări pentru
restabilirea integritații arcadelor dentare, mai ales
în scop fizionomic, în cazul edentațiilor frontale.
Se foloseau dinți recuperați ai pacientului, dinți
de la cadavre sau dinți de animale, dinți ciopliți din
diferite roci, din lemn, os sau fildeș, dinți care erau
legați de cei restanți prin fibre vegetale sau fire de
aur.
• Această veche preocupare a evoluat de-a lungul timpului, în epoca contemporană
având un caracter științific.
• Astăzi, lucrarea protetică este privită ca o soluție de tratament a unei îmbolnăviri.
• Prin cunoștințele complexe acumulate și prin dezvoltarea unei tehnologii moderne,
arta stomatologică și-a dobândit o sferă precisă, proprie, de ac țiune, fiind deservită
de instrumente tot mai perfecționate și eficace, astfel încât păşe ște, în prezent,
alături de celelalte ramuri ale medicinei.
• Conceperea punților dentare se materializează într-o mare varietate de solu ții, în
funcție de diferiți factori:
• topografia zonei edentate,
• întinderea breşei edentate,
• condițiile tehnico-materiale existente,
• gradul impus de fizionomie,
• situația dinților viitori stâlpi de punte
PUNTEA DENTARĂ
ELEMENTE COMPONENTE
Definiție
Puntea dentară reprezintă o proteză fixă care restabilește integritatea
morfologică și funcțională a arcadelor dentare, în edentații intercalate, reduse,
întinse și multiple.
Părțile componente ale punții dentare sunt:
• Corpul de punte – sau dinții inermediari care înlocuiesc dinții pierduți de pe arcadă
• Elementele de agregare – de care este solidarizat corpul de punte la extremități și
realizează fixarea (agregarea) prin cimentare pe dinții stâlpi a întregii proteze.
Elementele de agregare sunt în număr de cel puțin două, așezate în general pe cei
doi dinți limitanți ai breșei edentate.
Caracteristicile punților dentare
• Sunt fixate pe dinții stâlpi prin cimentarea elementelor de agregare, ceea ce le
conferă stabilitate o lunga perioadă de timp, reprezentată de mai mulți ani.
• Volumul pe care îl ocupă în cavitatea bucală este mai mic sau, cel mult, egal cu
acela ocupat de dinții naturali.
• Formele suprafețelor vestibulare și orale sunt asemănătoare cu a dinților naturali.
• Poziția, în sens vestibulo-oral, a corpului de punte este identică cu a dinților
absenți.
• Transmit presiunile masticatorii fiziologic de la nivelul fețelor ocluzale ale
corpului de punte și ale elementelor de agregare, prin parodonțiul dinților stâlpi,
osului alveolar.
Caracteristicile punților dentare
• Sunt construcții rigide, nedeformabile, rezistente la rupere și tocire.
• Sunt obținute în laboratorul de tehnică dentară în urma unor procese
tehnologice complexe.
• În scopul realizării, sunt necesare intervenții laborioase asupra câmpului
protetic.
• Din punct de vedere fizionomic pot fi: nefizionomice, fizionomice și par țial
fizionomice.
Corpul de punte
• Este reprezentat de dinții artificiali ce înlocuiese din ții absen ți din spa țiul edentat al
arcadei dentare.
• El restaurează integritatea morfologică a arcadei dentare și func țiile aparatului dento-
maxilar.
• Corpul de punte suportă presiunile masticatorii de la din ții antagonişti la nivelul
fețelor ocluzate și le transmite elementelor de agregare.
• Corpul de punte trebuie să fie rigid, nedeformabil; împreună cu elementele de
agregare formează o singură piesă protetică: puntea dentară - un ansamblu care
restaurează funcțiile afectate.
• Deoarece întreaga lucrare protetică este rigidă, nedeformabilă, se impune o pregătire
specială a dinților stâlpi pentru a permite inser ția pe câmpul protetic.
Clasificarea corpurilor de punte
• După materialul din care sunt realizate: • corp de punte masiv metalic;
• corpuri de punte metalice (masiv); • corp de punte cu casete metalice și fațete
• corpuri de punte nemetalice (fizionomice) din acrilat;
acrilice sau ceramice • corp de punte cu semicasete metalice și
• corpuri de punte mixte: metalo-acrilice, fațete din acrilat;
metalo-ceramice. • corp de punte cu casete metalice și fațete
din porțelan;
• După aspectul fizionomic: • corp de punte cu cupe metalice și
• corpuri de punte nefizionomice; componenta fizionomică acrilică;
• corpuri de punte fizionomice; • corp de punte cu semicupe metalice;
• corpuri de punte parțial fizionomice. • corp de punte cu bară metalică acoperită
de acrilat;
• După forma structurii aliajului metalic: • corp de punte cu bară și bonturi metalice
acoperite de coroane acrilice;
• corp de punte cu bară și bonturi metalice
pentru dinți tubulari din porțelan.
Clasificarea corpurilor de punte
• După raportul corpului de punte cu creasta
alveolară:
• corp de punte cu raport în șa;
• corp de punte cu raport în semişa;
• corp de punte cu raport tangent linear la maxilar;
Semișa Șa
• corp de punte cu raport tangent linear la
mandibulă;
• corp de punte cu raport punctiform;
• corp de punte suspendat
Punctiform
Suspendat
Tangent linear
(zona frontală)
Elementele de agregare
• Sunt microprotezele prin care puntea se fixează pe dinții stâlpi.
• Aceste proteze unidentare constituie mijlocul terapeutic protetic al leziunilor coronare și
elementele de agregare ale punților dentare.
• Microprotezele ca elemente de agregare ale punților dentare sunt supuse unor forțe
suplimentare, a celor preluate de la nivelul corpului de punte. Pentru a le suporta, trebuie să
fie cu o rezistență și fixitate mărită.
• Alegerea microprotezelor ca elemente de agregare se realizează în funcție de următorii factori:
• topografia edentației,
• întinderea breșei edentate,
• caracteristicile mecanice ale microprotezei,
• morfologia coronară și numărul dinților stâlpi,
• posibilitațile tehnico-materiale (clinice și de laborator).
Topografia edentației
• Zona în care se află situat dintele stâlp, reprezintă criteriul pentru precizarea tipului de
microproteză din punct de vedere estetic.
• În zona frontală, elementele de agregare trebuie să fie total fizionomice sau par țial
fizionomice reprezentate de: incrusta ții, coroane par țiale, coroane mixte sau coroane
de substituție.
• În edentațiile laterale puntea dentară trebuie să asigure, în special, mastica ția.
• Elementele de agregare pe dinții laterali (premolari, molari), pu țin vizibili, dar supuşi
la presiuni mari, sunt reprezentate de coroanele de înveli ș metalice, cele care oferă
rezistența cea mai mare.
• Cu totul excepțional se pot folosi elemente de agregare par țial fizionomice sau total
fizionomice (coroane mixte, metalo-acrilice sau coroane metalo- ceramice).
Întinderea edentației
• Influențează alegerea microprotezelor de agregare decarece, prin legătura cu corpul

de punte, suportă toate presiunile masticatorii.
• Elementele de agregare ale punților lungi, din cauza suprasolicitărilor se pot
deforma, rupe sau decimenta.
• Sunt indicate microproteze rezistente mecanic, cu retentivitate foarte bună la din ții
stâlpi.
Caracteristicile mecanice ale microprotezei
• Două dintre caracteristici prezintă interes în alegere pentru a fi folosite ca elemente
de agregare:
• Rezistența mecanică la deformare elastică și la rupere
• Retentivitatea sau fixitatea pe dintele stâlp.
• Structura fizico-chimică a materialului din care este realizată microproteza și
grosimea pereților acesteia conferă rezistență la rupere și la deformare.
• Coroanele turnate, coroanele de substituție și coroanele mixte din aur platinat, sunt
superioare celorlalte microproteze.
• Retentivitatea la dintele stâlp este asigurată numai de coroanele turnate cu grosime
totală și de coroanele de substituție.
Morfologia coronară
• Este cunoscută variabilitatea formei și volumului coronar pentru fiecare dinte în cadrul
aceleiași arcade și variabilitatea în cadrul diferitelor arcade.
• Există dinți cu dimensiuni mari, dinți voluminoși și dinți cu dimensiuni reduse, dinți
mici.
• Dinții voluminoși asigură retentivitate optimă, fiind posibia și realizarea coroanelor
mixte.
• Dinții mici nu asigură retentivitate. Pe aceștia sunt contraindicate coroanele mixte.
• Pe dinții cu pierderi mari de substanță coronară în zona frontală, sunt indicate coroanele
de substituție sau reconstituirile corono-radiculare acoperite de coroane mixte.
• Pe dinții cu pierderi mari de substanță din zona laterală (molari), după reconstituiri
corono-radiculare sunt indicate coroane de acoperire metalice.
Numărul dinților
• Poate influența alegerea între coroanele de acoperire turnate cu gresime totală și
coroanele de acoperire turnate cu grosime dirijată, sau între coroanele de substitu ție
și reconstituirile corono-radiculare acoperite de coroane mixte.
• Ori de câte ori nu există certitudinea unei posibile preparații corecte la nivelul
dinților stâlpi care să favorizeze insertia lucrării protetice, se recurge la coroane
turnate cu grosime dirijată sau din două bucăți.
Câmpul protetic
• Noțiunea de proteză dentară, în general, ramâne totdeauna legată de ansamblul elementelor
morfologice ale zonei unde este așezată, pentru a fi integrată merfo-func țional aparatului dento-
maxilar.
• În acest context, puntea dentară are cu unele forma țiuni anatomice raporturi de contact, iar de altele se
fixează (dinții restanți, limitanți spațiului edentat).
• Toate aceste elemente morfologice sunt cunoscute sub numele de câmp protetic.
• Câmpul protetic este necesar să fie totdeauna studiat, analizat și cunoscut, decarece influen țează
conceperea, funcționalitatea și prognosticul pun ții dentare.
• Valoarea examenului modelului de studiu este reprezentată de următoarele:
• oferă, în mod foarte vizibil, toate elementele anatomice ale câmpului protetic,
• este posibilă o examinare directă a tuturor fețelor dinților restanți,
• sunt apreciate pozițiile dinților restanti ce vor fi folosiți ca dinți stâlpi,
• este evaluat raportul care se va stabili între corpul de punte la nivelul suprafețelor ocluzale cu dinții antagoniști
FACTORII CARE
INFLUENȚEAZĂ
CONCEPEREA PUNȚILOR
• Topografia definește locul de pe arcadă unde este situată edentația.
• Este cunoscută împărțirea fiecărei arcade în două zone topografice și anume:
frontală și laterală.
• Zonele topografice prezintă, în general, un interes morfo-structural. Pentru protetica

dentară pare să fie mai interesantă valoarea morfo-funcțională.
• În zona frontală, funcția estetică este cea care domină și orientează activitatea
resturatoare.
• În zona laterală, funcția masticatorie ocupă locul celei fizionomice.
• În mod deosebit ne interesează daca breşa edentată este plasată în zona frontală sau în
zona laterală, dacă este la maxilar sau la mandibulă, dacă ea cuprinde atât zona frontală
cât și pe cea laterală.
• În funcție de zona în care este situată edentația, vor fi alese elementele de agregare și
corpul de punte.
• Pentru zona frontală punțile vor fi total sau parțial fizionomice iar pentru zona laterală
parțial fizionomice sau nefizionomice. Astfel, în zona frontală metalul trebuie sa fie
puțin sau deloc aparent, pentru a satisface cerințele de fizionomie, pe când în zona
laterală necesitatea asigurării rezistenței și rigidității impune renunțarea la elementul
fizionomic, metalul fiind acela care va asigura rezistența mecanică.
Mărimea breșei edentate
• Cu ajutorul punților dentare se pot înlocui 1, 2, 3 dinți naturali pierduți.
• În mod excepțional 4 dinți la nivelul unei singure breșe, de exemplu în zona
frontală, când edentația cuprinde grupul celor 4 incisivi sau în zona laterală
mandibulară, când sunt pierduți premolarii și doi molari, breșa fiind delimitată de
canin și molarul de minte, bine implantați, cu rădăcini voluminoase.
• Mărimea breşei edentate influențează alegerea dințiler stâlpi și numărul acestora,
alegerea elementelor de agregare, a formei și raportului corpului de punte cu creasta
edentată, a materialului din care se va confecționa puntea.
• Edentațiile cu 4 dinți lipsă se rezolvă rareori prin punți. Explicația: solicitarea
dinților stâlpi devine foarte mare, iar lungimea corpului de punte determina apari ția
de deformari elastice sau chiar ruperea sa.
Condițiile tehnico-materiale
• Prin condiții tehnice, trebuie să se ințeleagă gradul de pregătire profesională a celor
doi specialişti care participă la procesul tehnologic de realizare al punții dentare.
• Stomatologul să posede cunostințe teoretice și practice care să permită prepararea
dinților stâlpi pentru toate tipurile de microproteze ce pot fi folosite ca elemente de
agregare. În scopul amprentării să selecteze materialul cel mai potrivit, sa-i cunoască
toate caracteristicile fizico-chimice și modul de preparare, precum și tehnica de
amprentare.
• Tehnicianul dentar să posede calificarea și capacitatea profesională astfel încât să
modeleze, să toarne aliajele, să polimerizeze rășinile, să ardă porțelan și să prelucreze
materialele utilizate în confecționarea punților.
Condițiile tehnico-materiale
• Prin condiții materiale trebuie să se înțeleagă următoarele:
• La nivelul cabinetului stomatologic să existe unit dentar cu motor și turbină, instrumentar
abraziv, materiale pentru amprentare.
• La nivelul laboratorului să existe materialele necesare (pentru model, machetă, tipar și
prelucrare), aparate (motor suspendat, vacuum-malaxor, motor orizontal, cuptoare,
sablator etc.).
• În funcție de posibilitațile tehnico-materiale ale cabinetului și laboratorului,
specialistul poate alege planui de tratament.
• Aceste condiții pot impune și opțiunea privind materialul din care se va confec ționa
lucrarea protetică.
Punțile dentare pot fi:
• Metalice: din aliaje de aur, argint-paladiu, aliaje inoxidabile (Crom- Cobalt, wipla - nichel-crom);
• Nemetalice- acrilice sau ceramice;
• Mixte - metalo-acrilice, metalo-ceramice.
Folosirea unuia sau altuia din aceste materiale este legată de următorii factori:
• topografia edentației,
• mărimea breșei edentate,
• cerințele de redare a fizionomiei
• condițiile tehnico-materiale.
Materialele folosite în confecționarea punților dentare au pre țuri de cost foarte diferite, unele fiind
foarte scumpe iar altele foarte ieftine.
Alegerea materialului este dependentă de voin ța pacientului.
Din aliajele nobile pot fi obținute toate tipurile de elemente de agregare și de corpuri de punte.
Bibliografie
1. Earar K., Cerghizan . D. - Protetică Dentară. Protezarea Fixă. Principii de evaluare și
tratament, Editura „Gr. T. Popa”, U.M.F. Ia și 2017. (pg.18-23)
2. Bratu D., Nussbaum R. - Bazele clinice și tehnice ale protezării fixe, Editura
Medicală, București, 2003. (pg. 424)
3. Rîndașu I. – Proteze dentare, Editura Medicală, Bucures ști, 1987. (pg. 154- 160)
4. Forna N. - Protetică dentară vol.1, Editura Enciclopedică, 2011 (pg. 401-413)
VĂ MULȚUMESC PENTRU ATENȚIE!
UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS ” GALAȚI
FACULTATEA MEDICINĂ ŞI FARMACIE

AN UNIVERSITAR 2020-2021, SEMESTRUL I
Disciplina: Noţiuni de protetică dentară fixă (metalo-ceramice și integral ceramice)
DIFICULTĂȚI POSIBILE ÎN CONFECȚIONAREA

CORPURILOR DE PUNTE.
CURS 2

Dificultățile în confecționarea corpurilor de punte, sunt dependente de elementele
morfologice ale câmpului protetic, fiind reprezentate de:
- situațiile morfo-clinice particulare, preexistente extracțiilor dentare ale structurilor
alveolare dentare naturale;
- modificările dimensionale ale spațiului edentat în plan orizontal și vertical în raport
cu dimensiunile dinților de înlocuire.
Dificultățile pentru zona frontală, comparată cu zona laterală, prezintă alte
dimensiuni, deoarece intervine cerința restaurării funcției fizionomice și fonetice, la
care se adaugă condițiile mecano-profilactice de restaurare a ocluziei funcționale.
• Modelul de studiu evidențiază toate dificultațile care apar la realizarea punților
dentare, fiind, totodată, posibil să se efectueze pe el măsurători, încercuiri de
modelaj a machetei viitoarei punți sau proba unor elemente fabricate (fațete).
• Din punct de vedere practic, puntea trebuie să rezolve următoarele:
- modificarea dimensională a spațiului edentat;
- spațiile interdentare;
- malpozițiile dentare;
- individualizarea dinților.
MODIFICAREA
DIMENSIONALĂ A
SPAȚIULUI EDENTAT
• În urma pierderii dinților, rareori spațiul edentat se menține neschimbat.
• În general, dinții limitanți migrează spre edentație.
• Migrarea este mai accentuată la tineri datorită plasticității țesuturilor și, mai
evidentă, dacă vârsta edentației este reprezentată de un număr mare de ani.
• Din acest punct de vedere se impune ca, uneori, breşa edentată să fie rezolvată
imediat, pentru a se împiedica migrările dentare.
În sens orizontal
• Dimensiunea protezei dentare (puntea) poate să fie mai
mare sau mai mică decât dinții absenți pe care îi
înlocuiește.
• Pentru zona frontală imaginea optică asupra dimensiunii
punții este determinată de modificarea convexităților de la
nivelul fețelor vestibulare.
• Stomatologul recurge, în aceste situații, la formarea
iluziilor optice, prin aspectul fețelor vestibulare ale dinților.
• Este cunoscut că două suprafețe ce prezintă aceleași
dimensiuni, dar relief diferit, convex sau plan, reflectă în
mod diferit razele de lumină, realizând imaginea că
suprafața convexă este mai mică decât suprafața plană.
• Dacă spațiul edentat este mai mare, dinții corpului de punte vor fi mai mari.
• Este necesară modelarea mai convexă a reliefului fețelor vestibulare, care marchează
mărirea dimensiunilor.
• Într-un spațiu mai redus, modelarea suprafețelor vestibulare va fi plană, se va crea
imaginea unei suprafețe late.
• Pentru zonele laterale, dificultatea modificării dimensionale a spațiilor edentate este
mai ușor de rezolvat, în sensul că împărțirea spațiului necesar fiecarui dinte din corpul
de punte începe din zona mezială, vizibilă, către distal, excedentul sau minusul de
spațiu urmând să fie rezolvat în detrimentul dintelui intermediar distal, care nu mai are
importanță estetică.
În sens vertical
• Pentru zona frontală, dacă dinții stâlpi sunt cu înălțime redusă și spațiul dintre
creastă și planul de ocluzie este de asemenea redus și nu se pot realiza elementele de
agregare și corpul de punte, se intervine asupra parodonțiului marginal (gingivo-
alveelo-plastie) și asupra crestei alveolare (plastia de creastă).
• Astfel se obține spațiul necesar pentru confecționarea microprotezelor, fără să se
reducă esențial implantarea dinților stâlpi.
• Dacă spațiul este mai înalt, așa cum este
posibil să apară după extracții laborioase, cu
rezecția osului alveolar, sau după extracții
produse în urma unor traumatisme
(accidente), rezolvarea este posibil să se
obțină astfel: dinților de înlocuire li se
creează un colet artificial, ce apare ca o
prelungire a rădăcinii care este vizibilă; se
modelează în continuarea coletului dinților
intermediari gingia artificială pentru care se
utilizează acrilat roz.
• Gingia artificială poate fi ataşată și ca o
proteză mobilizabilă ce poate să fie
îndepărtată pentru igienizare.
• Există posibilitatea să se confecționeze o

punte demontabilă sau mobilizabilă care
să permită igienizarea corespunzătoare și
reparația, când aceasta este necesară.
• Zonele laterale, maxilară și mandibulară sunt afectate mai rar de mărirea
dimensiunii spațiului edentat în sens cervico-ocluzal.
• Dacă apare asemenea modificare, rezolvarea este efectuată la fel ca și pentru zona
frontală.
• Reducerea dimensiunii spațiului în sens cervico-ocluzal este rezolvată astfel:
• pentru maxilar, corpul de punte va avea cu creasta alveolară raport în semișa, în loc de
tangent liniar;
• pentru mandibulă, corpul de punte va avea raport punctiform cu creasta alveolară sau în
semişa.
• Nu este posibil să fie realizat corpul de punte suspendat.
• Prin aceste modificări ale raporturilor la nivelul corpului de punte cu creasta
alveolară se urmărește asigurarea rezistenței și a igienei.
Contact tangent liniar și raportul în semișa
Tipuri de rapoarte de contact în zona laterală mandibulară

• În mod excepțional poate să apară o situație clinică caracterizată de existența unui
spațiu cu o înălțime redusă, sub 4 mm.
• Rezolvarea edentației este posibilă numai cu ajutorul unui corp de punte total
metalic.
• Renunțarea la corpul de punte mixt (metalo-acrilic sau metalo-ceramic) este
motivată de următoarele:
• acrilatul este fixat instabil în casete, fiind amenințat să se desprindă datorită insuficientei
retenționări și datorită elasticitații componentei metalice, care nu poate fi realizată cu o
grosime corespunzătoare pentru a nu fi deformabilă.
SPAȚIILE
INTERDENTARE
• Dentiția naturală poate prezenta în zona frontală, între cei
doi incisivi centrali, un spațiu de 1-3 mm cunoscut sub
numele de diastemă dentară.
• Spațiile dintre ceilalți dinți sunt cunoscute sub numele de
treme.
• Diastema și tremele au rolul să stabilească armonia dento-
faciala, fiind o incongruență dento-alveolara cu spațiere.
• Breşa edentată, la astfel de arcade dentare, prezintă un spațiu cu dimensiuni mai mari
în sens orizontal decât suma dimensiunilor mezio-distale ale dinților absenți.
• Breşele edentate la arcadele ce au diastemă sau treme sunt restaurate cu ajutorul
protezei conjuncte astfel: Corpul de punte prezintă dinții intermediari cu dimensiuni
mai mari în sens mezio-distal, astfel încât să se completeze tot spațiul existent.
• Între dinții intermediari nu se pot crea spații proximale, structura de rezistență a
corpului de punte se aseamănă cu bara neîntreruptă.
• Dispariția diastemei și a tremelor în regiunea frontală modifică esențial aspectul
fizionomic și totodată, poate fi cauza unor tulburări ale fonației, în special pentru
consoanele dentale (D, T) și siflante (S, S, Z, T).
• Înainte de realizarea acestui tip de corp
de punte, fără să se prepare dinții stâlpi,
este recomandabil să se confecționeze o
punte provizorie din acrilat, pe care să se
încerce redimensionarea dinților în
scopul dispariției spațiilor interdentare.
• Corpul de punte cu dinți individualizați (spații interdentare) se prezintă astfel:
• un schelet metalic sub formă de bonturi sau de casete metalice situat pe versantul
vestibular al crestei alveolare;
• între fiecare dinte se realizează legătura prin câte o ancoșă așezată pe versantul palatinal al
crestei alveolare.
• Acest corp de punte este fizionomic sau parțial fizionomic.
• Are rezistență macanică redusă (ancoșele se rup sau se deformează), influențează
nefavorabil fonația și retenționează resturi alimentare.
• Corpul de punte cu bară și bonturi metalice pe care se aplică coroane fizionomice
individuale din acrilat și corpul de punte metalo-ceramic poate satisface unele
situații clinice, dacă spațiile interdentare prezintă dimensiuni reduse și se asociază
cu alte condiții morfologice locale (buza superioară în fonație și surâs nu descoperă
zona cervicala a dinților să se evidențieze continuitea structurii metalice).
• Pentru zona laterală maxilară și mandibulară, nu se recomandă menținerea spațiilor
interdentare preexistante.
• Rezolvarea satisface contactele cu dinții antagoniști (cuspid-fosetă).
• Împărțirea spațiului pentru dimensionarea mezio-distală a dinților începe dinspre
mezial spre distal, iar dinții vizibili prezintă dimensiune normală.
MALPOZIȚIILE
• În zona frontală a arcadelor naturale, pot exista
suprapuneri dentare, rotări în ax sau vestibulo și palato-
poziții.
• Prezența acestor „anomalii de poziție” într-o lucrare

protetică are un dublu scop:
• Să se restaureze fizionomia individului
• Să se mascheze edentația
• Lucrarea trebuie să prezinte aspectul dinților naturali.
• Anomaliile de poziție sunt redate cu dificultate în cadrul restaurărilor arcadelor
dentare cu ajutorul punților dentare.
• Redarea malpozițiilor dentare, este posibilă la punțile metalo-ceramice, la corpul de
punte cu bară și bonturi metalice acoperite de coroane fizionomice, la punțile cu
casete și fațete din porțelan.
• Optimum de redare se obține la punțile cu casete și fațete din porțelan.
• Preocuparea specialistului pentru redarea anomaliilor de poziție, formă și
dimensiune a dinților absenți este condiționată de manifestarea dorinței pacientului.
• Există pacienți care nu mai doresc ca unele anomalii să persiste și la lucrările
protetice.
• Pentru zonele laterale la maxilar şi la mandibulă, anomaliile dentare sunt înlocuite
de corpurile de punte cu dinții intermediari modelați normal.
INDIVIDUALIZAREA
• Dinții arcadelor dentare naturale, prezintă la nivelul fețelor proximale în treimea
incizo-ocluzală puncte de contact.
• Fața vestibulară, la fiecare dinte este separată de a dintelui vecin în cele două treimi
cervicale prin spațiul papilei gingivale (nişa gingivală) iar în treimea ocluzală prin
spațiul nișei masticatorii.
• Fețele proximale nu au un contact intim între ele pe toate întinderea.
• Acest aranjament al dinților naturali, ce creează o imagine caracteristică de
individualitate, nu mai poate fi redat în totalitate la nivelul dinților artificiali ce
formează corpul de punte.
DIFICULTATEA DE
REDARE A
INDIVIDUALIZĂRII
Dificultatea de redare a individualizării constă în:
• continuitatea structurii metalice, cu menținerea unei anumite dimensiuni în secțiune
transversală ce garantează rezistența mecanică;
• dimensiunea dinților reduși în sens vestibulo-oral, condiționează utilizarea anumitor
dimensiuni ale aliajului și a materialului fizionomic;
• materialele fizionomice (acrilatul și porțelanul) au un grad de transparență cu urmări
nefavorabile asupra culorii.
Pentru zona frontală, în restaurarea integrității arcadelor dentare se
impune, pentru mascarea stării de infirmitate, să se utilizeze toate
posibilitățile tehnice, în scopul creării unei senzații optice de
individualizare.
Artificii de culoare pentru redarea individualității
Bibliografie
• Rîndașu I. – Proteze dentare, Editura Medicală, Bucure ști, 1987 (pg. 242- 250)
UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS” DIN GALAȚI
FACULTATEA DE MEDICINĂ ȘI FARMACIE
AN UNIVERSITAR 2020, SEMESTRUL I
Disciplina: Noțiuni de protetică dentară fixă (metalo-ceramice și integral ceramice)
ISTORICUL MASELOR CERAMICE. APLICAŢIILE

GENERALE ÎN MEDICINA DENTARĂ A MASELOR
CERAMICE. CLASIFICAREA MATERIALELOR
CERAMICE.
CURS 3

Lucrările protetice fixe estetice
(nemetalice)
Sunt proteze fixe ce refac atât morfologia, cât și estetica, deoarece sunt
realizate în întregime din materiale nemetalice, (ceramice, polimeri, ră șini
compozite) de culoare identică sau foarte apropiată cu a dinților naturali.
Se mai numesc și fizionomice.
ISTORICUL MASELOR
CERAMICE
• Prima coroană integral ceramică prefabricată şi care avea adaptat un
dispozitiv radicular din platină şi iridium (Logan M.L., 1884), în fond, o
coroană de substituţie.
• Primele apărute în practica stomatologică au fost coroanele ceramice arse pe

folie de platină (arderea ceramicei pe folie de platină în 1936 şi ulterior în
vid, de către Gatzka în 1940-1945).
• La ora actuală ele sunt înlocuite de coroanele integral ceramice.
• După al doilea război mondial şi până în prezent, protetica fixă este dominată
de concepţia de realizare a protezelor fixe dintr-un schelet metalic placat.
• Metalele (aliajele) asigură rezistenţa protezelor, iar placajele estetica lor.
• Unul din aspectele care a influenţat progresele proteticii fixe după 1945 a
fost şi este chiar şi în prezent competiţia dintre două materiale de placare a
scheletelor metalice: ceramica şi polimerii.
• În perioada interbelică, odată cu decoperirea polimetacrilatului de metil, s-a
inițiat utilizarea polimerilor în stomatologie.
• Datorită multiplelor defecte pe care le prezintă însă, (contrac ție mare la
polimerizare, absorbție crescută de apă, rezistență redusă la uzură,
modificare cromatică în timp etc.) rășinile acrilice au pierdut tot mai mult
teren în protezarea fixă, fiind socotite în perioada actuală doar lucrări
protetice de tranziție.
• Punerea la punct a ceramicii cu temperatură joasă de sinterizare (Weinstein
1958), care a permis realizarea restaurării metalo-ceramice pe metale nobile
şi din 1970 pe aliaje nenobile marchează debutul erei moderne a tehnicilor
metalo-ceramice.
• Firmele Vita şi Degussa promovează în Europa sistemul metalo-ceramic
VMK (1962), iar câţiva ani mai târziu Mc Lean şi Hughes realizează
ceramica aluminoasă care datorită elasticităţii sale relansează coroanele
jacket.
• După 1960 când încep să se vadă insuficienţele placajelor cu răşini acrilice,
apar răşinile diacrilice compozite, care pătrund iniţial în cabinete şi ulterior
în laboratoarele de tehnică dentară, graţie schimbării mecanismelor clasice
de iniţiere a polimerizării cu cele fotochimice, ce permit tehnicianului dentar
o perioadă confortabilă de modelare.
• Dacă la protezele fixe metalo-ceramice problemele de adeziune la interfaţa
dintre cele două materiale au fost cât de cât rezolvate, la protezele metalo-
acrilice a fost necesară dezvoltarea unor sisteme de retenţie mecanică şi în
paralel cu acestea, a sistemelor fizico-chimice.
• Apare o explozie de procedee noi (acrilatele sunt înlocuite cu RDC), care
încearcă fiecare în parte îmbunătăţirea legăturii metal/placaj diacrilic:
Silicoater (Kulzer), Rocatec, Visio-Gem (ESPE), OVS şi TRIAD K+B (De
Trey/Dentsply), Sebond MKV, Super Bond C+B, etc.
• Din păcate, aceste sisteme au făcut ca preţurile unui placaj diacrilic să se
situeze, chiar şi azi, doar cu puţin sub placajele ceramice, care au învins
placajele acrilice în general şi diacrilice în special.
• În dorinţa de a realiza un material de placare cu performanţele ceramicii, dar
fără rigiditatea acesteia, a fost creată o nouă clasă de materiale de placare -
sticlele polimerice de tip ARTGLASS şi BELLEGLASS H.P.
• Primul are sisteme performante de condiţionare a componentei metalice
(Kevloc şi Siloc) prezentând o rezistenţă la flexie de 110 MPa, în timp ce al
doilea se situează la 142 MPa.
• Adepţii placajelor ceramice nu s-au lăsat mai prejos, ei au dezvoltat mase
ceramice noi dintre care cele hidrotermale (sistemul Golden-Gate) au
reprezentat un succes, datorită temperaturii scăzute de sinterizare şi a unui
modul de elasticitate corespunzător aliajelor din care se confecţionează
componenta metalică.
• Ceramica rămâne în continuare un material excelent, în acest sens vorbind şi
o serie de statistici dintre care cea a lui Rosenblum M. estimează că în
intervalul 1990-1997 au fost realizate aproximativ 35 de milioane de
restaurări protetice, din care peste 71% prezentau componentă
ceramică.
APLICAŢIILE GENERALE
ÎN MEDICINA DENTARĂ
A MASELOR CERAMICE.
Inlay-uri din sisteme integral ceramice
• În ultimii zece ani, s-a dezvoltat aşa numitul concept ceramo-ceramic.

• La baza dezvoltării sale au stat atât evoluţia materialelor ce au deschis căi
noi în protezarea fixă, şi anume stomatologia adezivă, biocompatibilitatea
materialelor, precum şi o campanie mediatică; împotriva diferitelor aliaje
utilizate în stomatologie.
• Există la ora actuală patru familii principale de ceramică: sinterizată,
turnată, presată şi frezată.
Inlay-uri din sisteme integral ceramice
• Dezvoltarea recentă a sistemelor integral ceramice asociate cu posibilitatea de
a grava porţelanul şi de a obţine o adeziune micromecanică între ceramicâ şi
structurile dentare subiacente a permis ca inlay-urile din ceramică să devină
parte integrantă a arsenalului terapeutic modem.
• Inlay-urile ceramice oferă trei avantaje distincte comparativ cu alte tipuri de
restauraţii: sunt mai estetice; oferă rezistenţă structurilor dentare subiacente;
reprezintă o mctodă conservativă;
• Cu toate acestea, cunoştinţele tehnologice insuficiente despre materialele
utilizate, dficultatea de execuţie tehnică şi aspectul economic, precum şi
incertitudinea asupra longevitaţii clinice, fac ca numeroşi practicieni să
rămână încă sceptici faţă de acest procedeu de restaurare.
• Sistemele de inlay-onlay-uri ceramice pot fi realizate utilizând ceramica
sinterizată, mată, presată sau frezată mecanic.
• La oricare dintre metodele utilizate, este indispensabil ca piesele protetice
realizate să prezinte o adaptare foarte precisă. Aceasta contribuie în mare
măsură la fiabilitatea colajului şi la perenitatea restaurării.
• Adaptarea marginală şi precizia inlay-urilor şi onlay-urilor presupun o
muncă minuţioasă în cadrul fiecărei etape, precum şi o cunoaştere
permanentă a tehnologiilor şi materialelor utilizate.
• Incrustaţiile ceramice pot fi clasificate în două mari categorii: metalo-
ceramice și integral ceramice.
Sistemul Dikor
• Restaurările din sticlă ceramică necesită un echipament special şi costisitor.
• Sticla este compusă din SiO, KO, MgO şi cantităţi mici de AlO, ZrO, adăugate pentru a creşte
rezistenţa, precum şi un agent fluorescent pentru a-i creşte calităţile estetice.
• Macheta de ceară se ambalează cu masa de ambalat fosfatică şi se arde la 900 °C timp de 30 de minute.
• Blocul de sticlă prefabricat se încâlzeşte la 1360 °C şi se toarnă într-un aparat de turnat cu motor
centrifugal.
• Tumătura se reambalează într-o matrice din material refractar şi se ceramizează printr-un tratament
termic într-un singur timp, pe o durată de şase ore la 650-1075 °C. În acest interval sticla se va
transforma într-o piesă cristalină.
• Avantajele sticlei ceramice sunt: adaptare marginală şi estetică bună, biocompatibilitate excelentă,
conservarea structurilor dentare, usurinţa de fabricaţie.
• Dezavantajele se referă la timpul de lucru îndelungat, necesitatea unui echipament special şi preţul de
cost crescut.
Sistemul Cerestore
• Descris de Sozio şi Ryley în 1983, sistemul utilizează un model din răşină epoxi şi o ceramică
cu nucleu aluminos care se va injecta.
• Peste acest nucleu, ce se arde timp de 14; ore, se va aplica ceramică de placare în maniera
uzuală.
• Rezistenţa este mult îmbunătăţită, adaptarea marginală este excelentă, dar tehnica este mai
laborioasă, echipamentul necesar mai sofisticat şi preţul de cost este crescut.
• Sistemul Cerestore a fost retras de pe piaţă datorită parametrilor mecanici necorespunzători.
Sistemul IPS-Empress(I,II) (Ivoclar)
• Sistemul utilizează o tehnică de injectare similară sistemului Cerestore.
• În locul nucleului aluminos, IPS-Empress este o sticlă specială ce conţine agenţi latenţi de
nucleaţie de ordinul micronilor şi se prezintă sub formă de cilindri preceramizaţi în diferite
nuanţe Vita.
• Printr-un proces controlat de cristalizare al matricei de sticlă, materialul va căpăta o
rezistenţă deosebită.
• Ceramica se injectează la căldură şi sub presiune într-o presă specială.
• Iniţial se obţine un nucleu, peste care se aplică straturi succesive de ceramică.
• Avantajele acestui sistem constau în estetică deosebită (toată gama coloristică Vita),
stabilitate cromatică şi dimensională bune (nu se contractă prin procedeul de presare).
Sistemul In Ceram (Vita)
• Introducerea sistemului In Ceram reprezintă un moment de cotitură în istoria restaurărilor ceramice,
asigurându-se asocierea elementelor estetice cu calităţi mecanice deosebite, creându-se posibilitatea
realizării de proteze fixe integral ceramice atât în zona frontală, cât şi în cea laterală.
• Principalele avantaje se referă la: biocompatibilitate, adaptare marginală superioară faţă de alte tehnici,
estetică deosebită, economie de ţesuturi dentare şi în special rezistenţă mecanică net superioară (162-182
MPa).
• Sistemul este reprezentat de un nucleu (infrastructura). După un proces de ardere controlată timp de zece
ore într-un cuptor special, peste acest nucleu se realizează aşa numita ardere de infiltrare. Prin acest proces,
nucleul se transformă dintr-o masă albă, opacă, într-o masă ceramică rezistentă, de culoare caramel.
• Conform acestei tehnologii se obţine o restaurare redusă, conturul final fiind definitivat prin aplicarea de
straturi succesive de dentină şi smalţ Vitadur N, urmată de arderi succesive.
• Dezavantajele sunt reprezentate de preţul de cost crescut, necesitatea unui echipament special şi a unei
tehnici laborioase.
Sistemele CAD-CAM
Introducerea sistemelor CAD-CAM (de concepţie computerizată şi elaborare

programată a reconstituirilor ceramice) reprezintă o adevărată revoluţie în
stomatologie.
Fațetele vestibulare ceramice
• Faţetele ceramice combină cerinţele conservative cu cele de
stabilitate cromatică, biocompatibilitate, rezistenţă la uzură şi
retenţie scăzută de placă bacteriană.
• Acestea pot mima transluciditatea dintelui natural şi asigură
stabilitatea conturului şi a culorii cu risc minim de iritaţie
gingivală.
• Stabilitatea faţetelor ceramice s-a îmbunătăţit mult odată cu
adoptarea conceptului de gravare acidă a ceramicii.
Fațetele vestibulare ceramice
• Indicaţii:
• prezenţa de fisuri amelare;
• anomalii de formă;
• distrofii dentare de pe faţa vestibulară;
• anomalii de formă (cu precădere pe incisivul lateral);
• închideri de diasteme;
• dinţi cu obturaţii mari pe faţa vestibulară, dar cu faţa orală indemnă.
• Contraindicaţii:
• predispoziţie la carii dentare;
• igienă bucală defectuoasă sau inexistentă;
• prezenţa unor obturaţii coronare masive;
• bruxismul.
Coroane de înveliş nemetalice
Coroanele de înveliş nemetalice, cunoscute şi sub numele de
coroane estetice şi/sau fizionomice sunt realizate din mase
ceramice, polimeri şi răşini compozite.
Coroane jacket din ceramică
• Indicaţiile coroanei jacket ceramice:
• Fracturi ale marginilor incizale când fizionomia şi funcţia nu mai pot fi refacute cu
materiale plastice de restaurare coronară.
• Leziuni carioase proximale de amploare care în decursul anilor au fost restaurate de
repetate ori cu obturaţii.
• Discromii ale frontalilor indiferent de etiologie.
• Discromii post tratamente endodontale care nu pot fi rezolvate prin tratamente de albire.
• Anomalii de formă şi poziţie care nu pot fi rezolvate prin tratament ortodontic.
• Îmbunătăţirea aspectului fizionomic în special la o serie de profesii (artişti, profesori,
avocaţi), unde metalo-ceramica nu satisface.
Coroane jacket din ceramică
• Contraindicaţiile coroanei jacket ceramice:
• Pacienţi tineri la care camera pulpară fiind voluminoasă există riscul lezării pulpei;
• La sportivi unde există riscul fracturării traumatice a coroanei;
• În ocluzii adânci acoperite, deoarece nu se poate asigura suficient spaţiu între bont şi dinţii
antagonişti;
• În ocluzii cap la cap care rezultă în urma uzurii marginilor incizale.
• Dinţi scurţi, la care contactul coroanei cu antagoniştii s-ar face pe suprafeţe nesusţinute de bont;
• Molarii reprezintă o contraindicaţie pentru coroanele integral ceramice care nu rezistă la solicitările
funcţionale din zona laterală a arcadei dentare;
• Coroana jacket de porţelan nu poate fi folosită ca element de agregare în cazul unei proteze par țiale
fixe.
Coroane mixte
• Coroanele mixte însumează atât avantajele coroanelor de înveliş, cât şi pe
cele ale coroanelor jacket polimerice sau ceramice.
• Avantajul major din care derivă indicaţiile lor îl reprezintă combinarea
rezistenţei mecanice a coroanelor metalice de înveliş cu aspectul
fizionomic al coroanelor jacket.
Coroanele mixte metalo-ceramice
(CMMC)
• Componenta metalică poate fi realizată din diferite aliaje.
• Componenta fizionomică:
• conferă un aspect estetic ;
• nu participă întotdeauna la realizarea ariilor proximale de contact, a suprafeţelor ocluzale şi a marginii incizale
(cu unele excepţii);
• prin detaliile de relief pozitiv şi negativ realizate (convexităţi, şanţuri de descărcare etc.), contribuie la menţinere
• În cazul CMMC, legătura între componenta metalică şi placajul ceramic este de tip fizico-chimic, prin
intermediul forţelor Van der Waals intermoleculare sau forţe de asociaţie care apar între moleculele
diferitelor faze, precum şi legăturile covalente, ionice şi metalice care se formează între stratul de
oxizi metalici de pe suprafaţa aliajului şi oxizii prezenţi în compoziţia maselor ceramice.
• Lansarea unor agenţi de cuplare - ceramic bonding agents duce la îmbunătăţirea acestei legături
metalo-ceramice.
CLASIFICAREA
MATERIALELOR
CERAMICE.
Clasificarea ceramicii dentare în acord cu
temperatura de fuziune
• De înaltă fuziune: 1280-1390 grade C
• De medie fuziune: 1090-1260 grade C (pentru Jacket- urile arse pe folie de Pt)
• De joasă fuziune: 870-1065 grade C (metalo-ceramica)
• De foarte joasă fuziune 660-780 grade C (emailarea Ti, a aliajelar cu conținut mare
de Au)
Proprietățile finale ale unei proteze ceramice (rezistenta mecanică,
microstructura, precizia adaptării, proprietățlie optice) rezultă din
natura chimică a materialului și din procedeul de obținere al piesei
finite.
După natura chimică
1. Ceramica feldspatică
a. Din vechea generație- (utilizată pentru coroane Jacket clasice arse pe folie de Pt)
b. Noua generație- include ceramici cu conținut ridicat de leucit, utilizate în
realizarea restaurărilor integral ceramice
2. Vitroceramica (procedeele Dicor, Cerapearl) se referă la materialele ceramice

obținute în forma sticloasă, care suportă ulterior un tratament termic de cristalizare
voluntară, controlată, parțială
3. Ceramica aluminoasă- a fost utizata pentru prima dată de McLean în 1965 (ea
conținând 40% din greutate alumină) pentru acoperirea unei infrastructun metalice.
În 1983 Riley și Sozio au pus la punct procedeul Cerestore care utilizează
ceramică cu 65% alumină pentru obținerea unei cape prin injectarea unei paste de
ceramică crudă termoplastică la temperatură joasă(160-180 grade C) ;
În 1985 Michael Sadoun pune la punct sistemul InCeram, care utilizeaza o
ceramică de infrastructură cu conținut de 85% alumină și o fază sticloasă dispersată
secundar în matricea cristalină sinterizată în prealabil.
4. Materiale ceramice noi:
• S-a apelat la anumiți oxizi (ZrO2, Al2O3) care găsindu-se sub formă cristalină în masele
ceramice, îmbunătățesc parametri de rezistență mecanică a acestora, permi țând realizarea
unor construcții plurale integral ceramice în zonele laterale ale arcadei.
• Cristalele de oxizi dispuse omogen în masa sticloasă, împiedică propagarea fracturior
(asemănător nodurilor din lemn la încercarea de despicare a unui buștean)
• În timpul tratamentului termic, o parte din cristalele de ZrO2 suferă o rearanjare a structurii
microscopice, cu tendință de clivaj, limitând astfel propagarea unei posibile fisuri apărute,
prin apariția unei pierderi localizate de substanță (asemănător cu procedeul de găurire a sticlei
la extremitatea unei fisuri, pentru împiedicarea propagării ei)
• „Tratament termic” se referă la răcirea care umează sinterizării, ducând la rearanjarea
structurii microscopice.
Bibliografie
tratament, Editura „Gr. T. Popa”, U.M.F. Iași 2017. (pg. 89-102)
2. Bratu D., Nussbaum R. - Bazele clinice și tehnice ale protezării fixe, Editura Medicală,
București, 2003. (pg. 64-69; 200-241)
PARAMETRI FIZICO-CHIMICI ȘI
BIOCOMPATIBILITATEA
MASELOR CERAMICE
CURS 4
Masele ceramice pot fi utilizate numai dacă sunt cunoscute, cu
mare exactitate, toate proprietățile fizico-chimice.
COMPOZIȚIA CHIMICĂ
• Masele ceramice dentare sunt situate, după compoziția chimică, între
porțelanul tare, cunoscut prin utilizarea lui pentru multiplele obiecte ceramice
industriale și casnice) și sticla simplă, material atât de comun pentru epoca
noastră.
• Porțelanul tare are în compoziție următoarele substanțe de bază: caolinul,
cuarțul și feldspatul.
Caolinul
• Este componenta plastică a maselor ceramice.
• Caolinul este cunoscut și sub numele de argilă de China.
• Este lipicios prin natura sa, uneşte particulele altor substanțe astfel încât materialul
poate fi modelat.
• Caolinul amestecat cu apă formează o pastă ce nu se fracturează la malaxare, uscare
și ardere.
• Este o varietate de argilă superioară.
• Proprietățile plastice ale caolinului sunt dererminate de încărcările electrice negative
ale particulelor din structuri și de suprafața interioară mare, particulele fiind sub
formă de plăcuțe.
Caolinul
• În timpul uscării apa din compoziție se evaporă, ceea ce are ca rezultat micșorarea
volumului.
• La temperatura de 800 °C caolinul curat se fărâmițează deoarece își pierde apa de
hidratare.
• La aproximativ 1 600 °C caolinul se transformă într-o substanță compactă,
impermeabilă cu o suprafață rugoasă.
• Caolinul este substanța care determină păstrarea formei masei ceramice în timpul
arderii.
• Era adăugată în masele ceramice dentare din trecut în proporție foarte mică de 1-3%
• În prezent, masele dento-ceramice nu au în compoziție caolin.
Cuarțul (silicea)
• Cuarțul este bioxidul de siliciu.
• Se prezintă în natură sub diferite forme, de exemplu: nisip de cuarț, cuarțite, cuarțit
sedimentar etc.
• Pentru producerea maselor dento-ceramice sunt folosite nisipuri de cuarț bine
malaxate și foarte curate.
• Cuarțul reprezintă masa refractară.
• La temperatura de ardere formează un schelet refractar în jurul căruia fiecare dintre
celelalte substanțe se pot lipi și curge.
Cuarțul (silicea)
• El ajută ca o coroană să-și păstreze forma în timpul arderii, deoarece temperatura sa
de fuziune este foarte înaltă.
• Cuarțul, în timpul arderii, se dilată.
• La variațiile bruşte de temperatură cald-rece, conferă rezistența necesară masei
ceramice.
• Până la 20%, poate să intre în masa ceramică pentru dentină și numai 3% în cea
pentru smalț, deoarece, datorită indicelui său refractar, cauzează opacitatea
materialului ars.
• În proporție redusă (3%) masa ceramică prezintă transluciditate.
Feldspatul
• Feldspatul din punct de vedere chimic este un silicat.
• După compoziția chimică se deosebesc trei feluri de feldspat:
• silicat de sodiu (Na2O, Al2O3, 6 SiO2);
• silicat de potasiu (K2O Al2O3, 6 SiO2);
• silicat de calciu (CaO, Al2O3, 2 SiO2).
• Feldspatul se găseşte în rocile vulcanice răspândite pe întregul glob, dar cel necesar
pentru porțelanul dentar este foarte rar.
• Dintre toate tipurile de feldspat, cel de potasiu are cea mai mare importanță pentru
masele dento-ceramice.
• Feldspatul necesar pentru masele dento-ceramice se găseşte în Norvegia și Canada.
Feldspatul
• Feldspatul constitule volumul (procentul cel mai mare de substanță) al maselor
dento-ceramice.
• Proporția de feldspat față de alte ingrediente infuențează în cea mai mare măsură
deosebirea dintre porțelanurile dentare și porțelanurile industriale.
• Feldspatul reprezintă componenta de bază într-o proporție de 70-80 %.
• Se topește la temperatura ridicată de 1 160°C.
• Masele dento-ceramice cu temperaturi joase de topire sub 1 000°C prezintă, în
compoziție substanțe, adăugate în mod special, pentru coborârea (înmuierea)
temperaturii de ardere, care poate ajunge sub 950°C.
Fondanții
• Unele substanțe sunt introduse să coboare temperatura de ardare, iar altele să umple
spațiile cuprinse între particulele substanțelor de bază.
• Substanțele care coboară temperatura de ardere a masei dento-ceramice sunt:
fosfatul de potasiu, silicatul de potasiu, carbonatul de potasiu, boraxul, oxidul de
plumb etc.
• Substanțele de umplutura sunt: carbonatul de calciu și corindonul.
• Cantitatea și compoziția exactă a substanțelor fondante reprezintă secrete de
fabricație.
Coloranții
• Diversitatea nuanțelor coloristice a maselor dento-ceramice reprezintă caracteristica de bază
pentru a fi eficiente din punct de vedere clinic.
• Culoarea unei mase dento-ceramice de bază variază de la alb la transparent.
• Diferitele nuanțe solicitate sunt obținute prin adaugarea unor pigmenți, care trebuie să
coloreze imediat, într-o diluție extremă și la temperaturile folosite pentru ardere.
• Coloranții sunt oxizi metalici arşi într-o parte din amestecul primar de masă dento-ceramică.
• Astfel sunt:
• oxidul de fier = roşu,
• oxidul de crom = verde,
• oxidul de cobalt = albastru,
• iridiul = negru,
• oxidul de nichel = cenuşiu,
• aurul = purpuriu,
• zincul = alb,
• titanul = galben-maron
FRITAREA
• Masele dento-ceramice recente, produse pentru restaurările dentare sunt arse
cel puțin o dată când sunt fabricate, procesul de calcinare este denumit
fritare.
• Prin acest procedeu reacția chimică poate să fie controlată și temperatura de
ardere a pudrei poate să fie coborâtă.
• Această tehnică are următoarele avantaje:
• ciclurile de ardere sunt comprimate;
• contracția în decursul arderii este mică;
• timpul de uscare este redus;
• gazele sunt degajate din compoziția substanțelor.
PROPRIETĂȚI TERMICE-
CONTRACȚIA MASELOR
DENTO-CERAMICE
În timpul arderii, masele ceramice îşi micşorează volumul cu 15-25%.
Accastă proprietate îngreunează confecționarea coroanelor Jacket,
deoarece produsul obținut în final se impune să posede o anumită
formă și volum.
Contracția este determinată de:
1. Pierderea lichidului de amestec necesar prelucrării pastei (apa distilată, alcool).

Începe să se evapore din faza de uscare, înainte de introducere în cuptor.
2. Arderea substanțelor organice la temperatura de 600-800°C introduse (dextrină,
amidon, zahăr) ca lianți și plastifianți.
3. Aglutinarea particulelor de către topitura care se formează din sticla de feldspat.
Condensarea pastei prin vibrare în timpul depunerii pe bont reduce coeficientul
de contracție.
• Contracția se produce în direcția volumului cu dimensiunile cele mai mari.
• La masele topite, există tendința ca, datorită forței de coeziune dintre particule și a
tensiunii de suprafață, să se formeze o sferă.
• La coroana Jacket, masa se poate ridica de pe prag, mai ales dacă este foarte îngust.
• Zonele cele mai subțiri se vor contracta mai mult. Aceasta impune condiția ca
bontul dentar să fie preparat echilibrat, coroana să prezinte toți pereții de aceeași
grosime.
• Masele dento-ceramice cu o temperatură de topire joasă au un coeficient de
contracție mai mare în comparație cu cele care au punctul de topire mai ridicat.
ARDEREA ÎN VACUUM
• Toate masele ceramice arse la presiune atmosferică au o structură interpătrunsă, mai
mult sau mai puțin, cu microcavități de aer.
• La masele dento-ceramice arse în vacuum, aerul, în cea mai mare parte, este
absorbit dintre particulele substanței, permițind feldspatului topit să curgă în spațiile
libere.
• Masele ceramice arse în vid sunt aproape de 20 de ori mai translucide decât masele
ceramice arse la presiune atmosferică.
Incluziile de gaze
• În structura maselor dento-ceramice influențează, în mod negativ, proprietățile fizice
• Astfel:
- numărul și volumul incluziilor de gaze cu cât sâunt mai mari cu atât se diminuează
transparența;
- porii în structura masei ceramice creează condiții nefavorabile pentru lustruirea
suprafețelor.
• Porii deschişi reprezintă microspații retentive, ce determină depunerea resturilor
alimentare și favorizează decolorarea.
• Incluziile de gaz scad rezistența pereților, fiind posibil să se fractureze.
Incluziile de gaze sunt produse de
următoarele cauze:
• Masele dento-ceramice sub formă de pulbere sunt preparate prin amestecare cu apă distilată
sau alcool. Cantitatea de lichid este redusă la minimum, prin vibrare și uscare (tamponare).
După evaporarea lichidului (uscare și ardere) rămân spații goale. Acestea sunt mai multe și
mai mari când nu se lucreazi conștiincios (vibrare și tamponare).
• Masele dento-ceramice posedă în compoziție materiale neplastice (feldspat și cuart). Ca să
nu se fărâmițeze după uscare li se adaugă, în general, substanțe organice (dextrină, zahăr,
amidon). Aceste ingrediente ard fără să lase urme, creându-se, după ardere, spații goale.
• La prepararea pastei, și în fazele de depunere a masei ceramice, există posibilitatea
încorporării aerului, care se menține între particulele diferitelor substanțe.
• La temperaturi înalte silicații topiți încorporează gaze, care, la scăderea temperaturii, nu sunt
evacuate.
Incluziile de gaze sunt produse de
următoarele cauze:
• În timpul aglutinării pulberii minerale apar la limita dintre particule, mici spații
goale. Ele formează o parte redusă din întregul volum de pori. Este cunoscut că,
masa ceramică, conține particule de o singură dimensiune, menținute cât mai strâns
prin cele mai eficiente mijloace de condensare, astfel încât spațiul dintre ele
reprezintă 45% din totalul volumului. Dacă particulele prezintă două dimensiuni,
spațiul poate fi redus la un minimum de 25%, iar dacă sunt folosite trei sau mai
multe dimensiuni, poate fi redus până la 22%. Dimensiunile diferite ale particulelor
pulberii de masă ceramică favorizează apropierea dintre ele, creând, după ardere,
corpuri mult mai compacte și rezistente.
• Pătrunderea corpurilor străine în masa ceramică prin procedeul de lucru murdar,
corpuri care degajează gaze prin ardere.
• Arderea în vacuum nu creează o masă ceramică total omogenă, lipsită de pori.
Rămân unele porozitați, dar numărul și volumul lor este atât de redus, încât nu are
nici o importanță pentru proprietățile materialului.
• Avantajele arderii în vacuum sunt:
1. Transparența crește prin reducerea substanțială a porozităților, astfel încât devin
aproape transparente. Masele dento-ceramice conțin o cantitate mărită de
coloranți.
2. Structura densă, în cea mai mare parte lipsită de pori, ceea ce creează suprafețe
foarte lucioase.
PROPRIETĂȚI MECANICE-
REZISTENȚA LA ABRAZIUNE
(DURITATEA), LA ÎNDOIRE ȘI
LA COMPRIMARE
• Masele ceramice prezintă o duritate foarte mare, care poate fi definită drept
nebiologică, corespunzând cu Nr. 7 după scala lui Mohs.
• Sunt date gradele de duritate a unor materiale cunoscute, în tabelul de mai jos, dar
după gradele de duritate ale lui Brinell (scara lui Mohs nu se poate aplica la aceste
materiale).
Rezistența la îndoire și la comprimare a maselor ceramice este
foarte mare, de 4 600 kg/cm², dar sunt casante, ceea ce reprezintă o
deficiență pentru coroana de acoperire.
MASELE CERAMICE
PRODUSE PENTRU A FI
ARSE PE ALIAJE METALICE
Prezintă următoarea compoziție:
• Oxizi de potasiu 10,

• Oxizi de aluminiu 15%
• Oxizi de siliciu 55 %
• la care se adaugă alți oxizi de: sodiu, calciu.
Pentru ceramica Vita 68 este specific titanul iar pentru
Biodent Universal este ceriul.
Caracteristicile fizico-chimice ale maselor
ceramice arse pe aliajele metalice:
• Impenetrabile față de mediul bucal; structura compactă anorganică le conferă această
proprietate.
• Obținerea, după coacere, a culorilor solicitate datorită selectării materialului din flacoanele
respective cu ajutorul cheii de culori.
• Plasticitate; după prepararea pastei rezultă o masă ce se poate depune și modela pe
suprafețele respective.
• Contracție redusă datorită evaporării, în timpul arderii, a lichidului de preparare a pastei.
• Stabilitate termică la variațiile de temperatură; nu-și modifică volumul care ar favoriza
producerea de fisuri.
• Nedeformabilitate în ciclul de ardere.
• Prelucrări în condiții tehnice de laborator.
• Masa ceramică este produsă și livrată pentru a fi arsă numai pe un anumit tip de aliaj.
Exemplu: pentru Degudent este folosită ceramica VITA VMK, pentru Herador și Armator
este utilizată ceramica Biodent, pentru Ceramco se folosește ceramica Ceramco, pentru
Microbond ceramica Microbond.
• Modul de prezentare: truse cu flacoane în care există pulbere diferit colorată pentru a se
deosebi cele patru feluri: grundul (masa opacă), dentina, smalțul și pudra pentru efecte de
culoare și glazură.
• Pulberea de ceramică pentru grund este depusă și arsă pe metal după arderea pentru oxidare.
Temperatura este de 980- 1010° C. Aceste mase, asigură legatura (unirea) cu aliajul și
modifică aspectul cromatic caracteristic aliajelor subiacente.
• Pulberea pentru dentină redă culoarea de bază a dintelui. Este colorată în roz, pentru a se
deosebi de celelalte, cu ajutorul coloranților organici, care dispar prin ardere.
• Pulberea penturu smalț este colorată în albastru. În compoziție posedă puțini coloranți, pentru a
avea transluciditate.
• Pulberea pentru efecte de culoare și glazură conține substanțe care sunt utilizate pentru
obținerea suprafeței lucioase și pentru realizarea unor aspecte specifice feței vestibulare.
Masele pentru glazură sunt preparate prin amestecare în părți egale cu lichidul special ce este
cuprins in trusa respectivă, în urma căreia rezultă pasta ușor vâscoasă.
PROPRIETĂȚI
BIOLOGICE-
BIOCOMPATIBILITATE
• Masele ceramice nu sunt atacate de salivă.
• Sunt foarte bine tolerate de parodonțiul de înveliș și de țesuturile dentare.
• Masele ceramice glazurate nu rețin placa bacteriană datorită cofigurației de
suprafață excelentă.
• Ceramica este un material izolant termic pentru dentină și pulpă, împiedicând
transmiterea variațiilor termice din cavitatea orală.
• Gradul de abrazie al antagoniștilor este mai mare în cazul maselor ceramice
comparativ cu alte materiale.
Bibliografie
tratament, Editura „Gr. T. Popa”, U.M.F. Iași 2017. (pg. 172-180)
București, 2003. (pg. 328-333)
3. Rîndașu I. – Proteze dentare, Editura Medicală, București, 1987 (pg. 98-105, 124)
Vă mulțumesc pentru atenție!
ASPECTE ALE ETAPELOR TEHNICE DE

CONFECȚIONARE A RESTAURĂRILOR
METALO-CERAMICE
CURS 5
Definiție
• Sunt proteze fixe formate dintr-o componentă metalică și una fizionomică, (ce o
acoperă parțial sau chiar total pe cea metalică), ele îmbinând avantajul principal al
celor metalice, rezistența, cu avantajul estetic al celor fizionomice.
TEHNICA DE REALIZARE
A PUNȚILOR DENTARE
• Există două metode de obținere a punților dentare: a turnării dintr-o bucată și a
realizării din elemente separate (metoda clasică).
• Prin metoda realizării punții dintr-o bucată se obțin deodată, prin turnare, atât
elementele de agregare, cât și corpul de punte (unite între ele).
• Prin metoda realizării punții din elemente separate se obțin mai întâi elementele de
agregare și, ulterior, corpul de punte care se va uni prin lipire sau prin supraturnare.
FAZELE CLINICO-TEHNICE
Pentru puntea dintr-o bucată:
• Examinarea pacientului și stabilirea indicațiilor tratamentului prin punți;
• Pregătirea câmpului protetic, șlefuirea dinților viitori dinți stilpi ai punții;
• Amprentarea câmpului protetic;
• Turnarea modelului;
• Modelarea machetei elementelor de agregare și a corpului de punte, unite între ele;
• Confecționarea tiparului (ambalarea);
• Turnarea metalului în tipar;
• Dezambalarea şi prelucrarea piesei protetice;
• Proba punții în cavitatea bucală și individualizarea reliefului ocluzal;
• Finisarea și lustruirea punții;
• Fixarea punții, prin cimentare, pe dinții stâlpi.
Pentru puntea din elemente separate:
• Examinarea pacientului și stabilirea indicațiilor tratamentului prin punți;
• Pregătirea câmpului protetic, șlefuirea dinților viitori dinți stâlpi ai punții;
• Amprentarea câmpului protetic;
• Turnarea modelului;
• Modelarea machetelor elementelor de agregare;
• Ambalarea machetelor elementelor de agregare;
• Turnarea metalului în tipar;
• Dezambalarea și prelucrarea elementelor de agregare;
• Proba în gura pacientului a elementelor de agregare și individualizarea reliefului ocluzal;
Pentru puntea din elemente separate:
• Amprentarea câmpului protetic în vederea realizării corpului de punte;
• Confecționarea modelului;
• Modelarea machetei corpului de punte;
• Confecționarea tiparului corpului de punte;
• Turnarca metalului în tipar;
• Dezambalarea și prelucrarea corpului de punte;
• Lipirea corpului de punte de elementele de agregare;
• Proba punții în cavitatea bucală și individualizarea reliefului ocluzal;
• Finisarea și lustuirea punții;
• Fixarea punții, prin cimentare, pe dinții stâlpi.
În ambele cazuri, când se realizează punți mixte, se
adaugă fazele de realizare a părții fizionomice
(fațetă sau coroană) din acrilat sau ceramică.
Comparând cele două tehnologii se
pot trage următoarele concluzii:
1. Puntea dintr-o bucată
• Numărul și durata fazelor de lucru, redus.
• Mai ieftină, prin consumul mai mic de materiale și de muncă a echipei medic-tehnician.
• Indicată pentru rezolvarea unor edentații puțin întinse.
• În edentațiile cu mai multe breşe, macheta se modelează fie pe modelul duplicat, fie dintr-o ceară
foarte rigidă, nedeformabilă.
• Necesită un foarte bun nivel profesional al medicului în vederea realizării paralelismului dinților
stâlpi.
• Necesită un tehrician dentar cu o bună calificare pentru a reuși modelarea machetei, ambalarea și
turnarea deodată a întregii punți.
• Nu se desolidarizează corpul de punte de elementele de agregare.
• Nu se oxidează locul de unire dintre corpul de punte și elementele de agregare.
• Nu se rupe între elementele de agregare și corpul de punte.
2. Puntea din elemente separate
• Număr dublu de faze de lucru.
• Costisitoare prin consum mare de materiale și prin volumul mai mare de muncă investit.
• Poate rezolva orice edentație tratabilă prin punți.
• Este accesibilă tuturor specialiştilor, indiferent de experiența și pregătirea lor.
• Accesibilă și pentru tehnicienii cu o experiență mai redusă, dar care trebuie să cunoască
tehnica de lipire.
• Deficiențele apărute la unul din elementele de agregare nu impun refacerea întregii lucrări
protetice.
• Se poate cenfecționa și, atunci când se folosesc alte metode pentru obținerea elementeler de
agregare, cum ar fi: ștanțarea si coroana din două bucăți, deci şi în laboratoare mai puțin
utilate.
Tehnologia va fi aleasă în funcție de pregătirea medicului și a
tehnicianului, de dotarea tehnică, de materialele utilizate și de
întinderea edentației sau de numărul de breșe edentate rezolvate
printr-o singură punte.
ASPECTE TEHNOLOGICE ÎN
CADRUL REALIZĂRII
CONSTRUCȚIILOR PROTETICE
METALO-CERAMICE
• Prima fază de laborator este reprezentată de confecționarea modelului, copia fidelă a
câmpului protetic amprentat anterior, modelul servind la confecționarea machetei
viitorului schelet metalic al coroanei mixte metalo-ceramice și apoi la realizarea
componentei fizionomice și a corpului de punte.
• Modelele se realizează prin turnare din gipsuri dure/extradure cu bonturi
mobilizabile.
• Montarea modelelor de lucru în
simulator, pe baza datelor
înregistrate în acest scop cu ajutorul
arcului facial.
• Se modelează apoi din ceară macheta componentei metalice a aparatului
gnatoprotetic metalo-ceramic, macheta reproducând viitorul schelet metalic
pe care se va aplica componenta fizionomică.
Transformarea machetei în schelet metalic
se realizează prin operațiile de:
• pregătire pentru ambalare: aplicarea machetelor canalelor de turnare, cu o lungime
de 10-15 mm și un diametru de 3,5-4 mm, aplicarea canalelor de evacuare a gazelor,
detensionarea machetei și degresarea cu WAXIT sau un solvent al acizilor graşi;
• ambalarea propriu-zisă;
• topirea și turnarea aliajului dentar în tipar
• dezambalarea, prelucrarea mecanică utilizând freze dure din oțel sau diamantate şi
finisarea cu pietre abrazive ceramice;
• în etapa de prelucrare mecanică un rol important îl are și sablarea componentei
metalice prin proiectarea unui jet de granule de trioxid de aluminiu
• spălarea componentei metalice se face sub jet de apă și uscarea prin tamponare cu o
pânză curată.
Scheletul metalic trebuie condițonat prin oxidare termică pentru
optimizarea legăturii metalo-ceramice, componenta metalică se
introduce în cuptor, în atmosferă de aer, la temperaturi variabile în
funcție de aliaj (960-980° C pentru aliaje nobile și 1035° C pentru
aliaje nenobile) și se menține timp de 8-10 minute, în cazul
aliajelor nobile și 30 secunde, în cazul aliajelor nenobile.
• Depunerea, modelarea şi arderea straturilor de mase ceramice, prosimea
componentei fizionomice fiind în final de 1,8-2 mm. Sortimentele de pulberi,
alese cu ajutorul unei chei de culori, se amestecă cu lichidul în godeuri de
porțelan sau pe plăci de sticlă, până se obține o pastă cremoasă.
• Aplicarea masei ceramice pe scheletul metalic condițonat prin oxidare
termică se face prin depunerea, modelarea și arderea succesivă a
următoarelor straturi:
• Opaquer (grund)
• Strat de dentină + strat de smalț (straturi de bază)
• Strat superficial de masă transparentă (pentru glazurare)
• Ardereamaselor ceramice pe componenta metalică se face ăn
cuptoare speciale.
• În timpul arderii au loc următoarele fenomene:
• Etapa de preîncălzire, de uscare la gura cuptorului
• Etapa de ardere 900-980 ° C
Depunerea și arderea opaquer-ului
Stratul de opaquer prezintă următoarele caracteristici:
• Grosime 0,2 mm
• Temperatura de ardere 970-980 °C
• Timp de ardere aproximativ 6 minute
• Arderea se face în condiții de vid
• Stratul de opaquer trebuie să acopere în totalitate scheletul metalic
• Stratul de opaquer ars are în final culoarea alb-gălbuie
Depunerea și arderea pastei pentru dentină
și smalț
• Pe o placă de sticlă se prepară pastele de consitență cremoasă și se depun
peste stratul de opaquer succesiv cu ajutorul pensulelor sau al spatulelor.
• Se aplică masa de colet, apoi pasta pentru dentină și în final cea pentru smalț.
• Preîncălzire la gura cuptorului cel puțin 5 minute.
• Ardere în condiții de vid 6-7 min la 980 °C, urmată de o răcire progresivă.
• Se pot realiza corecții privind culoarea sau morfologia, urmate apoi de o
ardere de corectură.
• Pentru obținerea efectului cromatic dorit, este necesar să se acopere cel puțin
o treime din dinte cu pastă pentru smalț.
• Se prepară prin răzuire spațiul necesar pentru aplicarea smalțului.
• Întreaga suprafață trebuie șlefuită cu un instrument abraziv fin, iar după
șlefuire coroana se curăță sub jet de apă.
• După arderea de corectură se fac șlefuirile necesare în vederea obținerii unor
raporturi ocluzale corecte cu antagoniștii.
Glazurarea
• Se realizează prin aplicarea și arderea unui strat final superficial de masă
transparentă, timp de 3 minute la 930 °C în condiții atmosferice normale.
• Înainte sau chiar în cursul desfășurării acestei etape, se mai pot face o serie de
artificii cromatice cu efecte deosebite.
MACHETA STRUCTURII METALICE A COROANEI

METALO-CERAMICE. ALIAJE DESTINATE
RESTAURĂRILOR METALO-CEAMICE. PRELUCRAREA
INFRASTRUCTURII METALICE.
CURS 6
CARACTERISTICILE
COROANEI MIXTE
METALO-CERAMICE
1. Din punet de vedere fizionomic
• Reprezintă idealul, datorită stabilității cromatice, al
nuanței coloristice, al translucidității și al luciului
permanent.
• Aceste caracteristici sunt determinate de prezența
coloranților anorganici (oxizi minerali), de inerția
elementelor din compoziție și de structura
compactă, impenetrabilă a masei ceramice.
• Aspectul estetic este durabil în timp, fiind superior
față de efectul fizionomic prezentat de coroanele
mixte metalo-acrilice, care-și modifică nuanțele
coloristice.
1. Din punet de vedere fizionomic
• Datorită prezenței componentei metalice pe care este arsă masa ceramică și a
fenomenului fizico-chimic de oxidare pentru a se produce legătura dintre cele două
materiale, nu este posibil să fie obținute aceleași efecte optice ca la coroana Jacket
din porțelan sau ca la dinții naturali.
• Pentru corectarea aspectului estetic, în prezent, sunt produse mase ceramice (Pont-
on și Biodent Universal) care se aplică pe suprafețele capei metalice în locul
grundului.
• Prezintă avantajul că se utilizează mai ușor decât grundul.
• Sunt arse de două ori la rând pentru a opaciza total componenta metalică.
• Aceste substante sunt depuse într-un strat cu o grosime de 0,2 mm.
2. Din punct de vedere masticator și din punct
de vedere al stabilității ocluziei funcționale
• Fețele palatinale, pentru grupul frontal și fețele ocluzale pentru grupul lateral
realizate din masă ceramică sau din aliaj metalic cu relief morfo- funcțional
individualizat, pot să participe în mod eficient la triturarea alimentelor și la
menținerea contactelor dento-dentare stabile.
2. Din punct de vedere masticator și din punct
de vedere al stabilității ocluziei funcționale
• Masa ceramică, prin stratul de glazură, prezintă o rezistență la uzură mult mai mare
decât cea fară acest strat, dar rezistența la compresie este aceeaşi.
• Din punet de vedere clinic, pentru obținerea contactelor multiple, simultane și
stabile, se pot efectua după cimentarea lucrărilor metalo-ceramice șlefuirile
necesare.
• Zonele fără glazură, după o perioadă de utilizare, favorizează apariția fațetelor de
uzură, participând, în acest fel, la autoechilibrarea aparatului dento-maxilar.
• Rezistența la abraziune a maselor ceramice este extrem de mare, comparativ cu alte
materiale.
3. Din punct de vedere biologic
• Din acest punct de vedere, nu este posibil să se facă o afirmație prin care să se
manifeste preferința pentru acest tip de coroană în locul celei metalo-acrilice,
deoarece, pentru ambele tipuri de coroane mixte, se impune reducerea intensă a feței
vestibulare pentru a se crea spațiul necesar (1-1,5 mm) componentei metalice și
componentei nemetalice (estetice).
• Grosimea peretelui componentei metalice este de 0,3-0,5 mm.
• Grosimea stratului de masă ceramică arsă în zona feței vestibulare este de 1 mm. La
nivelul marginilor incizale și a fețelor ocluzale, grosimea stratului este mai mare, de
1,5-2 mm.
• Acest spațiu este obținut prin şlefuirea țesuturilor coroanei dintelui natural.
• Tolerabilitatea biologică a maselor ceramice este mult superioară rășinilor acrilice.
• Masele ceramice sunt suportate bine de țesuturi, fiind inerte.
• Reacțiile inflamatoarii ale parodonțiului marginal, care pot fi observate în mod
excepțional după cimentarea lucrărilor metalo-ceramice, sunt determinate de
existența unei margini cervicale a coroanei mixte supradimensionată.
• Stratul de masă ceramică și peretele capei depășesc pragul bontului dentar,
comprimă parodonțiul marginal, inclusiv papila interdentară.
• Supradimensionarea marginii are două cauze:
1- preparația bontului dentar cu un prag insuficient dimensionat și
2 - dorința de a se obține un aspect estetic deosebit prin aplicarea masei ceramice în strat
gros.
INDICAȚIILE COROANEI
MIXTE METALO-CERAMICE
Indicațiile se impun să fie discutate prin prisma caracteristicilor ce-i definesc
calitățile, la care să se adaugă analiza comparativă a acesteia cu alte două
microproteze, pe care specialistul le posedă în arsenalul terapeutic și le poate prefera
într-o situație clinică dată, reprezentate de: coroana mixtă metalo- acrilică și de
coroana de substituție.
Indicațiile coroanei metalo-ceramice sunt:
• Element de agregare ideal din punct de vedere fizionomic, biologic, masticator și al
ocluziei funcționale al punților dentare, în toate tipurile de edentații.
• Restaurează morfologia coronară a dinților frontali și laterali, care prezintă
modificări de formă și volum, datorită lipsei de substanță produse de carie, displazii,
fracturi și abraziuni.
• Restaurează aspectul cromatic al coroanelor dinților devitali.
• Restaurează morfologic un grup de dinți pentru a asigura condițiile ocluziei
funcționale
Contraindicația coroanei mixte metalo-
ceramice
• Este reprezentată de morfologia coronară a dinților
naturali.
• Toate coroanele care sunt cu volum redus,
determinat, în special, de dimensiunea cervico-
incizală sau ocluzală foarte mică (primară sau
secundară), nu pot beneficia de acoperirea cu o
coroană mixtă, decarece suprafețele laterale nu sunt
eficiente pentru obținerea retentivităților
micropretezei pe bontul dentar.
În prezent, indicația coroanei mixte metalo-
ceramice este limitată de următorii factori:
• Prețul de cost ridicat al celor două materiale (masa ceramică, aliajul metalic);
• Tehnologia prin care se confecționează, ce impune o înaltă calificare profesională,
pasiune, simț artistic și calm;
• Aparatura din laborator, reprezentată de cuptorul special pentru ars masa ceramică.
ALIAJE DESTINATE
RESTAURĂRILOR
METALO-CEAMICE
Aliajele metalice utilizate pentru această coroană
prezintă următoarele caracteristici fizico-chimice:
• Rigiditatea. Modulul de elasticitate corespunde unei rigidități crescute a
materialului. Dacă aliajul nu este rigid, prin deformare elastică se produc
fisuri și fracturi la nivelul masei ceramice, care nu prezintă capacitatea de
deformare elastică.
• Coeficientul linear de dilatare termică egal sau aproape egal cu cel al masei
ceramice, pentru a nu apărea tensiune la nivelul zonei de interferență dintre
cele două materiale, care ar reprezenta cauza de producere a fracturilor
materialului estetic.
• Structura cu granulație foarte fină (mică) căreia i se datorează omogenitatea
suprafeței (zonei de unire), rezistența la coroziune în mediul bucal și
stabilitatea legăturii dintre materiale.
• Turnătura de mare exactitate (precizie) ce garantează retenția pe bontul
dentar.
• Temperatura de topire cu valori superioare față de cea a masei ceramice,
pentru ca aliajul să nu se deformeze în aceste etape; punctul de fuziune este
mai ridicat decât cel de coacere al masei ceramice cu 150-200 °C.
• Prinardere să se formeze, la suprafața piesei, oxizii de legătură
pentru masa ceramică. Conțin microprocente de indiu, fier, zinc și
staniu, care, la temperaturile specifice fiecărui aliaj, formează
oxizi de suprafață.
• Sunt prelucrate în condițiile laboratorului de tehnică dentară, dar
în încăperi separate, unde nu se mai confecționează alte tipuri de
aliaje, în condiții de curățenie deplină.
CLASIFICAREA
ALIAJELOR
Clasificarea aliajelor utilizate pentru arderea masei
ceramice din punct de vedere al compoziției chimice:
1. Aliaje nobile, procentul cel mai mare îl are aurul care este aliat cu platina
sau cu paladiul.
Aliaje de Aur-Pt: Conținutul în aur și platină este de 95,9-97,4%, iar conținutul
în aur este de 78-84,5% ; conținutul în elemente neprețioase este cuprins între
2,1-4,1 % Temperatura de turnare este de 1200-1300°C.
Aliaje de Paladiu-Aur: Conținutul în aur este de 51%. Firma Degussa produce
aliajele intitulate Degudent 9, N, H și U. Temperatura de fuziune este cuprinsă
între 1045-1260° C.
Aliajele nobile folosite în tehnica metalo-ceramică au, în general,
culoarea alb-cenuşie, datorită procentului ridicat de platină și
paladiu. Platina este adăugată în procent mare deoarece crește
duritatea și reduce coeficientul de dilatare termică a aliajului.
2. Aliaje seminobile. Conținutul de aur este în jur de 20%, restul procentelor sunt
reprezentate de argint și paladiu. Duritatea crescută a fost obținută prin adaos de
iridiu, iar granulația fină prin adaos de cupru, fier, zinc, staniu etc.
Aliajele de paladiu-argint: sunt aliaje care conțin mici procente de aur.
Aceste aliaje prezintă următoarele caracteristici fizico-chimice:
 temperatura intervalului de fuziune este coborâtă;
 greutatea specifică este mult redusă;
 în mediul bucal apare culoarea verzuie, datorită conținutului de argint;
 în procesul tehnologic de prelucrare pot să apară fenomene nedorite, deoarece sunt foarte
sensibile.
3. Aliaje inoxidabile. Aliajele nobile, care prezintă un preț de cost foarte ridicat, element
esențial pentru limitarea utilizării lor, a determinat apariția grupei aliajelor inoxidabile.
Aceste aliaje prezintă următoarele caracteristici fizico-chimice:
 Greutate specifică mică, apropiată de a celei de argint-paladiu, ceca ce înseamnă că lucrările
protetice confecționate din aceste aliaje sunt mult mai ușoare comparativ cu cele din aur
platinat (18 g/cm aur platinat; 8 g/cm nichel-crom)
 Duritatea și rezistența la rupere este foarte mare, sunt nedeformabile, condiție esențială și
favorabilă pentru structurile metalice pe care se arde masa ceramică. Aceste aliaje permit
construcții protetice cu pereți foarte subțiri.
 Intervalul temperaturii de topire ridicat. Încălzirea repetată, pentru coacerea masei ceramice,
nu prezintă pericol de deformare a materialului.
 Conductibilitatea termică este de 10 ori mai mică decât a aliajelor nobile. Aceasta reprezintă
un avantaj pentru protejarea bontului dentar față de variațiile termice.
 Prețul de cost este foarte redus, de zeci de ori.
 Prelucrarea este dificilă, datorită intervalului de
fuziune foarte ridicat (sunt folosiți
pentru topire curenții de înaltă frecvență sau gaze + oxigen, dar cu brenere speciale).
 Duritatea aliajului îngreunează şlefuirea unor suprafețe.
 Conductibilitate termică mică (răcirea este lentă și este favorabilă pentru producerea
fisurilor în masa ceramică);
 Turnăturile rezultate, datorită coeficientului ridicat de
contracție la răcire, sunt mai
puțin precise, se adaptează cu deficiențe pe câmpurile protetice.
MACHETA STRUCTURII
METALICE A COROANEI
METALO-CERAMICE
• Macheta componentei metalice este modelată din ceară
calibrată de 0,30-0,40 mm, completată prin operațiunea
obișnuită de picurare, în scopul solidarizării și conturării.
• Forma machetei poate prezenta mai multe variante:
 Formă de capă, obținută prin racirea progresivă a cererii topite.
Acoperă toate suprafețele bontului, fiind în contact intim. Pereții
sunt uniform de groși 0,30-0,40 mm.
 Forma caracteristică pentru acest tip de coroană, coastituită de
macheta unei coroane, la care, pe fața vestibulară, apare forma
casetei. Tehnica de modelare al acestui tip de machetă se
desfişoară în doi timpi astfel:
• Într-un prim timp se modelează macheta coroanei
dintelui respectiv la dimensiunile spațiului existent (față
de dinții antagoniști și dinții vecini) cu refacerea
punctelor de contact;
• În al doilea timp se taie (se decupează) din ceara
machetei la nivelul fețelor unde se va depune și arde
masa ceramică. Această decupare are o adâncime de cel
puțin 1 mm spre axul dintelui. În apropiere de marginea
incizală, adâncimea este mărită la 1,5-2 mm pentru
coroanele dinților frontali, la fel la nivelul fețelor
ocluzale în dreptul vârfurilor cuspizilor pentru
coroanele dinților laterali. Pe fața unde se va depune și
arde (coace) masa ceramică trebuie să nu existe
unghiuri ascuțite (bine exprimate).
După finisarea machetei, toate fețele vor fi foarte netede.
• Machetele pentru coroanele ce acoperă dinții frontali superiori au au margine
incizală.
• Marginea incizală la coroanele mixte metalo-ceramice este reprezentată numai de
masa ceramică.
• Prezența aliajului la nivelul marginii incizale, reduce rezistența masei ceramice,
aliajul metalic este deformabil la dimensiuni reduse, la care se adaugă modificarea,
esențială, a aspectului cromatic.
• Dacă marginea incizală se recomandă să fie din porțelan, fața palatinală, dimpotrivă,
se recomandă să fie alcătuită numai din aliaj metalic, deoarece prezintă zone de
contact cu dinții antagoniști în poziția de intercuspidare maximă și în conducerea
anterioară a mandibulei.
• Aliajul metalic prezent la nivelul feței palatinale, permite, ulterior, să se efectueze
ajustări ocluzale, fără deteriorări ale masei ceramice.
• Fețele ocluzale ale coroanelor dinților laterali (premolari, molari) sunt, în general,
reprezentate de aliajul metalic, această atitudine fiind motivată de posibilitățile
executării unor ajustari în scopul obținerii echilibrului funcțional.
• Fețele ocluzale sunt acoperite de masa ceramică numai dacă este impusă insistent
cerința estetică.
• Pentru acoperirea fețelor ocluzale, se creează un spațiu față de dinții antagoniști de
1,5 mm ce va fi ocupat de masa ceramică.
PRELUCRAREA
INFRASTRUCTURII METALICE
• După dezambalare, scheletele metalice se sablează atent şi se decapează. Deoarece
nu toţi oxizii de la suprafața componentei metalice turnate sunt îndepărtaţi astfel,
aceasta trebuie prelucrată şi mecanic.
• Prelucrarea suprafeţelor care urmează a fi placate se face în aceste cazuri cu freze
dure din oţel (carbid-tungsten, carbid-wolfram+cobalt ca liant) sau diamantate.
Pentru a nu fi înglobate pe suprafeţele metalice, pulberile care rezultă din aceste
prelucrări trebuie continuu aspirate.
• Materialul abraziv de şlefuire și prelucrare este utilizat în exclusivitate pentru
aliajele metalo-ceramice, pe cât posibil separat, pe categorii de aliaje (nobile,
seminobile, inoxidabile).
• Sunt utilizate numai instrumente abrazive diamantate, pietre cu liant ceramic sau
freze metalice dure. Fețele pe care se depune masa ceramică sint finisate cu pietre
diamantate și rotițe de cauciuc.
• Componenta metalică nu va prezenta lipsuri sau pori.
• Marginea cervicală este prelucrată, subțiată, pentru a pătrunde subgingival,
fără să producă traumatizări.
• Unghiurile ascuțite sunt rotunjite, reduse.
• Porțelanul aplicat peste unghiuri ascuțite, în urma retragerii datorată
contracției, creează spațiu între suprafețele celor două materiale.
• Masele ceramice care acoperă proeminențele subțiri ale turnăturilor se sparg
în urma deformărilor elastice ale acestora.
• Unii autori recomandă ca spălarea componentei metalice să se facă în alcool 92%
(se va evita soluţia de alcool izopropilic 70%, care conţine uleiuri minerale şi
aromatice care pot contamina suprafaţa aliajului).
• Sablarea se efectuează cu particule de corindon (o-AlzOs - 50|Lim).
• O serie de particule rămân inclavate în suprafaţa metalică şi realizează astfel
legături chimice cu oxizii de siliciu din componenţa maselor ceramice.
Preparația componentei metalice
• Componenta metalică este decapată timp de 30 de minute în acid fluorhidric

într-un recipient de polietilenă, sub acțiunea razelor ultrasonore.
• Dacă nu există aparat de ultrasunete, turnătura se ține în acid timp de 8 ore.
• Pentru arderea masei ceramice, piesa turnată este spălată și degresată, în
scopul îndepărtării gazelor (degazată) din timpul turnării, eliminând astfel o
cauză potențială a porilor.
Prelucrarea componentei metalice
• La sfirşitul ciclurilor de coacere a masei ceramice, lucrarea este decapată în

soluții de acid clorhidric.
• În timpul următor sunt folosite gume (polipant) și pufuri de bumbac cu pastă
abrazivă.
• Coroana este prezentată cabinerului pentru cimentare.
Bibliografie
1. Rîndașu I. – Proteze dentare, Editura Medicală, București, 1987 (pg. 118-
130)
2. Bratu D., Nussbaum R. - Bazele clinice și tehnice ale protezării fixe,
Editura Medicală, București, 2003. (pg. 264-275)
SELECTAREA ȘI APLICAREA
MASELOR CERAMICE PE
COMPONENTA METALICĂ
CURS 7
REALIZAREA COMPONENTEI
FIZIONOMICE A COROANELOR
MIXTE METALO - CERAMICE
• Masele ceramice destinate arderii pe aliaje metalice se prepară sub formă de
pastă şi se aplică în straturi succesive pe scheletul metalic, condensându-se
prin diferite metode şi absorbindu-se excesul de lichid cu o hârtie specială.
• Tehnologia arderii ceramicii în vid a determinat obţinerea unui material dens
şi cu transluciditate acceptabilă.
• Cu cât numărul arderilor este mai mare, cu atât riscul
apariţiei fisurilor şi fracturilor în placajul ceramic este
mai mare.
• Diferitele mase ceramice utilizate în tehnologia CM
sunt bine tolerate, iar din punct de vedere chimic sunt
considerate materiale inerte.
• Glazurarea lor le asigură o suprafaţă lucioasă, care nu
oferă plăcii bacteriene condiţii de adeziune.
• Masele ceramice pentru placare se ard la temperaturi
mai joase (aproximativ 900-980 °C) decât cele
destinate coroanelor Jacket ceramice. Ele au o
rezistenţă scăzută la tracţiune, de aceea placajul
ceramic va fi ferit de astfel de solicitări.
• Rezistenţa la tracţiune a interfeţei aliaj-ceramică se cifrează la 125-315
kg/cm2. La încercările de rupere efectuate, fracturile apar în grosimea masei
ceramice şi nu la interfaţă.
• Dacă grosimea scheletului metalic este mai mică decât 0,3 mm pot apare
tensiuni care duc la fisurarea placajului ceramic.
• În direcţia proprietăţilor cromatice ale maselor de placaj în ultimele două
decenii s-au facut progrese mari.
TEORIILE LEGĂTURII
METALO-CERAMICE
Asupra fenomenelor de legături dintre cele două corpuri (metal și
ceramică), nu s-a putut da o explicație absolută.
În prezent sunt emise mai multe ipoteze.
a. Ipoteza legăturilor fizice
• Este susținută de autorii O'Brien si Ryge.
• Unirea dintre aliaj și masa ceramică este determinată de forțele Van der Wals
(legatură fizică umedă).
• Are la bază atracția dintre doi atomi fără să se stabilească legături chimice.
• Atracția dintre atomi se produce prin fluctuațiile spontane ale sarcinii electrice.
b. Ipoteza legăturii chimice
• Are la bază rezultatul unor cercetări mai recente.
• Cercetările lui Duckworth, Pask, Fulrath, Nally, Trip King etc., demonstrează că
legătura chimică ionică este cea mai eficientă în metalo-ceramică.
• Este acceptată de majoritatea specialiștilor, deoarece argumentează în mod științific
intensitatea legăturii.
• În timpul arderii, ionii metalici din masa ceramică și ionii metalici ai aliajului devin
mobili, producându-se un schimb reciproc între acești ioni. Acest schimb constant
de ioni la nivelul interferenței celor două materiale asigură fixitatea masei ceramice
de aliaj.
• După mulți autori, oxigenul ar avea un rol important. Între masa ceramică și aliaj se
creează un strat special de legătură, reprezentat de oxizii metalici din aliaj cu oxizii
acelorași metale din compoziția masei ceramice.
c. Ipoteza legăturii mecanice
• Susținută de Lavine și Custer are susținători mai puțini, dar este materializată în
practică de unii specialiști.
• Conform acestei ipoteze pe suprafața aliajului ar exista microdenivelări între care se
insinuează masa ceramică în stare fluidă.
• Pe suprafața metalului, susținătorii teoriei realizează retenții mecanice pentru a
asigura o unire rezistentă, care să garanteze lucrarea o lungă perioadă de timp.
• Această atitudine reprezintă manifestarea responsabilității față de acest tip de
lucrări, al căror preț de cost are valori ridicate.
• Adversarii acestei teorii afirmă că la nivelul neregularităților se acumulează
microtensiuni care influențează negativ legătura dintre masa ceramică și aliaj.
SINTERIZAREA MASELOR
CERAMICE PE COMPONENTA
METALICĂ
• Arderea maselor ceramice pe scheletul metalic al unei CMMC sau pe
scheletul unor intermediari se face în cuptoare speciale.
• Modelele noi de cuptoare oferă în camerele lor de ardere o stabilitate termică
deosebită, precum şi posibilităţi sporite de control al regimului termic.
• La aceste cuptoare există o constanţă remarcabilă a reglajelor, existând o
inependenţă a celor doi parametri esenţiali: timpul şi temperatura.
• Indiferent de tipul cuptorului, în timpul arderii maselor ceramice şi
scheletului metalic al CMMC (la 900-980 °C) au loc o serie de fenomene.
• în etapa iniţială: de uscare „la gura cuptorului", lichidul din pastă se
evaporă, iar substanţele organice (lianţii, coloranţii) ard fără reziduuri,
realizând diminuarea spaţiului dintre particule cu aproximativ 75%.
• în etapa de ardere la 900-980 °C: conform unui regim termic bine stabilit
de fiecare producător, se realizează o topire superficială a particulelor cărora
le scade tensiunea superficială, astfel încât ele încep să „curgă", spaţiile
dintre ele micşorându-se până la dispariţie.
• Concomitent, în funcţie de regimul termic aplicat, are loc sau nu, o creştere a
fazei cristaline.
• Cristalele pot depăşi faza sticloasă în care erau incluse şi să se unească cu
cristalele din particulele învecinate.
• Fenomenul de topire superficială a particulelor şi unirea lor într-o masă
compactă se numeşte sinterizare.
• În urma sinterizării se diminuează spaţiul interstiţial dintre particule,
acompaniată de o contracţie volumetrică a ceramicii după ardere cu 27%
până la 45%.
• După arderile succesive se formează o
structură chimică bicomponentă care
cuprinde o matrice sticloasă cu incluziuni
cristaline - leucitul, mulitul etc. şi un grad
mai mic sau mai mare de incluziuni
gazoase.
• Este de dorit ca numărul arderilor să fie cât
mai mic .
DEPUNEREA, MODELAREA
ŞI ARDEREA STRATURILOR
DE MASE CERAMICE
Sortimentele dc pulberi (opaquer-ul masele pentru dentină, colet, margini
incizale, smalţ etc.) se amestecă cu lichidul în godeuri de porţelan sau pe plăci
de sticlă până la obţinerea unor paste cremoase.
Cu ajutorul pensulelor şi a unor instrumente care fac parte din truse
standardizate (Standard-Vita, Ivoclar ete.), pastele se depun pe suprafeţele
metalice ale CM sau a intermediarilor într-o anumită succesiune.
• Depunerea este urmată de condensare, care se poate face:
• cu instrumentul „LE CON" care presează masa ceramică pe scheletul metalic;
• cu hârtie absorbantă care absoarbe excesul de lichid;
• prin vibrare mecanică.
• De obicei se utilizează succesiv condensarea manuală şi cea prin vibrare mecanică, după
fiecare strat depus.
• În mod obişnuit, în funcţie de tipul masei ceramice sunt necesare patru sau cinci arderi
succesive fără a ţine cont de arderea stratului intermediar de adeziv (BONDING):
• arderea glanțului (opaquer-ului);
• arderea stratului de bază;
• arderea de corecţie;
• glazurarea.
• Există tehnicieni experimentaţi şi dotaţi cu un simţ deosebit al formelor şi culorilor care obţin
CMMC doar după trei arderi.
A) Depunerea şi arderea opaquer-ului
• Rolul stratului opac este :

• să mascheze culoarea aliajului;
• să asigure legătura aliaj/ceramică;
• să redea placajului ceramic culoarea de bază;
• De obicei este suficientă o singură aplicare, majoritatea maselor opace având o aderenţă
excelentă.
• În unele tehnologii, înainte de ardere, opaquer-ul se usucă la gura cuptorului.
• Aplicarea opaquer-ului în două straturi, primul foarte subţire şi al doilea normal ca şi
grosime garantează o umectare mai bună a scheletului metalic de masa ceramică.
• Uscarea trebuie făcută în timp pentru a se evita formarea fisurilor şi porozităţilor.
• Stratul de opaquer trebuie să acopere în totalitate aliajul.
• În caz contrar, pe suprafeţele neacoperite se depune un strat nou, repetându-
se arderea.
• În final stratul de opaquer ars trebuie să aibă culoarea alb-gălbuie.
• În funcţie de preparaţia dentară şi de conformarea scheletului metalic în
această zonă, depunerea opaquer-ului în zona cervico-vestibulară prezintă o
serie de particularităţi.
• Leibowitch contraindică preparaţiile cu prag drept şi înclinat, deoarece
acestea pot crea uneori prejudicii estetice şi parodontale.
• În cadrul preparaţiilor cervico-vestibulare în chanfrein placajul ceramic se
aplică deasupra infrastructurii metalice, iar depunerea opacului paragingival
devine inestetică şi poate prejudicia concomitent zona parodontală.
• Aceste prejudicii se pot manifesta pe două planuri:
a) retenţie de placă bacteriană, deoarece opaquer-ul nu se glazurează
corect;
b) deficienţe fizionomice prin apariţia unei benzi mai albe datorită
interpunerii opacului între „ceramica fizionomică" şi aliaj.
Primul strat de opaquer trebuie să fie foarte subţire şi să se piardă pe mâsură ce
se apropie de limita cervicală.
Al doilea strat îl va acoperi pe primul eu excepţia unei porţiuni orizontale a
chanfren-ului.
B) Depunerea, modelarea şi arderea straturilor
de mase ceramice
• După arderea opaquer-ului urmează depunerea pastei pentru dentină şi smalţ
(mase principale sau substanţe de bază).
• De regulă, o dată cu acestea se poate aplica şi masa de colet.
• Pastele au consistenţă cremoasă.
• Ele se depun peste stratul de opaquer, succesiv, în proporții mari cu ajutorul
pensulelor sau al spatulelor. Recent a fost lansat un dispozitiv care transmite
vibraţii pensulelor .
• Operaţiunea este urmată de
vibrare cu instrumentul Le Con,
Roach şi tamponare cu hârtie
absorbantă.
• Pentru a compensa contracţiile
din cursul arderii, coroana se
realizează cu un volum
supradimensionat în toate
sensurile (20-25%).
• Se schiţează crestele marginale,
cuspizii, lobulii de creştere,
pantele cuspidiene etc.
• Coroana se pune pe suportul de ardere, poziţionându-se corect pentru a evita
deformarea marginilor cervicale.
• Preîncălzirea se face la „gura cuptorului" cel puţin cinci minute.
• Ceramica depusă devine după preîncălzire complet albă, semn că apa s-a
evaporat, iar constituenţii organici au ars.
• Urmează arderea în condiţii de vid timp de 6-7 minute la 980 °C.
• Supunerea masei ceramice la prea multe arderi va provoca o densificare a
matricei sticloase (transformarea structurii amorfe în cristale) caracterizată
prin creşterea coeficientului de expansiune termică şi opacifiere.
• Coroana se aduce progresiv la temperatura de ardere care se menţine constantă
pentru scurt timp.
• După aceasta are loc o răcire progresivă.
• După scoaterea coroanei din cuptor, se pot constata o serie de deficienţe cu privire la
forma şi culoarea ei.
• În această situaţie, dacă este necesar, se fac o serie de prelucrări cu pietre şi freze
diamantate.
• După aceste şlefuiri de corectură coroana se curăţă sub jet de apă. Apoi se execută
corectările necesare cu diferite mase.
• După arderea de corectură se fac şlefuirile necesare în vederea obţinerii unor
raporturi ocluzale corecte cu antagoniştii.
• Acest lucru se face, de obicei, beneficiind de serviciile unui articulator.
• Adeseori, o serie de corecturi sunt efectuate de către medic în cavitatea bucală.
Glazurarea
• Coroana, care din acest moment corespunde tuturor exigenţelor, se curăţă
prin diferite mijloace de impurităţile de pe feţele prelucrate.
• Apoi are loc glazurarea prin aplicarea şi arderea unui strat final superficial de
masă transparentă.
• Operaţiunea se desfaşoară timp de trei minute la 930°C (temperatura fiind
întotdeauna mai mică decât cea la care se fac arderile straturilor de bază) în
condiţii atmosferice normale.
• Glazurarea nu se desfăşoară în vid pentru că determină migrarea la
suprafaţă a incluziunilor de aer şi ar conferi un aspect rugos stratului de
glazură.
Glazurarea
• Scopul acestei operaţiuni îl constituie crearea peste straturile depuse a unui
strat vitros foarte subţire care să blocheze absorbţia fluidelor din mediul
bucal.
• Înainte de glazurare, iar în unele tehnici, chiar în cursul desfaşurării acestei
etape se mai pot face o serie de artificii cromatice, cu efecte deosebite.
• Trebuiesc evitate tendinţele de a efectua „supraglazurări".
• Acestea creează frecvent imaginea de „dinte fals", mat, în urma
fenomenului de vitrificare în care creşte foarte mult procentul fazei cristaline.
Glazurarea
• După glazurare, interiorul coroanei se poate sabla după ce placajul ceramic a fost
acoperit cu ceară.
• În final se lustruiesc marginile metalice.
• La ora actuală, înafară de glazurare se mai practică şi alte metode pentru tratamentul
final al placajului ceramic: glazurarea naturală sau autoglazurarea şi lustruirea.
• Stratul ceramic se autoglazurează dacă este menţinut la temperatura de sinterizare.
• Mulţi practicieni preferă acest procedeu susţinând că astfel ceramica îşi păstrează
textura şi proprietăţile de suprafaţă.
• Glazurarea naturală poate fi efectuată doar în cazul când nu se fac multe
arderi, altfel se pierde capacitatea de autoglazurare.
Lustruirea
• Se poate face cu sisteme siliconice speciale (de exemplu TRULUSTER,
BASSELER USA sau Porcelain Adjustment Kit, SHOFU DENTAL CORP.),
fiind indicată doar pe suprafeţe reduse (proximale sau ocluzale).
• Conform unor studii efectuate în 1991 de Goldstein rezultă că ceramica
lustruită corect atinge valori calitative ale ceramicii glazurate, fiind mai puţin
abrazivă pe dinţii antagonişti.
Bibliografie
130)
ERORILE PRODUSE ÎN ETAPELE

TEHNICE DE EXECUȚIE A
PUNȚILOR DENTARE
CURS 8
• Erorile semnalate în tehnologia punților dentare reprezintă o realitate,
constituind fapte de observație cotidiană, ale fiecărui specialist și ele nu
reprezintă pretextul unor discuții la nivel teoretic.
• Este necesar să se adopte o singură atitudine pentru tot ce se creează în
protetica dentară, exprimată prin « cea mai bună realizare clinico-tehnică
posibilă la cazul respectiv »
• Apariția unei erori constituie întotdeauna un moment deosebit de dificil, fiind
marcat, de cele mai multe ori, de imposibilitatea remedierii ei.
• Erorile reprezintă, uneori, consecința unei cauze izolate sau, dimpotrivă, a mai
multor cauze însumate, având la origine următorii factori:
• Insuficienta cunoaștere de către specialist a noțiunilor generale care-l orientează să aleagă
cea mai bună soluție de tratament protetic.
• Preparația câmpului protetic necorespunzătoare, urmată de amprentare inexactă.
• Execuții tehnologice însoțite de neglijențe și tolerabilitate inadmisibilă.
• Utilizarea, în fazele tehnologice, a unor materiale cu calități inferioare sau degradate.
• Cedarea în fața influenței pacientului, cu consecințe asupra elaborării planului de
tratament, astfel fiind materializate prin soluții de compromis.
• O descriere sistematică a erorilor este posibilă dacă se urmărește ordinea

cronologică a factorilor cauzali generatori.
O serie de astfel de factori sunt:
1. Erori din momentul conceperii lucrărilor protetice determinate de:
• întinderea spațiului edentat;
• morfologia și poziția dinților stâlpi;
• tipul elementelor de agregare;
• forma și direcția corpului de punte;
• raportul corpului de punte cu creasta alveolară;
• aliajul prescris pentru a fi realizată puntea.
2. Erori din etapele clinico-tehnice de execuție propriu-zisă a:
• elementelor de agregare;
• corpului de punte;
• solidarizării;
• confecționări componentei fizionomice.
1. ERORI DE CONCEPȚIE
Întinderea spațiului edentat
• Spațiile edentate în urma pierderii a patru dinți au, în general, contraindicația să fie
restaurate cu ajutorul punților dentare.
• Dacă, totuși, anumiți factori (loco-regionali şi generali) o impun ca soluție de
tratament protetic, dinții stâlpi sunt intens solicitați.
• Lungimea exagerată a corpului de punte favorizează producerea deformărilor
elastice și uneori, ruperea acestora.
• Este preferată puntea dacă sunt utilizați mai mulți dinți stâlpi și dacă structura de
rezistență pentru zonele laterale este mărită prin utilizarea unui aliaj corespunzător
(fizico-chimic) și prin îngroşarea secțiunii transversale (fiind realizată total metalic).
Morfologia și poziția dinților stâlpi
• În zona fronto-laterală, dinții stâlpi, care prezintă coroană clinică cu volum redus
(prin abraziune sau congenital), sau sunt în vestibulo-poziție, nu se pot prepara
pentru acoperire cu coroane mixte (metalo-ceramică sau metalo-acrilică) spre a pre-
zenta un aspect fizionomic sau parțial fizionomic.
• Aceasta, deoarece volumul redus nu asigură o agregare durabilă și un aspect
fizionomic satisfacător.
• În astfel de situații sunt indicate ea elemente de agregare coroanele de substituție.
• Nu sunt recomandate nici reconstituirile corono-radiculare acoperite de coroane
mixte.
Morfologia și poziția dinților stâlpi
• În zona laterală, dinții stâlpi cu înălțimi reduse nu oferă suprafețe suficient de mari
pentru a se realiza elemente de agregare reprezentate de: coroane turnate cu grosime
dirijată, coroane ștanțate sau coroane din două bucăți.
• Pentru dinții cu volum redus, sunt indicate ca elemente de agregare coroanele
turnate cu grosime totală.
• În scopul sporirii suprafeței de contact, dintre bontul dentar și elementul de
agregare, se realizează preparații speciale, reprezentate de șanțuri, trepte, puțuri.
• Minimalizarea conștientă sau inconștientă a acestor noțiuni elementare, are urmări
nefavorabile, manifestate prin decimentarea punților după o perioadă scurtă de timp.
• Puntea care s-a decimentat o dată, se decimentează și a doua oară după recimentare,
dacă nu au fost eliminate cauzele determinante și favorizante.
Tipul elementelor de agregare
• Elementele de agregare la punțile din zona frontală sunt parțial fizionomice sau total
fizionomice.
• Elementele de agregare parțial fizionomice sunt preferate în locul celor total
fizionomice pentru participare la stabilirea ocluziei funcționale.
• Coroanele mixte – indicate pe dinții stâlpi cu reconstituiri corono-radiculare,
reprezintă elemente de agregare preferate în prezent în locul coroanelor de
substituție, dacă există condiții morfologice favorabile, pentru posibilitatea
îndepărtării punții. Preparația dinților stâlpi este efectuată specific pentru fiecare
microproteză (element de agregare), pentru a se obține efectul fizionomic maxim și
o durabilitate pentru o lungă perioadă de timp.
Tipul elementelor de agregare
• Coroanele parțiale (3/4 şi 4/5) - sunt indicate numai dacă sunt prezente
următoarele condiții: absența tendinței la carie, dinți cu morfologie
corespunzătoare (cilindrici, voluminoși) și posibilități tehnico-materiale.
Elementul de agregare este întotdeauna caracterizat de rezistența la rupere, la
deformare, fixat puternic la dintele stâlp, calitate ce rezultă din compoziția
fizico-chimică a materialelor, din tipul de microproteză și din preparația
dentară efectuată.
• Coroanele din două bucăți și coroana ștanțată din aliaje nobile și semi-
nobile - nu pot fi utilizate ca elemente de agregare în edentații întinse,
deoarece prezintă pereții laterali subțiri, iar din această cauză se pot rupe.
Direcția și forma corpului de punte
• Corpul de punte prezintă o morfologie care exprimă materializarea
cunoştințelor de gnatologie clinică.
• Abaterile de la criteriile ocluziei funcționale sunt considerate erori
grave.
• Dimensiunea redusă, în sens vestibulo-oral pentru corpurile de
punte din zona laterală la maxilar şi la mandibulă, are efecte
negative asupra procesului de masticație și asupra morfo-fiziologiei
țesuturilor dento-parodontale, prin deformările elastice.
• Relieful feței ocluzale (al punții dentare) aplatizat reprezintă o
eroare, decarece nu se pot obține contacte dento-dentare stabile în
intercuspidare și nu este eficient pentru triturarea alimentelor.
Direcția și forma corpului de punte
• În zona frontală corpul de punte restaurează forma, dimensiunea și poziția arcadei,
constituind, prin fețele palatinale (la maxilar) și marginile incizale (la mandibulă),
elementul de stabilizare în relație centrică și elementul de conducere (anterioară) în
dinamica mandibulară.
• Corpul de punte realizat cu inocluzie reprezintă o eroare.
• În zona laterală, corpul de punte se înscrie în configurația generală a arcadei
respective și a celei antagoniste, pentru restaurarea multiplelor contacte dento-
dentare ocluzale din poziția de ocluzie cu intercuspidare.
• În dinamica mandibulară este necesar ca partea nelucrătoare să nu determine
apariția punctelor de interferență, iar, în propulsie, să participe la dezocluzia dinților
laterali.
Raportul corpului de punte cu creasta alveolară
• Deoarece toate punțile retenționează, mai mult sau mai puțin resturi alimentare, în
tendința eliminării acestui dezavantaj, au fost imaginate mai multe tipuri de
raporturi ale corpului de punte cu creasta alveolară, ce sunt indicate în mod
diferențiat, cu dorința de a se menține o igienă bucală corespunzătoare.
• Tipul de corp de punte se alege în funcție de următoarele elemente: de zona în care
se află situată edentația, frontal sau lateral, la maxilar sau la mandibulă, de forma și
înălțimea crestei alveolare, ce participă la crearea spațiului protetic.
• Corpul de punte cu raport în şa sau cel intramucos (realizat prin gravarea modelului)
sunt total înlăturate din activitatea practică stomatologică, cu excepția zonei frontale
la maxilar, când este impus de anumite cerințe, în special estetice.
a. Șa simetrică Intermediar cu contact intramucos
b. Șa asimetrică
• Sunt considerate erori următoarele:
• Corpul de punte cu contact tangențial în edentațiile laterale la maxilar, când creasta
alveolară este lată și dinții stâlpi prezintă o înălțime redusă (înălțimea spațiului
protetic este mică, adică distanța cuprinsă între vârful crestei și planul de ocluzie). În
această situație morfo-clinică sunt indicate corpuri de punte cu raport in semişea.
• Corpul de punte suspendat în edentațiile laterale la mandibulă. Este corpul de punte
cunoscut și sub numele de igienic, retenționează cantitățile cele mai reduse de resturi
alimentare, comparativ cu celelalte tipuri. Din acest punct de vedere ar fi indicat
întotdeauna, dar este limitată aplicabilitatea de următoarele elemente: de înălțimea
foarte mare sau foarte mică a spațiului protetic; de aspectul nefizionomic.
• Sunt considerate erori corpurile de punte suspendate realizate în următoarele situații
clinice:
 Dinții stâlpi cu înălțime redusă de 3-4 mm; între creasta alveolară și planul de ocluzie este
un spațiu de 5-6 mm ; între fața mucozală a corpului de punte și creastă rămâne o distanță
de 2 mm, ce nu favorizează autocurățirea, ci retenționarea resturilor alimentare.
 Creastă alveolară inexistentă, consecința unei intervenții chirurgicale ce a impus rezecții
osoase. Între fața mucozală a corpului de punte și mucoasă apare un spațiu mare, prin care
herniază limba și în masticație, trec alimentele pe sub corpul de punte în vestibulul bucal.
Dacă se realizează în asemenea condiții, corpul de punte suspendat este considerat
rezultatul unei erori. Fizionomic, în zona premolarilor, prezența spațiului reprezintă,
pentru unii pacienți, un element de neacceptare a lucrării. Executarea unui corp de punte
suspendat fără consimțământul pacientului, căruia trabuie să i se explice în detaliu cum va
arăta puntea, se consideră o eroare prin neglijarea personalității umane.
Contact punctiform
Suspendat
Intramucos
Șa
Semișa
Tangențial
Aliajul folosit
• Materialele folosite pentru confecționarea corpurilor de punte sunt reprezentate de
aliajele metalelor nobile, seminobile, inoxidabile, bronzuri și alămuri, de masele
ceramice și de răşinile acrilice.
• Aliajele, în funcție de structura fizico-chimică, au comportament diferit la probele
mecanice (de deformabilitate elastică, de rupere și de rezistență la abraziune) și la
probele chimice (de coroziune).
• Rezistența la abraziune este în corelație directă cu gradul de duritate a aliajului.
• Din punct de vedere al rezistenței la abraziune sunt preferate, pentru confecționarea
corpurilor de punte cu fața ocluzală metalică, aliajele care au rezistența la abraziune
egală sau aproape egală cu a smalțului dentar.
Aliajul folosit
• Rezistența la deformările elastice și la rupere depinde, în afară de structura
fizico-chimică a aliajului, de forma secțiunii transversale și de dimensiunea
diametrului secțiunii transversale orientată în axul presiunilor.
• Rezistența este variabilă, specifică pentru fiecare corp de punte, în funcție de
zona pentru care se realizează, de numărul dinților absenți, de starea dinților
antagoniști și de dezvoltarea musculaturii mobilizatoare a mandibulei.
Aliajul folosit
• Sunt considerate erori:
• Corpurile de punte concepute sub formă de casete și fațete acrilice, bonturi metalice cu
coroane acrilice sau metalo-ceramice, pentru edentațiile de 3-4 dinți absenți, când
înălțimea spațiului protetic este mică. În spațiile protetice cu înălțime redusă nu se pot
realiza structuri metalice rezistente care să fie acoperite cu material fizionomic. În aceste
situații, corpul de punte satisfacător pentru masticație și pentru rezistența mecanică este cel
total metalic.
• Corpurile de punte concepute cu structură metalo-ceramică sau metalo- acrilică pentru
edentațiile de 3-4 dinți care nu sunt modelate cu elemente suplimentare de mărire a
rezistenței (pereți groși între casete, nervuri etc.).
• Corpul de punte cu structură metalică sub formă de cupă, ce prezintă pe fața ocluzală
componenta fizionomică (acrilat), deoarece nu conservă relațiile mandibulo-maxilare.
Aliajul folosit
• Sunt considerate erori:
• Corpul de punte, cu raport de contact tangent liniar, ce este indicat la maxilar în zona
laterală, aplicat la mandibulă în zona laterală reprezintă o eroare din punct de vedere
igienic. În unghiul format de fața linguală a corpului de punte și versantul oral al crestei se
retenționează multe resturi alimentare.
• Rezistența la coroziune este o calitate pe care o prezintă aliajele utilizate în stomatologie.
În timpul operațiilor de prelucrare (topire, turnare, răcire) ea se poate modifica datorită
altei repartizări a atomilor din moleculă sau a introducerii de noi elemente în compoziție.
De exemplu, la aliajele de aur atomul de sulf din masa de ambalat supraîncalzită, sau la
cele din crom- nichel și crom-cobalt-nichel, carbonul.
2. ERORI PRODUSE ÎN
ETAPELE CLINICO-TEHNICE
DE EXECUȚIE
În execuția microprotezelor de agregare
• Elementele de agregare prin exactitatea execuției lor sunt adaptate cervical (axial-
transversal) pe dinții stâlpi și ocluzal la dinții antagonişti.
• De precizia execuției poate să depindă longevitatea punții dentare.
• Reprezintă erori următoarele: coroanele scurte cervical și largi în aceeaşi zonă, ce
traumatizează parodonțiul marginal; subțiri la nivelul feței ocluzale; relieful ocluzal
neconcordat cu morfologia dintelui respecuv și a dinților antagoniști, sau în supra sau
subocluzie sau cu porozități.
• Aceste erori reprezintă factorii majori care participă, alături de alții, la:
• decimentare,
• fracturare,
• mobilizarea dinților stâlpi,
• apariția cariilor de colet sub coroane și la
• coroziunea lor.
• Coroanele pot prezenta marginea cervicală neadaptată (scurtă sau largă) datorită
următoarelor cauze:
• Amprenta nu a înregistrat corespunzător zona până unde s-a efectuat preparația dintelui.
Pe model nu apar, în mod evident și real, forma și dimensiunea bontului dentar în această
zonă.
• Marginea machetei nu a fost modelată strict adaptată la modelui bontului în zona
cervicală. Modelajul machetei este îngreunat la modelele cu bonturi fixe în soclu.
Coroanele cu margini cervicale lungi se pot adapta în mod corespunzător prin şlefuirea de
adaptare.
• Suprafața ocluzală este subțire și fără modelaj funcțional, datorită spațiului redus dintre
bontul dentar și dinții antagoniști sau a unei prelucrări intense la acest nivel.
• Porozitățile au cauze multiple.
• Coroanele mixte (metalo-acrilice) utilizate ca elemente de agregare pot prezenta
următoarele erori:
• sistemul de retenție poate să fie ineficient, fațeta rămâne fixată o perioadă scurtă de timp și
apoi se desprinde;
• sistemul de retenție să fie realizat cu dimensiuni mari și plasat mult vestibular, ceea ce-l
face să apară prin transparența acrilatului sau să-i modifice nuanța;
• componenta metalică să fie realizată fără prag vestibulo-cervical. Acrilatul având o
grosime redusă, îşi modifică culoarea datorită desprinderii și infiltrării lichidului bucal.
Pragul cervico-vestibular, este posibil să fie realizat dacă și bontul dentar îl are preparat
aşa cum se impune întotdeauna;
• componenta fizionomică este la același nivel cu marginea cervicală a componentei
metalice (ceea ce produce traumatizarea parodonțiului marginal).
În execuția corpului de punte
• Erorilor de concepție, li se pot adăuga noi erori generate în fazele de execuție
tehnică (de laborator).
• Astfel pot să apară următoarele erori:
• Modelaj reprezentat de unghiuri sau trepte în care să fie retenționate resturile alimentare.
Spațiul sub formă de unghi este posibil să rezulte în zona cervico-mucozală la locul de
unire dintre elementul de agregare și corpul de punte.
• Modelaj după care apar muchii ascuțite, tăioase, rezultate din unirea a două fețe. La
corpurile de punte din zona laterală la maxilar, este posibil să apară din unirea feței palato-
mucozală cu fața ocluzală. La mandibulă rezultă din unirea feței linguale cu cea ocluzală
sau cea vestibulară cu ocluzală.
În execuția corpului de punte- erori
• Contactul corpului de punte cu mucoasa crestei alveolare să nu fie lejer, ci să
exercite presiuni, după care să apară dureri și leziuni inflamatorii. Din intenția de a
se obține un aspect cât mai natural (fizionomic) în zona cervicală, se realizează un
contact strâns (de apăsare) cu mucoasa crestei, obținut prin gravarea modelului în
zona respectivă. Acest corp de punte ce prezintă eroare din punct de vedere al
raportului cu mucoasa crestei alveolare, era denumit corp de punte cu raport
intramucos.
• În zona frontală, la maxilar, corpul de punte să nu prezinte modelajul cu redarea
elementelor de morfo-fiziologie ocluzală (cingulum, creste marginale și relieful
convex-concav), pentru restaurarea stopurilor ocluzale de gradul II sau grupa B
pentru poziția de intercuspidare maximă și să nu restaureze determinantul anterior
pentru dinamica mandibulară.
În execuția corpului de punte- erori
• Eroarea cea mai gravă este considerată, absența contactului cu dinții antagoniști.
• Porozități multiple, sub formă de microdepresiuni (microcavități) pe o suprafață, sau pe mai
multe, determinate de: supraîncălzirea aliajului la topire, de cantitatea insuficientă de aliaj în
rezervorul de aliaj fluid, forță redusă pentru împingerea aliajului în tipar, de plasare într-un
loc necorespunzător în chiuvetă (central sau foarte periferic) a machetei, răcirea bruscă după
turnare.
• Porozitățile multiple au efecte nefavorabile asupra: aspectului cromatic, al rezistenței
mecanice, rezistenței chimice și sunt neigienice, în microcavități rămân resturi alimentare ce
constituie adevărate medii de cultură pentru microorganismele florei bucale.
• Suprafața cu aspect mat are cauze multiple. Frecvent este rezultatul unei neprelucrări
corespunzătoare, în special a lustruirii, dar poate să fie rezultatul unei modificări a structurii
fizico-chimice a aliajului, prin: supraîncălzire, oxidare (nefolosirea decapantelor) și
combinare cu atomii substanțelor din compoziția maselor din care sunt realizate tiparele.
În execuția solidarizării corpului de punte la
elementele de agregare
• În zona de unire dintre corpul de punte și elementele de agregare, la punțile
realizate în mai multe etape, reprezintă erori următoarele:
• absența spațiului pentru papila dentară dinspre spațiul edentat;
• porozități ale aliajului folosit pentru solidarizarea suprafețelor de lipire a celor două
componente;
• aliajul nu a curs îtot spațiul rezervat solidarizării;
• aliajul a curs anarhic pe suprafața ocluzală, mucozală sau vestibulară.
• Consecințele unei părți din aceste erori sunt: absența spațiului pentru papilă,
produce comprimarea acesteia, dureri și microiritații.
• Aliajul de lipit cu pori sau insuficient determină desprinderea corpului de punte de
elementul de agregare. Aliajul de lipit, dacă a curs pe alte suprafețe modifică
aspectul fizionomic, iar ocluzal modifică relieful ocluzal și contactele cu dinții
antagoniști. La corpul de punte cu casetă (metalo-acrilic) sistemul de retenție pentru
fațetă să fie situat aproape de fața vestibulară, să apară prin transparența acrilatului.
• Sistemul de retenție să nu fie suficient de rezistent, reprezentat de anse metalice
subțiri, ce se pot deforma sau rupe, să se desprindă fațeta sau să fie ineficient, când
este reprezentat de anse metalice plasate mult spre peretele oral al casetei sub formă
de solzi sau emisfere.
• Peretele casetei să fie subțire, să se deformeze, să producă desprinderea
componentei fizionomice.
• Joncțiunea componentei metalice cu cea acrilică să fie situată pe vârful crestei
alveolare, o zonă unde se poate efectua autocurățirea și curățirea. Corect, jonețiunea
se realizează fie la jumătățile înălțimii feței palato-mucozale a casetei, fie în 1/3
cervicală a feței vestibulare.
• La corpul de punte metalo-ceramic modelajul structurii metalice cu unghiuri,
datorită căruia masa ceramică la ardere se contractă, creându-se spațiu.
• Modelajul structurii metalice cu dimensiuni mai mari sau mai mici. Dimensiunile mai mici
nu asigură rezistență suficientă, iar stratul de masă ceramică este mai gros de 2 mm.
Dimensiunile mai mari, rezervă un spațiu necorespunzător pentru masa ceramică.
• Dezoxidarea după dezambalare și după solidarizare, reprezintă o operație efectuată pentru
toate lucrările protetice realizate din aliaje nobile și seminobile, ce poate fi însoțită de
comiterea următoarelor erori:
• aceeași substanță, în acelaşi vas, este folosită pentru ambele tipuri de aliaje nobile și
seminobile, în loc să fie utilizate soluții diferite în vase diferite;
• piesa protetică este încalzită la flacăra becului Bunsen, dupa care se introduce în soluția de
acid, în loc să fie încalzită soluția acidului în care se află cufundată piesa protetică. Această
eroare produce distorsionări, contracturi sau chiar dezlipirea elementelor componente;
• piesa protetică este prinsă în timpul operației de dezoxidare cu pense metalice, care vin în
contact cu soluția de acid, impurificând-o;
• sunt utilizate soluții vechi de acid, ce prezintă colorări intense, care influențează structura de
suprafață a piesei protetice, tradusă prin modificarea aspectului cromatic.
La proba punții pe câmpul protetic se pot
constata următoarele erori:
• Poziția modificată a corpului de punte față de elementele de agregare evidențiată pe
model prin mişcarea de basculare, iar pe câmpul protetic este marcată de
imposibilitatea inserției pe dinții stâlpi.
• Eroarea este generată, in mod diferențiat, pentru punțile dintr-o bucată, față de
punțile din elemente separate.
• La punțile dintr-o bucată, macheta s-a deformat la îndepărtarea de pe model sau la
ambalare. Macheta realizată pe model cu bonturi mobilizabile, dacă nu au un sistem
precis de ghidare, reprezintă cauza unei machete deformate. La macheta realizată pe
model duplicat, nu puntea este deformată, ci bonturile nu sunt preparate paralele.
• La punțile din elemente separate, elementele de agregare nu au fost aşezate în
poziția corectă în amprenta câmpului protetic sau au fost așezate pe model într-o
poziție modificată când s-a efectuat solidarizarea provizorie, s-a contractat ceara
utilizată la solidarizarea provizorie, prin ricire bruscă; s-a deformat ceara la
îndepărtarea de pe model, după solidarizarea provizorie.
• În poziția de intercuspidare maximă să nu existe contacte multiple între toate
elementele punții și dinții antagoniști. Este posibilă la ambele tipuri de punți (dintr-o
bucată și din elemente separate), fiind determinată de:
• o înregistrare inexactă a relației intermaxilare (ocluzie în intercuspidare maximă);
• un modelaj neglijent și o prelucrare necorespunzătoare.
• La punțile din elemente separate, contactele dento-dentare pot fi diferite.
• Astfel: fețele ocluzale ale contactele dentare cu dinții antagoniști să fie prezente
numai la nivelul corpului de punte, ceea ce înseamnă că elementele de agregare au
fost confecționate fără adaptare ocluzală corespunzătoare și stomatologul nu a
observat defecțiunea, ceea ce denotă grabă, superficialitate.
• Corpul de punte a fost realizat corect, defecțiunea elementelor de agregare nu a fost
posibil să fie remediată, deși, pe model, a apărut foarte vizibilă lipsa contactului
ocluzal.
• Întreaga punte să fie în supraocluzie, intercuspidarea se realizează parțial, numai la
nivelul punții dentare. Cauza erorii este reprezentată de înregistrarea și transmiterea
unei relații intermaxilare greşite în laborator. Modelele au fost aşezate într-o poziție
diferită fața de cea reală. Puntea poate sa apară în supraocluzie dacă elementele de
agregare nu pătrund suficient pe dinții stâlpi.
• Cauzele sunt:
• Coroanele au interiorul mai mic, fie datorită contracției aliajului, fie reducerii modelului
(material mai puțin dur sau muchii ascuțite ce s-au fracturat).
• Coroanele prezintă eventuale plusuri, existența unui prag cervical la nivelul unui dinte
stâlp sau neparalelizat în zona cervicală.
• Aceste erori, dacă sunt depistate, pot fi corectate clinic.

Erori în confecționarea componentei
fizionomice
• Fețele din acrilat pot prezenta următoarele erori:
De culoare: Aspectul cromatic este altul decât al dinților vecini și antagoniști,
datorită transparenței metalului, a neizolării pereților casetei, a nerepartizării
nuanțelor de culoare.
De formă: Nu se încadrează în armonia dento-dentară. În modelaj nu s-a orientat
după dinții vecini ai modelului.
De volum: În sens vestibulo- oral, cervico- ocluzal și mezio- distal, când sunt mai
mari sau mai mici, comparativ cu dinții vecini și nu se înscriu în configurația
generală a arcadelor dentare.
De structură: Au suprafețe poroase, luciul fiind cu intensitate redusă. Pot fi
datorate și unei prelucrări insuficiente. Structura poroasă îşi are originea în
nerespectarea proporției polimer- monomer și a regimului termic de polimerizare.
Erori în confecționarea componentei
fizionomice
• Masa ceramică poate prezenta aceleași erori ca și rășinile acrilice, dar modificările
de structură își găsesc cauze în nerespectarea regimului termic de ardere.
• Punțile dentare reprezintă protezele care sunt indicate și realizate cu o frecvență
maximă în toate serviciile de stomatologie.
• Se poate afirma că, în cadrul proteticii dentare, punțile dentare ocupă cel mai mare
volum.
Bibliografie
• Rîndașu I. – Proteze dentare, Editura Medicală, București, 1987. (pg. 267- 278)
PLACAJELE ESTETICE:
CARACTERISTICI, DESCRIERE
CURS 9
• Componenta fizionomică poate fi polimerică sau ceramică şi are grosimi
diferite: 0,8-2 mm pentru coroanele mixte metalo-ceramice (CMMC) şi
maxim 1,2 mm pentru coroanele mixte metalo-polimerice (CMMP).
• Prin grosimea şi opacitatea sa, această componentă trebuie să împiedice
transparenţa scheletului metalic sau a macroretenţiilor (mai ales în cazul
CMMP).
• Pentru stabilirea corectă a raporturilor dintre componenta metalică şi cea
fizionomică există trei criterii de evaluare:
• conservarea morfologiei dentare;
• conservarea stabilităţii zonelor funcţionale, mai ales ocluzale;
• realizarea unei rezistenţe corespunzătoare.
• Din respectarea celor trei criterii, rezultă alte condiţii pentru fiecare
componentă în parte. Astfel:
• Componenta fizionomică:
• conferă un aspect estetic coroanei mixte (CM);
• nu participă întotdeauna la realizarea ariilor proximale de contact, a
suprafeţelor ocluzale şi a marginii incizale (cu unele excepţii);
• prin detaliile de relief pozitiv şi negativ realizate (convexităţi, şanţuri de
descărcare etc.), contribuie la menţinerea troficităţii fiziologice a
parodonţiului marginal.
CONFECŢIONAREA COMPONENTEI
FIZIONOMICE LA COROANELE MIXTE
METALO-POLIMERICE
• Timp de patru decenii, începând cu anii ‘50, în „caseta vestibulară" a
componentei metalice prelucrate, se macheta din ceară viitoarea componentă
fizionomică. Urma ambalarea, de obicei orizontală, apoi locul cerii era luat
de o pastă acrilică termopolimerizabilă.
• Alteori, în această casetă se adapta şi se fixa ulterior o faţetă polimerică
prefabricată.
• Astăzi, această tehnologie devenită clasică, poate fi socotită drept perimată,
deoarece prezintă mai multe dezavantaje:
• tehnică laborioasă
• rezistenţă mecanică redusă
• aspect cromatic discutabil.
• Imediat după ce prima perioadă de existenţă a rășinilor acrilice (RA) s-a
încheiat, carenţele acestor materiale au fost rând pe rând dezvăluite.
• A urmat o perioadă de perfecţionare şi optimizare a proprietăţilor lor fizico-
chimice.
• În prezent RA tind să fie eliminate din tehnologia CMMP şi a intermediarilor
metalo-polimerici, în locul lor insinuându-se rășinile diacrilice compozite
(RDC), mult superioare din toate punctele de vedere.
• RDC au provocat schimbări semnificative în tehnologia CMMP,
reactualizând competiția acestora cu CMMC.
DINAMICA POSIBILITĂŢILOR DE
CONFECŢIONARE A COMPONENTEI
FIZIONOMICE LA CMMP
TEHNICA CLASICĂ- Rășini acrilice
• Tehnica clasică utilizează o răşină acrilică
termopolimerizabilă, care se leagă la substratul metalic
doar prin retenţii de tip macromecanic.
• Polimetilmetacrilatul (PMMA) este o răşină neşarjată
(neîncârcată, conţinând doar faza continuă) cu
polimerizare liniară.
• Proprietăţile RA sunt departe de cele necesare unui
material ideal de placare. Ele nu aderă la suprafeţele
metalice decât prin intermediul macroretenţiilor.
• Răşinile acrilice au un coeficient mare de contracţie
liniară la polimerizare, în structura lor putându-se
evidenţia o serie de porozităţi.
TEHNICA CLASICĂ- Rășini acrilice
• RA prezintă un modul de elasticitate scăzut şi o rezistenţă mică la abrazie,
nepermiţând menţinerea stopurilor ocluzale şi a DVO.
• Aceste răşini prezintă modificări volumetrice importante datorită unei
absorbţii mari de apă, cu efecte secundare asupra cromaticii şi stabilităţii lor
la interfaţă.
• Monomerul în general şi monomerul rezidual (nepolimerizat din răşină
întărită, circa 2-5%) prezintă o toxicitate crescută, ceea ce contraindică
plasarea componentei acrilice în apropierea şanţului gingival sau a crestei
edentate.
• Deşi tipurile mai noi de RA sunt mult superioare primelor produse din anii
1950-1960, performanţele lor au fost depăşite de RDC.
TEHNICA MODERNĂ- Rășini diacrilice
compozite
• Tehnica modernă de confecţionare a componentelor fizionomice ale CMMP utilizează cu predilecţie
RDC.
• Caracteristic pentru sistemele actuale de placare (pe bază de RDC) este depunerea răşinii pe scheletul
metalic condiţionat, în straturi succesive prin modelaj direct.
• Modelajul este liber, fiind eliminată complet etapa de machetare a componentei fizionomice. Pe
parcursul modelajului, straturile de RDC suferă de obicei o prepolimerizare.
• La sfârşit se realizează polimerizarea finală la parametri superiori, în incinte specifice fiecărui sistem
în parte.
• Cele mai răspândite sisteme la ora actuală sunt cele fotopolimerizabile .
• Cu toate acestea, densitatea şi gradul de polimerizare fînală a răşinilor termo-baropolimerizabile sunt
superioare răşinilor fotopolimerizabile.
• În afară de RDC se mai utilizează pentru placare şi răşinile policarbonate, polisticlele şi mai recent
ceromerii.
TEHNICA MODERNĂ- Răşini policarbonate
• Policarbonatele sau oligocarbonatele sunt polimeri semicristalini care prezintă numeroase avantaje faţă
de răşinile sintetice aflate pe piaţă la ora actuală. Aceste avantaje ar fi:
• rezistenţa la şoc - de 9 ori mai mare decât la compozitele amorfe - rezultă o rezistenţă mai bună la fractură;
• un coeficient de alungire de 60% - prezintă o alungire excelentă, deci o rezistenţă crescută la oboseală;
• coeficient de dilatare termică scăzut;
• absorbţie scăzută de apă;
• biocompatibilitate foarte bună;
• stabilitate cromatică;
• adeziune bună la aliaje, ceramică etc.
• Policarbonatele sunt utilizate de mai mulţi ani în industria dentară, la realizarea bracket-urilor şi a
coroanelor provizorii prefabricate, comportamentul lor optim în mediul bucal nefiind contestat.
• În general, policarbonatele fac parte din cadrul polimerilor care sunt prelucraţi prin termoformare,
injectare sau comprimare cu aer fierbinte.
• Policarbonat-dimetacrilaţii sau PCDMA, reprezintă o variantă în stare fluidă care poate
polimeriza în diferite râduri: termopolimerizare, chemopolimerizare sau fotopolimerizare.
• Proprietăţile elastice ale structurii semicristaline a PCDMA eliberează, în mare parte,
tensiuni antagoniste, care se compensează.
• Prin amestecarea particulelor microhibride de sticlă de bariu-bor-silicatică cu PCDMA a dus
la realizarea compozitului Conquest C/B, un material estetic şi ocluzo-funcţional. Umplutura
din ceramică sticloasă reprezintă 78% din masa totală a compozitului Conquest C/B.
• Legăturile care se formeazâ între bor, siliciu şi bariu permit obţinerea unei ceramici -bariu-
bor-silicat, care se remarcă prin stabilitatea chimică deosebită, biocompatibilitate şi
radiotransparenţă.
Indicaţii
• Studiile efectuate au demonstrat că, Conquest C/B este indicat îndeosebi la realizarea suprastructurilor
pe implante, deoarece placajul din acest compozit reduce şocul transmis infrastructurii şi respectiv
substratului osos cu 53-57% faţă de placajul ceramic şi cu 45-49% faţă de aliajele nobile.
• Conquest C/B este indicat, de asemenea, la realizarea CM, inlay-urilor şi onlay-urilor care necesită o
adaptare marginală crescută, prezentând o prelucrabilitate uşoară şi o rezistenţă la abrazie comparabilă
cu cea a smalţului.
• Conquest C/B poate fi utilizat şi direct în cavitatea bucală - obturaţii estetice frontale şi posterioare,
restaurări de bonturi, precum şi repararea şi reoptimizarea unor defecte ale unor placaje.
• PCDMA aderă chimic la orice aliaj şi de titan, fară să necesite macroretenţii sau tratamente speciale de
suprafaţă ale scheletului metalic.
TEHNICA MODERNĂ- Polisticlele- Artglass
• Mai recent introduse pe piaţa materialelor utilizate în stomatologie, polisticlele
(sticlele polimerice), prin multiplele lor avantaje, prezintă o poziţie din ce în ce mai
bună.
• Din această categorie face parte şi Artglass-ul, un material fotopolimerizabil bazat
pe tehnologia Microglass, cu rezistenţă şi duritate crescută, care conferă noi
standarde calitative pentru CM, protezele parțiale fixe şi restaurările integral
estetice.
• Scopul elaborării Artglass-ului a fost crearea unei noi clase de materiale dentare
care să atingă performanţele ceramicii dentare, dar care să nu prezinte rigiditatea si
duritatea „nefiziologică" a acesteia.
• Compoziţia RDC „clasice" a fost modificatâ şi îmbunătăţită, rezultând în final o
sticlă polimerică (o polisticlă).
TEHNICA MODERNĂ- Polisticlele- Artglass
• Dintre proprietăţile fizice ale polisticlelor amintim pe cele mecanice, cum ar
fi: duritatea, rezistenţa la abrazie, la fractură şi la rupere, modulul de
elasticitate, precum şi rezistenţa legăturii aliaj-polisticlă.
• Tot dintre proprietăţile fizice fac parte şi cele optice, cele mai importante
fiind cromatica şi transluciditatea.
• Modulul de elasticitate redus al Artglass-ului permite acestuia absorbţia
energiei generate în cursul masticaţiei, în timp ce ceramica dentară, cu un
modul de elasticitate mare, transmite aproape integral forţa masticatorie la
interfaţa dinte-os sau implant-os.
TEHNICA MODERNĂ- Polisticlele
Artglass este indicat atât pentru restaurări fixe cât şi mobilizabile. Dintre restaurările fixe
enumerăm:
• proteze unidentare;
• proteze parţiale fixe clasice reduse;
• restaurări adezive;
• suprastructuri protetice pe implante (provizorii de lungă durată);
• faţete, inlay-uri, onlay-uri;
• coroane parţiale.
TEHNICA MODERNĂ- Belle Glass HP
• Sistemul Belle Glass HP, este singura polisticlă (respectiv material compozit), termopolimerizabil sub presiune de
azot.
• Adeziumea la substratul metalic se obţine în următoarele etape:
• sablare cu oxid de aluminiu la o presiune de 5 bari
• spălare şi aplicarea imediată de Metal Primer.
• Straturile de opaquer, dentină şi colet se fotopolimerizează cu lampa TEKLITE.

• Stratul de smalţ se termopolimerizează în aparatul HP la o temperatură de 135°C şi o presiune de 4 bari cu azot.
• Absenţa oxigenului în timpul polimerizării finale elimină incluziunile de aer care deviază lumina incidentă. Se
obţine astfel un placaj opalescent cu o transparenţă accentuată, imitând smalţul natural.
• Belle Glass HP este ideal pentru toate tipurile de restaurări fixe, de exemplu: incrustaţii, coroane Jacket, faţete,
placări de schelete metalice pentru proteze mixte, coroane şi restaurări implanto-protetice, proteze parţiale fixe
provizorii de lungă durată - caz în care se poate arma cu fibre de polietilenă.
• Polimerizarea sub presiune permite obţinerea unei suprafeţe extrem de dense care nu abrazează dinţii antagonişti.
De asemenea se ameliorează şi unele proprietăţi fizice ale materialului cum ar fi rezistenţa la abrazie, estetica şi
rezistenţa la încovoiere.
• Faţetele din BelleGlass pot fi reparate şi direct în cavitatea bucală.
TEHNICA MODERNĂ- Colombus
• Colombus este o polisticlă pusă la punct de cercetătorii francezi de la firma Cendres e
Meteaux.
• Legătura chimică cu aliajul se face prin aplicarea unui strat de metal - primer peste care se
aplică stratul opac. Metal-primer-ul din trusă este compatibil cu toate tipurile de aliaje,
nobile sau nenobile.
• Timpul de polimerizare variază în funcţie de parametrii sursei foto utilizate.
• Sistemul COLOMBUS este indicat pentru toate tipurile de coroane şi restaurări implanto-
protetice, inlay-uri, onlay-uri.
• Este un material fotopolimerizabil radioopac.
• Asigură o stabilitate ocluzală şi dimensională reală.
• Datorită concentraţiei mari de sticlă de bariu prezintă o stabilitate cromatică remarcabilă.
TEHNICA MODERNĂ- Ceromerii
(Targis)
• Este vorba de asocierea a două sisteme: Vectris, care permite realizarea armăturii nemetalice şi Targis, care
plachează fie armatura nemetalică, fie un schelet metalic din cadrul unei coroane/punţi mixte.
• Caracteristicile şi compoziţia ceromerilor:
• Rezistenţa la încovoiere îi asigură o bună rezistenţă la fractură.
• Modulul de elasticitate al Targis-ului este de 12000 MPa,
• Duritatea Targis-ului este de 775 iar a dentinei de 600/700
• Gradul de abrazie este, puţin superior faţă de dinţii naturali, fiind un factor limitant al fenomenelor de uzură a
antagoniştilor.
• Din punct de vedere al compoziţiei, Targis este format dintr-o matrice organică şi o încărcătură anorganică
care atinge 80% de masâ, respectiv 70% de volum.
• Aplicarea Targis-ului pe suprafaţa aliajului se face în straturi succesive.
• Fiecare strat este polimerizat timp de 10 secunde cu ajutorul lămpii de fotopolimerizat Targis-Vectris.
• Macheta scheletului metalic se confecţionează fără macroretenţii, la fel ca şi în cazul metalo-ceramicii.
• Polimerizarea finală are loc timp de 25 de minute, sub acţiunea combinată a luminii şi căldurii, în aparatul
Targis Power.
Prepararea pastei de acrilat
• Rășina acrilică este o masă plastică ce se prezintă sub formă de lichid (monomerul)
și de pudră (polimerul).
• Aspectul cromatic stabilit și solicitat se obține prin combinarea în anumite proporții
a nuanțelor cuprinse în trusă.
• Fiecare nuanță este într-un flacon, însemnat cu un număr.
• Fiecare trusă conține o cheie de culori cu 15 nuanțe. Aceeași cheie se găsește și în
cabinet și în laborator.
• Cele 15 nuanțe se obțin în urma amestecului în părți egale a culorilor de bază.
• În zona frontală, dinții naturali prezintă la nivelul feței vestibulare trei nuanțe de
culori, repartizate astfel: în treimea cervicală: galben; în treimea incizală:
transparent-gri; treimea medie reprezintă zona de trecere între colet și incizal.
• Cele trei zone ale feței vestibulare au întinderi diferite, specifice fiecarui dinte.
• Pudra este amestecată în mojare (godeuri) de sticlă sau ceramică cu lichidul, strict în
proporția recomandată de producator în prospect. Mojarele sunt acoperite câteva
minute până pasta devine neaderentă având consistență chitoasă.
• Pasta este introdusă în tipar sub formă de mici fragmente, folosind un fuloar sau o
spatulă.
• La ambalarea verticală se introduce pasta pentru marginea incizala, dupi care
urmează si se introducă pasta pentru restul coroanei, prin apiicare pe pereti.
• La ambalarea orizontală se depune în tipar culoarea de bază, care se aplică mai întâi pe fața
orală.
• Urmează să se aplice culoarea predominantă a feței vestibulare, după care se acoperă cu folie
de celofan.
• Sunt asamblate cele două părți ale tiparului și apoi presate. Este redeschis tiparul pentru
aplicarea culorilor specifice zonelor feței vestibulare
• Părtile chiuvetei sunt reasamblate și presate, sunt desfăcute pentru controlul repartiției
culorilor, sunt efectuate eventuale corectări, completări.
• Chiuveta este presată timp de 15 minute la 2 atmosfere, după care este introdusă într-un inel
metalic, unde se menține pe parcursul procesului de polimerizare.
• Fața vestibulară este obținută cu aspect lucios dacă se așează o folie de celofan înainte de
închiderea definitivă a chiuvetei peste pasta de acrilat.
Polimerizarea acrilatului
• Reacția chimică de polimerizare, pentru declanșare și desăvârşire, are nevoie de un
anumit regim termic. Acesta poate fi cu căldură uscată sau umedă.
• În mod obișnuit este preferată căldura umedă, prezentând avantajul unei durate de
timp mai scurtă.
• Regimul termic de polimerizare, sub acțiunea căldurii uscate parcurge o perioadă de
timp de aproximativ 12 ore.
• Chiuveta prinsă în inel este introdusă într-un recipient cu apă, ce se așează deasupra
unei surse de căldură.
• Regimul termic parurge următoarea curbă: timp de 30 de minute se ridică
temperatura la 60°, unde se menține constantă 60 de minute, apoi se ridică
temperatura în timp de 30 minute la 100° și se menține 30 de minute; uremază
răcirea lentă.
COMPONENTA FIZIONOMICĂ
LA COROANELE MIXTE
METALO-CERAMICE
Tehnica de ardere a masei dento-ceramice
• Masele dento-ceramice actuale impun respectarea întocmai
a tehnologiei de ardere.
• Sortimentele moderne de mase ceramice care urmează să
fie arse în vacuum, conțin trei mase esențiale: masa pe bază
opacă; masa pentru dentină; masa pentru smalț.
• Sortimentele mai conțin mase suplimentare reprezentate de
mase transparente, mase colorate și mase pentru corectură.
• În general, la confecționarea unei coroane arse în vacuum,
se depun cinci straturi diferențiate care să imite nuanțele de
culori ale dintelui narural.
• Straturile de masă dento-ceramică sunt:
• Stratul de bază, cunoscut și sub numele de strat opac sau de nucleu. Acest strat este realizat în
următoarele scopuri: să formeze o crustă rezistentă, suport rigid pentru celelalte straturi, să
împiedice influențele de culoare ale stratului de cement a țesuturilor dentare, sau culoarea
reconstituirilor metalice.
• Stratul de colet. Este știut, coletul dinților are o culoare cu nuanță de galben. Redarea acestei
particularități cromatice este posibilă prin depunerea unui strat mai închis-galben.
• Stratul de dentină. Este stratul cel mai voluminos și determină culoarea întregii coroane.
• Stratul incizal. Transparența zonei incizale a dinților naturali, are limite variabile de la arcadă la
arcadă, dar și de la dinte la dinte, în cadrul aceleiași arcade. Transparența este redată prin
combinarea materialului transparent ca sticla cu o culoare corespunzătoare din masa pentru
dentină.
• Stratul de smalț. Transluciditatea caracteristică dinților naturali este redată, prin utilizarea unui
material special fabricat pentru smalț. Fața vestibulară a coroanei este acoperită înainte de
arderea definitivă cu un strat subțire din materialul pentru smalț, depunerea se face prin
pensulare.
1- Aplicarea stratului de bază (nucleul) și arderea:
• Matricea este degazată la o temperatură de 1 200-1 300°C timp de 10 minute, fiind eliminate
astfel impuritățile de pe suprafață și gazele care rezultă din arderea lor.
• Este lăsată neatinsă până la răcire și la aplicarea opacului.
• Pulberea de porțelan opac (nucleul) este amestecat cu apă distilată, pentru a se obține o
consistență subțire, ca o cremă. Este aplicată pe patrice într-un strat de 0,4 mm cu ajutorul unei
pensule și vibrată cu extremitatea unei pense sau spatule. Vibrarea este alternată de absorbția
cu ajutorul unei bucăți de hârtie sugativă, până nu mai apare apă la suprafață.
Arderea.
• Masa va fi uscată câteva minute la gura cuptorului și apoi introdusă în cuptor care este încălzit
la 900°C.
• Pompa de vacuum este pusă în acțiune și va îndepărta aerul, după care se ridică temperatura
cuptorului la temperatura pentru arderea nucleului.
2- Aplicarea stratului de dentină și arderea:
• Pasta de porțelan, preparată cu o consistență groasă, este depusă peste nucleu conturându-se, prin vibrare și prin
sculptare, forma coroanei, dar cu un volum mai mare.
• Sunt efectuate aceleași operații de vibrare și de uscare.
• Bontul este asezat pe model între dinții vecini pentru modelarea marginilor și fețelor proximale.
• Pasta din zona incizală de pe fața vestibulară este tăiată oblic și înlocuită cu un amestec de material transparent.
• În zona coletului, excesul de masă ceramică este îndepărtat pentru a nu trage de folie datorită contracției.
• Matricea este ridicată de pe bont și așezată pe suportul de ardere.
Arderea.
• Suportul pe care se află coroana este aşezat la preuscare, cuptorul având temperatura de 900°C, după care suportul
și coroana sunt introduse în cuptor. Dacă nu este preuscată și se introduce direct în cuptor, apar fisuri în coroană.
• Arderea durează 4 minute, timp în care pompa de vacuum funcționează. După 4 minute cuptorul este întrerupt și
materialul ars este lăsat înauntrul cuptorului încă 1-2 minute înainte ca să fie scos pentru răcire.
3- Efectuarea corecturilor:
• Se efectuează un control, urmărindu-se: forma, dimensiunea, culoarea, transparența, striurile.
• Dacă nu corespund, se reface totul sau sunt făcute unele corecturi.
• În această fază este posbil să se îndepărteze un strat prin șlefuire cu pietre diamantate.
• Pentru urmātoarea ardere sint realizate toate corecturile: şanțuri, nuanțele de culori, transparența
etc.
• Corcana este modelată cu dimensiuni mai mari, deoarece masa ceramică se contractă prin ardere.
• Masele dento-ceramice actuale sunt caracterizate de un procent mult mai redus de contracție decât
cele produse în trecut.
• Regimul termic pentru această ardere este mai ridicat față de arderea precedentă.
• După arderea de 3-4 minute în vid, uşa cuptorului este deschisă, coroana este ținută în cuptor la
presiune normală încă 1-2 minute.
4. Arderea pentru glazură:
• Această ardere se efectuează numai dupa ce s-a coastatat că prezintă toate caracteristicile
solicitate (formă, dimensiune, culoare, pete etc.).
• Pe fața vestibulară se depune, cu ajutorul pensulei, un strat subțire din masa de smalț care-i
da coroanei luciul asemănător cu al dinților naturali.
• După preîncălzire, are loc arderea timp de 2 minute fără vacuum la o temperatură sub cea
efectuată la celelalte arderi, cu 200°C.
• Dacă strălucirea corespunde, coroana este lăsată la marginea cuptorului să se răcească încet.
• Culoarea coroanei pare mai închisă dacă folia nu este îndepărtată, adevărata culoare apare
după scoaterea foliei.
• Îndepărtarea foliei se efectuează prin prindere cu un clește cu vârf.
• Proba coroanei pe dinte se execută cu atenție fiind necesar să pătrundă fără efort, să
nu se forțeze intrarea; printr-o uşoară şlefuire se îndepărtează stratul care reprezintă
obstacolul.
• Pot fi îndepărtate surplusurile marginale, dar la nivelul pragului nu sunt posibile
corecturi.
• Cimentarea se face folosind ciment special pentru lucrările ceramice (cement
silicat).
Bibliografie
București, 2003. (pg. 239, 241-241, 256-264)
2. Rîndașu I. – Proteze dentare, Editura Medicală, București, 1987 (pg. 94-96, 110-114)
RESTAURĂRI PARȚIALE
CERAMICE
CURS 10
• Coroanele parţiale sunt proteze unidentare care pot fi utilizate ca atare sau ca
elemente de agregare (mai ales meziale) în restaurarea edentaţiilor reduse.
• Principalele caracteristici ale coroanelor parțiale sunt:

• păstrează o bună parte din particularităţile estetice ale dintelui natural;
• nu necesită preparaţii intempestive;
• permit verificarea ulterioară a vitalităţii dintelui;
• limitele marginale ale coroanei sunt plasate în zone de autocurăţire;
• preparaţia marginală (supragingivală) se face sub control direct (vizibil).
GENERALITĂȚI
• Coroanele parţiale sunt restaurări unidentare trnate din aliaje metalice sau din
mase ceramice care acoperă două sau mai multe feţe ale dintelui, lăsând
liberă cel puţin una dintre ele (de obicei faţa vestibulară). Agregarea lor fiind
mai mult extratisulară, ele au fost cunoscute în trecut şi sub numele de onlay-
uri.
• În funcţie de numărul feţelor coronare acoperite se disting multiple variante,
cele mai cunoscute fiind coroanele 3/4 la dinţii frontali şi 4/5 la dinţii laterali.
Exprimarea sub formă de proporţii reflectă numărul de feţe acoperite din cele
existente.
• În ordinea frecvenţei, coroana parţială se indică pe canin, premolar şi
incisivul central superior.
• Se pot aplica şi pe molari dacă este cazul; de exemplu, pe unii molari
mandibulari oralizaţi (când se şlefuieşte faţa vestibulară şi nu cea orală, greu
accesibilă din cauza lingualizării exagerate) sau pe unii molari maxilari
(atunci când se pretind rezolvări estetice deosebite).
După numărul suprafeţelor coronare acoperite
diferenţiem următoarele tipuri de coroane parţiale:
1. Coroanele parţiale 1/2: sunt specifice zonei frontale acoperind suprafaţa orală până
la nivelul marginii incizale şi jumătate din suprafeţele proximale.
2. Coroanele parţiale 3/4: acoperă în totalitate suprafeţele proximale ale dinţilor
laterali, suprafaţa orală şi suprafaţa ocluzală până la nivelul cuspizilor vestibulari.
Suprafaţa vestibulară integră rămâne complet vizibilă.
3. Coroanele parţiale 4/5: sunt specifice pentru dinţii laterali acoperind în plus faţă de
coroana parţială 3/4 şi marginea ocluzală a suprafeţei vestibulare. Au un pronunţat
caracter retentiv.
4. Coroanele parţiale 7/8: sunt indicate la molarii superiori, acoperind toate
suprafeţele, în afară de jumătatea mezială a suprafeţei vestibulare care constituie
porţiunea fizionomică a restaurării.
• Suprafeţele şlefuite sunt acoperite de restaurarea care formează un
semicilindru şi se sprijină pe un prag semicircular.
• Ca mijloace de retenţie sunt menţionate şanţurile şi puţurile parapulpare în
care pătrund nervurile respectiv pinurile coroanei parţiale.
• Ideea utilizării coroanelor parţiale este aceea de a păstra „placajul natural” al
dintelui.
• Pornind de la această idee nu este incorectă includerea în cadrul coroanelor
parţiale a demodatelor coroane fenestrate (Belkin sau Basket crown).
Preparare pentru o coroană 3/4
Preparere pentru o coroană 4/5
Preparare pentru o coroană 7/8

În comparaţie cu coroanele de înveliş totale,
coroanele parţiale prezintă următoarele avantaje:
• Conservarea ţesuturilor dentare printr-o preparare mai economică.
• Păstrarea aspectului estetic conferit de culoarea, forma şi transluciditatea smalţului suprafeţei
vestibulare libere.
• Marginile coroanei parţiale, în mare parte se găsesc în zone accesibile ceea ce permite
finisarea lor de către medic şi igienizarea de către pacient.
• Cea mai mare parte a marginilor coroanei parţiale nu se găsesc în vecinătatea imediată a
şanţului gingival, reducându-se astfel riscul iritaţiilor parodontale.
• Adaptarea pe bont, în cursul fixării, se face cu mai multă uşurinţă, deoarece nu apare efectul
hidraulic ca la coroana totală.
• Controlul adaptării se poate face prin inspecţie la nivelul marginilor vizibile.
• Se poate testa vitalitatea pulpei, faţa vestibulară rămânând accesibilă.
INDICAȚII ŞI
CONTRAINDICAȚII
Indicații
• Indicaţiile şi avantajele care pledează pentru o astfel de restaurare protetică parţială
se pot sistematiza după cum urmează:
- prin menţinerea suprafeţei vestibulare se obţine un efect fizionomic deosebit, dublat
de păstrarea vitalităţii pulpare;
- sacrificiul de ţesut dur dentar este mai redus comparativ cu o coroană de înveliş sau
cu o incrustaţie de tip MOD, care presupune o adâncime ocluzală considerabilă;
- creşterea rezistenţei la fractură a dintelui prin protejarea metalică a ţesuturilor
dentare restante (foarte important în cazul unor distrucţii coronare);
- cu ajutorul coroanelor parţiale se pot uşor reconstitui (ca şi în cazul coroanelor de
înveliş) contactele ocluzale şi proximale;
Indicații
- inserarea se face uşor şi clar în poziţia corectă datorită nervurilor, a pinurilor şi a
pragurilor cervicale;
- datorită retenţiei optime şi a poziţiei de inserară foarte bine definită, indicaţiile
coroanei partiale se extind ca element de agregare în edentaţii reduse sau ca ancoră în
protezarea mobilizabilă.
- coroana parţială se află în contact limitat cu marginea gingivală, micşorându-se prin
aceasta riscul iritaţiei parodontale;
- prin solidarizarea mai multor coroane parţiale se realizează sisteme de contenţie
pentru imobilizarea dinţilor în boala parodontală;
Contraindicaţiile se referă la următoarele situaţii:
- dacă există un indice de carie mare şi/sau igienă necorespunzătoare;

- coroane cu dimensiuni cervico-ocluzale reduse, care periclitează
retentivitatea coroanei, distrucţii coronare importante;
- nu pe canini maxilari cu pante incizale lungi, cu feţe meziale şi distale scurte,
care nu oferă suprafaţă suficientă pentru crearea şanţurilor;
- dinţi devitalizaţi, cu modificarea cromaticii, dinţi cu distrofii, displazii de
smalţ, modificări de culoare sau cu alte defecte vizibile pe faţa vestibulară;
- element de ancorare în zona cu solicitare ocluzală importantă sau în cadrul

unor punţi extinse;
- condiţii tehnico-materiale necorespunzătoare
- în toate situaţiile când prevalează factorul fizionomic, având în vedere că
vizibilitatea marginilor metalice ale coroanei parţiale nu poate fi evitată în
totalitate;
- când nu se poate realiza un paralelism între axul de inserţie al coroanei
parţiale şi ceilalţi stâlpi ai unei proteze parţiale fixe;
- volumul mai mare al camerei pulpare, în special la tineri, contraindică utilizarea

coroanei parţiale, deoarece crearea în adâncime a şanţurilor poate să pericliteze
vitalitatea pulpară;
- tipul ocluziei reprezintă un factor important, putând să ducă, în cazuri nefavorabile,
la decimentarea coroanei parţiale.
În astfel de situaţii este indicat să se mărească adâncimea şanţurilor şi să se
reacopere marginile incizale şi ocluzale ale dinţilor cu metal, renunţându-se parţial la
aspectul fizionomic.
TIPURI DE COROANE
PARȚIALE
Forma conceptivă a coroanelor parţiale a evoluat de la simpla
coroană fenestrată până la formele foarte precise, actuale (turnate)
care presupun prepararea unor şanţuri ocluzale respectiv a unor
puţuri parapulpare şi a unui prag circular care constituie mijloacele
principale de retenţie coronară.
Coroana fenestrată
• Reprezintă un hibrid capă/coroană decupată vestibular care se inseră peste coroana
dentară nepreparată în zona cervicală sub forma unui prag semicircular.
• Nu se mai realizează azi, deoarece nu mai corespunde din punct de vedere
funcţional cerinţelor actuale.
• Prezintă cea mai simplă formă de retenţie.
• Riscul apariţiei cariilor este foarte mare.
Coroana Carmichael
• Coroana parţială tip Carmichael este o coroană turnată.
• Prezintă o retentivitate redusă fiind contraindicată ca element de
agregare în cadrul unei punţi.
• Nu există o preparaţie cervicală sub formă de prag circular şi nici
şanţuri parapulpare.
• Retenţia ei redusă se bazează exclusiv pe încercuirea bontului.
• Coroana cu pinteni a lui Vest (haşurată în imagine) seamănă cu
cea a lui Carmichael: are doi pinteni orientaţi spre radacină
Coroana Carmichael
• Coroana preconizată de Carmichael este o coroană parţială turnată, fară
retenţii (şanţuri, puţuri, trepte) şi prag.
• Retenţia se realizează prin efectul de cuprindere laterală a preparaţiei.
• Necesită cea mai redusă preparaţie, de aceea are şi o retenţie mai slabă, motiv
pentru care se foloseşte mai rar ca element de agregare.
• Coroanele parţiale satisfac avantajele unei obturaţii întinse pe mai multe
suprafeţe, reducându-se pericolul de fracturare a ţesuturilor coronare restante.
Coroana lui Vest
• Seamănă mult cu cea a lui Carmichael, prezentând în plus două
prelungiri (gheare) înspre zona retentivă de sub colet.
• Preparaţia
nu presupune existenţa unui prag circular şi nici şanţuri
parapulpare.
Coroane parţiale cu şanţuri, puţuri, trepte (umăr)
de retenţie
• Acest gen de coroane parţiale prezintă cel mai bun mecanism de retenţie,
rezistenţă şi stabilitate proprie.
• Posedă un sistem de retenţie distinct faţă de suprafeţele preparaţiei, cu rol de
menţinere și sprijin.
a. Coroană sub formă de inel închis; b. Cuprindere parțială cu retenție mecanică;

c. Semiinel fără retenție mecanică; d. Retenție prin puțuri (șanțuri) proximale
de retenţie
• Şanţurile, puţurile şi treptele stau la baza majorităţii coroanelor parțiale moderne.
• Dintre acestea menţionăm coroana preconizată de Rank prevăzută cu două şanţuri axiale şi
puţuri parapulpare şi coroana lui Brekhus care are şanţuri axiale parapulpare unite pe
suprafaţa ocluzală cu un şanţ ocluzal şi prag circular cervical.
• Coroana lui Brekhus derivă din coroana Jacket.
• Pragul este parţial circular (treaptă) şi se face pe faţa orală şi feţele proximale, astfel încât să
nu fie decelabil dinspre vestibular.
• Se obţine astfel un bont parțial cilindric, la care preparaţia marginală (supragingivală)
urmăreşte conturul coletului, respectiv al festonului gingival de pe suprafeţele respective,
obţinându-se astfel stabilitatea coroanei în sens orizontal.
de retenţie
•Realizarea unor astfel de coroane constituie o provocare pentru orice

tehnician, la fel cum prepararea bontului nu este la îndemâna oricărui medic
stomatolog.
• Machetarea se face exclusiv pe bonturi mobile (duplicate) din masă de
ambalat de mare precizie.
• O coroană parţială corect realizată nu are voie să „joace” pe bontul dentar, ea
trebuie să fie retentivă fară a întâmpina însă o rezistenţă la inserare.
Coroana parţială cu crampoane (Pinledge)
• În afară de şanţuri, coroanele parţiale pot prezenta drept mijloace suplimentare de retenţie
crampoane parapulpare, agregate în puţuri forate în dentină. Această coroană este denumită în
literatura de specialitate „pinledge”.
• ! A se face deosebire de „pinlay", care este o incrustaţie (inlay) cu crampoane.
• Efectuarea „ledge"-urilor, adică a treptelor oferă sprijin restaurării faţă de presiunile masticatorii.
• Treptele se şlefuiesc în unghi drept, perpendicular pe axul dintelui şi ţinând cont de axul de
inserţie al restaurării.
• Treptele trebuie să ţină cont de mărimea camerei pulpare, de înălţimea şi grosimea dintelui, de
relaţiile de ocluzie.
• Pinledge-urile se pot utiliza şi ca elemente de agregare mai ales pe canin şi incisivul central la
maxilar şi mai rar la mandibulă pe incisivi şi canini (datorită gabaritului mai redus al incisivilor
inferiori).
• Puţurile (pinhole), sunt efectuate pentru a recepta crampoanele, de obicei în număr
de trei pentru a forma un tripod, destinat să reziste deplasării, desprinderii sau
rotaţiei microprotezei.
• Pinurile au de obicei diametrul de 0,7-0,8 mm şi o înălţime de 2,50 mm.
• Gradul de retenţie depinde de numărul crampoanelor, diametrul şi profunzimea
puţurilor dentinare.
• De obicei se folosesc trei crampoane, două incizale şi unul la cingulum,
circumscriind un triunghi.
• Stabilitatea este completată de două trepte: una în treimea incizală și alta la
cingulum.
Indicaţii:
a) Pinledge-urile pot fi utilizate ca elemente de agregare în punţi frontale, reduse ca întindere,

atât la maxilar, cât şi la mandibulă.
• La maxilar:
- pe canin şi incisivul central, atunci când lipseşte incisivul lateral;
- pe incisivul central şi caninul din partea opusă, pentru înlocuirea unui central şi lateral;
- pe canin maxilar cu versante mezio- şi disto-incizale bine exprimate, unde pinledge- ul cu
crampoane rezistente are de multe ori o retenţie mai bună decât o coroană mixtă.
• La mandibulă:
- dacă stâlpii sunt indemni la carie, pinledge-urile formează elemente de agregare de elecţie
atunci când trebuie înlocuiţi doi incisivi centrali sau un incisiv lateral.
Indicaţii:
b) Coroanele parţiale agregate prin crampoane, solidarizate între ele, pot constitui
sisteme de contenţie în tratamentul bolii parodontale, cu dinţi mobili, îndeosebi atunci
când se aplică pe grupul dinţilor frontali maxilari sau mandibulari.
c) Reconturate morfologic pe feţele orale ale caninilor sau incisivilor, pinledge-urile
pot oferi sprijin şi ancorare protezelor parțiale mobilizabile în urma şlefuirii spre
proximal rezultă o creastă în formă de daltă care trebuie netezită, iar marginea
incizală şi unghiurile se bizotează uşor, sau mai accentuat spre oral, când puţurile se
plasează la acest nivel.
Variante ale pinledge-ului
• Preparaţia descrisă anterior înfăţişează metoda clasică.
• Există mai multe posibilităţi de realizare a pinledge-ului, între care şi variante care
combină retenţiile prin şanţuri cu puţuri.
• Pot fi reţinute următoarele posibilităţi:
• dacă una din feţele proximale este liberă (fară dinte adiacent) se poate
înlocui, la nivelul respectiv, cramponul cu un şanţ. Este aşa-numita preparaţie
mixtă, rezultând un pinledge cu două crampoane şi cu un şanţ.
•se poate suprima puţul din cingulum şi înlocui prin două şanţuri proximale
reunite printr-unul transversal.
Statica ancorării cu mijloace suplimentare:
• Coroanele parţiale fară mijloace suplimentare de retenţie nu prezintă o stabilitate prea mare
la forţele transversale şi ocluzale, de aceea, la ora actuală aproape că nu se mai execută
coroane parţiale fără mijloace suplimentare de retenţie.
Retenţia împotriva forţelor de desprindere ocluzale:
• Retenţia ideală valabilă şi în cazul coroanelor de înveliş este asigurată de o preparaţie
paralelă a pereţilor axiali, care determină o fricţiune maximă.
• Pe lângă faptul că este foarte greu de realizat, în cazul coroanei de înveliş, preparaţia sub
formă de bont cilindric determină apariţia fenomenului de piston.
• Astfel cimentul şi chiar aerul poate rămâne blocat între suprafaţa bontului şi interiorul
coroanei, aceasta neadaptându-se în zona cervicală.
• Acest efect de piston dispare la coroana parţială, astfel încât este de dorit realizarea unei
preparaţii circulare cât mai paralele.
• Şanţurile axiale parapulpare măresc suprafaţa de retenţie, iar şanţurile ocluzale asigură o
rigidizare a constucţiei metalice, împotrivindu-se forţelor care au tendinţa de desprindere din
zona cervico-veştibulară.
Creşterea retenţiei şi a rezistenţei la încovoiere se poate obţine cu ajutorul
crampoanelor parapulpare care sunt orientate paralel cu nervurile ramei metalice.
• Retenţia împotriva forțelor de desprindere orientate spre oral este asigurată
(ca şi în cazul rezistenţei împotriva forţelor de desprindere orientate spre
ocluzal) de nervurile proximale şi ocluzale, dar şi de pinurile parapulpare
care se opun şi desprinderii prin tracţiune transversală în zona cervico-
vestibulară.
• Retenţia împotriva încovoierii sub acţiunea unor forţe de torsiune în situaţia
când o coroană parţială este utilizată ca element de agregare, se asigură doar
de prezenţa unei rame ocluzo-proximale care rigidizează construcţia
metalică.
• Preparaţia cervicală circulară oferă mai multe avantaje:
• îngroşarea marginală a semicilindrului,
• o sprijinire eficientă sub acţiunea forţelor ocluzale,
• creşterea rezistenţei împotriva forţelor de încovoiere,
• respectiv o delimitare exactă a preparaţiei în zona cervicală.
• Retenţia împotriva forţelor de desprindere ocluzală: - protejarea cu o ramă a cuspizilor vestibulari (ai
marginilor incizale);
- pereţi axiali paraleli, şanţuri şi puţuri parapulpare;
- eventual şanţuri axiale duble;
- forţe mari de frecare datorită inserţiei paralele;
• Retenţie împotriva torsiunii:
- prelungirile sub formă de pinteni sunt nefavorabile;
- şanţuri axiale, ocluzale, puţuri parapulpare, prag
• Retenţie împotriva forţelor de desprindere orale: circular;
- semicilindrul simplu nu rezistă; - inserţie unică - adaptare exactă pe bont;
- şanţurile pe suprafaţa ocluzală sunt necesare; • Rezistenţă la forţele masticatorii:
- rigidizare împotriva încovoierii. - ramă metalică 0,5 mm, pe faţa vestibulară;
• Retenţia împotriva încovoierii: - aspect inestetic, rama fiind vizibilă.
- ramă de rigidizare;
- prag circular, eventual înclinat spre „interior";

Bibliografie
• Bratu D., Nussbaum R. - Bazele clinice și tehnice ale protezării fixe, Editura
Medicală, București, 2003. (pg. 213- 220)
SISTEMELE INTEGRAL CERAMICE-

NOȚIUNI INTRODUCTIVE.
CARACTERISTICI
CURS 11
NOȚIUNI
INTRODUCTIVE
• Cuvântul ceramică este de origine greacă.
• În Grecia antică, olarii erau numiți „Keramens”.
• Materia primă și produsul olarilor era numit „Keramos”.
• Produsul ceramic cu calități superioare a fost numit „porțelan”.
• Denumirea de „porțelan” este tot de origine greacă.
• Primele produse de porțelan pentru uz casnic au fost confecționate în China.
• În Franța a început producerea porțelanului mult mai târziu, însă a
reprezentat țara în care s-au confecționat pentru prima dată dinții din
porțelan.
• În 1808 Fonzi a confecționat dinții din porțelan ars pe tije de platină.
• În 1822 N. Peale a confecționat dinții tubulari și fațetele cu crampoane.
• În 1887 C.H. Land a menționat metodologia de confecționare a coroanelor de
înveliș din mase ceramice, arse pe folie de platină.
• Lucrările lui Brill din 1926 și a multor alți autori de prestigiu au îmbunătățit
și dezvoltat tehnica de preparare, metoda de amprentare, substanțele
compoziționale și tehnica de ardere.
• În 1949 Gatzka a introdus în confecționarea coroanelor ceramice, tehnica de
ardere în vacuum.
Marile progrese în domeniul ceramicii dentare au fost posibile
datorită dezvoltării și perfecționării condițiilor tehnico-materiale
din industria producătoare a materialelor stomatologice.
CARACTERISTICI
GENERALE
Comportamentul volumetric
• Masa ceramică se contractă cu 20 - 35% datorită evaporării liantului (apa

distilată), a arderii adaosurilor organice și a răcirii.
• Contracția se produce în sensul zonelor cu volum mai mare.
• Pentru compensarea contracției, masa de dentină și smalț se depune în exces.
• Pentru evitarea înmagazinării unor tensiuni interne, se lasă neacoperite zone
metalice din aparat.
Rezistența mecanică
• Rezistența mecanică a maselor ceramice este de 417 Brinell față de 260

Brinell pentru smalțul dentar, fiind superioară și celei a aliajelor dentare.
• Din cauza acestei durități de suprafață, masele ceramice au un efect abraziv,
atât asupra smalțului dentar, cât și asupra aliajelor dentare.
• Rezistența mecanică la compresiune, îndoire și rupere este bună.
• Totuşi, nu permite realizarea unor punți ceramice de mare amplitudine.
Stabilitatea coloristică:
• Masele ceramice au o stabilitate coloristică ideală datorită coloranților
minerali, inerției componentelor și impenetrabilității masei arse față de
diversele componente ale lichidului bucal.
• Culoarea, transluciditatea și luciul permanent fac posibile restaurări protetice
fizionomice foarte reuşite.
Toleranța biologică
• Fiind inerte față de țesuturi, masele ceramice
sunt foarte bine tolerate.
• Din acest motiv sunt folosite şi sub forma
implantelor osoase.
Legătura metalo-ceramică
Reamintim faptul că legătura dintre masa ceramică și suportul metalic,
se explică prin cele trei ipoteze:
• Ipoteza legăturii chimice- prin legături covalente
• Ipoteza legăturii fizice- datorată forțelor Van der Waalls
• Ipoteza leăturii mecanice- datorată microreliefurilor de pe suprafața metalică
Compoziție chimică
• Masele ceramice sunt formate din substanțe de bază și adaosuri.
• Substanțele de bază sunt următoarele:
• Caolinul
• Cuarțul
• Feldspatul
• Adaosuri:
• Fondanții
• Coloranții
CARACTERISTICI
ESTETICE
• Restabilirea funcției fizionomice prin tratament
gnatoprotetic reprezintă problema centrală a oricărei
protezări adresată zonei frontale.
• Restaurările fixe bine executate din punct de vedere
morfologic și funcțional, de multe ori nu sunt bine tolerate
de către pacienți dacă nu au și o estetică satisfăcătoare.
Caracteristicile estetice ale porțelanului sunt reprezentate de:
• transparență;
• culoare.
• Transparența apare datorită fenomenului optic prin care lumina este atât
transmisă (refractată) cât și reflectată.
• Reflexia se produce inițial la suprafața materialului ceramic, unde micile
neregularitați imprimă diferite direcții razelor de lumină incidentă, rezultând
o lumină difuză, plăcută, spre deosebire de metale sau acrilate care sunt
opace, ele reflectând toată lumina prin suprafața lor netedă.
• Reflexia se produce și în interior, pe pariculele de oxizi care, având o
dispoziție neregulată, dau o lumină difuză.
• Modalitatea de reflexie a razelor pe suprafața de porțelan este influențată de
starea de suprafață a acestuia.
• Cu cât suprafața este mai neregulată, razele incidente vor fi transmise în
direcții diferite, deci se va produce o reflexie cu angulații diferite.
• Când suprafața este perfect netedă, există un maxim de reflexie pe o direcție
dată, ceea ce facilitează apariția unei străluciri mai intense pe acea direcție,
fapt ce scoate în evidență artificiul protetic.
• Prin urmare, o suprafață neregulată va favoriza crearea unei morfologii
individualizate şi va determina un comportament optic favorabil.
• Comportamentul optic al dintelui diferă în funcție de zonă.
• Astfel, smalțul este mai transparent, iar dentina mai opacă.
• Prin suprafața vestibulară a dintelui se produce reflexie dar şi absorbție.
• Pe marginea incizală, un efect luminos este transmis, lumina traversând-o.
• Un comportament optic similar trebuie realizat și prin artificiul protetic.
• Marginea incizală va necesita un spațiu suficient prin preparare, iar pentru
refacerea ei se va folosi numai ceramica de smalț transparentă.
• Porțiunea centrală vestibulară, precum și fețele proximale, vor fi realizate din
straturi de materiale diferite, deci cu grade diferite de transparență, care vor
favoriza prin reflexie, refracție și absorbție diferite, formarea unei străluciri
plăcute, asemănătoare celei naturale a dintelui.
• Culoarea influențează în mod direct efectul estetic al porțelanului.
• Ea este o impresie senzorială, produsă printr-un ansamblu complex de fenomene ce
se realizează la trei nivele:
• Fizic - interacțiunea lumină-materie;
• Fiziologic- lumina este focalizată pe retină, inducând impulsuri ce se transmit la centrii
vizuali cerebrali;
• Psiho-senzorial - transformarea activității nervoase într-o percepere conştientă de lumină și
culoare.
• Culoarea are funcție atât de obiect cât și de lumină, aceasta putând influența
perceperea cromaticii în diferite momente ale zilei.
• De asemenea, natura luminii influențează percepția culorii. Astfel, culorile sunt
percepute diferit la lumina naturală a soarelui sau la lumina artificială, în special de
neon.
• Având în vedere aceste aspecte, alegerea culorii pentru viitoarea restaurare
fixă, de o mare importanță pentru refacerea funcției fizionomice, se va face la
lumina naturală.
• Este de preferat când cerul este puțin acoperit, evitându-se cerul senin (când
lumina are o componentă predominant albastră) sau primele ore ale dimineții
sau ale serii (când lumina are o componentă predominant galbenă).
• De asemenea, culorile se vor alege diferit între incizal şi colet.
• Culorile se clasifică în:
• primare: roşu, galben, albastru;
• secundare: verde, violet, orange.
• Cele două categorii sunt complementare două câte două, prin amestecare
anulându-se, rezultând griul.
• Plasarea culorilor în mod diferit creează efecte vizuale speciale:

• orange spre incizal determină o vizibilitate accentuată a dintelui;
• albastrul este o culoare de reflexie de aceea se adaugă la marginea incizală;
• roşul și verdele se întrepătrund rezultând culori apropiate de ale dintelui
netural, susținând aspectul de vitalitate .
• Culoarea dinților naturali prezintă trei caracteristici ale căror variații sunt cele
mai vizibile şi anume:
• luminozitatea sau claritatea, dată de cantitatea de lumină reflectată pe o suprafață
colorată;
• saturația dată de cantitatea culorii de bază;
• tonalitatea cromatică.
• Primul stadiu în reproducerea nuanței dorite este stabilirea unui strat de opac
al cărui aspect să fie cât mai aproape față de culoarea aleasă.
• Prin adăugarea pigmenților naturali se pot regla cele trei caracteristici ale
culorii:
• tonalitatea - prin pigmenți diferiți;
• saturația - prin creşterea cantității de colorant sau adăugarea de alb sau gri;
• luminozitatea - prin utilizarea proprietăților neutralizante ale culorilor
complementare.
• Peste stratul opac se depun celelalte straturi: dentină, smalț.
• În această etapă mai apare o caracteristică a culorii - transluciditatea.
• Aceste patru variabile trebuie cunoscute atât ca entități separate, cât și prin
interacțiunile dintre ele.
Alegerea culorilor
• Este delicată și foarte importantă. • Și trei culori secundare:
• galben
• Culoarea se compune din:
• portocaliu
• culori – lumină (adiția luminii) și
• violet.
• culori pigment (sustragerea
luminii). • Combinarea lor poate da alte culori:
• o culoare primară + o culoare
• Există trei culori primare: secundară = culoare terțiară
• bleu închis
• o culoare secundară + o culoare
• roşu viu terțiară = o culoare quaternară.
• verde viu.
Elementele culorilor (după Prévost)
1. Culoarea propriu-zisă= tenta (în engleză: hue; franceză: tint) – albastru,
roşu, galben, etc. (culorile primare sau secundare)
2. Saturația (în engleză: color; franceză: chroma) = intensitatea, gradul de
saturație cu pigmenți de culoare.
3. Luminozitatea (în engleză: brightness; franceză: value) = strălucirea,
valoarea = cantitatea de negru sau alb din culoarea respectivă de care depinde
reflectarea luminii.
• Jocul dintre aceste elemente se poate exemplifica cu reglarea lor pe
televizorul color.
• Culoarea și saturația (intensitatea ei) nu sunt greu de apreciat și redat, dar
problematică este luminozitatea, reflectarea luminii.
• O reflectare mare dă senzatia de fals („prea alb”).
• O reflectare mică: dintele apare mai negru, mai închis la culoare (cazul unor
coroane de acrilat care pe ecranul televizorului apar „negre”, absorbind lumi-
na, indiferent de culoarea și saturația ei).
Reguli în alegerea culorilor
• Întâi se alege culoarea apoi saturația ei;După privirea (10-15 secunde după
•
Prévost), (3-4 sec. după Körber) a unor
• Aprecierea luminozității se face cu ochii tonuri de galben din eşantion, să ne
semi-închişi, în caz de dubiu se alege odihnim ochii periodic pe un obiect bleu
mai luminoasă; (sau verde);
• Să nu se privească mult timp eşantionul; • Pereții încăperii, perdelele, hainele
pacientului să nu aibă culori intense;
• Să fie privit din diferite poziții;
• Se repetă operațiunea de mai multe ori.
• Nu se alege culoarea la lumina de neon
sau bec;
• Nu se alege la soare, ci la umbră (Körber
spune între orele 11-15);
Elemente ale esteticii dentare
• În realizarea coroanelor fizionomice are desigur importanță nu numai
culoarea, ci și forma şi dimensiunea.
• De obicei acestea sunt dictate de omonimi, dar în cazul unor afecțiuni
multiple, când se dorește îmbunătățirea aspectului estetic al arcadei dentare,
trebuie avute în vedere și criterii de iluzii optice.
• Dintele (incisivii) pare mai lung dacă mărim ambrazurile incizale, daca
realizăm şanțuri verticale pe fața vestibulară.
• Dintele pare mai voluminos când fața labială este plană.
• Unghiurile incizale mai rotunjite și fețele vestibulare mai convexe dau aspect
mai feminin.
• Centralii trebuie neapărat să fie egali şi simetrici.
• La incisivii laterali asimetria discreta nu deranjează.
• Microrugozitățile nelustruite sunt placofile și produc discromii (și gingivite,
dacă sunt lângă colet);
• Microdepresiunile lustruite dau aspect de „natural”, prin multiple planuri
(microfațete de reflexie a luminii), evitând aspectul de fals.
• Pentru a da un aspect cât mai natural, pentru a reda corect culorile cadranelor
vestibulare desenate, este necesar ca trecerea de la un cadran la altul să nu fie
liniară, bruscă, ci progresivă. Aici se vede arta tehnicianului dentar.
• La coroanele de acrilat se realizează prin ambalarea orizontală și aplicarea
straturilor de culoare „în solzi de peşte”. Și în aplicarea culorilor dentinei la
coroanele ceramice se procedează similar.
• La acestea, un tehnician „artist” poate simula pete de culoare maronii - gălbui (de
nicotină, de ceai, cafea, etc.), pete cretoase, fisuri, obturații cervicale, halouri
incizale, etc.
• Culoarea poate fi modificată (în rău sau bine) prin cimentare, când coroana
este prea subțire (transparență mărită).
• Este bine să se testeze culoarea finală (precimentare) printr-o aplicare a
coroanei cu pulberea de ciment amestecată cu apă.
• Când am depistat culoarea bună se va face cimentarea propriu-zisă.
• La coroanele ceramice se utilizează de obicei cimenturi silico-fosfate sau
alumino-silicat (glassionomer), care sunt mai translucide decât cele oxifosfat
de zinc.
• Coroanele integral ceramice sunt considerate ca „alternativa cea mai nobilă”
pentru restaurarea unor leziuni coronare (Bratu).
Indicații
• În situațiile când exigențele estetice impuse de statutul social şi profesional
al pacientului sunt deosebite;
• Când dinții prezintă leziuni extinse (restaurate prin tehnici directe = obturații
cu răşini compozite) la nivelul fețelor proximale şi / sau vestibulare;
• Ocluzie favorabilă, cu contactele dento-dentare realizate în treimea medie a

feței orale a incisivilor superiori, pentru distribuția favorabilă a solicitărilor
ocluzale.
• Fracturi ale marginilor incizale când fizionomia şi funcţia nu mai pot fi

refacute cu materiale plastice de restaurare coronară;
Indicații
• Leziuni carioase proximale de amploare care în decursul anilor au fost
restaurate de repetate ori cu obturaţii;
• Discromii ale frontalilor indiferent de etiologie.
• Discromii post tratamente endodontale care nu pot fi rezolvate prin

tratamente de albire.
• Anomalii de formă şi poziţie care nu pot fi rezolvate prin tratament

ortodontic.
• Îmbunătăţirea aspectului fizionomic

Contraindicații
• Când se poate aborda o soluție mai conservativă;
• Când solicitările ocluzale sunt nefavorabile;
• Când nu există posibilitatea realizări unui prag circular, lat de cel puțin 1 mm (în
aceste cazuri se indică coroane metalo-ceramice).
• Pacienţi tineri la care camera pulpară fiind voluminoasă există riscul lezării pulpei;
• La sportivi unde există riscul fracturării traumatice a coroanei;
• În ocluzii adânci acoperite, deoarece nu se poate asigura suficient spaţiu între bont
şi dinţii antagonişti;
Contraindicații
• În ocluzii cap la cap care rezultă în urma uzurii marginilor incizale. Însăşi uzura denotă de
obicei exercitarea de forţe musculare mari de obicei parafuncţionale (bruxism);
• Dinţii scurţi, la care contactul coroanei cu antagoniştii s-ar face pe suprafeţe nesusţinute de
bont;
• Dinţii frontali care prezintă ștrangulări cervicale care nu permit conformarea corectă a
pragului gingival;
• Molarii reprezintă o contraindicaţie pentru coroanele din mase ceramice tradiţionale care nu
rezistă la solicitările funcţionale din zona laterală a arcadei dentare;
• Dinţii depulpaţi trebuie restauraţi în prealabil sau reconstituiţi cu DCR;
• Coroana Jacket de porţelan nu poate fi folosită ca element de agregare în cazul unei proteze
parțiale fixe.
Lipsa substratului metalic la acest tip de coroane ceramice permite
realizarea unei preparații mai conservative pe fața vestibulară,
comparativ cu coroanele metalo-ceramice, dar necesită o reducere
mai accentuată a fețelor proximale şi orală, în vederea asigurării
unei grosimi uniforme a stratului de ceramică.
Bibliografie
1. Forna N. - Protetică dentară vol.1, Editura Enciclopedică, 2011 (pg. 207-
217)
3. Rîndașu I. – Proteze dentare, Editura Medicală, București, 1987. (pg. 97-
103)
TEHNOLOGIA REALIZĂRII
RESTAURĂRILOR INTEGRAL
CERAMICE
CURS 12
TEHNOLOGIA DE OBȚINERE A
COROANELOR JACKET DIN MASE
CEAMICE
Bontul dentar
• Acesta este preparat diferențiat în raport de particularitățile
anatomo-clinice ale fiecărui dinte, fiind cunoscută variabilitatea
formei și volumului la edentații cu morfologie primară și la cele
cu morfologie secundară.
• Bontul dentar prezintă caracteristic, la marginea gingivală, o
suprafață precis conturată, pragul gingival creat în scopul
închiderii coroanei în această zonă.
O preparație corectă urmărește:
• Păstrarea vitalității organului pulpar.
• Creareaunui spațiu protetic suficient în toate direcțiile care

determină o dimensiune uniformă a pereților coroanei.
• Un spațiu insuficient are următoarele consecințe:
• coroanele sunt mai proeminente vestibular (din punct de vedere
fizionomic necorespunzătoare);
• coroanele prezintă dimensiuni normale, dar pereții sunt subțiri,
având rezistență scăzută.
Amprenta
• Amprentarea și confecționarea modelului sunt operațiuni tot atât de importante ca
prepararea bontului dentar sau ca arderea masei dento-ceramice.
• Coroana Jacket din ceramică dacă nu se adaptează pe bontul dentar se
confecționează din nou (nefiind posibil să se efectueze retuşuri), cu reluarea fazelor
cunoscute.
• Fiecare specialist folosește mai mult o anumită metodă și tehnică de amprentare,
bineînțeles, bazându-se pe unele argumente: fie că s-a obișnuit cu prepararea și
tehnica de lucru a materialului, fie că a obținut, de-a lungul activitații, rezultate mai
bune și are încredere în ea.
Amprenta cu siliconi
• Materialele elastice actuale pe bază de siliconi și polisulfide, cu îmbunătățirile
proprietăților fizico-chimice aduse în ultimii ani, au creat noi tehnologii de lucru în
cabinet și în laborator.
• Amprentarea dublă și amprentarea de corectare reprezintă posibilități tehnice de
înregistrare foarte precise.
• Exactitatea acestor amprente este condidiționată de grosimea uniformă a
materialului de amprentare cuprins între lingura de amprentă și arcada dentară care
este amprentată.
• Priza elastomerilor este însoțită de schimbări de volum produse de reacțiile de
condensare, rezultând, în final, o ușoară micșorare a volumului.
Modelul
• Exactitatea coroanei nu este dependentă numai de calitățile materialelor de
amprentare și de tehnica folosită pentru amprentă, ci și de calitățile fizico-
chimice ale materialelor de confecționat modele.
• Materialele pentru confecționat modele prezintă următoarele proprietăți
fizico-chimice:
• rezistență la fracturare, în special la nivelul marginilor;
• duritare foarte mare- nu se tocește în timpul manevrelor efectuate în
laborator;
• suprafețele sunt netede;
• priza este realizată într-un timp redus (trecerea din starea plastică în starea
solidă);
• stabilitate volumetrică- nu se produc contracții sau dilatații
Modelul
• Ghipsul tare are un timp de priză satisfăcător, se dilată foarte puțin și se
prepară ușor, dar este mai puțin indicat pentru confecționarea bonturilor
mobile pe care să se realizeze coroana Jacket din masă dento-ceramică,
deoarece prezintă o rezistență scăzută la nivelul marginilor (duritate relativ
mică).
• Modelul bontului mobilizabil este realizat dintr-un material foarte rezistent:
amalgamuri de argint sau cupru galvanic.
Modelul bontului mobilizabil din amalgam
• Amalgamurile sunt materiale rezistente, dure, cu stabilitate volumetrică, nu
se contractă.
• Pe modelul din amalgam se poate lucra după 12-16 ore (timp necesar
definitivării prizei), ceea ce reprezintă un dezavantaj.
• Modificările volumetrice ale amalgamurilor depind de următorii factori:
• proporția de argint;
• felul pulberii de argint (aşchie, granule);
• mărimea particulelor;
• raportul de particule la o anumită cantitate;
• presiunea în timpul îndesării.
Modelul bontului mobilizabil din cupru
sau argint obținut prin electrodepunere
• Aceste modele au caracteristici fizice superioare în ceea ce privește duritatea,
exactitatea și stabilitatea volumetrică.
• În practică nu sunt introduse în mod uzual, datorită modului de obținere.
• Obligativitatea utilizării şi manevrării unei instalații, reprezentată de baia
galvanică, este o abatere de la tehnicile și metodele curente ale laboratorului
dentar și reprezintă obstacolul în calea obținerii acestor modele.
Modelul după amprenta cu elastomeri
• Este confecționat întotdeauna un model cu bont coronar mobilizabil după următorul
procedeu tehnic:
1. amprenta cu elastomeri este preparată prin înfingerea unor ace cu gămălie,
transversal deasupra fiecărui bont. De aceste ace, care au o poziție orizontală, sunt
fixate tijele metalice pentru bonturi (bont);
2. în amprentă este turnată pasta de ghips dur, până la aproximativ 5 mm deasupra
festonului gingival;
3. după zece minute urmează turnarea întregului model din pastă de ghips tare după
tehnica obişnuită;
4. după 30-40 de minute (timpul de priză al ghipsului) sunt separate bonturile inter-
proximal, prin tăiere cu o pânză de fierăstrău foarte subțire, pentru a fi mo-
bilizate.
Modelul bontului coronar din rășină
epoxică
• Sunt comercializate răşini epoxice pentru a fi folosite ca materiale de confecționare
a modelelor de bonturi coronare.
• Produsul este prezentat sub formă de pulbere și lichid.
• Cele două substanțe, amestecate, conduc la obținerea unei paste având consistență
fluid-vâscoasă, ce curge asemanător unui sirop.
• Pasta este introdusă în orice tip de amprentă prin turnare.
• Modelul nu trebuie supus acțiunii solvenților organici (clor, fluor etc.) sau al apei
foarte fierbinți.
Matricea din platină
• Matricea de metal este folosită la confecționarea coroanei Jacket din masă

ceramică pentru:
1. sprijinirea pastei de porțelan în decursul arderii;
2. delimitarea formei interioare, adaptată precis la forma bontului coronar.
• Folia de platină este folosită din anul 1887 pentru arderea masei ceramice,
platina, fiind un material cu preț de cost ridicat, s-a încercat să se găsească un
alt material pentru înlocuire, fără rezultate satisficătoare.
• În prezent s-a renunțat la utilizarea foliei de platină.
Platina
• Prezintă următoarele caracteristici:
• rezistă la temperaturi înalte de ardere a masei dento-ceramice;
• la temperaturi înalte nu-și schimbă volumul;
• la temperaturi înalte nu aderă la masa dento-ceramică;
• nu colorează masa dento-ceramică prin eliberare de oxizi;
• nu formează gaze la temperatura de ardere a masei dento-ceramice;
• este maleabilă, ușor de aplicat pe modelul bontului;
• nu se rupe la infăşurarea pe bont;
• rezista la tendința de contracție a masei ceramice.
ARDEREA MASEI
DENTO-CERAMICE
• Tehnica de ardere a masei dento-ceramice în general, toate masele dento-
ceramice sunt caracterizate de o tehnologie comună de prelucrare.
• Deosebiri apar în ceea ce privește timpul de ardere care depinde de intervalul
de înmuiere al masei, de volumul microprotezei, la care se adaugă
proprietățile tipului de cuptor utilizat.
• Tehnologia corectă de ardere și timpul de acționare al vacuumului la
temperatura corespunzătoare, se pot însuși numai după o experiență de
prelucrare a unei anumite mase dento-ceramice și al unui anumit tip de
cuptor.
• Masele dento-ceramice actuale impun respectarea întocmai a tehnologiei de
ardere.
• Sortimentelemoderne de mase ceramice care urmează să fie arse
în vacuum, conțin pentru realizarca coroanei Jacket trei mase
esențiale:
• masa pe bază opacă;
• masa pentru dentină;
• masa pentru smalț.
• Sortimentele mai conțin mase suplimentare reprezentate de mase

transparente, mase colorate și mase pentru corectură.
• Masele colorate sunt astfel asortate încât este posibil să se copieze o gamă
variată de culori, de pe cheia de culori a fabricii producătoare.
• Compunerea maselor se efectuează în mod corect după tabelul de combinație
ataşat trusei.
• În general, la confecționarea unei coroane Jacket arse în vacuum, se depun
cinci straturi diferențiate care să imite nuanțele de culori ale dintelui natural.
Straturile de masă dento-ceramică sunt:
• Stratul de bază, cunoscut și sub numele de strat opac sau de nucleu.

• Stratul de colet.
• Stratul de dentină.
• Stratul incizal.
• Stratul de smalț.
Etapele arderii masei dento-ceramice
1- Aplicarea stratului de bază (nucleul) și arderea:
Pulberea de porțelan opac (nucleul) este amestecat cu apă
distilată, pentru a se obține o consistență subțire, ca o cremă.
Este aplicată pe patrice într-un strat de 0,4 mm cu ajutorul
unei pensule.
Masa va fi uscată câteva minute la gura cuptorului și apoi
introdusă în cuptor care este încălzit la 900°C.
2- Aplicarea stratului de dentină și arderea:
Pasta de porțelan, preparată cu o consistență groasă, este
depusă peste nucleu conturându-se, prin vibrare și prin sculptare,
forma coroanei, dar cu un volum mai mare.
Întâi se efectuează operațiunea de preuscare la gura
cuptorului, după care este introdusă în cuptor timp de 4 minute.
3- Efectuarea corecturilor (smalț, pete, cervical):
Se efectuează un control, urmărindu-se: forma, dimensiunea,
culoarea, transparența, striurile.
Dacă nu corespund, se reface totul sau sunt făcute unele
corecturi.
După arderea de 3-4 minute în vid, uşa cuptorului este
deschisă, coroana este ținută în cuptor la presiune normală încă 1-2
minute.
4- Arderea pentru glazură (strălucirea finală).
Această ardere se efectuează numai dupa ce s-a coastatat că prezintă toate
caracteristicile solicitate (formă, dimensiune, culoare, pete etc.).
După preîncălzire, are loc arderea timp de 2 minute fără vacuum la o

temperatură sub cea efectuată la celelalte arderi, cu 200°C.
• Lustruirea- se poate realiza doar pe suprafețe reduse.

Bibliografie
114)
PUNȚILE SPECIALE:
CLASIFICARE, DESCRIERE.
PUNTEA PROVIZORIE.
CURS 13
• Punțilespeciale sunt lucrări protetice fixe, caracterizate de
anumite particularități tehnologice și de o indicație limitată de
anumite forme de edentație, parțială redusă sau întinsă.
• Rezultă că aceste construcții protetice sunt, în general, realizate
mai rar fie datorită tehnologiei complexe prin care se obțin, fie
datorită indicației de tratament.
• Realizareaunora dintre acestea este posibilă dacă există o
pregătire și experiență deosebită a celor doi colaboratori
stomatolog-tehnician și dacă în laborator sunt condiții tehnico-
materiale.
• Metodele și tehnicile de lucru folosite pentru obținerea lor sunt
diferențiate și specifice fiecărui tip de punte.
1. Puntea totală.
2. Puntea cu extensie.
3. Puntea mobilizabilă și demontabilă.
4. Puntea pe implante
5. Puntea provizorie
6. Puntea Maryland.
PUNTEA TOTALĂ
• Esteproteza fixă care impune o mare pregătire profesională
(medic-tehnician).
• Punteatotală restaurează o arcadă dentară în totalitate ce prezintă
o edentație mixtă întinsă.
• Indicația clinică este condiționată de doi factori, unul local și altul
general.
• Factorul general este reprezentat de starea generală de sănătate și
funcționalitate a aparatelor și sistemelor vitale ale organismului,
astfel încât să asigure rezistența întregului organism în vederea
efectuării fazelor clinice.
• Factorul local este reprezentat de situația morfo-clinică a câmpului protetic.
Este obligatoriu să fie prezenți pe arcadă minim 4-5-6 dinți naturali, cu o
dipoziție topografică favorabilă și cu o valoare parodontală capabilă să
suporte sarcini suplimentare transmise de întreaga construcție.
• Clasic, este dat exemplul de topografie ideală a unui număr minim de dinți
stâlpi reprezentați de existența caninilor și a molarilor de 12 ani.
Fazele clinico-tehnice pentru realizare sunt:
• Clinic. Examenul pacientului, a radiografiilor și a modelelor de studiu.
• Clinic. Înregistrarea poziției de intercuspidare în relație centrică însoțită de o
dimensiune verticală normală a etajului inferior cu ajutorul şablonului sau a
şabloanelor de ocluzie folosind ca repere importante dinții naturali viitori
stâlpi de punte.
• Clinic. Prepararea dinților stâlpi, prin îndepărtarea unor straturi de țesuturi
dentare.
• Clinic. Amprentarea dinților stâlpi.
Fazele clinico-tehnice pentru realizare sunt:
• Laborator. Modelele confecționate în laborator sunt montate în relația
stabilită înainte de prepararea dinților stâlpi, cu ajutorul şabloanelor pe care
s-a efectuat această înregistrare.
• Modelul poate să fie realizat în două variante: model cu bonturile fixe și
model cu bonturile mobilizabile.
1. Modelul cu bonturile fixe este utilizat pentru confecționarea machetei
structurii metalice și a componentei fizionomice sau poate fi utilizat pentru
duplicare - să se obțină modelul din masă de ambalat.
2. Modelul cu bonturile mobilizabile- fiecare bont este desprins din soclu,
pentru modelarea machetei elementelor de agregare. Este superior celui cu
bonturi fixe; creează posibilitatea modelării machetelor în zonele cervicale.
Puntea totală poate fi realizată prin cele două tehnici cunoscute, din
elemente separate și solidarizate prin lipire sau turnată dintr-o
bucată, fiecare tehnică având avantaje și dezavantaje.
Puntea totală din elemente separate
• Macheta corpului de punte, reprezentată, în situațiile clasice, de 3 segmente,
iar în altele de 4-5 pentru zonele frontale și laterale edentate, este ambalată și
turnată.
• Solidarizarea corpurilor de punte (în număr variabil) la elementele de
agregare, reprezintă o operație foarte meticuloasă.
• Impune răbdare, atenție concentrată, experiență și cunoștințele despre
tehnologia lipirii.
• Solidarizarea se efectuează prin lipire, mai rar prin supraturnare (la
inoxidabile).
• În acest scop, toate părțile componente sunt ambalate și pregătite pentru
operația propriu-zisă.
Puntea dintr-o bucată
• Pe model, se realizează macheta întregii punți (elementele de agregare și corpul de
punte).
• Operația de ambalare a machetei punții totale se poate efectua în mod diferit, în
funcție de tipul modelului:
• Ambalarea machetei realizată pe modelul duplicat din masă de ambalat este simplă, pasta
de ambalat se depune pe fețele libere, după ce aceasta a fost pregatită în scopul ambalării.
• Ambalarea machetei realizată pe modelele din Moldano se poate efectua astfel:
a. După pregătirea machetei pentru ambalare este îndepărtată de pe model și aşezată pe suportul
chiuvetei-conformator, în care se depune pasta.
b. După pregatirea machetei pentru ambalare, se acoperă cu masă de ambalat pe fețele libere. Se
obține o crustă rigidă ce împiedică deformarea în momentul ridicării de pe model. Pasta de
ambalat se depune într-un alt timp în interiorul elementelor de agregare și pe suprafața
neacoperită a machetei corpului de punte. Dupa turnare se obține întreaga structură de
rezistență (componenta metalică), care se probează pe câmpul protetic.
PUNTEA CU EXTENSIE
• Această punte este caracterizată de situarea elementelor de agregare de o singură
parte a corpului de punte.
• După poziția corpului de punte față de elementele de agregare sunt clasificate în:
• Punte cu extensie mezială, corpul de punte este situat mezial față de elementele de
agregare.
• Punte cu extensie distală, corpul de punte este situat distal față de elementele de agregare.
• Puntea cu extensie nu este admisă de unii autori, ceea ce reprezintă subiectul unei
dispute vii, contradictorii, în cadrul literaturii de specialitate.
• Puntea cu extensie mezială este, în general, acceptată ca soluție de tratament
protetic pentru unele situații clinice particulare, puntea cu extensie distală fiind
respinsă.
• Punțile cu extensie mezială sunt admise pentru rezolvarea următoarelor edentații:
• Absența incisivului lateral; elementele de agregare sunt fixate pe doi dinți stâlpi, caninul și
primul premolar.
• Absența primului premolar, folosind dinții stâlpi al doilea premolar și primul molar. Fața
ocluzală a extensiei (pentru primul premolar) prezintă relieful natural, cu cei doi cuspizi,
şanțuri, fosete și pante. Este exclusă extensia ce are margine incizală (canin) în locul feței
ocluzale, fiind un plan înclinat nociv.
• Punțile cu extensii distale sunt încă respinse de multe școli, ai căror reprezentanți
teoretici omit să analizeze, complet și corelativ, elementele câmpului protetic ca
parte a întregului organism, supus sistemului nervos, la care se adaugă psihicul care
caracterizează personalitatea umană.
• Aceste punți, în cadrul proteticii restaurative, îşi găsesc indicația pentru rezolvarea
edentației terminale în următoarele situații:
• Se restaurează prin extensie un singur dinte absent solidarizat la două elemente de
agregare.
• Dinții stâlpi pe care sunt fixate elementele de agregare să prezinte coroane voluminoase
(suprafețe întinse), cu o foarte bună implantare parodonto-radiculară.
• Arcada antagonistă să fie scurtată sau reprezentată de o proteză mobilă sau mobilizabilă,
ce nu dezvoltă presiuni ocluzale mari în masticație și în intercuspidare.
• Pentru un premolar sau molar în extensie la o punte subtotală fixată pe un număr mare de
dinți stâlpi.
• La pacienții tineri cu edentații molare unilaterale, ce au hemiarcada opusă integră pentru
efectuarea unei masticații mulțumitoare unilaterale.
PUNTEA MOBILIZABILĂ
ȘI DEMONTABILĂ
a. Structura
• Puntea mobilizabilă prezintă o construcție primară reprezentată de un element
agregat de dinte și o construcție secundară, adică un element mobilizabil, solidar cu
intermediarii (corpul de punte).
• Acesta constituie infrastructura și suprastructura punților mobilizabile și au același
aspect exterior ca și punțile nemobilizabile.
• Scopul acestor punți este de a păstra toate caracterele și calitățile unei punți fixe:
• o restaurare estetică și discretă a arcadei;
• un volum analog dinților naturali;
• imobilitatea în decursul masticației;
• transmiterea forțelor masticatorii la osul maxilar (condiție ce se realizează datorită dinților
stâlpi) și niciodată prin intermediul mucoasei.
b. Avantajele și dezavantajele
• Punțile pot fi scoase ușor de pe dinții stâlpi, pacientul va putea spala și întreține, din punct de
vedere igienic, aceste lucrări la fel ca în cazul lucrărilor adjuncte.
• Avantajul unei punți mobile este uşurința de reparare în caz de fracturare a corpului de punte,
de resorbție a crestei alveolare și de atașare a unui dinte vecin în caz de extracție.
• Imobilitatea în timpul masticatiei este satisfacătoare, deoarece lucrarea nu este pusă pe un
țesut depresibil, ca în cazul lucrărilor adjuncte.
• Presiuneca masticatorie este transmisă la dinții stâlpi iar volumul lucrării este mai puțin
întins, comparativ cu al protezei mobile.
• Dezavantajele acestor lucrări sunt în legătură cu confecționarea și prognosticul lucrării.
• Construcția este pretențioasă prin exactitatea absolută în suprapunerea elementelor, glisajul
corpului de punte în timpul inserției și dezinserției. Toate acestea necesită multă atenție din
partea tehnicianului, mai ales prin faptul că materialele folosite sunt nobile.
c. Indicații
• Ocluzia joasă aduce după sine confecționarea unui corp de punte în şa la o distanță foarte
mică față de creasta alveolară. În aceste cazuri, menținerea igienei bucale se face cu ajutorul
punților mobilizabile.
• Marile pierderi de substanță osoasă în regiunea anterioară a arcadei trebuie mascate printr-o
gingie artificială. În cazul în care se indică o lucrare fixă, puntea va fi mobilă.
• Când un pacient cu parodontopatie a depășit stadiul în care se poate realiza o stabilizare a
dinților, puntea mobilă servește ca o atelă pentru înlocuirea dinților extrași în evoluția
maladiei.
• Leziunile mucoasci (leucoplazia), susceptibile să evolueze spre malignizare, contraindică o
punte așezată în permanență pe creasta alveolară.
• Puntea constant mobilizabilă este indicată când nu se poate construi corect o punte fixă, fără
a avea o suprafață prea mare de aplicare sau când mucoasa pe care trebuie să fie asezați
intermediarii are nevoie de o supraveghere atentă.
Intermediarii (corpul de punte) pot fi legați de dinții stâlpi prin:
• coroane telescoape;
• coroane pivotate;
• sisteme de culisă matrice-parice;
• incrustații necimentate;
• croșete divizate.
PUNTEA PROVIZORIE
• Reprezintă o etapă intermediară în cadrul unui tratament complex, de lungă durată,
și are drept scop restabilirea, până la aplicarea lucrării protetice finite, a funcției
fizionomice, fonetice, parțial cea masticatorie și de menținere a raporturilor
intermaxilare.
• Are și o funcție biologică, prin protecția plăgii dentinare a bonturilor vitale şlefuite.
• Până la efectuarea lucrării protetice, pacientul prezintă tulburări morfofuncționale la
nivelul aparatului dentomaxilar, care-l împiedică să-și continue activitatea. La foarte
mulți apar și modificări ale comportamentului, manifestate prin irascibilitate și
dorința de a fi cât mai repede rezolvați.
• În prezent, condițiile tehnico-materiale oferă posibilitatea efectuării imediat a unor
lucrări protetice provizorii (punți) care restaurează integritatea arcadelor, pe
perioada cât se confecționează lucrarea definitivă.
• În acest fel, pacientul îşi poate continua activitatea cotidiană, iar lucrarea definitivă nu
este realizată în grabă, ceea ce ar duce, uneori, la compromisuri cu efecte negative asupra
calității tratamentului.
• Sunt confecționate extemporaneu punți din răşină acrilică autopolimerizabilă.
• În scopul realizării unei punți provizorii există o mare varietate de posibilități de execuție
în funcție de situația clinică.
• Metodele sunt clasificate în:
- directe (cele obținute în cabinet);
- indirecte (cele obținute cu ajutorul laboratorului).
Metoda directă
• Se amprentează dinții care vor fi șlefuiți, cu materiale elastice. După șlefuire, se umplu
impresiunile dinților cu acrilat autopolimerizabil la culoarea aleasă și se aplică în cavitatea
bucală peste bonturile dentare. După 10-15 minute se scoate amprenta și se trece la
prelucrarea și finisarea punții din acrilat, în vederea cimentării provizorii.
• Dacă dinți-stâlpi vor fi amputați pentru coroane de substituție, în impresiunile amprentei care
a fost luată înainte de șlefuire, se toarnă acrilat autopolimerizabil, polimer și monomer,
realizându-se puntea necesară. După polimerizare se scoate din amprentă și se adaptează
puntea la bonturile radiculare, în care se introduc știfturi pentru fixare provizorie.
Metoda directă
• Când pacientul are o punte care urmează să fie înlocuită, înainte de a fi îndepărtată,
puntea se amprentează cu materiale elastice. În impresiunile din amprentă se
introduce acrilat alb autopolimerizabil.
• Înainte de şlefuirea dinților stâlpi se modelează intermediarii din ceară și se aplică în

spațiul edentat. Se realizează o amprentă-cheie din ghips sau siliconi, care cuprinde
dinții stâlpi și intermediarii de ceară. După pregătirea, prin șlefuire, a dinților stâlpi
se aplică acrilat autopolimerizabil în amprenta-cheie și se aşază pe câmpul protetic.
După polimerizare, puntea se prelucrează și se fixează provizoriu.
Metoda indirectă
• După amprenta primită în laborator, se confecționează modelul dinților pe care sa va
interveni.
• Pe model se vor confecționa coroane din acrilat după urmatorul procedeu:
a- prin secționare se îndepărtează câte un dinte, în locul lui se modelează din ceară
macheta;
b- când toți dinții au fost secționați și machetele realizate, se execută ambalarea
pentru obținerea tiparului;
c- în tipar se introduce pasta din acrilat și se polimerizează. Se obțin dinții din acrilat,
care reprezintă puntea. Elementele de agregare pot fi coroane de acoperire sau
coroane de substituție.
PUNTEA FIXATĂ FIZICO-
CHIMIC (MARYLAND)
• Acest tip de punte este alcătuit din corpul de punte metalic, nefizionomic, mixt,
parțial fizionomic, sau total fizionomic și din câte două prelungiri metalice ce sunt
aplicate la nivelul fețelor proximale, orientat spre spațiul edentat al celor doi dinți
stâlpi și pe fețele orale.
• Aceste prelungiri se întind pe jumătate din perimetrul secțiunii orizontale a unui
stâlp.
• Se recomandă ca încercuirea să se realizeze pe minimum 180°, astfel se obține o
suprafață mare de contact.
• Fixarea acestui tip de punte se obține numai la nivelul prelungirilor metalice.
• Țesuturile dentare (smalțul) sunt şlefuite 0,1 mm și gravate chimic (cu acid
ortofosforic).
• Suprafața metalică a prelungirilor, care vin în contact cu smalțul, este preparată
printr-un gravaj electrochimic acid. Fixarea la țesutul dentar se obține prin îmbinare
adezivă, utilizându-se un material din grupa răşinilor compozite.
Caracteristicile acestor lucrări protetice:
• sunt recomandate pentru edentații reduse, în special, frontal;

• impun preparări ale dinților stâlpi, astfel încât să rezulte paralelism între
suprafețe pentru asigurarea inserției
• impun gravarea chimică a țesuturilor dentare după șlefuire (preparare);
• impun turnături de mare precizie pentru a rezulta un contact intim între cele
două suprafețe (dentară și metalică)
• impun respectarea unui tratament riguros (gravaj) electrochimic a
suprafeței metalice de fixare;
Caracteristicile acestor lucrări protetice:
• sunt efectuate, în prezent, pentru perioade limitate, având un caracter

semipermanent, de experiment;
• fixarea țesuturilor dentare este efectuată sub presiunea dezvoltată de un
instrument adecvat (presă cu acțiune în plan orizontal);
• sunt indicate pentru dinți voluminoși care prezintă suprafețe întinse, cu forme
cilindrice (nu globuloși);
• țesuturile dentare sunt foarte puțin îndepărtate (se obțin cu un sacrificiu
foarte redus de țesuturi dentare).
Bibliografie
• Rîndașu I. – Proteze dentare, Editura Medicală, București, 1987. (pg. 250-
267)
PUNTEA PE IMPLANTE
CURS 14
Un implant dentar este un dispozitiv din titan, asemănător unui șurub, care se
inseră în os în locul unui dinte lipsă.
Implantul are de fapt rol de rădăcină dentară artificială.
Implantologia reprezintă o însumare de intervenții traumatice în
urma cărora nu se elimină factori iritativi ci se aplică un corp străin
în os care poate fi acceptat sau nu de organism pentru o perioadă
variabilă de timp, declanșând procesul de apărare și regenerare a
țesuturilor.
În stomatologie implantele sunt folosite pentru a înlocui dinții
naturali absenți. Pentru obținerea implantelor sunt folosite diferite
materiale precum: tantal, titaniu, oțeluri inoxidabile, aliaje de crom-
cobalt-nichel, aliaje de aur platinat, mase ceramice, rășini sintetice
etc.
• Traumatismul chirurgical al osului cu ocazia pregătirii lui, pentru
a primi implantul, joacă un rol determinant.
• Capacitatea de reacție a țesutului și partea dinamică a implantului

constituie datele intangibile ale procesului de integrare.
Componentele implantului
• Corpul implantului - este realizat din titan pur.
• Capa de vindecare - rolul de a proteja structura internă a implantului până la
integrarea osoasă.
• Bontul de vindecare - dispozitiv transfixiant gingival cu rolul de a conforma un
inel gingival peri- implantar sănătos. Se montează în corpul implantului și se
lasă pe loc aproximativ 10-14 zile.
• Bontul de transfer este folosit pentru a reproduce poziția exactă a implantului în
os atunci când se ia amprenta pentru realizarea coroanelor dentare.
Componentele implantului
• Implantul analog este un dispozitiv asemănător implantului dentar, care este
folosit de tehnicianul dentar pentru a fixa pozița exactă a implantului în
modelui de ghips.
• Bontul protetic - este un dispozitiv ce înlocuiește partea coronară a dintelui.
Se fixează pe implant prin înşurubare. Pot fi pentru lucrări cimentate clasic
sau pentru lucrări înşurubate. Pentru anumite tipuri de lucrări complexe se
pot folosi bile sau capse, sisteme de bare-călăreți etc.
• Şurubul de fixare - face legătura între componentele implantului.
• Coroana dentară - se realizează în laborator după frezarea bontului.
• Restaurările protetice pe implante (RPI) pot fi fixe, mobilizabile, mobile,
hibride.
• Restaurările protetice fixe pe implante se pot realiza în edentaţiile parţiale,
terminale şi totale; Dacă există condiţii de rezervă osoasă şi nu sunt
contraindicaţii locale şi generale, practic oriunde se pot insera stâlpi artificiali
suplimentari care la rândul lor oferă sprijin protezelor fixe.
• În literatura de specialitate există încă şi la ora actuală o dispută cu privire la
valabilitatea sau dimpotrivă la condamnarea conexiunilor dento-implantare.
• În 1987, Misch și Judy au combinat clasificarea Kennedy a edentaților cu diferite
grade de atrofie a osului alveolar restant, facând-o astfel utilizabilă în reconstrucțile
protetice prin sau pe implante.
• Astfel, aceste edentații parțiale reduse și întinse au fost împărțite în patru diviziuni
de la A la D.
• Clasificarea a fost facută în funcție de înălțimea, lățimea și lungimea crestei
alveolare, parametri ce caracterizează oferta osoasă canitativă.
Pentru clasele Kennedy I și II
• diviziunea A- dimensiunea verticală a osului restant susceptibil de a primi un implant

este de peste 15mm, iar lățimea (vestibulo- orală) de 5mm.
• diviziunea B- patul osos este mai atrofiat, cu dimensiune verticală de peste 10 mm și
cu o lățime de aproximativ 5 mm.
• diviziunea C- atrofia osoasă este accentuată, suportul osos restant nefiind suficient
pentru inserarea unor implante șurub sau cilindrice.
• diviziunea D- atrofie osoasă extremă, care interesează și baza oaselor maxilare; la
mandibulă atrofia poate fi atât de avansată încât canalul mandibular și gaura
mentonieră sa se afle pe creastă.
Pentru clasele III și IV Kennedy
• diviziunea A- substralul osos la mandibulă are umătoarele dimensiuni : înălțime de

peste 20 mm și lățime de peste 5 mm la maxilar substratul osos este ceva mai redus
în sens vertical: înălțimea este de peste 15 mm şi lățimea de peste 5 mm.
• diviziunea B- dimensiunea osului restant la clasa a II-a Kennedy este, în sens
vertical, de peste 10 mm și în sens vestibulo-oral de aproximativ 5 mm; la clasa a
IV-a Kennedy, la mandibulă înălțimea depășeşte 15 mm și lățimea este de
aproximativ 5 mm, iar la maxilar înălțimea depășește 10 mm şi lățimea este de
aproximativ 5 mm.
• diviziunile C şi D- prezintă un grad avansat de atrofie osoasă inserarea unui implant
nefiind posibilă, decât în cazuri excepționale.
• Etapa de amprentare a câmpului protetic marchează debutul realizării
suprastrucurii protetice.
• Ea se rezumă în esență la transferarea statusului clinic pe modelul de lucru.
• Tehnica de amprentare diferă în funcție de suprastructura pentru care se

optează (mobilizabilă, demontabilă sau cimentată), de sprijinul acesteia (numai
pe implante sau de tip mixt, pe implante și dinți naturali), precum și de
sistemul de implante folosit.
În practica implantologică au devenit
uzuale următoarele tehnici de amprentare:
• amprenta clasică, atunci când pe model este redată direct situația (a capului
transosos) sau a marginii supragingivale a extensiei mucozale prin intermediul unui
dispozitiv de transfer înşurubat, fix, care după amprentare se îndepărtează odată cu
amprenta.
• amprenta indirectă, atunci când modelul redă situația stâlpului protetic al
implantului sau situația implantului prin demontarea de pe model a dispozitivului de
transfer indirect tip capă sau stâlp de amprentare fixat în prealabil pe implant
• amprenta convențională a stâlpului protetic definitiv
• Amprenta împreună cu toate aceste dispozitve fixate în ea este trimisă la laborator
pentru turnarea modelului din gips.
• Acest model va cuprinde câmpul protetic cu implanturile analoage fixate în ghips,

împreună cu analoagele bonturilor protetice situate pe creastă.
• Conturul gingival al viitoarei restaurări va fi imitat cu ajutorul unei colerete din

silicon.
• Modelul de lucru împreună cu cel al arcadei antagoniste sunt montate în articulator

în funcție de relațiile ocluzale înregistrate anterior.
• Momentul turnări modelului este dictat de clasa materialului de amprentă.
• În situatia când amprenta se dezinseră, această operațiune se va face înainte de

introducerea stâlpului analog.
• Se recomandă atenție la compatibiliatea materialului de confecționare a capei

de substanțe antiseptice utilizate la dezinfecția amprentei.
Implantele dentare pot fi de 3 tipuri:
• Intraosoase
• Subperioastale
• Mixte
FAZELE CLINICO-TEHNICE
• Amprentarea câmpului protetic pentru confecționarea lingurii individuale de
acrilat, ce are bordura de ocluzie din acelaşi material.
• Înregistrarea relației centrice, cu determinarea dimensiunii verticale a etajului
inferior, utilizând lingura cu bordura de ocluzie, pe care se aşează, în final,
pasta de acrilat autopolimerizabil pentru conservarea poziției mandibulei prin
impresiunile dinților antagoniști.
• Confecționarea lucrării protetice în laborator.
• Intervenția
chirurgicală, ce constă în secțiune longitudinală a
mucoperiostului pe vârful crestei alveolare.
• Decolarea mucoperiostului pe 8-10 mm distanță de vârful crestei

vestibular şi oral.
• Amprentarea câmpului osos, cu un material elastic din grupa
elastomerilor de sinteză, sub formă de pastă fluidă.
• Portamprenta este lingura individuală adaptată la limitele
decolate ale mucoperiostului.
• Amprentarea se efectuează sub presiune ocluzală, pentru

menținerea în limite apropiate a înălțimii verticale a etajului
inferior, element important în dimensionarea bonturilor metalice.
• După amprentare plaga este suturată.

• Modelul, din ghips dur, al câmpului osos este turnat în relație
centrică cu modelul dinților antagonişti.
• Modelul duplicat, din masă de ambalat, este realizat în urma
amprentării modelului de ghips.
• Macheta este realizată pe modelul duplicat din ceară albastră

profilată.
• Tiparuleste obținut prin ambalarea machetei împreună cu modelul

duplicat.
• După turnare și prelucrare, se prezintă implantul pentru
sterilizare.
• Intervenția chirurgicală de introducere a implantului

constă în:
• Secționarea firelor,
• Îndepărtarea mucoperiostului,
• Aplicarea pe suportul osos a implantului.
efectuează sutura plăgii cu meticulozitate în dreptul bonturilor
• Se
metalice, pentru strângerea mucoperiostului în jurul lor.
Bibliografie
tratament, Editura „Gr. T. Popa”, U.M.F. Iași 2017 (pg. 386-410)
2. Rîndașu I. – Proteze dentare, Editura Medicală (pg. 261-264)
București, 2003. (pg. 496-500)

Protetica Fixa CURS

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Protetica Fixa CURS

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA „DUNĂREA DE JOS ” GALAȚI

FACULTATEA MEDICINĂ ŞI FARMACIE

TEHNICĂ DENTARĂ, ANUL II

CLASIFICAREA FORMELOR DE EDENTAȚIE. PUNTEA

Prof. dr. habil. Kamel Earar

• Edentaţia se definește ca fiind absența unităților odonto-parodontale de pe

Friedman utilizează criteriul funcţional (funcţia pe care o îndeplineşte în actul

Clasa I Clasa a II-a Clasa a III-a Clasa a IV-a

Clasa a V-a Clasa a VI-a

• Influențează alegerea microprotezelor de agregare decarece, prin legătura cu corpul

• Zonele topografice prezintă, în general, un interes morfo-structural. Pentru protetica

TEHNICĂ DENTARĂ, ANUL II

DIFICULTĂȚI POSIBILE ÎN CONFECȚIONAREA

Prof. dr. habil. Kamel Earar

• Există posibilitatea să se confecționeze o

Tipuri de rapoarte de contact în zona laterală mandibulară

• Prezența acestor „anomalii de poziție” într-o lucrare

ISTORICUL MASELOR CERAMICE. APLICAŢIILE

Prof. dr. habil. Kamel Earar

• Primele apărute în practica stomatologică au fost coroanele ceramice arse pe

• În ultimii zece ani, s-a dezvoltat aşa numitul concept ceramo-ceramic.

Introducerea sistemelor CAD-CAM (de concepţie computerizată şi elaborare

2. Vitroceramica (procedeele Dicor, Cerapearl) se referă la materialele ceramice

1. Pierderea lichidului de amestec necesar prelucrării pastei (apa distilată, alcool).

• Oxizi de potasiu 10,

ASPECTE ALE ETAPELOR TEHNICE DE

MACHETA STRUCTURII METALICE A COROANEI

• Componenta metalică este decapată timp de 30 de minute în acid fluorhidric

• La sfirşitul ciclurilor de coacere a masei ceramice, lucrarea este decapată în

• Rolul stratului opac este :

ERORILE PRODUSE ÎN ETAPELE

• O descriere sistematică a erorilor este posibilă dacă se urmărește ordinea

• Aceste erori, dacă sunt depistate, pot fi corectate clinic.

• Straturile de opaquer, dentină şi colet se fotopolimerizează cu lampa TEKLITE.

• Principalele caracteristici ale coroanelor parțiale sunt:

Preparare pentru o coroană 7/8

- dacă există un indice de carie mare şi/sau igienă necorespunzătoare;

- element de ancorare în zona cu solicitare ocluzală importantă sau în cadrul

- volumul mai mare al camerei pulpare, în special la tineri, contraindică utilizarea

a. Coroană sub formă de inel închis; b. Cuprindere parțială cu retenție mecanică;

•Realizarea unor astfel de coroane constituie o provocare pentru orice

a) Pinledge-urile pot fi utilizate ca elemente de agregare în punţi frontale, reduse ca întindere,

- semicilindrul simplu nu rezistă; - inserţie unică - adaptare exactă pe bont;

- şanţurile pe suprafaţa ocluzală sunt necesare; • Rezistenţă la forţele masticatorii:

- rigidizare împotriva încovoierii. - ramă metalică 0,5 mm, pe faţa vestibulară;

• Retenţia împotriva încovoierii: - aspect inestetic, rama fiind vizibilă.

- prag circular, eventual înclinat spre „interior";

SISTEMELE INTEGRAL CERAMICE-

• Masa ceramică se contractă cu 20 - 35% datorită evaporării liantului (apa

• Rezistența mecanică a maselor ceramice este de 417 Brinell față de 260

• Plasarea culorilor în mod diferit creează efecte vizuale speciale:

• Ocluzie favorabilă, cu contactele dento-dentare realizate în treimea medie a

• Fracturi ale marginilor incizale când fizionomia şi funcţia nu mai pot fi

• Discromii ale frontalilor indiferent de etiologie.

• Discromii post tratamente endodontale care nu pot fi rezolvate prin

• Anomalii de formă şi poziţie care nu pot fi rezolvate prin tratament

• Îmbunătăţirea aspectului fizionomic

• Creareaunui spațiu protetic suficient în toate direcțiile care

• Matricea de metal este folosită la confecționarea coroanei Jacket din masă

• Sortimentele mai conțin mase suplimentare reprezentate de mase

• Stratul de bază, cunoscut și sub numele de strat opac sau de nucleu.

După preîncălzire, are loc arderea timp de 2 minute fără vacuum la o

• Lustruirea- se poate realiza doar pe suprafețe reduse.

• Înainte de şlefuirea dinților stâlpi se modelează intermediarii din ceară și se aplică în