1

Rodica Bretin

CETATEA FĂRĂ TRECUT

2

Take my love, take my land

Take me where I cannot stand
I don’t care, I’m still free
You can’t take the sky from me

FIREFLY
 3

EFECT HOLOGRAFIC

Până în după-amiaza când – lichidându-şi creditul la Banca Solară –

cumpărase mult râvnitul tablou holografic, existenţa lui Jor Arnam nu fusese nici
interesantă, nici bogată în evenimente sau experienţe inedite, ci mai degrabă
plicticoasă şi anostă. Era necesar un impuls exterior care să îl smulgă din
imobilitatea unei vieţi banale, fără mari satisfacţii, dar şi fără mari probleme.
Întorcându-se în apartamentul situat la nivelul zece al habitatului subteran
în care locuia, avu prima surpriză: holograma fusese deja instalată. Constată
nemulţumit schimbarea amplasamentului pereţilor interiori ce trebuiseră
demontaţi, însă echipa de tehnicieni îşi cunoştea meseria şi, când deschise uşa
camerei, fără să se aştepte la ceva deosebit, şocul fu cu atât mai puternic: explozia
de lumină nepământeană îl descumpăni, lăsându-l în pragul unei alte dimensiuni.
Din mijlocul camerei, un cub cu latura de doi metri emitea amestecuri euritmice
de sunete şi culori.
Începea să înţeleagă de ce toată lumea dorea tablourile holografice,
creatoare de senzaţii insolite. La numai câteva luni după întoarcerea navelor
Daigo, aducând din misiuni material prospectiv, firmele invadau piaţa cu noi
holograme. Ultima provenea dintr-o expediţie pe Sivena, aflată la marginea
galaxiei. Hologramele siveniene nu lipseau în clipa asta din nicio locuinţă de pe
Terra...
Lui Jor Arnam i-ar fi trebuit altfel de simţuri, alte tipare de gândire pentru a
pătrunde frumuseţea inefabilă a peisajului extraterestru. Realiză acest lucru doar
după ce, minute în şir, privise extaziat universul sălbatic şi primordial, plăsmuit
de forţele oarbe ale materiei, undeva, la sute de parseci de ochiul omenesc care-l
descoperea abia acum. Priveliştea atrăgea prin stranietate, prin refuzul evident de
a se încadra în anumite tipare, accesibile înţelegerii umane.
 4

Imaginea era schimbătoare, pulsând în lumina incendiului purificator. Jor

simţea nevoia să atingă albastrul nisipului, lăsându-l să-i alunece printre degete,
purtat de vântul uscat, a cărui forţă o percepea în ciuda barierei fizice.
Turbulenţele atmosferei răscoleau pulberea sclipitoare dintre dune, izbindu-se în
rafale violente de platoşa munţilor cenuşii, catenă fantomatică, distonând cu
monotonia şesului. Profilându-se pe fondul roşiatic al zării, suprafeţele versanţilor
păreau de o stranie regularitate... Încarcerată de geometria cubului holografic,
fierberea maselor de aer zbuciumându-se deasupra pustiului era ca o încercare de
a descătuşa energiile captive. Încleştarea elementelor îl făcu să pătrundă dincolo
de ariditatea peisajului, în tragedia unei lumi minerale care îşi trăia, agonizând,
ultimele secunde cosmice. Supusă unor legi implacabile, steaua devenise o
gigantă roşie şi înghiţise planetele cu orbite mai apropiate. Sivena îşi aştepta
rândul, urmărind dilatarea înceată, monstruoasă, a astrului...
Fixând holograma cu intensitate, Jor descoperi curând un factor străin, o
irizaţie ciudată, reflectată de cristalele albastre, poate, deşi îi venea greu să îşi dea
seama ce anume nu era în regulă.
Nisipul!
În spatele stâncii, ferită de vânt, se păstra imprimată urma unei tălpi: o
amprentă clară, lăsată de un picior gol. Pe nava trimisă în explorare nu fuseseră
oameni. Îşi repetă inutil în minte fraza liniştitoare, dar absurditatea faptului nu-l
împiedică să cadă sub imperiul unei spaime paralizante. De ce se temea? N-avea
decât să apese butonul alb şi holograma va redeveni un cub opac şi impenetrabil.
A ştiut însă, înainte de a schiţa gestul, că întrerupătorul nu va funcţiona.
Începuse să transpire, broboane mari de sudoare îi curgeau pe tâmple, deşi
instalaţia de climatizare ar fi trebuit să întreţină în cameră aceeaşi atmosferă
plăcută. Se făcuse într-adevăr cald şi îşi şterse fruntea cu dosul palmei: raze
fierbinţi, toropitoare, îi striveau creştetul. Cerul gurii îl ustura, chinuit de sete.
 5

Perspectiva holografică se mărise, ocupa întreaga încăpere, integrându-l pe

nesimţite...
Răsucindu-se brusc, privirea nu-i mai întâlni rigiditatea pereţilor, ci se
pierdu în nemărginitul orizont purpuriu, orbită de beţia barbară a luminii.
Răsturnarea neaşteptată în scara distanţelor îl făcu să se clatine năucit. Îşi ridică
ochii spre ceea ce fusese tavanul camerei sale: pe cerul îndepărtat, o gigantă roşie
revărsa valuri ucigătoare de arşiţă. Genunchii i se înmuiară şi se prăbuşi pe
nisipul încins.
Din apropiere, munţii se vădeau a fi clădirile unui fabulos megalopolis.
Îngrămădiri de cuburi zăceau abandonate în pustiu, şi Jor Arnam intui, în sfârşit,
rostul diabolicelor alcătuiri numite holograme.
În ultimele clipe de viaţă fu cuprins de ironia amară a destinului şi înţelese
că va muri acolo, în deşertul răscolit de furtuna de nisip, prizonier al acelui spaţiu
şi al acelui timp.
În interiorul hologramei, Jor Arnam nu mai era decât o pată insignifiantă pe
întinderea albastră, care, în prim plan, purta întipărită o amprentă imposibilă de
picior gol...
 6

GENERAŢIA OMEGA

„Algoritmul diacronic – rezonator etern, perfect şi imuabil al ritmurilor

esenţiale alfa din entitatea mea abiotică – a stabilit cu precizie de o decasecundă
momentul când structurile voastre bioinformaţionale vor reacţiona pozitiv, fără a
se detraca, la implementarea informaţiei inhibitoare, până acum redundante,
devenită factor decisiv al...“
Monologul obositor al computerului mă irită, cuvintele curg, se contopesc
într-un murmur monoton, neîntrerupt, mă retrag în mine umilit, singur, şi nu pot
face nimic, vocea egală, fără inflexiuni mă urmăreşte inoculându-mi pe-ncetul
otrava, se insinueză prin ungherele psihicului, n-am unde să mă ascund. Mi-e
teamă de o criză nervoasă, de atâta vreme n-am comunicat cu nimeni, vreau să
spun cu un om, nu mă refer la blestemata maşină care perorează la infinit, cu
vocea ei imposibilă. Înnebunesc dacă nu termină odată! Lasă-mă în pace, îmi vine
să-i strig, dar tac ascultând mai departe.
„... rezultatele programului iniţiatic în psihotehnica onirică şi conţinutul
carent imaginistic al dioramelor de stimulare a creativităţii arată...“
Testele au un anumit scop: ne pregătesc să acceptăm ceea ce, într-o
formulare arhaică, însă suficient de sugestivă, s-ar numi adevărul despre noi.
Când nava Eor a asolizat – cu ani în urmă – pe această planetă, la bord, în locul
unui echipaj uman se afla o bancă de gene. Computerul nu fusese încă lovit de
logoree şi purta în creierul lui artificial şi pervers un program. El, plăsmuirea
artificială din spatele câmpurilor modelatoare, ne-a creat.
Uneori îmi închipui peisajul straniu de afară, în care nava, insulă metalică,
refuză integrarea. De optsprezece ani, climatul artificial întreţinut de păienjenişul
de cabluri, reţele şi monitoare reprezintă unicul meu Univers. Încep să mă
 7

îndoiesc de realitatea lumii exterioare... Pereţii cenuşii, lipsiţi de hublouri sunt, în

schimb, o certitudine.
„... reperarea unor elemente interşanjabile în echivalentul conceptual al
raţionamentelor, eliminarea factorilor incidentali, impulsurilor atavice, tendinţei
de eludare a gândirii sistematice, precis ordonate şi de orientare spre un
comportament anarhic, incoerent, dominat de sentimente şi instincte.“
Are dreptate, este stupid şi inutil să urăsc impenetrabilitatea barierelor
fizice care mă despart de ceilalţi. Nava trebuie să fie imensă... Numai zona ce îmi
este accesibilă cuprinde şase nivele, şi sunt douăzeci de astfel de secţiuni, izolate
între ele... Când reuşesc un contact telepatic cu ceilalţi le aud întrebările, le simt
anxietatea claustrării. Gânduri străine îmi scotocesc avide mintea: cine sunt eu,
cine suntem.
Mă cufund în mine ca într-un abis, căutând febril răspunsul, închistat în
cochilia săracă şi goală a tăcerii. Legătura slăbeşte după câteva minute, n-am
puterea să o menţin, deşi mă agăţ ca un naufragiat de firul invizibil dintre
conştiinţe. Apoi... Reîncepe pânda în labirintul abstract al undelor psi, anticipând
probabilitatea regăsirii. Apropierea de ceilalţi este un analgezic, îmi amorţeşte
durerea.
„Prezenţa în actualele delimitări spaţio-temporale este rezultatul incidenţei
planificate a unor evenimente, nu doar o simplă pendulare de şanse. Fixate în
modele operaţionale integratoare sau invertite în arhitecturi cinetice modulare –
îmi puteţi controla fracţiuni importante din memorie, conţinând esenţa civilizaţiei
părinţilor voştri. Sunteţi ultima generaţie de eorieni, născuţi pe o navă destinată
colonizării altor lumi. Disponibilităţile psihice şi de adaptare pe care le-aţi format
vă vor ajuta să interveniţi în viitorul acestei planete.“
Brusc, totul capătă sens. Ascult atent vocea computerului care, ciudat, şi-a
întrerupt peroraţia, iar indicaţiile sale sunt exacte, concise. Încercând să îmi
domin teama, mă prăbuşesc în fotoliu, cu trupul scuturat de frisoane.
 8

Pe ecran apare imaginea unei săli icosaedrice, dincolo de pereţii căreia sunt
douăzeci de incinte identice cu cea în care mă aflu. Încărcată de aşteptare,
atmosfera pare străbătută de irizaţii violete, sclipiri fulgurante se întretaie pe
traiectorii sofisticate, deşi efectul se datorează mai curând nervilor tensionaţi la
limită.
Un semnal sonor anunţă deschiderea ogivei. Secunde lungi rămân paralizat,
incapabil să reacţionez. Într-un târziu mă ridic, fac un pas, mă opresc să-mi
recapăt răsuflarea: sala poligonală este un viespar de gânduri vii, alerte.
Încremenesc, privind cu ochii dilataţi reflectarea identică a chipului meu în
trăsăturile celorlalţi, într-un refuz disperat al acceptării evidenţei. Citesc în minţile
lor aceeaşi oroare, înţelegând, în sfârşit, de ce suntem mai multe trupuri şi o
singură fiinţă.
Asolizarea navei nu a decurs normal, în impact fiind deteriorată şi banca de
gene, cele rămase corespunzând doar unui singur genotip. Computerul a decis,
totuşi, să ne creeze. Este rândul nostru să luăm o hotărâre...
Ca entităţi separate ne domina. Împreună însă... Interferând fluxul comun al
emisilor noastre bioenergetice cu câmpul alfa al maşinii, putem declanşa o reacţie
brizantă.
„Sinuciderea este incongruentă ca variantă de interpretare a simbolurilor
mentale şi informaţionale ale...“
Sunt pregătit, mă concentrez, simţind cum mă încearcă, paradoxal, o milă
fără margini pentru bătrânul computer care nu a înţeles nimic din fiinţa umană.
Închid ochii, gestul este repetat de noi toţi, într-o totală consonanţă şi dau
comanda telepatică
Ultima.
 9

SHABA

Îi pândeam din ascunzişul meu şi mişcările, aceleaşi, perfect sincronizate,

nu încetau să mă uimească. Nici o şovăire, nici o greşeală... – dar Shaba veghea.
Din depărtare părea că palpită, împroşcând cu pete roşii, sinistre, făpturile care
furnicau în juru-i. Palizi, cu trupurile învineţite de frig şi lovituri, bărbaţi, femei,
copii adunau neosteniţi lemne şi bolovani, construind nişte cuiburi ciudate. În
fiecare, Shaba depunea câte un ou din care nu ştiam ce va ieşi, căci nu văzusem
vreunul deschizându-se. Însă pădurea, râpele erau pline de culcuşurile ouălelor
stacojii. Iar spectrele mute, mânjite de noroi trudeau la mereu altele...
Unii îmi fuseseră vecini, prieteni ori numai cunoscuţi, cu vreo trei mă
duşmănisem aprig – acum, din toate, nu rămăsese decât mila, spaima. Iar mai
încolo, între tufele de ferigi, scăldată în sudoare, Wanda se căznea să
rostogolească o buturugă.
Wanda mea.
Crescusem împreună în liniştea de o monotonie obsedantă a oraşului de
munte, pierdut în mijlocul pădurilor şi în somnolenta, sacra nepăsare a celor mulţi
pentru universul de dincolo de hotarele banalei lor existenţe. Un oraş cu trecut,
prezent şi viitor perfecte, fără o fisură, fără o pată. Cea mai bună dintre lumi.
Până într-un amurg de vară, când zeci de fulgere au spart cerul în ţăndări şi
un ţiuit prelung, străpungând timpanele, ne-a făcut să dăm buzna afară din case.
Bolta era ca de sânge, iar pe străzi şi în pieţe zăceau nişte conuri mari, roşii,
apărute de nicăieri. Lângă fiecare se adunaseră câţiva curioşi, însă nimeni nu
îndrăznea să le atingă, să vorbească măcar.
Şi brusc, ca la un semnal, conurile au început să radieze lumini orbitoare,
iar în vârful lor şi-a deschis pleoapa giganticul ochi purpuriu... Am văzut
chipurile oamenilor crispându-se, devenind măşti pământii, inexpresive. Apoi, cu
 10

aceeaşi strălucire năucitoare, conurile au plutit spre pădure, urmate în tăcere de

cortegii după cortegii de umbre. Orele se scurgeau, se târau ca nişte veacuri.
Numai când oraşul a rămas pustiu am început să strig, de neputinţă, de disperare.
Eram singurul care scăpase – de ce eu? Îndurarea sau osânda sorţii? Dar asta m-
am întrebat mai târziu, mult prea târziu.
Săptămâni întregi am trăit, am dormit, am visat cu Moartea alături,
furişându-mă în preajma sutelor de nenorociţi mânaţi de migraţia neînţeleasă a
conurilor. Fiecare Shabă îşi avea teritoriul său – dacă se apropiau prea mult, cei
în puterea lor se sfârtecau cu unghiile, cu dinţii, lăsând pe câmpul de bătaie numai
leşuri sângerânde. Fără sclavii lor umani conurile încremeneau, cu ochiul stins,
preschimbându-se în mormane gelatinoase ce răspândeau o duhoare de smârc.
Până şi ouăle lor plesneau în cuiburi, înnegrite, putrede – totul fusese pentru
nimic ori poate că aşa trebuia să fie.
Luni la rând am încercat să dau de Wanda, mereu cu gândul că aveam s-o
aflu printre cei rămaşi pradă corbilor, printre cei care rătăceau alungaţi de Shabe
doar pentru a se hăitui unii pe alţii, fără îndurare, fără istov. Şi, într-un târziu, o
găsisem: o sălbăticiune, fără amintiri, fără speranţe, slabă, aproape sheletică sub
veşmântul de plete slinoase, nemaisimţind, nemaipricepând decât durerea.
Privirea Wandei, frântură de neant, geamătul când un ciot de lemn i-a
sfârtecat palma...
Un salt al meu, încă unul şi piatra a ţâşnit ca un blestem spre mijlocul
luminişului.
Un plesnet, un bolborosit: cu ochiul sfărâmat, Shaba se năruia într-o movilă
informă. Oamenii se opriseră, iar pe chipuri începeau, ca după un îndelung îngheţ,
să le apară sentimente încă neclare. Au venit spre Shabă, şovăitori, atingând-o
într-o mângâiere timidă. Apoi, deodată, iadul: răcnete, nebunie, ură. M-au
împresurat, cu degetele răşchirate aidoma unor gheare şi, până să îmi vin în fire
eram la pământ, sub o viermuială de trupuri ce luptau să ajungă la mine.
 11

M-am zbătut ca turbat, am lovit, zdrobindu-le oasele, împotrivirea – şi am

izbutit să mă ridic. Însă avântul, furia mi-au pierit de parcă n-ar fi fost: înaintea
mea Wanda tremura toată, ca într-un delir. Nările îi fremătau, coastele îi
împungeau pielea, întinzând-o, sânii îi atârnau de cuşca pieptului, conuri murdare,
grele ca plumbul.
După atâta timp, aşa de aproape, tulburător de femeie... Ceilalţi aşteptau cu
ochii lărgiţi – martori nechemaţi la nefireasca-ne logodnă – Wanda răspândea un
iz aspru, aţâţător, n-o mai văzusem niciodată aşa, şi nu puteam, nu voiam să fug,
doar Shaba era moartă, domnia ochiului roşu se sfârşise!
Însă pletele Wandei se-nvolburaseră – puhoi sângeriu –, buzele-cheaguri se
deschideau, se arcuiau...
S-a sfârşit!! am dat să urlu, pe când – Wanda? Shaba? – se arunca asupră-
mi, înfigându-şi dinţii, unghiile, tot mai adânc, stăpânindu-mi zvârcolirile mute
sub strălucirea amurgului roşu.
 12

ARALDA

Gleznele mi se afundau în covorul gros de ierburi, briza îmi răsfira pletele,

iar mireasma de răşină a pădurii mă învăluia ca un balsam. În timp ce străbăteam
poienile inundate de lumina soarelui, păsări albe săgetau spre înălţimi şi, dinspre
munţii acoperiţi de vălul ceţii se auzea vuietul cascadelor. Întâlnind undele
limpezi ale unui pârâu m-am aplecat pentru a-mi oglindi chipul, însă cristalul
apelor s-a întunecat brusc, întregul peisaj dispărând într-o învolburare de neguri,
iar când mi-am ridicat privirile, cerul devenise o prăpastie înspăimântătoare...
Întotdeauna se întâmpla la fel: de câte ori încercam să reconstruiesc, din
frânturi de amintire, vise zăvorâte în subconştient şi doruri neînfrânte de timp
lumea unde mă născusem, ceva spulbera în neant imaginile care abia căpătaseră
consistenţă. Deşi totul avea o tentă feerică – sau poate tocmai de aceea – păstram
mereu senzaţia de irealitate. Curând, un amănunt uitat reuşea să răstoarne ordinea
firească a lucrurilor şi să prefacă totul într-un haos pe care mintea mea încerca
zadarnic să-l stăpânească. La început, alunecam fără efort în nostalgia trecutului,
lăsându-mă învăluită de norii pulberilor stelare. Izbuteam chiar să mă detaşez de
entitatea indestructibilă care devenisem şi să mă privesc, dincolo de zidul
temporal, aşa cum arătasem cândva, pe vremea când ceilalţi, demult coborâţi în
nefiinţă, mă numeau Aralda.
Secvenţe desprinse din scurta mea existenţă printre oameni îmi reveneau în
minte cu o uluitoare acuitate, copleşindu-mă cu năvala lor ca un torent nestăvilit
şi nu rezistam tentaţiei de a mă oglindi în adâncimea oglinzilor întâlnite în cale,
pe potecile aducerilor-aminte, deşi ştiam că, în momentul în care o voi face,
dincolo de suprafaţa netedă nu voi vedea decât abisul. Şi totuşi încercam, de o
eternitate, cu tenacitatea disperării, să-mi regăsesc trăsăturile uitate în noaptea
memoriei.
 13

Renunţasem la înfăţişarea umană într-o clipă de rătăcire, când, orbită de

strălucirea sublimă a stelelor, credeam că universul întreg îmi aparţine. Trupul
meu fragil nu putea înfrunta veşnicia Nopţii şi l-am abandonat într-o jertfă ce mi
se păruse minoră, atunci, când mă aflam la porţile Infinitului.
Străbătând primejdioasele genuni cosmice pe spirala de foc a nebuloaselor,
unde pulsul incandescent al aştrilor măsoară curgerea erelor, am trăit iluzia
desăvârşirii într-o veşnică mişcare, mereu înaintea luminii. Urmam curbura
spaţiului, rotunjindu-se în nemărginire spre o limită inexistentă, în care Timpul se
confunda cu imobilitatea şi formele materiei se contopeau în plămada
tulburătoarelor prefaceri. Eram captivată de jocul fascinant al Spaţiului şi
Timpului, dar tabloul universului în devenire îmi rămânea străin, uluitoarele sale
geneze părându-mi îndepărtate şi de neînţeles, asemeni sclipirii palide a stelelor
privite printre norii alungându-se pe cerul lumii unde mă născusem.
Între intervalele lungi de singurătate – când tăcerea îşi ţesea pânza fluidă
între prăpăstii – ascultam mesaje venite din alte dimensiuni, unde zborul luminii
se transforma într-o zbatere neputincioasă. Chiar dacă, uneori, alunecam într-o
falie de beznă, mă regăseam curând în libertatea spaţiilor vaste, căci eram mai
rapidă decât fotonii şi mai uşoară ca o licărire. Nemuritoare, alergam neobosită
din faţa Timpului, până când, între două plonjări vertiginoase în neant m-am oprit
o clipă, întrebându-mă de ce fiinţa desăvârşită care devenisem nu cunoştea
fericirea, în ce abis fără nume pierduse bucuria de a trăi?
Urmărind o ţintă himerică mă risipisem printre stele – tristă şi însingurată
pentru vecie – căci în fiecare grăunte de praf cosmic, în fiecare nebuloasă a rămas
o parte din fiinţa mea, din cea care eram înainte ca Nesfârşitul să mă fure... De
aceea mă căutam acum pe mine, adevărata, în lucirile de oglindă ale apelor
limpezi din amintire sau printre răsfrângerile palide ale cerului înnorat de uitare,
de aceea încercam zadarnic să mă ascund printre fantasme.
 14

Lumea în care m-am născut a rămas undeva în urmă, la depărtări

inimaginabile, iar prăpastia de spaţiu-timp care ne desparte se măreşte mereu, în
vreme ce îmi urmez destinul rătăcitor printre stele, singură ca însăşi Eternitatea...
Singură.
 15

CRISTALUL NEGRU

Nimeni nu îşi mai aminteşte în ce împrejurări a fost găsit primul cristal, dar
oricine îşi poate închipui uimirea care l-a cuprins pe norocosul Descoperitor,
atunci când, primind căldura palmelor omeneşti, petalele ascunse înăuntrul pietrei
s-au deschis larg, înflorind din nemişcarea minerală.
Venite parcă de nicăieri, sunete, culori şi forme nemaivăzute l-au învăluit
deodată, făcându-l să trăiască într-o clipă senzaţii infinite, de la admiraţia estetică
la extazul în faţa perfecţiunii. Privind în jur s-a trezit subjugat de frumuseţea
izvorâtă din taina pietrei: pădurea se transformase într-un tărâm mineral în care
copacii, iarba şi chiar bulgării de pământ căpătaseră limpezimea undelor de izvor.
Totul strălucea în felurite nuanţe de ametist, reflectând razele soarelui într-o
ploaie de irizaţii, iar vântul trecea printre arborii cu trunchiuri transparente,
umplând văzduhul de clinchetul frunzelor de cleştar.
Păşind ca prin vis, atent să nu strivească lujere sau corole cristaline ce
fuseseră până nu demult banale flori sălbatice, martorul incredibilei metamorfoze
a ajuns la marginea zonei unde vegetaţia cristalizase, datorită unui proces
necunoscut declanşat de piatra violetă; dincolo, pădurea rămăsese verde şi vie ca
orice pădure. Mai târziu, fotografiile luate de la înălţime arătau o pată circulară,
detaşându-se de restul peisajului.
Locuitorii oraşului din apropiere l-au întâmpinat cu suspiciune pe
aducătorul neaşteptatei veşti, însă splendoarea florii de ametist pe care o luase cu
el i-a convins de adevărul spuselor sale şi, în scurt timp, toţi alergau să vadă
miracolul copacilor de cristal.
A fost doar începutul.
Din acele vremuri au rămas puţine mărturii sau dovezi materiale, destule
totuşi pentru a reconstitui febra nebună a căutărilor, care i-a cuprins întâi pe
 16

localnici, apoi întreaga lume. Cristalele râvnite puteau fi oriunde: în prundişul

râurilor, pe nisipul plajelor, în iarba stepei... Perseverenţa cohortelor de
prospectori ce răscoleau fără odihnă până şi măruntaiele pământului a fost
răsplătită, sute, apoi mii de pietre fiind găsite în râpe, peşteri, mine, cariere
părăsite şi puţuri secate.
Unele cristale, asemănătoare topazului, puteau preface maşini sau clădiri în
bijuterii solare, revărsând peste oraşe tonuri dulci de galben şi ocru, altele ardeau
cu văpaia rubinelor, iar lucirea lor transforma şuvoiul unei cascade într-o
dantelărie fină, fermecând privirea cu nuanţe de aur şi purpură. Cele mai preţuite
erau însă pietrele de culoarea jadului: încălzite în căuşul palmei, acestea
prefăceau câmpiile în lacuri de smarald.
Poeţii cântau inefabilul geometriilor perfecte, dedicându-şi operele
nemuritoarelor simetrii abiotice, compozitorii imitau în simfoniile lor acordurile
celeste născute din vibraţia cristalelor, pictorii încercau să redea pe pânză orgia de
culori a sublimelor metamorfoze. Filozofii au scris tomuri întregi despre
frumuseţea cristalelor ca finalitate a universului, până când aspiraţia unanimă spre
stadiul sublimat al lumii minerale a început să fie considerată singurul sens al
existenţei umane. Descoperirea cristalului visat – uneori la capătul unor căutări
îndelungate şi istovitoare – a devenit încununarea oricărui destin.
Oamenii de ştiinţă au încercat zadarnic să descifreze în structura pietrelor
mecanismul ce declanşa procesul de cristalizare, tranziţia între regnuri. S-au
ridicat, e drept, voci timide care întrebau de unde au apărut ciudatele structuri
geometrice, dacă erau creaţia naturii sau artificiale şi, în acest ultim caz, cine şi în
ce scop a lăsat omenirii nepreţuitul dar... Cristalele ar putea stopa evoluţia
umanităţii, se temeau alţii, atrofiind imaginaţia şi creaţia artistică originală a
speciei.
După trecerea multor generaţii, terenurile cultivabile se împuţinaseră într-
atât, locul lor fiind luat de minunatele oglinzi de cristal, încât foametea devenise
 17

un spectru tot mai de temut. Animalele sălbatice dispăruseră sau vieţuiau retrase
prin viroagele încă verzi, ignorând frumuseţea codrilor de cleştar. În lipsa
pădurilor, clima a devenit secetoasă, iar apa se găsea cu greu, căci izvoarele,
râurile şi fluviile îşi încetaseră curgerea, transformate în superbe unde împietrite.
S-a hotărât abandonarea căutării cristalelor, iar zonele rămase neatinse de
metamorfoza minerală urmau să fie ocrotite pentru ca specia umană să poată
supravieţui.
Situaţia se normalizase oarecum, locuitorii refugiaţi în peşterile munţilor
uitând visul perfecţiunii, când, într-un amurg târziu, din străfundurile pământului
a ţâşnit la suprafaţă un cristal gigantic, de un negru strălucitor. Fără ca nimeni să-l
fi atins, ovoidul de onix s-a deschis, transformând cerul într-un dom fumuriu,
translucid, sub care oamenii au rămas prinşi – asemeni gâzelor neputincioase într-
o picătură de chihlimbar – fără să moară şi fără să trăiască, osândiţi să contemple
veşnic frumuseţea Nopţii Cosmice...
 18

PASĂREA THUL

Când am ajuns lângă stâlpul de piatră, mărturie a locului unde se înălţase

cândva un mare portal, străjuind intrarea în templul năruit, m-am aşezat o clipă pe
lespezile reci. Inima îmi bătea nebuneşte după urcuşul pe scara săpată în stânca
muntelui; multe trepte erau tocite, lunecoase şi la orice pas mă puteam prăbuşi în
prăpastie. M-am furişat înăuntru printr-una din spărturile pe care timpul le
ferestruise în străvechea citadelă şi... l-am văzut: era acolo, gigantic elipsoid
ascuns în scoica de întuneric a nopţii.
Am aşteptat până ce primele raze au săgetat bezna, incendiind zarea la est
de imperiul sălbatic şi dezolant al munţilor. Apoi, soarele s-a ivit de după curbura
Oului ce strălucea orbitor, asemeni unei perle uriaşe, ca şi cum astrul de purpură
al zilei s-ar fi născut chiar din nucleul incandescent ce pulsa înăuntru.
Oul era dintr-o materie străină lumii noastre, dură şi lucioasă asemeni
cristalelor; totuşi, puiul păsării Thul izbutea să o crape, să o spargă, în năzuinţa
lui spre lumină. Gândul la fiinţa care dormita încă înăuntrul crisalidei sale cos-
mice mă umplea de speranţă, căci astăzi se împlinea răgazul sorocit: ziua când,
după trecerea unui mileniu de la ultimul zbor, o nouă pasăre Thul se va înălţa spre
cer, întinzându-şi aripile albe peste lume, ca să aducă seminţiei paşnice din ţinutul
de piatră şi popoarelor înţelepte ale pustiului o mie de ani de existenţă
netulburată.
De nenumărate generaţii, la începutul fiecărei Noi Ere, locuitorii din
trecătorile munţilor şi nomazii deşertului se întâlneau în acest loc pentru a reînnoi
legământul sacru de pace între neamuri. Ca un singur om, toţi aşteptau clipa în
care – soarele atingând zenitul – ecourile unor tunete rostogolindu-se pe boltă
vesteau teribilele lovituri de cioc ale Puiului, iar pământul se cutremura de
zbaterea trupului încătuşat într-o crisalidă de cristal.
 19

În strigătele milioanelor de glasuri, o pasăre nemaivăzută, cu penele albe ca

zăpada, ciocul de diamant şi ochii de agate, se înălţa triumfătoare spre văzduhul
senin. Îmbătată de azur, se rotea de câteva ori deasupra seminţiilor adunate să-i
sărbătorească izbânda, apoi se pierdea în nemărginirea cerului, începându-şi
călătoria nesfârşită spre stele...
Am tresărit: o vietate neagră ţâşnise de lângă piciorul meu şi alerga cu o
iuţeală de necrezut, încercând să se ascundă în vreo crăpătură a solului. Era atât
de respingătoare încât am vrut să o strivesc. N-am făcut-o, de teamă că Puiul ar fi
putut să afle, să simtă. Adâncit în somnul devenirii, el se hrănea cu gândurile
noastre – bune sau rele. De-asta locuitorii ţinutului de piatră şi cei ai dunelor
trăiseră dintotdeauna sub semnul păcii. Nimeni nu ştia cum se întâmplase ca,
după atâta timp, nebunia să le tulbure unora minţile şi să îi ducă pe căile
periculoase ale vrajbei, uitând de Pasărea Thul...
Atunci, în ziua noului început de mileniu, din cuibul de pe vârful muntelui
s-a înălţat spre cer o pasăre neagră, întunecând zările cu apăsarea uriaşelor ei aripi
îndoliate. A urmat o epocă sumbră pentru istoria neamurilor: războaie şi foamete,
distrugere şi dezbinare. Apoi, într-o noapte, pe boltă s-au aprins deodată o mie de
sori, prefăcând în cenuşă oraşe şi drumuri, tot ceea ce însemna cultură, artă,
civilizaţie. Păsările au pierit cu toate, iar animalele scăpate de blestemul focului
şi-au săpat galerii adânci în pământ, unde s-au refugiat crescându-şi puii orbi,
cărora le transmiteau instinctul spaimei în faţa spaţiilor deschise.
Fie că supravieţuiseră în grotele munţilor sau sub ocrotirea dunelor din
vastitatea deşertului, oamenii au păstrat cumva vie amintirea a ceea ce doream să
redevenim. Însă cu fiecare generaţie se năşteau tot mai puţini copii... De la
venirea mea pe lume, acum cincisprezece ani, în casa tatălui meu nu s-a mai auzit
glasul unui prunc şi la fel s-a întâmplat cu toate familiile din defileul de piatră.
Eram ultima fată născută din odinioară puternicul nostru popor, şi de aceea,
înţelepţii încuviinţaseră să pătrund în citadelă pentru a privi de aproape minunea
 20

Zborului. Neamurile se sting încet – blestemul sterilităţii a coborât acum şi asupra

oamenilor deşertului – iar singura noastră speranţă a rămas ieşirea păsării Thul
din Oul pe care prăpădul nu l-a putut atinge.
Astăzi pasărea se va înălţa iarăşi peste cei adunaţi la sărbătoarea Zborului –
penele ei vor fi albe asemeni zăpezilor de pe crestele munţilor, ciocul de diamant
va străluci ca o sabie de lumină, privirea ochilor de agate va învălui orizontul
limpezit de neguri – iar acolo unde va trece umbra marilor ei aripi, câmpiile vor
înverzi din nou şi oamenii vor putea înălţa frunţile spre cerul eliberat de Teamă.
Rumoarea glasurilor crescuse, semn că se apropia clipa, iar mulţimile
fremătau nerăbdătoare, ca valurile oceanului de nisip înaintea unei furtuni.
Oamenii pustiului îşi aşezaseră corturile departe de ale noastre, dar în
solemnitatea momentului popoarele s-au amestecat, alcătuind un cerc de trupuri
la poalele muntelui. Gândurile tuturor erau însufleţite de aceeaşi dorinţă, ochii
fiecăruia rămâneau aţintiţi spre cuibul ascuns încă în ceaţă.
Când soarele a atins zenitul, o tăcere profundă s-a lăsat peste întreaga fire.
Abia îndrăznind să respir, m-am ascuns în spatele unei stânci, acoperindu-mi
urechile cu palmele pentru a nu fi asurzită de tunetele ce trebuiau să însoţească
fiecare lovitură de cioc a Puiului. Mi se părea că vântul şi norii au încremenit în
aşteptare – clipa începutului de mileniu prelungindu-se parcă în Eternitate – până
ce un scrâşnet ascuţit mi-a sfâşiat timpanele.
Oul s-a crăpat pe întreaga lungime, dintre jumătăţile desfăcute de gheare
puternice târându-se afară, orbită de năvala luminii, o creatură cu labele strâmbe,
purtând cu stângăcie pe trupul solzos rudimentele unor aripi cenuşii.
Ţipătul meu s-a pierdut între altele, milioane. Jos, mulţimea s-a risipit apoi,
într-o tăcere de moarte.
Clătinându-şi capul diform, cu pleoapele coborâte peste ochii orbi şi apoşi,
monstrul începuse să sape cu frenezie în pământ o galerie ce se adâncea repede.
 21

M-am dat înapoi pas cu pas, urmărită de imaginea aceea cumplită...

Groază, panică, oroare, deznădejdie? Nici un cuvânt nu se potrivea cu ce
simţeam, ce trăiam.
Zborul murise.
Thul, pasărea albă, nu se va mai înălţa niciodată în văzduh, pornind spre
stele...
 22

OMUL-TIGRU

Doamnelor şi domnilor! Veniţi să vedeţi menajeria circului Boom! După ce

trupa de acrobaţi, dansatori, jongleri şi iluzionişti vă va prezenta cel mai mare
spectacol al tuturor timpurilor, veţi găsi aici făpturi nemaiîntâlnite, aduse de pe şase
lumi, care vă vor uimi, încânta sau înspăimânta, după dorinţă.
Lăsaţi-vă copiii să se apropie fără grijă de bolul de cristal unde Păianjenul-
Ţesător îşi desăvârşeşte opera. Doar un biet grăunte negru, torcându-şi firul
nevăzut, veţi zice, pentru că nu ştiţi, n-aţi avut de unde afla că în plasa lui de beznă
s-au prins planete, sori şi chiar o cometă neastâmpărată, ce s-a zbătut atâta,
înfoindu-şi coada de foc, încât, până la urmă a izbutit să rupă firele, fugind zăludă
prin vidul nesfârşit. Să nu mă întrebaţi din ce poate fi ţesută o pânză făcută să
înlănţuie stele, nici cum de încape într-un spaţiu atât de mic. Degeaba râdeţi.
Păianjenul se complace într-un joc al aparenţelor, menit să înşele privirea: atunci
când l-au prins, pândea ascuns în adâncul unei Găuri Negre. Însuşi Bolul care îl ţine
captiv este o iluzie, căci între pereţii lui ar încape cu uşurinţă întreg universul.
Nu e bine să zăboviţi prea mult în faţa bazinului verde, altfel frumuseţea
Sirenei vă va lua pentru totdeauna minţile, făcându-vă să treceţi graniţa fluidă
dintre dimensiuni, lăsându-vă soţia sau iubita să vă aştepte zadarnic la ieşirea din
labirintul magic. Cu mişcări alunecoase, fecioara de jad vă ademeneşte în jungla
coraliferă a oceanelor de pe Thetys: are părul sidefiu, răsucit în şuviţe subţiri, ase-
meni spiralelor de pe cochilii şi înoată cu unduiri de şarpe, aprinzând dorinţe,
tulburând minţi. Însă ochii ei rămân reci ca gheţurile veşnice... În jurul bazinului
stăruie un parfum exotic, trezind instinctul de posesiune sălbatică, până la propria
nimicire, ce doarme în fiecare bărbat. Câţiva, robiţi de patimă, au atins răceala
sticlei păşind dincolo şi nu i-a mai văzut nimeni, niciodată.
Uitaţi-vă la faţa zbârcită ca un pergament, la gura strâmbă şi ochii bulbucaţi
ai Maimuţei-ce-cântă-din-flaut. Chircită pe aşternutul de paie urât mirositor, într-un
ungher al cuştii de unde dresorul o face să iasă la lumină înţepând-o cu furca,
 23

pocitania dă glas unei melodii stranii: când suavă, când zbuciumată şi stridentă,
melodia îi învăluie pe vizitatori ca o lavă fierbinte... Femeile se trezesc cu obrajii în
lacrimi, strângându-şi la piept odraslele, de parcă le-ar ameninţa vreo primejdie. La
gândul tinereţii lor irosite, al speranţelor moarte şi visurilor spulberate de timp, al
sentimentelor înşelate, al prieteniilor mincinoase, al urii şi cruzimii ce învrăjbesc
firea, bărbaţii privesc în gol, încleştându-şi pumnii. Sensibil ca o coardă de vioară,
duios ca şoapta zefirului, disperat ca un strigăt de agonie, cântecul – ascunzând
tristeţe, suferinţă şi arsura fără leac a regretului – îi înduioşează pe unii şi îi înfurie
pe alţii pentru că i-a făcut să îşi amintească de slăbiciunile firii lor sau de eşecurile
unei existenţe searbede, ascunse sub o mască zâmbitoare. Cu toţii se îndepărtează
grabnic de locul acela, până când firul de melodie se topeşte în aer ca o boare
otrăvită.
E-adevărat, doamnelor şi domnilor, nu toate făpturile din menajerie trezesc
imagini plăcute. Dar poate că pocitania de maimuţă va răposa curând – deja tuşea îi
zguduie pieptul scheletic, întrerupându-i uneori cântecul – şi, pentru a vă face pe
voie, Administraţia va aduce unul dintre dragonii de pe planeta Ettan.
Se cheamă totuşi că n-aţi văzut nimic din colecţia noastră de rarităţi, dacă n-
aţi admirat strălucitoarele aripi metalice şi trupul neînvins în vreo luptă al
Grifonului. Stăpân necontestat al cerului lumii în care s-a născut, domeniul tiraniei
lui se întindea asupra vieţuitoarelor uscatului şi ale mării, oriunde apărea umbra
imenselor sale aripi. Un instinct sădit de milenii în creierul său îi poruncea să ucidă
orice rival care încerca să-i uzurpe puterea. Şi iată-l acum prizonier, fixându-vă din
nemişcarea lui demnă, cu ochi de granate, ce iradiază o furie neputincioasă. Dacă ar
fi liber, v-ar ucide pe toţi cu loviturile ciocului său teribil, spulberând printr-o
fluturare de aripi acoperişul menajeriei. Nu vă temeţi însă, gratiile sunt făcute dintr-
un aliaj mai dur decât diamantul, şi apoi, ceea ce îl ţine captiv nu sunt barele de
metal, ci înfrângerea suferită, care i-a zdruncinat încrederea în invincibilitatea sa de
rege al văzduhului.
 24

Pe lângă bârlogul Celei-fără-de-chip să treceţi în vârful picioarelor, căci dacă

îi veţi tulbura somnul, spectrul nefericirii vă va urmări tot restul vieţii. N-a prins-o
nimeni, căci Spaima nu poate fi prinsă; a venit singură într-o noapte fără Lună,
făcându-şi culcuşul în cuşca rămasă goală după ce un smintit ne-a omorât
mândreţea de Hidră, dându-i să mănânce Fructele Uitării. Îngrijitorul care a găsit
dimineaţa locul Hidrei ocupat a înnebunit de groază şi de atunci Cea-fără-de-chip
n-a mai fost deranjată, devenind repede una dintre principalele atracţii ale
menajeriei. N-aş şti să vă spun cum arată, fiindcă nu seamănă cu nimic, decât,
poate, cu Neantul pe care îl simţim pândind în noi şi în afara noastră. În dreptul
vizuinii ei, femeilor li se întâmplă adesea să leşine, iar bărbaţii cei mai curajoşi
pălesc. Nici unul nu povesteşte vreodată ce a văzut înăuntru, pentru că fiecăruia i s-
a năzărit altceva, reflectând propriile-i coşmaruri. Doar maimuţa îi cunoaşte chipul
adevărat, de aceea urlă atât de jalnic nopţile...
Doamnelor şi domnilor, în faţa dumneavoastră se află în sfârşit Omul-Tigru.
Expresia nobilă şi inteligentă a feţei sale vă va încânta în aceeaşi măsură ca salturile
pe care le face, în ciuda spaţiului strâmt al cuştii. Puteţi râde acum în voie de teama
încercată lângă bârlogul Celei-fără-de-chip, iar dacă vă amuză, aveţi voie să
aruncaţi cu ouă moi sau roşii putrede pe spinarea lui tărcată, căci nu vă poate arăta
colţii, scoşi de spiţerul menajeriei. Doar chipul lui omenesc va deveni mai trist, dar
nu vă lăsaţi impresionaţi: acesta este rolul care i s-a dat, să vă descreţească frunţile.
Apoi, după o zi încărcată de atâtea senzaţii, vă veţi îndrepta în grupuri mari
sau mici spre liniştea vieţii de fiecare zi. Numai eu nu mă voi întoarce în pacea
vreunui cămin. Degeaba mă izbesc cu fruntea de gratii, până când sângele îmi
năvăleşte pe nas şi pe gură. Pentru mine nu există scăpare. Flămând şi istovit mă
ghemuiesc într-un cotlon, pe grămada de paie putrede, fără să mă ating de apă, de
mâncare.
Mâine voi pleca spre alt oraş împreună cu restul menajeriei. Mereu mai
departe, purtându-mi, fără speranţă, durerea şi chinul.
Pentru că eu sunt Omul-tigru.
 25

NOAPTEA SANYASINILOR

„întunecând întunericul iată

porţile luminii“

Yosano Akiko –HAIKU

Ascuţit, strident – concentrând întreaga energie somatică într-un singur elan

dominator – ţipătul păru să despice pereţii metalici. Lama de lumină viorie a
sagarei ţâşni spre pieptul lui. Parând, fascicolul alb-ivoriu al armei sale îi frânse
fulgerarea.
Destins, cu genunchii uşor îndoiţi, Sheerin reveni la o poziţie aparent
relaxată. Celălalt nu se clintea. Chipul, mască imobilă, împietrise într-o determinare
calmă. Nu-i putea ghici gândurile în mintea protejată de psihocâmpul inhibant.
Ochii dilataţi oglindeau Kyi-ul său interior, anticipându-i mişcările perfect
controlate.
Sheerin se concentră, repetând instinctiv cuvintele sacre:
„Nici o şovăire, nici o clipă de reflecţie înaintea atacului. Inerţia provoacă
rupturi în curgerea fluidului vital, voinţa e un obstacol“.
Îşi îndreptă atenţia asupra propriei respiraţii. Simţi o uşoară contracţie în
partea inferioară a abdomenului, acumularea energiilor pregătind descătuşarea
finală. Lovitura porni instantaneu, din ea însăşi, fără s-o fi gândit, dublată de
strigătul sălbatic, venit din abisurile inconştientului. Ca într-o stază hipnotică, în
care mişcările sunt derulate cu stranie lentoare, văzu avântul secerat al adversarului,
căderea înceată – aproape o plutire, sângele pătând veşmântul larg, de un alb
imaculat.
Cu mâinile încleştate încă pe mânerul armei, Sheerin îngenunche lângă trupul
bătrânului Fara şi îi atinse fruntea. Contactul telepatic fu zguduitor, total, cum nu se
întâmplase niciodată până atunci. Pe măsură ce Kyi-ul cerebral îl părăsea,
 26

trăsăturile maestrului începeau să capete rigiditate şi un zâmbet transfigurat,

împăcat cu sine, îi lumina chipul: în ultimele clipe, Fara îşi dorise cu fervoare reve-
laţia iniţiatică în moarte.
Pe Sheerin, înţelegerea aceasta din urmă îl duru. Copleşitor nu era
sentimentul de milă sau regret, ci senzaţia organică de vid, ca şi cum, odată cu
dispariţia mentorului spiritual, o parte esenţială a fiinţei sale fusese amputată.
Repetând gesturile unui ritual ancestral, desprinse de pe degetul bătrânului
inelul ce purta semnul heraldic al castei veddalilor.
„Stadiul ultim al cuvântului este tăcerea. Adevăratul veddal va pieri de sabia
discipolului, iar mentalele lor se vor contopi într-o singură entitate“ spunea
Yasrada, arta de a vedea clar în propria natură. Învingându-l, Sheerin devenea Fara,
aşa cum se identificase cu toţi cei ucişi înainte.
„Pentru ce trăieşti?“ auzi întrebarea-gând a maestrului.
„Ca să aflu cine sunt“ răspunse, rememorând destinul stocastic al miilor de
nenorociţi de la nivelele inferioare. Duceau o existenţă de vierme, târându-se prin
labirintul galeriilor, în aşteptarea ceasului când altarele se deschideau pentru a-i
hrăni... De secole, prin jertfe şi retenţie, veddalii se ridicaseră deasupra celorlalţi.
Cuceriseră pe rând zeci de nivele şi coridoare, tot mai sus pe spirala universului de
metal.
Sheerin se răsuci, deodată atent, încordat: în stânga, unde înainte nu era decât
un perete neted, suprafaţa argintie ascundea o intrare. Fusese întotdeauna acolo,
fără s-o observe. Trebuia mai întâi ca ştiinţa nobilă a sanyasinilor, dezvăluită prin
moartea bătrânului maestru, să treacă asupra sa.
Ogiva se deschise imediat, panoul rulând fără zgomot într-o parte. În spatele
lui, Sheerin zări un alt coridor, identic cu cel prin care venise.
„Unica raţiune este drumul, singurul om este veddalul“.
Drumul alb. Spirala – simbolul forţei potenţiale care generează cursul vieţii şi
sursa energiei subtile a Kyi-ului – înseamnă nesfârşite coridoare, urcând mereu spre
centrul universului. Fiecare generaţie cucerea unul din nivelele despărţite prin ogive
 27

ce se puteau deschide doar după reguli probabilistice stadiale, niciodată înţelese.

Când sacrificiul maeştrilor veddali revela noi treceri, frontiera lumii cunoscute era
împinsă mai departe; în spatele oricărei uşi se afla un coridor, la fel cu cele
dinainte, într-o monotonă succesiune. Pretutindeni înfăţişarea pereţilor era aceeaşi,
astfel încât Sheerin nu avea cum să bănuiască în ce zonă a spiralei ajunsese.
La capătul drumului alb, în ultimul nivel, se afla o încăpere secretă care
oferea ieşirea din spirală, având puncte de contact cu ceea ce era Dincolo.
Lăcaşul înţelepţilor sanyasini.
Universul întreg, susţinea doctrina Yasradei, se afla în mişcare, suspendat
deasupra unei prăpăstii negre, numite spaţiu.
„Mistuirea materiei în focul veşnic: sursa omnipotenţei absolute“.
Amintirea terifiantă din trecutul speciei, despre care transele onirice aduceau
vagi reminiscenţe, era Noaptea – tărâm al Iraţionalului, sfidând limite şi echilibru –
unde singura lumină venea de la nişte sclipiri îndepărtate şi reci. Cuvintele Legii
erau venerate şi respectate mai presus de îndoială, dar cum putea exista un
asemenea nonsens? Când în fiecare moment al existenţei eşti înconjurat de
strălucirea constantă a luminii, noţiunea de întuneric devine ilogică.
Sheerin alungă gândul pângăritor. Mergea de multe zile, poate de săptămâni
– aici, acum, timpul nu avea importanţă – când instinctul îl avertiză de apropierea
unei intrări. Trecerea nu era camuflată de aparenta continuitate, de unitatea
monolitică a peretelui. Forma ogivală fusese înlocuită cu un heptaedru, o suprafaţă
străbătută de irizaţii, ce pulsa ritmic. Părea o structură vie, gelificată.
Apropiindu-se, Sheerin receptă o întreagă gamă de sentimente, canalizate
spre zone diferite ale psihicului, într-o monodiere obsesivă. Efluviile pozitive ale
fiinţei sale, în armonie cu entitatea universală, anulară sugestiile nefaste,
convertindu-le în impulsuri moderatoare.
Îşi recunoscu silueta răsfrântă pe luciul încremenit al oglinzii-ecran. Umbra îi
copia fidel mişcările, le descompunea în elemente sincronizate, atrăgându-l spre
gura unui tunel nevăzut, de unde începea vidul, anihilarea voinţei. Imagini de
 28

coşmar, refulate de mecanismul lucidităţii, se tălăzuiau la graniţa conştientului.

Instinctiv, veddalul îşi declanşă bioscutul protector, încercând să reducă impactul
asupra echilibrului său psihic. Creşterea tensiunii nervoase se materializă în cercul
de fier care-i zdrobea tâmplele. Orbit, cu simţurile paralizate, prizonier în spaţiul
incert al zonei de trecere, avu impresia copleşitoare de anulare a personalităţii, de
contopire cu o altă realitate, paralelă, în care ordinea firească a lucrurilor era răstur-
nată. Nu se mai împotrivi influenţei necunoscute, lăsându-se călăuzit prin labirintul
de posibilităţi.
Bezna.
Noţiune arhaică, al cărei înţeles se pierduse, rămânând doar teama de
întunericul îngheţat şi veşnic. Sheerin tresări, tulburat de viziune. Trezite din
amorţeala minţii sale, engramele mentorilor ucişi în faţa şirului nesfârşit de intrări
reînviară cu dureroasă intensitate.
Încolţit, Sheerin se refugie în trecut, căutând să retrăiască amintirea primilor
săi ani de viaţă. Refăcu etapele drumului prin lumea coridoarelor în spirală, singura
pe care o cunoscuse. Aici, legile supravieţuirii speciei nu erau nici nedrepte, nici
crude, ci fireşti, la fel ca lumina albastră ce îl întâmpinase la naştere şi care îl va
însoţi până în ultima clipă, când arma neştiutului său discipol îl va ajuta să încheie
ciclul, deschizând o nouă poartă spre lăcaşul de taină al sanyasinilor. Cunoaşterea
Yasradei şi credinţa în nobilul ţel – ce fuseseră de-a lungul veacurilor liantul castei
– erau străine de riturile barbare ale paracivilizaţiei phralilor. Locuitorii nivelelor
inferioare îi urau pe veddali, fără a îndrăzni să se revolte, căci se temeau de puterile
telepatice ale maeştrilor, mai mult chiar decât de sagarele lor aducătoare de moarte.
Peste câteva generaţii, poate, un discipol al său va ajunge la limita finală a
universului, în centrul spiralei metalice. Va deţine atunci cheia cunoaşterii absolute
şi, odată cu el, toţi cei sacrificaţi drumului alb. Dar pântecul femeii veddale nu îl
zămislise încă pe cel care-i va deveni ucigaş-discipol, şi nimeni nu trecuse prin
două intrări în viaţă. Sheerin nu punea în cumpănă puterea atotcunoscătoare a
Legii, însă ceea ce se petrecea acum cu el era dincolo de experienţă şi înţelegere.
 29

Apăsarea nefirească din tâmple slăbi, obiectele din jur începând să îşi
recapete treptat contururile. Coridorul dispăruse; se afla într-o cameră cu pereţi cir-
culari şi tavanul boltit, în care plutea un abur dens.
„Fuioare albe de ceaţă veghează de-a pururi somnul înţelepţilor“ îşi aminti
Sheerin.
Profeţia se împlinise. Spirala universului se sfârşea aici, iar capătul drumului
alb nu putea avea decât un singur nume: Lăcaşul Sanyasinilor.
„Nu te mira de lucrurile care sunt; fereşte-te de cele care vor veni“, sunase
cândva sfatul bătrânului său maestru. Prezenţa atâtor ecrane-oglinzi era
neliniştitoare, căci ele multiplicau şi dezvăluiau imaginea prinsă în clătinarea apelor
întunecate.
Cu mâna încleştată pe mânerul armei, Sheerin înaintă spre mijlocul încăperii:
rămase în aşteptare, înconjurat de ceaţa ce se risipea încet. Atunci auzi Vocea, la în-
ceput ca un murmur difuz; ascultă cuvintele şi nu i se păru ciudat că le înţelege. Îi
cerea să nu se teamă, când, brusc, hohotul său de râs răsună sub bolta înaltă.
Teamă? Vreme de douăzeci de ani Fara îl învăţase legile luptei cu sagara, dar
niciodată teama.
Sheerin fu totuşi impresionat de mozaicul sclipitor, în continuă mişcare, al
ochilor fără de număr care întreţineau – i se spuse – unităţile de sintetizare a hranei,
ceea ce phralii numiseră altare. Alcătuirea fără trup din spatele oglinzilor făcea
posibilă viaţa în universul de metal. Ascultând-o, Sheerin ajunse într-o zonă cu nişe
încastrate în perete, unde se odihneau stăpânii maşinii.
Îl surprinse tinereţea paradoxală a înţelepţilor, înrobiţi unui somn fără de
sfârşit în raclele lor translucide. Aveau chipuri destinse, pe care gheaţa se depusese
într-un strat gros şi păreau cufundaţi în vise de la începutul lumii.
Sanyasinul din a cincea raclă semăna atât de mult cu el, încât, pentru o clipă,
Sheerin se simţi captiv în îmbrăţişarea de cremene a timpului. Îşi trecu palmele
deasupra licărului aproape stins al senzorilor de cristal, însufleţindu-i. Privirile îi
zăboviră pe masca imobilă ce îi împrumutase trăsăturile, în vreme ce mintea lui
 30

răscolea neantul din spatele frunţii nefiresc de palide a celui adormit. Curând,
începu să discearnă un ritm alfa foarte slab; i se păru că surprinde o tresărire a
pleoapelor, apoi o mişcare a buzelor statuii albe.
...Emisfera translucidă coborî într-o alunecare silenţioasă; un declic anunţă
etanşeizarea cilindrului. Sunetul alarmei răsuna înfundat, ca printr-un zid căptuşit
cu vată. Lur Egdon auzi şuieratul gazului pătrunzând înăuntru, când primele semne
de toropeală îi îngreunară mişcările. Mai avea câteva secunde de luciditate. Cu
gândul la ceilalţi, aflaţi probabil deja în stare de anabioză, apăsă pe butonul roşu
şi se cufundă într-un somn de milenii – durata călătoriei spre planeta destinaţie –
fără să bănuiască decizia eronată a computerului care blocase căile de acces între
compartimentele navei. Trei sute de oameni, izolaţi la nivelele inferioare, n-au mai
ajuns la blocurile crionice...
Desprins din transă, Sheerin reveni cu greu la realitate. Ascultă pulsul
timpului, reintegrându-şi percepţiile în prezent: o primejdie fizică, imediată, îl
ameninţa.
Senzaţia de frig era înşelătoare, se datora anormalei obscurităţi. Intensitatea
luminii scăzuse sub limita suportabilă, iar Vocea modula cuvinte de neînţeles. Un
sunet aspru, de suprafeţe în frecare, venea de sus, unde coji metalice dezveleau
cristalul cupolei.
Din abisul de dincolo, întunericul cosmic îl copleşi pe Sheerin, anulând orice
punct de referinţă. Ideea de nemărginire, de spaţiu imens şi gol, se asocia cu
imaginea paroxistică a coşmarurilor. Ceea ce simţea, paralizat de amintirea
primordială a nopţii, era panica, teroarea, dar şi bucuria ameţitoare a reîntâlnirii cu
cerul.
Se sufoca, o greutate imensă îi apăsa pieptul. Acelaşi lucru se petrecea cu
toţi, realiză, uitând pentru o clipă durerea. Ascunse în masivitatea pereţilor
hublourile îşi lepădau învelişul, îngăduind privirilor să pătrundă în noapte.
„Noaptea Sanyasinilor“ tresări Sheerin. Potrivit Yasradei, ea însemna
distrugerea a tot ce era viu.
 31

Locuitorii nivelelor inferioare alergau înnebuniţi, strivindu-i pe cei căzuţi.

Sheerin îşi închipui sclipirea dementă din ochii injectaţi ai phralilor şi privirile
detaşate, luminate de înţelegere, cu care maeştrii veddali acceptau sfârşitul... În
câteva minute niciunul dintre phrali nu va rămâne cu mintea întreagă, căci psihicul
lor limitat nu putea cuprinde măreţia lumii în care se născuseră. Universul de
coridoare era doar un grăunte într-un teribil şi sublim infinit. Pentru a înţelege asta
le-ar fi trebuit alte sisteme de gândire sau o catastrofă care să zdruncine temeliile
civilizaţiei.
Calea spre adevăr ducea la moarte? Atunci legea care îngăduia asta era o lege
strâmbă!
După ce oamenii vor dispare, universul de metal îşi va continua netulburat
călătoria spre o destinaţie necunoscută. Forţele Nopţii erau oarbe – nici
binevoitoare, nici malefice: indiferente. Dar Vocea, creaţie artificială, n-avea
dreptul să decidă. Conştiinţa începuse să i se întunece, când întrevăzu soluţia: putea
încerca să canalizeze energia psihică, eliberată de mulţimea creierelor detracate,
într-o zonă foarte restrânsă, modificând curbura timpului.
Sheerin inspiră adânc şi începu să se concentreze cu disperare, cum n-o mai
făcuse vreodată...
Ascuţit, strident – adunând întreaga energie somatică într-un singur elan
dominator – ţipătul păru să despice pereţii metalici. Lama de lumină viorie a
sagarei ţâşni spre pieptul lui, străpungându-l.
Murind, Sheerin păstră imaginea lui Fara aplecat asupra sa — ţinând încă
ridicată arma cu care lovise — ochii maestrului fiind dilataţi într-o nesfârşită
mirare.
 32

ULTIMUL GDAR

În afara singurei mese ocupate, încăperea era pustie. Pentru o bază situată pe
una din rutele comerciale principale, părea cam bizar. Se vorbea, e drept, despre
deschiderea unui coridor spaţio-temporal, dar zvonurile nu fuseseră confirmate. În
calitatea sa de consilier metagalactic, Khor Ub Nabor ar fi fost desigur informat.
Lumina crepusculară atenua contururile, iar în atmosferă descoperise
prezenţa unor elemente chimice necunoscute: cantităţi infime însă, pe care
organismul său le putea izola şi neutraliza.
Apăruse un tentacul violet, lustruind cu frenezie suprafaţa translucidă a
mesei. Inutil ca finalitate, gestul simboliza înalta consideraţie acordată oaspetelui:
un duarph beneficia peste tot de protocolul zero.
Khor Ub Nabor sorbea încet din băutura oferită de sixian. Aparent absent la
ce se petrecea în jur, urmărea reflexele create în paharul de cristal. Se simţea
spionat, hăituit, sentimente neîncercate vreodată de un adevărat duarph. Oare
bănuiau ceva? Atunci, ultima misiune reprezenta un test menit să-l demaşte. Poate
îi subestima, dar nu îi credea atât de subtili.
– Un zert lumină pace!
Khor Ub Nabor tresări. Străinul nu cunoştea obiceiurile locului, căci se
aşezase fără să-i aştepte încuviinţarea. Figura distoidă, trupul aproape uman, dar cu
şase braţe tubulare acoperite de cili, trădau originea denebiană. Ochiul perfect
rotund, colorat puternic în roşu, devenise oranj, trecerea făcându-se printr-o
succesiune de nuanţe şi licăriri.
– Servim Entitatea, replică indispus.
Avusese o scurtă ezitare înainte de a răspunde şi se întrebă dacă trecuse
neobservată. Denebianul nu venise din întâmplare la masa lui: colierul de sionit era
identic cu cel pe care-l purta. Pentru misiune fuseseră aleşi patru raţionali din zone
 33

diferite ale metagalaxiei: în calitatea sa oficială de consilier, ştia multe despre

ceilalţi trei, dar nu şi lumile din care veneau. Acesta trebuia să fie Ur Dip.
De ce un denebian?
– Mi s-a cerut să te întâlnesc, duarphule, pentru a-ţi transmite: „Al patrulea se
află la Detros“. Îţi spune ceva?
Khor Ub Nabor se decise să tatoneze terenul. Deşi Ur Dip nu părea iniţiat în
obiectivul misiunii, un sfert din cât cunoştea despre natura închisă şi perfidă a
denebienilor ar fi fost suficient ca să-l alerteze.
– Nu îţi pot da amănunte pentru că nu le cunosc. Vom primi instrucţiuni la
bordul navei.
– Ce aşteptăm?
Consilierul întârzie cu răspunsul: fiinţa care intrase în momentul acela putea
fi cu greu definită. Îi văzuse, pentru că se deplasa spre ei într-o plutire lină. Ceva ca
o boare îi atinse când se opri în faţa lor. Haloul dispăru, devenind vizibil trupul vag
umanoid, mai degrabă un lujer prelung. Se aşeză şi îi salută cu o înclinare a capului,
răceala ochilor imenşi pe masca palidă a feţei contrazicând simulacrul de zâmbet
încremenit pe buze.
– N-am întârziat, nu-i aşa?
– Dimpotrivă, Altaza, surâse Khor Ub Nabor.
Sixianul aştepta într-o atitudine servilă ca noua venită să îşi exprime
preferinţa. Ur Dip fusese ignorat, fiind doar un umil denebian, nu un duarph sau o
xyodlartă de pe Achernar.
Iluminaţia sălii se modifică treptat. În centru, mesele fuseseră date la o parte
şi un con de lumină verde marca o arenă unde se pregătea ceva, căci murmurul
conversaţiilor încetase. Unora le părea interesant genul acesta de spectacol, iar
încăperea devenise ticsită.
Sub reflector au fost împinşi doi bărbaţi. Văzându-i, Khor Ub Nabor nu îşi
putuse stăpâni o zvâcnire a braţului în care ţinea băutura şi câteva picături se
răspândiră pe masă... Luptătorii se opriseră la mijlocul sălii, în poziţii expectative.
 34

Un moment de ezitare din partea unuia, o micşorare a pupilelor celuilalt şi lovitura

de pumnal a pornit, fulgerătoare.
În mintea consilierul amintirea veni, nechemată: oameni purtaţi în cuşti
magnetice pe străzile oraşului, bărbaţi, femei şi copii desculţi, în zdrenţe. Erau
consideraţi o specie inferioară, primitivă, poate fiindcă organismele lor, adaptate
doar la o anumită compoziţie atmosferică, nu supravieţuiau transferului în alte
medii. Incapabili să îşi adapteze funcţiile biologice, oamenii au rămas izolaţi în
arealul restrâns al planetei de origine...
Luptătorii răsuflau greu, sacadat, la capătul puterilor. Nici unul nu se cruţase,
nu se ferise din calea lamei aducătoare de moarte; dinspre pseronii lipiţi de tâmple
pornea comanda de a învinge cu orice preţ. Lupta se transformase într-o încleştare
de trupuri.
– Se spune, începu Altaza, c-ar fi fost o populaţie numeroasă, posesori ai unei
tehnologii avansate. Cu secole înainte ca solul planetei lor să devină radioactiv,
trimiteau nave în lumile stelelor apropiate.
– Prostii, respinse Ur Dip ideea. Pe Terra sunt două milioane de primitivi,
care abia reuşesc să supravieţuiască. Planeta este şi a fost dintotdeauna lipsită de
resurse.
Altaza nu îi dădu atenţie, ochii ei de chihlimbar fixându-l cu insistenţă pe
duarph.
Ca o panteră care pândeşte prada, constată acesta. Se întreba cât sau ce
anume aflase despre el. Cunoştea bine creaturile cerebrale de pe Achernar. La baza
motivaţiilor oricărei acţiuni stătea un calcul precis, o logică perfectă. Ascultase cu
toate simţurile alertate, intuind ameninţarea disimulată în cuvinte.
– O fiinţă născută sub un soare galben nu are şanse de evoluţie. Decăderea
civilizaţiei terestre reprezintă o dovadă, insistă Ur Dip.
Altaza îl privi pe denebian de parcă abia atunci îi observa prezenţa.
– Pentru că n-au reuşit să se ridice la suprema înţelepciune: înţelegerea
consecinţelor. În realitate, nu ştim nimic precis depre ei.
 35

– Doar cum pot fi ucişi, remarcă Ur Dip.

– E timpul să mergem, hotărî Altaza, ridicându-se.
Denebianul era gata să strice totul, gândi. Consilierul bănuieşte ceva şi ar
putea da înapoi. Nu este încă târziu să-şi recalculeze şansele. Dar n-o va face:
cercul-capcană se închide.

Când au sosit la punctul de îmbarcare, se însera. De-a lungul pistei erau

înşirate astronave gigantice, într-o încremenire monolitică, iar deasupra staţionau
luminile vehiculelor-escortă.
Un vuiet prelung se propagă prin atmosferă, reverberaţia făcând să vibreze
pereţii hangarelor. Ecranele de protecţie intraseră în funcţiune, iar câmpul gravitic
distorsiona contururile. Asoliza o navă.
Khor Ub Nabor a văzut întâi un punct luminos, apoi mii de ace i-au străpuns
retina, orbindu-l. Când reuşi să îşi limpezească privirea, nava cobora încet,
suspendată deasupra pistei, uriaşă pasăre metalică venită din infinitul vitezelor
superluminice.
Simţind o atingere pe umăr, se întoarse şi întâlni nişte ochi negri,
pătrunzători, care îl fixau din spatele vizorului căştii. Uniforma cenuşie, strânsă pe
trupul atletic, purta însemnul castei navigatorilor.
– Sunt Thy Serg, pilotul dumneavoastră. Vă rog să mă urmaţi.
Un navigator feydar, îşi spuse Khor Ub Nabor, recunoscând un dialect din
străvechea federaţie Zahras.
Thy Serg îi conduse la un hangar izolat, unde nava se dovedi o piesă de
muzeu, de pe vremea când se mai fabricau motoare fotonice. Pilotul îşi făcea de
lucru la comenzi, studiindu-şi pasagerii. Xyodlarta era periculoasă, prezenţa ei îl
îngheţa. Consilierul purta pe chip semnul, nu putea să se înşele. Se înfioră: cine ar
îndrăzni să se atingă de un duarph?
 36

După ieşirea în spaţiul cosmic, Khor Ub Nabor vizionă cilindrul cu

instrucţiuni. Mesajul le cerea să ajungă pe Detros, unde îi aştepta coordonatorul
misiunii.
Închise ochii şi începu să respire controlat. Dincolo de pereţii navei începea
noaptea cosmică. În vremurile când strămoşii săi vedeau în Univers o breşă, o falie
spre un mâine incert, cerul exista pentru a-i feri de teroarea viitorului. Erau la un
pas de dobândirea unei conştiinţe superioare, dar i-a împiedicat sentimentul
apartenenţei la un anumit spaţiu şi timp.
Un şoc violent zgudui nava. În timp ce podeaua se cutremura din nou, Khor
Ub Nabor încercă să deblocheze uşa cabinei de pilotaj. Când reuşi să pătrundă
înăuntru, Thy Serg zăcea pe podea cu braţul drept întins, într-o inutilă încercare de
a ajunge la manşă...
Consilierul fixă indecis comenzile. Se trăgea dintr-un neam de rătăcitori prin
spaţiu – când navigaţia nu devenise încă privilegiul castei feydarilor – şi
cunoştinţele de astronavigaţie rămăseseră undeva în creierul său. Sondând în
subconştient, putea ajunge la trecutul care trăia în el, neştiut, sutele de generaţii
supravieţuind în memoria speciei.
Repuse nava în funcţiune cu o precizie care i-ar fi adus un brevet de pilot
dacă... Nu conta, se apropiau de ţinta călătoriei, era tot ce avea importanţă. Execută
manevrele finale, aproape perfect şi, când îşi ridică ochii de pe aparate, relaxându-
se după concentrarea din timpul zborului, discul cenuşiu al unei planete ocupa o
treime din hublou.
Peisajul de sub platforma norilor îi dădea o senzaţie familiară. Nu fusese
niciodată în sistemul Sirius, totuşi cunoştea fiecare crater, fiece neregularitate a
reliefului. Confruntă imaginea cu cea păstrată în memorie, înregistrând schimbările
aduse suprafeţei de coliziunile din ultimul mileniu cu meteoriţi. Amintirea venea
dintr-un spaţiu insondabil, aducându-i o stare confuză de panică. Simţea un imbold
irezistibil să fugă, să întoarcă spatele planetei. Jos pândea primejdia, ştia, fiind
 37

totodată conştient că se născuse pentru a împlini acolo şi atunci un legământ care

nu era al lui, ci al speciei.
Viitorul devenise un zid întunecat. Nu avea de ales: se pregăti de asolizare.

– Setha, consiliere?
Zâmbetul Altazei: cald, îmbietor. Îşi aplecase lujerul mlădios pentru a turna
lichidul în ceşti. Lui Khor Ub Nabor îi reveni în minte avertismentul pilotului Thy
Serg, înainte de accident: „Fereşte-te de xyodlartă, te va ucide!“
Înconjuraţi de confortul rafinat al bazei planetare, îl aşteptau pe al patrulea
raţional implicat în misiune, care întârzia.
– Iată-l şi pe Het van Karsa! exclamă Ur Dip.
Îşi agita tuburile în direcţia intrării, iar ochiul îi căpătase o nuanţă de verde
intens.
Când o să termine cu gafele? gândi, iritată, Altaza.
Denebianul îşi simţi pântecul crispându-se; cleşti de foc îi sfârtecau
măruntaiele, până ce durerea deveni insuportabilă. Aruncă o licărire imploratoare
spre xyodlartă şi chinul încetă.
– Un zert lumină pace! rosti noul venit, păşind spre mijlocul camerei.
Pelerina metalizată îi atingea carâmbii cizmelor, săltând în timpul mersului.
Het van Karsa avea ţinuta dreaptă, rigidă a unuia obişnuit să comande. Ochii puţin
oblici – două fante întunecate – nu exprimau nimic, privirea lor glacială trecând
peste Ur Dip ca şi cum denebianul n-ar fi existat.
Khor Ub Nabor îşi înfipse unghiile în carne. Veşnică Entitate! Pentru o clipă,
crezuse că se priveşte într-o oglindă. Îi trebuia un efort considerabil ca să îşi
păstreze zâmbetul calm, destins.
Asta era! Un duarph autentic, trimis să mă demaşte!
 38

Gândurile îi alergau înnebunite, căutând o cale de ieşire din situaţia

imposibilă în care îl atrăsese perfidia xyodlartei. Altaza judecase logic:
transformarea lui ar fi convins pe oricine, în afara unui nativ din Eridani.
Ajungând în dreptul consilierului, Het van Karsa se opri într-o tăcere
apăsătoare. Altaza surâdea, urmărind atentă confruntarea. Cei doi se priviră un
moment ce păru nesfârşit: ochii duarphului deveniră violeţi şi Khor Ub Nabor le
percepu extensia senzorială sondând în structura intimă a fiinţei sale, coborând la
nivelul reacţiilor afective fundamentale. La rândul său pătrunse în conştiinţa
celuilalt, dar se retrase imediat, copleşit de o prezenţă totală, dominatoare.
Het van Karsa îşi duse mâna dreaptă la piept şi se înclină adânc, cu deferenţă
– salutul prin care îl recunoştea drept egalul său. Khor Ub Nabor se înclină şi el,
fără să înţeleagă nimic.
Altaza iradia o furie abia stăpânită, dar când van Karsa se întoarse spre ea,
trăsăturile îi căpătară ingenuitate şi reuşi să îşi acordeze glasul pe tonurile cele mai
dulci:
– Ai îmbătrânit, duarphule. De la ultima noastră întâlnire au trecut... da, zece
perioade standard.
Het van Karsa ignoră implicaţiile ascunse în cuvinte, dar intensitatea privirii
lui conţinea un avertisment.
– În schimb tu, Altaza, arăţi minunat, spuse fără inflexiuni. Atunci, pe Wena
Varusis, nu îţi priau radiaţiile.
Xyodlarta zâmbi în silă. Aluzia o făcuse să se înfioare fără voie.
– Nu ne-ai spus pentru ce ne aflăm aici, încercă Ur Dip să salveze situaţia.
– Nu cunosc motivele pentru care unii dintre voi se află aici, replică sec van
Karsa, dar doresc să vă arăt ceva interesant... Locul unde vă voi duce nu mai există
de multe mii de ani, iar coridorul temporal este foarte îngust. Dacă alunecaţi într-o
breşă a hiperspaţiului, nu există cale de întoarcere. V-ar trebui un miliard de
perioade standard pentru a încerca toate variantele şi a reveni în timp real.
 39

Într-o coordonare perfectă, cei patru raţionali îşi fixară onigramele de sinit la
tâmple.

Khor Ub Nabor s-a pomenit într-un întuneric dens, primar, într-o linişte atât
de adâncă încât până şi gândurile îi amorţiseră... Ochii nu văd, degetele nu simt,
urechile nu prind sunete, căci pentru o altfel de lume sunt necesare altfel de simţuri.
Primele senzaţii, vagi, confuze, mai mult îl încurcau... Încercă să se orienteze prin
beznă, rătăcind o durată nedefinită în căutarea unui reper. Vedea trei umbre, dintre
care una iradia un sentiment de panică. Denebianul. Trimise o extensie a câmpului
său energetic într-acolo, susţinându-l. Atinse alături o prezenţă stabilă, xyodlarta şi,
undeva în faţă, umbra călăuzitoare a duarphului. Îi captă emisiile, acorându-se la
ele.
Începea să prevadă meandrele drumului. Lumini înşelătoare, apariţii
meteorice săgetau câteodată întunericul, dar se străduia să le ignore, urmând
îndeaproape jaloanele fixate de Het van Karsa în labirintul timpului.
La capătul unui coridor traversă o zonă de clarobscur, pătrunzând într-o sală
imensă. În centru, suspendat deasupra dalelor de piatră, se afla un glob sidefiu,
turtit la poli. Mari cilindri transparenţi ocupau restul spaţiului, iar prin bruma
depunerilor de condensare se zăreau trupuri, chipuri imobile. Erau acolo
reprezentanţi ai tuturor raţionalilor din metagalaxie, câte unul sau mai multe
exemplare pentru fiecare specie.
Khor Ub Nabor avea intuiţia unui amănunt esenţial pe care îl ignorase.
Încercă să îşi dea seama ce anume, dar imaginea începea deja să se destabilizeze.

*
 40

Se trezi în camera bazei planetare de unde plecase... sau nu. Când îşi scoase
onigrama, văzu că îi tremurau mâinile.
– Care sunt coordonatele spaţio-temporale? răsună vocea clară a xyodlartei.
Het van Karsa ezită un moment.
– Regret, nu vă pot spune. Trebuie doar să aflăm cine a construit edificiul şi
în ce scop.
– Un centru de regenerare? avansă Ur Dip.
Duarphul respinse cu un gest ideea.
– Să fim serioşi!... Pentru atâta lucru nu ne chemau de la capătul galaxiei.
– Prietene, eşti obosit, se răsuci Altaza spre denebian. Îl fulgeră brusc din
ochi: du-te şi odihneşte-te!
Ur Dip se retrase, dintr-o dată tăcut, umil.
– S-a stabilit starea indivizilor din cilindrii de conservare? întrebă Khor Ub
Nabor după plecarea denebianului.
– Sunt bioînvelişurile unor fiinţe vii, spuse van Karsa. Conştiinţa este
separată de trup, înregistrată pe o unitate informaţională.
Khor Ub Nabor se gândi câteva clipe intens. Ideea, ce i se păruse la început
absurdă, începea să capete consistenţă.
– Un fel de matriţe, rosti.
Altaza părea să aibă dificultăţi în a procesa conceptul.
– Ce anume?!
– Modele. Pentru toate fiinţele din metagalaxie.
– Cine şi de ce ar colecţiona exemplare ale raţionalilor?
– Nu! Am spus modele, mai precis primele modele.
Altaza izbucni într-un râs isteric.
– Insinuezi că... Cineva a creat toate speciile inteligente din Universul
nostru?
Khor Ub Nabor o fixă cu o expresie uşor amuzată. O xyodlartă care îşi
pierdea cumpătul? Iată ceva nou...
 41

– Ai reprodus exact sensul afirmaţiilor mele.

Întâlni privirea concentrată a lui Het van Karsa.
– De ce crezi asta?
– Denebianul din sală era identic cu Ur Dip, în schimb xyodlarta părea o
copie nereuşită – îi lipseau haloul şi... alte calităţi – un model primitiv, care apoi a
evoluat spre superba perfecţiune a Altazei.
– Aberaţii! pufni xyodlarta.
– Altaza.
Het van Karsa îi rostise numele pe un ton coborât, totuşi xyodlarta se
cutremură.
– Altaza, repetă duarphul, calci una dintre legile noastre. Ceea ce aspiri tu
este prea mult pentru o xyodlartă şi prea puţin pentru...
– Ajunge! Voi tăcea.
În glas îi răsunase teroarea, iar pe chipul crispat într-o mască zâmbitoare,
bronzul stelei Achernar pălise. Prin transparenţa epidermei se vedea reţeaua vinelor
albastre, subţiri, sub care Khor Ub Nabor surprinse o încâlceală de fire aurii.
Consilierul deveni încă o dată conştient de aura puterii pe care, sub calmul
aparent, personalitatea lui Het van Karsa o degaja. Amintirea primului contact îi
stăruia în memorie, nealterată. Atingere fugară, avea tulburătoarea viziune a
efluviilor de energie nesfârşit regenerate, unduind sub câmpuri de forţă sau
zbătându-se sub încătuşarea modelatoare a logicii.
Van Karsa se ridică:
– Camerele v-au fost pregătite. Vom continua – păru să caute cuvântul –
cercetările mâine dimineaţă. Entitatea fie cu voi!

Khor Ub Nabor făcuse câţiva paşi spre centrul camerei, când auzi în spatele
lui un declic: mecanismul uşii fusese închis pe dinafară.
 42

Rămase nemişcat, cu simţurile la pândă şi se întrebă – lucid, aproape curios –

cum va funcţiona capcana. Ridicându-şi privirea văzu o sferă argintie ce se rotea,
vibra, în căutarea ţintei vii pe care era programată să o distrugă. Arma, adusă din
sistemul deneb, îşi localiza victima după bătăile inimii.
Respiră rar, adânc, concentrându-şi energia somatică într-un focar unic. În
mâna dreaptă i se materializă conturul unui disc, căpătând treptat consistenţă. Când
strălucirea lui atinse vibraţia luminii pure, începând să pulseze, Khor Ub Nabor îl
aşeză pe masă şi se retrase încet, drămuindu-şi răsuflarea.
Se aruncă la podea cu o secundă înaintea exploziei... Se ridica, scuturându-se
de praf, aşchii de lemn şi tencuială, când apăru van Karsa. Duarphul nu întrebă
nimic, făcându-i semn să-l urmeze.

Xyodlarta citi încă o dată mesajul de pe Achernar: falsul duarph trebuia

eliminat, iar dovezile despre locul acela distruse. Simplu, nu? Dar nu ei trebuiau să-
l înfrunte pe Het van Karsa...
Ur Dip era treaz şi, după felul cum îi licărea ochiul, în tonuri tot mai şterse,
se aştepta la vizita ei.
– Ai dat greş pe navă. Ştii ce urmează? şuieră Altaza. Priveşte-mă!
Denebianul simţea fascinaţia ochilor ei supunându-l, frângându-i voinţa.
Durerea sfredelitoare îl făcu să se zvârcolească neputincios. Încă puţin şi...
Altaza se înfrână: dorea să îl pedepsească, nu să-l omoare. Îi întoarse spatele
şi plecă, dezgustată de vederea trupului scuturat de frisoane.

După ce se despărţi de van Karsa, Khor Ub Nabor se întinse pe patul din

noua lui cameră şi adormi. Se deşteptă după câteva ceasuri, cu senzaţia clară a unei
 43

revelaţii. Începea să intuiască taina teribilă ce apăsa – asemeni straturilor geologice

– asupra sălii din adâncuri, însă intrările labirintului temporal rămâneau blocate şi
se izbea de acelaşi perete impenetrabil. Căile duceau spre o zonă unde începutul şi
sfârşitul deveneau învolburările unui sorb uriaş, ce înghiţea materia şi energia. Nu
îndrăznea să privească prăpastia fluidă, din adâncurile căreia pândea pericolul
autoanulării.
După ceea ce i-a părut o veşnicie a prins să disearnă ritmuri cunoscute în
pulsul neîmblânzit al timpului. Încercând să se orienteze după jaloanele trecerii
anterioare, rătăci neajutorat şi orb prin spectrul de posibilităţi, până când se produse
o rupere în continuitatea vremii şi alunecă printre pereţii de lumină, redus la stadiul
unui foton, a cărui singură menire o reprezenta mişcarea...
Se afla în interiorul sălii subterane, printre nesfârşitele şiruri de cilindri.
Identificând trăsăturile fiecărui grup de raţionali, remarcă în aşezarea lor o anumită
logică, o subtilă gradare a calităţilor. Compară bioînvelişurile din cilindri cu
locuitori actuali ai galaxiei: unele caractere lipseau, altele avuseseră o evoluţie
surprinzătoare. Prezenţa globului turtit la poli îl intriga. Cu precauţie, îşi apropie
palmele de suprafaţa netedă. Deşi o anticipase, descărcarea energetică s-a produs
înainte de a-şi putea retrage mâinile.
Se pomeni cufundat în tărâmul fără margini al nopţii cosmice. Prin
întunericul punctat cu palide licăriri de stele, se infiltrau acorduri îndepărtate, ce
creşteau în intensitate, izbucnind în armonii ample, pe măsură ce din abisul galactic
răsărea o planetă albastră.
Şi Khor Ub Nabor văzu norii albi, plutind în oceanul limpede al atmosferei,
crestele unor munţi ieşind din ceaţa dimineţii, oglinda sclipitoare a mării care...
Suprapuse peste holograma purtată de timp imaginea actuală a Terrei, în care
cenuşiul devenise culoarea dominantă: o planetă muribundă, aridă, condamnată la
pieire, cu locuitorii reduşi la stadiul de primitivism, luptând pentru supravieţuire.
Alungă viziunea terifiantă şi... dureros de reală. Neregenerat, biocâmpul protector
 44

slăbea în intensitate. Dădu drumul globului şi lunecă în întunericul ce-l împresura,

îl înghiţea.
Când îşi reveni, Het van Karsa îi strângea încheietura mâinii şi o căldură
binefăcătoare i se răspândea prin trup.
– Îmi place curajul, gdarule, dar al tău seamănă a nebunie.
Khor Ub Nabor se chinuia să caute o replică potrivită când... Cum îi spusese?
Gdarule. Deci, ştia! Sau dacă nu, aflase sondându-i creierul cât timp fusese
inconştient.
– Ai de gând să mă denunţi Consiliului?
– Ce-aş câştiga făcând-o?!
Într-adevăr, ce l-ar putea tenta pe unul care trăise deja o mie de vieţi... Printre
modelele raţionalilor nu se afla niciun duarph, îşi aminti Khor Ub Nabor.
Constatarea – venită cu întârziere – îl contrarie, apoi înţelese.
– Da, confirmă Het van Karsa citindu-i gândul, suntem o rasă mai veche
decât a oamenilor.
– Şi ceilalţi?
– Sixieni, denebieni, xyodlarţi... Stăpânii de azi ai metagalaxiei! a râs
duarphul. Începutul a fost făcut de încrederea voastră în unelte perfecte: maşini
biologice capabile să evolueze şi să se reproducă. Hibrizii au supravieţuit declinului
civilizaţiei care îi crease şi, cum se puteau adapta oricărui mediu, în câteva milioane
de ani au cucerit universul.
– Ei ştiu adevărul?
– Care adevăr? Că sunt doar nişte maşinării complexe, născocite de oamenii
pe care îi dispreţuiesc?! Explică-i prietenei noastre Altaza modul cum au ieşit
strămoşii ei de pe banda rulantă a unei uzine înălţate de „primitivii“ terieni... În
milioane de ani au avut suficientă vreme să îşi făurească o istorie. Iar dacă bănuiesc
totuşi ceva, vor încerca să distrugă dovezile din sala subterană.
– Pot ajunge acolo?
Het van Karsa păru să ezite:
 45

– Tu ai ajuns, dar am citit în tine semnul Entităţii. Chiar dacă nu te-ai născut
duarph, ai fost antrenat după legile noastre. Ei nu stăpânesc bine căile temporale,
dar într-o zi o vor face.
– N-ar cuteza să înfrunte un duarph!
Khor Ub Nabor se încordă, încercând să se ridice.
– Linişteşte-te, rosti van Karsa.
Trupul celuilalt se supuse, relaxându-se, înainte ca sensul cuvintelor să
ajungă la creier.
– Trebuie să pleci, aici eşti în pericol, reluă van Karsa.
– N-am unde să mă duc. Gdaria nu mai există. După atacul xyodlarţilor,
supravieţuitorii s-au refugiat pe Shalag, unde mediu ostil a făcut imposibilă
adaptarea. Sunt ultimul gdar. În Eridani am încercat să devin un duarph.
– Şi... aproape ai reuşit.
Het van Karsa rămase pe gânduri. Modul în care gdarul ştiuse să lupte, să
supravieţuiască, impunea respect. Ce fel de fiinţe erau oamenii? Atât de vulnerabili
fizic şi totuşi...
– Pentru ce ai riscat acceptând numirea de consilier şi apoi misiunea?
– Ca să opresc vânătoarea de oameni, pustiirea Terrei... Ascultă duarphule,
de ce mă ajuţi?
Chipul lui Het van Karsa se întunecă. Ar fi dorit... deşi, martoră fie Entitatea,
nu ştia de ce. Dar pentru Khor Ub Nabor nu se mai putea face nimic. De aceea
tresări auzindu-l:
– Viaţa mea nu contează... Eşti puternic, duarphule, împiedică nimicirea
oamenilor!
Khor Ub Nabor aştepta încordat. Nu avea dreptul să îi ceară asta, totuşi o
făcuse. Dacă era adevărat ce se spunea despre duarphi – că dirijau dezvoltarea
raţionalilor în metagalaxie – atunci o făceau cu discreţie, preferând căile mai lente
şi mai sigure, având înţelepciunea să nu facă uz de superioritatea lor evidentă.
 46

– Voi încerca, rosti Het van Karsa, iar cuvintele sale valorau cât un jurământ.
Pleacă acum, nava mea este pregătită pentru decolare.
Când părăsi camera, desluşi în privirea duarphului milă, sau poate i se
păruse. Mergea spre platforma hangarelor, încercând o stare de spirit nouă, de pace
şi împăcare cu sine. Dintotdeauna, existenţa i se supusese unui singur ţel, pentru
care ştiuse să îşi înfrângă slăbiciunile; acum, învăţase să spere.
– Omule!
Cuvântul sfichiui ca un bici. În primul moment rămase locului, apoi se răsuci
lent, căutând să câştige timp. Altaza ţinea îndreptat asupra lui un delurotron, iar Ur
Dip îi tăiase retragerea.
– Te înşeli, Altaza, rosti cu un calm pe care nu-l simţea. M-am născut pe
Gdaria, planeta colonie unde v-aţi încercat precizia tirului atomic.
– Un motiv în plus ca să ne urăşti. Credeai că este de ajuns să furi numele
unui duarph pentru a scăpa judecăţii Consiliului?
În mijlocul frazei Altaza trase, dar câmpul protector devie fascicolul. Khor
Ub Nabor se aruncă asupra lui Ur Dip, tăindu-i gâtul cu o precizie chirurgicală.
Apoi, urcă scările câte două odată şi ajunse la hangarul de unde căile spaţio-
timpului îi erau deschise. Deodată, se opri: cunoştea secretul cilindrilor, iar
Consiliul nu putea îngădui răspândirea lui. Vor pulveriza Terra, iar apoi...
Nava lui van Karsa se afla la câţiva paşi. Civilizaţia duarphilor stăpânea
timpul şi distanţele, iar legenda despre astronavele lor făcuse înconjurul galaxiei.
Cu un asemenea vehicul, patrulele Consiliului nu l-ar ajunge niciodată. O clipă, o
singură clipă ideea îl ispiti... Dincolo de cupola transparentă a hangarului începea
infinitul lumilor libere. Peste toate se suprapuse însă imaginea Terrei.
Informaţiile din creierul său nu trebuiau să ajungă în mâna Consiliului. Se
concentră, ştergându-le din memorie. Anulă şi biocâmpul protector.
Aşteptarea nu dură mult, silueta xyodlartei apărând ca un contur luminos.
Ridică arma şi fixă declanşatorul, reglând fascicolul la intensitatea medie. Întocmai
 47

cum bănuise, aveau nevoie de trupul şi, mai ales, de creierul său. În secundele de
agonie, Altaza spera să-l sondeze.
Urmări degetele xyodlartei mişcându-se implacabil... O explozie de alb
inundă totul în jur şi ceva se rupse înăuntrul său. Un ultim mesaj-gând concentră,
eliberând, energia sa psihică:
Het van Karsa... nu uita...
Înainte de a muri, văzu ca prin ceaţă chipul Altazei aplecându-se asupra lui.
Şi ultimul gdar se pomeni admirându-i precizia plină de graţie a mişcărilor.
Cu adevărat, îşi spuse cu amară ironie, omul inventase nişte unelte perfecte.
 48

VÂNĂTORUL DE FRELI

Cu un gest reflex, Thorn verifică hadra, punând-o în teaca de piele. Lovit în

plin zbor, frelul zăcea pe ierburile îngălbenite de suflarea toamnei, trupul său gol şi
foarte alb oferind imaginea vulnerabilei neputinţe. Îl întoarse cu faţa în sus cu
vârful cizmei, atent să nu-i atingă aripile membranoase, cu nervurile zdrobite. Îi
dădu la o parte părul încâlcit, descoperind chipul unui tânăr cu trăsăturile crispate în
strigătul dinaintea căderii: larg deschişi, ochii de un violet intens, aproape negru,
aţinteau cerul spre care dorise să se înalţe.
După ce aşeză emiţătorul pe pieptul frelului, lângă floarea roşie a rănii, Thorn
se retrase, lăsând restul pe seama Deratului. Echipa de intervenţie aştepta întotdea-
una ca Vânătorul să se îndepărteze, căci nimeni nu dorea să-i întâlnească privirea
îngheţată, ori să admire iuţeala cu care mânuia hadra.
Vânătorii de freli erau o categorie aparte printre locuitorii Ortisului –
detestaţi, necesari, de neînlocuit. Paşii le răsunau solitari pe străzile metropolei,
însoţiţi doar de faima lor sumbră. Cei asemeni lui Thorn îndeplineau un rol vital
pentru comunitate, împiedicând numărul frelilor, crescut îngrijorător în ultimul
timp, să depăşească o anumită limită. Sănătatea morală a cetăţenilor nu trebuia
tulburată de indivizi ce refuzau cu obstinaţie să se integreze organizării destinelor
pe nivele de eficienţă, într-un sistem care, în ansamblul său, părea ideal.
Primele simptome ale ciudatei maladii – numită „nostalgia zborului“ – fiind
greu detectabile, boala rămânea ascunsă, cel atins de morb continuând să se
comporte o vreme ca un cetăţean obişnuit, pierdut în anonimatul mulţimii. Formele
de manifestare erau diferite de la un caz la altul, însă toate victimele contaminării
dovedeau un inexplicabil instinct de izolare şi neîncredere în perfecţiunea societăţii,
culminând cu o dorinţă anormală de a se individualiza. Încercau să scape
controalelor, dar erau reperaţi după culoarea violetă a ochilor, element ce trăda faza
paroxistică a bolii.
 49

Traiectoriile dezordonate şi aparent întâmplătoare alese de cei pe care

autorităţile îi numeau freli convergeau spre o anumită zonă din centrul metropolei:
Parcul.
Abandonat dezlănţuirii de vitalitate a naturii, care îl transformase într-o
pădure sălbatică şi de nepătruns, acesta devenise singurul refugiu pentru freli. Cei
porniţi în căutarea lor erau aşteptaţi zadarnic să se întoarcă în oraş... Nimeni nu ştia
ce se petrece sub frunzişul de un verde apăsător şi în spatele aburilor cu miros de
humus. Lumini stranii străluceau efemer în fiecare seară deasupra pădurii, oferind
un spectacol în acelaşi timp feeric şi ameninţător.
Cum zvonul despre o armă secretă îndreptată împotriva Ortisului neliniştea şi
inflama spiritele, autorităţile au trimis împotriva rebelilor nişte exterminatori
eficienţi, invincibili: Vânătorii de freli.

Intrând în Parc, Thorn văzuse din nou enigmaticele lumini aprinzându-se pe

cerul nopţii. Tăcută, pădurea îl înconjura cu atâta încremenire, de parcă însuşi
mecanismul inexorabil al timpului şi-ar fi încetinit ritmul... În catedrala verde nu
existau drumuri, nici măcar poteci, iar atmosfera era impregnată cu miresmele tari
şi ameţitoare ale unor flori al căror nume îl uitase. Frelii rămâneau nevăzuţi – deşi
le simţea prezenţa în fiecare clătinare a frunzişului, în zbaterea vântului rămas
captiv între trunchiuri – mediul complice al pădurii transformând victimele
inofensive în adversari redutabili.
Departe de geometriile sterile ale construcţiilor şi de grandoarea fadă a
monumentelor închinate eficienţei, menirea de oraş-total a metropolei îşi pierdea
înţelesul. Puterea dominatoare a Ortisului asupra oazei verzi slăbise, aceasta
devenind sanctuarul celor care evadau din limitele normalităţii. Frelii nu acceptau
să îşi integreze vieţile fluxului citadin, susţinând un crez eretic: orice model aparent
desăvârşit conţine germenii propriei distrugeri.
 50

Thorn îşi alungă gândurile, încercând să se concentreze asupra datoriei sale.

Mai mult decât reminiscenţele trecutului îl chinuia o senzaţie incertă, asemănătoare
unei căderi în gol, cuprinzându-l de îndată ce se abandona somnului. Vânătorul pe
care nimic nu-l înspăimântase până acum, începea să se teamă de coşmarul fiecărei
nopţi, mereu acelaşi: prins într-o crisalidă gelificată, se contorsiona, lovea,
încercând să scape din capcana înăbuşitoare.
Săptămâni întregi rătăcise prin pădure, găsind numai urme vechi ale trecerii
frelilor, până când, într-o seară, observă lucirea unui foc. Se apropie neauzit, umbră
în beznă, gata de orice. Apoi... Mâna i se încleştase pe hadră şi Thorn ţâşni
fulgerător în mijlocul cercului de trupuri.
Strigătul de atac al Vânătorilor îi muri însă pe buze, căci nicio tresărire pe
chipurile destinse, luminate de reflexele flăcărilor, nu arăta că recunoscuseră, sub
înfăţişarea lui, Prigonitorul. Bărbaţii şi femeile îşi ridicară spre el ochii
fosforescenţi, doar o clipă, ignorând ameninţarea armei. Descumpănit de privirile
ce îl fixau fără teamă, Thorn desluşi în expresia lor infinită înţelegere şi milă; şocul
îi zgudui raţionamente, îi spulberă convingeri pe care le crezuse de neclintit.
Debusolat, se retrase încet, pas cu pas, în desişurile care înconjurau luminişul ca
pânza unui păianjen vegetal.
Pentru Vânător, frelii reprezentaseră doar ţinte uşor de reperat pe cerul
albastru, zburând întotdeauna sub urzeala norilor. Îi vedea pentru prima dată ca
fiinţe umane, semeni de-ai lui totuşi străini, năzuind spre un ţel comun: procesul
miraculos al devenirii, al transformării în altceva. Întâi, renunţaseră la veşminte şi
locuinţe, considerându-le inutile sau convenţionale. Apoi, fuga de uniformitatea
sufocantă a oraşului îi reunise în Parc.
Thorn era mereu prudent, pregătit de ripostă, dar curând îşi dădu seama cât
de inutilă îi era veghea. Se simţea sătul de toate, ca şi cum oboseala atâtor vânători
l-ar fi ajuns deodată din urmă. Rămase totuşi treaz lângă frelii ce dormeau liniştiţi,
visându-şi aripile. Privindu-i se întreba fără voie: cu ce puteau ameninţa Ortisul
nişte inadaptaţi, suferind de nostalgia zborului?
 51

În zilele următoare, Thorn rămase în tabăra frelilor. Neîncrederea îi dispărea

treptat, deşi acceptarea cu care aceştia răspundeau rezervei sale îl nedumerea
profund... Abia se deprinsese să trăiască printre exilaţii din Ortis când avu o nouă
revelaţie: într-o poiană înconjurată de labirintul verde, zeci de aripi învolburau
aerul deasupra copacilor.
Frelii zburau foarte jos, aproape atingând coroanele foşnitoare. Se ridicau de
la pământ fără efort, avântându-se într-o ascensiune rapidă, urmată de câteva
momente de planare... Vederea lor trezea în Thorn ceva nedefinit, ca o durere
fizică. Supunându-se unui instinct arhaic, primar, asemănător cu nevoia de spaţii
vaste a larvei închise în roca străveche, îşi scoase uniforma şi rămase tremurând –
de frig, de frică? – în lumina dimineţii. A fost de ajuns să îşi întindă aripile
nevolnice – într-o încercare stângace de a scăpa din strânsoarea gravitaţiei – pentru
ca impulsul subit şi irezistibil să dispară.
Acea clipă insignifiantă purta însă în ea germenii veşniciei.

Thor zbura – peste copaci, peste poiana frelilor. Şi, la fel ca în vis, se simţea
liber, stăpân al văzduhului. Nemărginirea cerului îl integra, dându-i o senzaţie
deplină, de fiinţă solară şi eternă. Acolo sus, imaginile dobândeau o grandoare
impresionantă. Înconjurat de cealaltă junglă – de ciment, metal şi sticlă – Parcul
rămăsese ultima zonă cu vegetaţie într-o lume stearpă, cenuşie.
Thorn avea tentaţia de a se ridica la înălţimile ameţitoare unde atmosfera nu
se rarefia, ci devenea mai bogată în oxigen, ca şi cum... Încă un mister în atâtea
altele, fiindcă Parcul era un teritoriu al paradoxurilor.
Oraşul trebuia să se sfârşească undeva, credeau frelii, avântându-se spre cer,
tot mai sus: poate că unul din ei va vedea tărâmurile necunoscute de la graniţa
Ortisului. Ce sperau să găsească dincolo? Păduri, lacuri, munţi? Toate dispăruseră
 52

demult, transformate într-o imensă câmpie aridă, însă rebelii înnaripaţi refuzau să
accepte realitatea.
Într-o zi, în poiana unde frelii veneau să deprindă zborul nu găsi pe nimeni.
La ceasul când bătăile de aripi ispiteau zarea, totul devenise pustiu, tăcut,
încremenit. Iarba era strivită de şenile şi tălpile cizmelor, arsă cu văpaia
nimicitoarelor helosuri. Din arborii doborâţi de vehiculele Deratului, seva se
vărsase ca un sânge de chihlimbar.
Zgomotul unor motoare îl făcu să tresară şi o luă la fugă printre copaci.
Ghimpii tufişurilor îi zgâriau umerii, aripile, dar nu putea să se oprească, nu înainte
de a parcurge o distanţă care să îi dea sentimentul unei relative siguranţe.
Ca şi el, frelii scăpaţi din capcana Vânătorilor se întorceau în tabără pe rând,
istoviţi, cu paşi şovăielnici; pe feţele prelungi şi triste, de îngeri căzuţi, suflarea
otrăvită a nefiinţei întuneca strălucirea ochilor violeţi. Când se adunară în jurul fo-
cului, destule pietre au rămas neocupate: vânătorii de freli fuseseră eficienţi şi de
data asta... Nici măcar luminile de pe cer, mai numeroase ca niciodată, nu reuşeau
să îi scoată din apatia în care alunecaseră ca într-o transă. Din locul unde se aflau
nu se vedea decât reflexia fulgerelor îndepărtate, scăldând chipurile într-o lucire
spectrală. Frelii chiar nu ştiau ce însemna straniul fenomen sau... nu voiau să-i
spună?
La început erau mulţi cei adunaţi serile lângă dogoarea focului şi care, în
zori, plecau spre poiana unde învăţau Zborul... Cu trecerea vremii însă, cercul de
piatră ajunsese să reunească doar câţiva refugiaţi din Ortis. Ceilalţi căzuseră
victime Vânătorilor sau dispăruseră spre o destinaţie necunoscută.
Într-o noapte, Thorn se pomeni din nou în atemporalitatea somnului şi
coşmarul crisalidei-închisoare. Era sfâşiat de o aprigă nevoie de albastru, iar
chemarea spaţiilor vaste îl domina, îl sfârteca pe dinăuntru până ce durerea l-a
trezit.
Sau poate fusese trosnetul unei crengi, foşnetul desişurilor, o răsuflare?
 53

Unul dintre freli dispărea printre desişuri... Să-l aştepte, să îl umărească?

Exilaţii din Ortis cunoşteau potecile ce împânzeau întreg Parcul: erau întortocheate
şi uneori dispăreau cu totul, însă deprinderile de vânător l-au ajutat pe Thorn să nu
rămână în urmă.
Ajungând într-un luminiş ascuns în labirintul vegetal, l-a găsit pe frel arcuit
într-o poziţie fetală, cu spatele curbat şi genunchii strânşi la piept. Rămase astfel,
nemişcat, cataleptic, cu aripile învelindu-l ca într-o crisalidă, până la apusul
soarelui, când ceva l-a scos din încremenire.
Aripile îi crescuseră în lungime şi amploare; le-a desfăcut, iar după o clipă de
ezitare Thorn a făcut la fel. Frelul alerga acum şi l-a văzut înălţându-se spre cerul
incendiat de crepuscul. L-a urmat, învingându-şi îndoielile – avea de ales?
Deasupra orizontului, imensa pleoapă a cerului rămăsese întredeschisă ca o
poartă spre alte dimensiuni. Suiau vertical, mereu mai sus, mai departe.
Frelul nu privea înapoi, continuându-şi neabătut zborul... Thorn se ţinea după
el, deşi aripile îi amorţiseră, inima îi bătea nebuneşte în piept. Frelului părea un
contur mişcător pe fundalul întunecat al bolţii, unde o nebuloasă îşi risipise
pulberea aurie. Aici, lumina stelelor suferea un straniu fenomen de refracţie, ca şi
cum...
Thorn nu avu vreme să îşi verifice observaţia, căci o explozie puternică îl
orbi, unda de şoc izbindu-l cu violenţă. Mintea i se golise de orice gând, păstrând o
singură imagine halucinantă: trupul frelului, lovindu-se de o barieră invizibilă şi
explodând!
Într-un târziu, aproape prea târziu ieşi din vârtejul care-l răsucea, îl zguduia,
în timp ce ploaia incandescentă îi cădea pe aripi, necruţătoare... Reuşi să îşi
încetinească prăbuşirea, planând căteva clipe, apoi pământul a venit parcă spre el,
să îl înghită, să-i pedepsească nesăbuinţa... Au urmat izbitura, durerea scurtă,
năucitoare, negura care l-a înghiţit odată cu ultima certitudine:
Ortisul le luase totul, până şi Zborul.

*
 54

Trecuseră doi ani de când Thor străbătea taberele frelilor, vorbindu-le celor
de acolo. Aripile nu-i mai puteau sluji la zbor, iar umerii, spatele îi purta urme de
arsuri şi cicatrici. Fusese dincolo de nori, de unde nu se întorcea niciunul dintre cei
atraşi de înălţimi.
Exploziile de pe cerul nopţilor erau trupuri ce explodau lovindu-se de cupolă
– le-a spus exilaţilor din Ortis. Zborul însemna sinucidere lentă dar sigură pentru
freli, înfrânţi de obstacolul ivit în calea dorinţei lor ancestrale de libertate. Imensul
dom invizibil transformase oraşul-total într-un terarium.
Şi totuşi, privind uneori bolta-închisoare pe care nu o mai luminau noaptea
fulgere argintii, Thorn se gândea la magnifica senzaţie a zborului, dorind ca frelii să
se poată înălţa cândva din nou.
Dincolo de cupolă.
 55

LUMEA WURILOR

Ghearele de obsidian ale wurului se înfipseră în pielea acoperită cu plăci

solzoase. O atingere a cililor terminali, secretând lichidul sedativ, făcu să înceteze
zbaterea victimei, iar filamentele palpatoare îi fixară plasa de senzori. Extrem de
mobile, tentaculele căutau zonele vulnerabile, la nivelul cărora stabilitatea
biostructurii era mai mică. Ramificaţiile opalescente vibrau de excitare când wurul
se pregăti să absoarbă informaţia inclusă în câmpul semnalelor modulate şi s-o
integreze propriului sistem. Îşi retrase însă imediat senzorii, ridicându-şi din nou
braţele spiralate, într-o unduitoare chemare. Aspida avea o activitate mentală
săracă, redusă la setul de reflexe necesare supravieţuirii. Nu făcuse decât să-i
amăgească foamea, în creierul ei inferior existând doar senzaţii şi instincte primare:
gustul cărnii devorate rapace, căldura animală a prăzii, amintirea vânătorilor
trecute, a pândelor între pietrele fierbinţi ale pustiului.
Scârbit, wurul îşi schimbă culoarea purpurie într-un violet intens şi dădu
drumul reptilei. Aspida rămase întinsă pe nisip, scuturată încă de spasme. Părea
ameţită; îşi pierdea puterile, odată cu veninul mortal, prelins printre şirurile de dinţi
curbaţi spre interior, ca nişte cârlige. O privi cum se târa spre ochiul argintiu al
lacului, cu mişcări şovăielnice, dictate de o voinţă străină: când atinse suprafaţa
încremenită, pielea aspidei începu să fumege, arsă de acizi, dar nu se opri, se
scufundă încet, urlând şi zbătându-se în chinurile agoniei, până ce fluidul îşi refăcu
deasupra pânza continuă, netulburată de vreo undă.
Auzi un fâlfâit greu de aripi şi ţipete ascuţite care sfâşiau albul văzduhului:
cerul se întunecă la trecerea stolului de simorgi, deşi, simţindu-i prezenţa, zburau la
mare înălţime, ocolind primejdioasa vecinătate. Wurul ignoră păsările şi,
întinzându-şi tentaculele, se lăsă mângâiat de razele astrului invizibil. Era stăpânul
necontestat al acelor locuri, unde trecerea făpturii sale terifiante nu făcea altă umbră
decât cea a spaimei. Nimeni n-ar fi îndrăznit să-i dispute domeniul: nici turmele
 56

uriaşilor tanini care îi încălcau câteodată teritoriul, nici aspidele cu răsuflarea

otrăvită ori varanii cei solitari, având spinările blindate şi limba despicată, nici
gillele a căror descărcare electrică ucidea de la distanţă.
Forţa psihică de dominare a wurului asupra creaturilor din deşert era totală şi
absolută, dar feţele puterii sunt nenumărate şi, în risipa aceea de trupuri, hrana
senzitivă se împuţinase... Apariţie temută, rătăcea prin întinderea aridă a podişului,
urmând, în căutare de vânat, itinerarii complicate, niciodată aceleaşi.
Era, de secole, prizonierul acestui univers – totuşi, în straturile vechi ale
memoriei sale stăruia o imagine vagă despre existenţa unei alte lumi, de o
ameţitoare bogăţie senzorială.
Amintirea cobora mult în timp – făcând trecutul să devină accesibil – până
într-o epocă aproape uitată, în care trăise din gândurile subtile, dorinţele sofisticate,
simţămintele gradate aparţinând unor minţi superioare. Le sorbea avid, fără efort
sau discernământ, lăsându-se pătruns de ele, într-un delir al opulenţei. Fiinţele care
îi hrăneau pofta nesăţioasă erau nefiresc de fragile – învelişurile lor biologice
degradându-se în faza finală a contactului cerebral – însă rezerva de vibraţii
mentale se arătase inepuizabilă.
Wurul urca uneori pe promontoriul de stâncă, unde, suspendat peste oglinda
argintie a lacului, urmărea jocul umbrelor pe suprafaţa translucidă. Chipuri
plăsmuite din ceaţă se succedau – prea repede pentru a reuşi să le discearnă, să le
fixeze – descompuse în neclintirea pânzei fluide, nelăsând să se distingă contururi
clare sau detalii ale fizionomiilor. Fragmente de idei, reflecţii, ajungeau până la el,
dispărând apoi în neant, înainte de a le surprinde esenţa. Reprezentau ecouri din
cealaltă dimensiune, pe care o părăsise, supunându-se unei voinţe mai puternice
decât a sa. Redus la neputinţă, înnebunit de iluzia apropierii nălucilor ademenitoare
şi imposibil de atins, privea fascinat dansul himerelor.
Nerăbdător, aştepta să apară un chip. De sute de ani se pregătea pentru
întâlnire, încercând să-i regăsească trăsăturile în pendularea haotică a fantasmelor.
 57

Ştia că-l va recunoaşte: ura îl săpase adânc în memoria sa nemuritoare. Era chipul
celui care îi hotărâse exilul, interzicându-i accesul spre lumea din adâncul lacului.
În crepusculul aparent captură un siruş – făptură cu labe de leu, capul ca al
unui şarpe şi un corn de hiacint în frunte – însă animalul muri din primele secunde
ale contactului. Mai târziu, urmărind o turmă de tanini, i se întâmplă să confunde
structurile anorganice – al căror spectru magnetic oferea o imagine statică,
monocromatică – cu ţesuturi vii, receptate într-o continuă schimbare de nuanţe.
Când, istovit şi furios, îşi reluă locul pe promontoriu, biocâmpul îi coborâse
sub limita optimă. Trecuse în repaus senzorial, mulţumindu-se să observe curgerea
imaginilor, când, din stratul profund al conştienţei se născu un presentiment,
alertându-i senzorii. Nu se înşela, şi cum emisia inconfundabilă de radiaţie
biologică îl trezise din toropeală, îşi concentră fluxul atenţiei, captând un ritm beta
stabil şi sincronizându-se la el.
Impactul cu forţa materializată a gândurilor venite de dincolo îl deconcertă:
să fie cu putinţă?! Foamea, nerăbdarea, îi vibrau în fiecare celulă a trupului. Cum
celălalt se dovedea neaşteptat de puternic, interveni un moment în care raportul
pradă-vânător păru gata să se inverseze, dar wurul încleştă ghemul fremătător şi
alunecos – mentalul duşmanului său. Ritmul delta, al suferinţei, domina acum
vibraţiile primite, zbuciumul lor reflectând surpriză, panică; totul părea sfârşit, când
mintea captivă avu o ultimă tresărire, dorind să scape din capcana devoratoare.
Încercând să reţină imaginea ce începuse să se îndepărteze, să pălească,
tentaculele wurului se contorsionau în gol, ghearele i se înfigeau în stânca dură. Se
prăbuşi în hăul aflat dedesubt, dispărând în adâncul lacului de argint, a cărui
suprafaţă până atunci perfect netedă rămase o vreme tulburată de unde circulare...

*
În timp ce se privea în oglinda aburită de trecerea secolelor – constatând din
nou asemănarea până la identitate a chipului său cu austerele trăsături ale
primului McDuncan, întemeietorul clanului – Robert simţi întâi o apăsare la
 58

tâmple, apoi durerea deveni intensă, insuportabilă, începând să semene cu o

senzaţie de cădere în gol. Prăbuşit în genunchi, se zbătu cu disperare,
împotrivindu-se acelui ceva monstruos, de neconceput, care îl trăgea în abisul din
spatele ramei aurii.
Cadavrul lordului Robert McDuncan, descendent al unei familii nobiliare din
Highland, a fost descoperit în sala armelor din castelul Aberdeen. Ochii larg
deschişi, sticloşi, păstrau o expresie de groază, ca şi cum, în clipele din urmă se
aflase înaintea unei vedenii halucinante.
Doctorul chemat să constate decesul observă un obiect insolit între stindarde,
blazoane, scuturi şi armuri: lângă tabloul unuia dintre strămoşi – un cavaler
templier din secolul al XII-lea, ce părea abia întors din cruciadă – se afla o oglindă
veneţiană, la fel de veche.
Examinând corpul neînsufleţit, doctorul remarcă sclipirea cioburilor de
cristal împrăştiate pe haine, pe covor... Privind neîncrezător suprafaţa intactă, fără o
fisură a oglinzii se grăbi să pună diagnosticul – congestie cerebrală – îşi luă geanta
cu instrumente şi părăsi locul care-i inspira o inexplicabilă teroare...
 59

ZORII PUSTIEI

Noi, darfii, trăiam fericiţi şi liberi sub cerul albastru al pustiei, crezându-ne –
în deşarta noastră semeţie – urmaşii poporului ales. Iubitori de orizonturi largi, dis-
preţuiam umbra înşelătoare a zidurilor menite năruirii, urmând – împreună cu
întregul nostru avut – destinul rătăcitor al caravanelor. Am nesocotit întotdeauna
seminţiile nevolnice care se închinau lui Thaal, cel cu o mie de chipuri, sau
puterilor tenebroase ale nopţii şi n-am făcut legăminte de credinţă zeilor nevăzuţi,
nici n-am adus ofrande idolilor singuratici, ciopliţi în piatra falezelor. Nimic nu ne
putea stinge din priviri febra depărtărilor şi, poate, nesăbuita noastră cutezanţă a
fost aceea care ne-a pierdut.
Ne obişnuisem cu peisajul sălbatic şi neprimitor al deşertului, descoperind în
obositoarea lui monotonie o frumuseţe primară. Luni întregi, nisipul ne ardea
tălpile, iar valurile de arşiţă ne învăluiau toropitoare, pentru ca, într-o zi, mânia
învolburată a cerului să reverse brusc potopul, înecând sub şuvoaie rănile
pământului.
Iubeam înserările de purpură, învelind într-o mantie întunecată încremenitul
ocean al dunelor, până în clipa când soarele cobora spre tainicu-i repaos, iar Luna,
strălucitoare ca bronzul oglinzilor vechi, se arăta deasupra nemărginirii de nisip.
Ecoul fericitelor vremuri trecute, dar nicidecum uitate, ne-a urmărit mereu cu
seducătoarea lui chemare, chiar şi acum, când legile aspre ale firii s-au întors
împotrivă-ne şi am ajuns înstrăinaţi de tot ce am fost odinioară.
Ne vom aduce însă aminte întotdeauna de noaptea ceţoasă în care zvonuri de
spaimă umpleau tabăra, iar animalele înnebunite se zbăteau în legături, presimţind
vremea nenorocirilor.
Chiar înainte de sosirea zorilor, o sabie de lumină a despicat bolta, trezind
din somnul milenar umbrele călăreţilor fără nume ai deşertului. Orizontul s-a făcut
de cenuşă, ascunzând cutremurătorul sabat al stihiilor dezlănţuite, gata să se
prăvălească peste noi din înalturi, nimicindu-ne cu fulgere de foc. Curând însă, fără
 60

ca ploaia dătătoare de viaţă să stingă însetarea nisipului, negura ce prevestise

deluviul a început să se împrăştie în cele patru zări. De pe malul mării înspumate
priveam înfioraţi agonia furtunii...
Deodată, văzduhul s-a limpezit şi cu toţii am văzut cum – deşi soarele se afla
la locul său pe cer – din furia nedomolită a talazurilor răscolite de curenţi se
ridicase un astru nou şi strălucitor. Departe în larg, născute din fierberea
zbuciumatelor ape, o mulţime de capete verzi, solzoase, veneau ameninţătoare spre
noi. Cuprinşi de o spaimă ce ne-a răpit cu totul dreapta judecată, am alergat înapoi
spre dunele înalte, strivindu-i pe cei rămaşi în urmă şi lăsându-ne pruncii pradă
creaturilor hidoase ale mării...
În zadar am implorat nisipul să ne acopere, ascunzându-ne privirii lor
neîndurătoare; zadarnică a fost lupta dată cu îndârjirea disperării de cei mai curajoşi
dintre noi. Încălecaţi pe lighioane fără seamăn, fiii adâncului au trecut peste dune
într-o cumplită cavalcadă, răscolind colbul pustiei sub copitele de fier. Ne-au
izgonit din văgăunile munţilor, otrăvind cu răsuflările lor ucigătoare intrarea
peşterilor unde ne găsisem vremelnic adăpost. Ne-au urmărit ca un blestem, dincolo
de oboseală şi de moarte, până când, istoviţi şi împuţinaţi, am renunţat la
încrâncenata noastră împotrivire, acceptând sclavia umilitoare pentru a ne feri
neamul de pieire.
Pierdusem orice speranţă – căci soarta se arăta mereu de partea străinilor –
dar înverşunata prigoană a încetat şi vieţile celor care scăpaseră au fost cruţate.
Păzindu-ne cu străşnicie, învingătorii ne-au mânat departe, în inima pustiei, unde –
supunându-ne unei vreri potrivnice dorinţei noastre – am pus temeliile stră-
lucitorului oraş Ur.
Îngropând sub lespezile de bazalt pierduta libertate, am durat întru veşnicie
ziduri groase, cupole şi turnuri uriaşe în care să zacă ferecate comorile
stăpânitorilor. Ridicat în vremurile întunecatei robii – mărturie a durerilor şi urii
nestinse a darfilor – oraşul creştea neîncetat, întinzându-şi aripile de piatră peste
deşert. Ne împresura cu labirintul străzilor înguste, răpindu-ne orizontul cu măreţia
 61

palatelor, ale căror faţade nu dezvăluiau trecătorului decât porţi masive şi creneluri
sumbre. Fără misterioasa oglindire a cerului în adâncul fântânilor, apa din marile
bazine îşi pierduse limpezimea şi puterea de a învinge setea, devenind tulbure,
mâloasă.
Puţini dintre noi se mai încumetau să conducă lungile caravane, ce purtau
acum averile străinilor spre o ţintă necunoscută. Când cei care părăseau semeaţa
zidire nu s-au mai înapoiat, am înţeles că deşertul, cândva prieten, ni se ridica
împotrivă.
Născuţi sub semnul robiei, copiii noştri nesocoteau rânduiala străveche,
întristându-ne inimile cu purtarea lor nesăbuită. Au deprins gustul bucatelor alese
şi-al festinurilor prelungindu-se până în zori, iar ameţitoarea licoare a vinului îi
îndemna la isprăvi nelegiuite. Râvneau straiele bogate şi palatele fastuoase în care
locuiau străinii; preţuind totul în aur sau argint, deveniseră de două ori sclavi: ai
stăpânilor şi ai propriei lăcomii.
Cârmuitorii cetăţii părăseau rareori citadelele închinate slavei lor, iar atunci
porţile grele rămâneau deschise doar pentru scurtă vreme, fiind repede zăvorâte în
urma monştrilor de metal. Câteodată, un vaiet prelung – ca strigătul însingurat al
fiinţelor chinuite de nostalgia altei lumi – venea din subteranele vreunui palat,
înspăimântându-i pe cei aflaţi în preajmă; cutremurându-se, bătrânii darfi
recunoşteau chemarea lighioanelor nepământene pe spinările cărora cuceritorii
ieşiseră din mare.
Până şi copiii îşi amintesc de zilele când străinii au hotărât deodată şi fără
vreo pricină anume, să părăsească oraşul. Pornind într-un inexplicabil exod peste
întinderea deşertului ne-au cerut ca, până se vor întoarce, să păstrăm legile
statornicite de ei, altfel vor trimite asupră-ne prăpădul focului.
Pregătirea Marii Caravane n-a fost un prilej de cântece şi bucurie pentru
poporul din cetate, darfii petrecând convoiul în tăcere, căci se temeau de sensurile
ascunse ale neaşteptatei plecări a străinilor, mai mult chiar decât de cruda lor
stăpânire.
 62

Clepsidra timpului, măsurând trecerea secolelor şi succesiunea rânduită a

generaţiilor, s-a oprit în ziua când poarta masivă – ferecând teritoriul interzis al gră-
dinii unui palat – s-a prăbuşit într-o movilă de moloz, praf şi cenuşă, împrăştiată de
suflarea vântului. Întâi temători, apoi însufleţindu-ne pe măsură ce numărul nostru
sporea, am dărâmat porţile palatelor, iar magnificele bolţi sub care răsunaseră paşii
stăpânitorilor s-au umplut de strigăte, chemări, râsete – eram, în sfârşit, liberi!
Înăuntrul măreţelor edificii n-am găsit nici arme, nici comori; doar uşi zidite
la capătul coridoarelor pustii, încăperi goale şi scări ducând spre nicăieri. N-am
aflat nimic înspăimântător în aceste locuri şi, înţelegând că timpul robiei la trimişii
apelor trecuse, ne-am apucat să năruim simbolurile umilinţei; nu ne-am îngăduit
odihna până ce toate construcţiile poruncite de foştii stăpânitori n-au fost sfărâmate.
Când şi ultima piatră a hulitelor edificii s-a prefăcut în pulbere, am ieşit
înaintea mulţimii adunate lângă zidul de răsărit al cetăţii. Le-am vorbit îndelung, cu
chibzuinţă, despre tărâmul nesfârşit al dunelor, făgăduit seminţiei noastre în veac,
dar nici cuvintele mele înţelepte, nici dreapta mânie ce m-a cuprins în faţa orbirii
lor nu le-a clintit nebunia.
Voiau să rămână?!
I-am părăsit atunci – căci zorii pustiei mă chemau spre alte orizonturi – iar ei,
darfii, au început acolo, în oraşul robiei, să construiască pe vechile temelii, noi pa-
late.
 63

CETATEA FĂRĂ TRECUT

Daglar von Lowe îşi croia anevoie drum prin hăţişul pădurii inundate,
aruncând uneori câte o privire în urmă, şirului de soldaţi care abia se mişcau,
stânjeniţi de armurile grele, înarmaţi cu săbii, arbalete, lănci şi securi.
Se simţea bolnav şi ostenit, prea multele războaie îi sorbiseră vlaga tinereţii.
Servise o viaţă întreagă Ordinul, fără să se plângă, păstrând pentru sine suferinţa şi
privaţiunile. În numele Spiritului Luminii şi împotriva puterilor necurate ale Nopţii,
curmase nenumărate vieţi netrebnice de păgâni, salvându-le astfel sufletele din in-
fern. Vânturase zările lumii şi pretutindeni semnul sacru de pe pelerină îl ocrotise,
localnicii arătându-i respectul şi teama cuvenite unui Maestru al Ordinului.
Cicatricele de pe trup stăteau mărturie că nu dăduse înapoi în faţa niciunui muritor,
totuşi – putea să jure pe toate relicvele din Malborg şi pe osemintele strămoşilor –
aceasta era ultima lui cruciadă.
Înainta poticnindu-se, ţinând sabia în mâna stângă, cu dreapta sprijinită de
grumazul asudat al calului şi la fiecare pas cizmele i se afundau adânc în noroiul
vâscos. Se gândea la oamenii săi: din miile care îl urmaseră în lungile campanii
rămăsese o ceată jalnică, supravieţuitorii celei din urmă bătălii, spectrele unor
războinici în căutare de vatră, retrăgându-se sub umbra deşartă a gloriei, hăituiţi de
un duşman nevăzut. De luni întregi, poate de ani, se târau într-un marş disperat al
morţii, prin pădurea blestemată, unde totul însemna încremenire, până şi timpul
îngheţase, ţintuit de crengile negre şi contorsionate ale copacilor.
Un singur lucru îi împiedica să se lungească pe jos, aşteptând ca mlaştina
colcăitoare să-i înghită, să alunece în adâncul aducător de uitare: doreau să ajungă
acasă. Calea fusese presărată cu leşurile cailor şi soldaţilor căzuţi, pieriţi de foame,
de epuizare sau din pricina rănilor ce se infectau în căldura umedă, plină de
miasme.
Un strigăt – de uimire, de triumf? – izbucni din piepturile acoperite cu
platoşe, când, după trunchiurile împietrite apăru o geană trandafirie, întrerupând
 64

cenuşiul pădurii. Dincolo de lizieră, în valea înverzită, se înălţa o cetate cu ziduri

albe, oraşul lor — urlau nebuni de fericire, salutând vesela îngrămădire de
acoperişuri roşii, răsărite deasupra crenelurilor. Uitându-şi demnitatea de războinici
încercaţi, alergară de-a valma spre platforma lăsată a podului, se înghesuiră
încercând să ajungă mai repede la porţile masive, ce se deschiseră larg înaintea lor,
în uralele mulţimii.
Ţinându-şi calul de căpăstru, Daglar von Lowe păşi pe sub bolţile împodobite
cu flori, de parcă întoarcerea le-ar fi fost aşteptată. Intră în clădirea ridicată în inima
cetăţii – casa lui – iar slujitoarele se grăbiră să i se înfăţişeze, aducând apa de tran-
dafiri pentru spălatul mâinilor şi prosopul de mătase, ţesut cu fir de aur. Broderia-
blazon a nobilei sale familii îi reaminti fluturarea stindardului zdrenţuit deasupra
atâtor câmpuri de bătălie, însă imaginea sângeroaselor înfruntări nu-l înfioră ca
altădată. Ardoarea anilor nesăbuiţi se spulberase, călcată sub roţi şi copite, rămasă
în colbul pământurilor străine, odată cu leşurile celor mai puţin norocoşi.
Ceva umed i se lipise de pleoape; când izbuti să vadă din nou limpede, întâlni
privirea lui Astrid. Cum îngenunchease cuprinzându-i picioarele, o ridică şi frânse
trupul femeii lui într-o îmbrăţişare neîndemânatică. Astrid se lipi de el, braţe subţiri
îl înlănţuiră şi buze tremurătoare îi turnară ceva uitat şi fierbinte în vine.

La început, orbiţi de bucuria întoarcerii, n-au observat unele ciudăţenii care

nu îşi aveau locul, rostul. Cruciada durase mult – pierduseră aproape măsura anilor
– dar găseau oraşul şi pe locuitorii lui neschimbaţi: nu murise nimeni, nu se născuse
niciun copil, nimeni nu îmbătrânise. Îşi lăsaseră în cetate fiii, pe care ar fi trebuit
să-i afle bărbaţi în toată firea — în schimb dădură peste aceiaşi băieţandri, jucându-
se în curţile acoperite cu mozaicuri. Totul oglindea o simetrie perfectă, echilibrul
proporţiilor mulţumea ochiul, de la geometria zveltă a turnurilor de veghe, la
străzile drepte, cu pavajul curat şi neted. Era cetatea lor, visată în nesfârşitele nopţi
 65

dinaintea fiecărei bătălii; îi lipsea însă ceva nedefinit, poate noroiul sau curţile cu
gunoaie din faţa bordeielor dărăpănate. Trăiau – începură să înţeleagă într-un târziu
– într-un oraş fără trecut, plăsmuit din dorinţe, ca şi cum cineva le-ar fi citit în
minte, luându-se după ce vedea acolo.
Stranie era şi amnezia locuitorilor: nu-şi aminteau nimic din intervalul scurs
de la plecarea cruciaţilor. Pentru ei, timpul – cel care deformează fapte, schimbă
perspective, îndulceşte contururi – se oprise. Sau poate n-a existat niciodată o
istorie a cetăţii născute din neant, liman iluzoriu pentru o mână de războinici
întorcându-se acasă.
Curând, o stare de nesiguranţă puse stăpânire pe soldaţii lui Dagmar, ceea ce-
i îngrijora nefiind vreo nepotrivire între amănuntele evocate în memorie şi realitatea
exterioară, ci tocmai imposibila lor identitate.
Au început să îşi privească soţiile cu suspiciune, prospeţimea chipurilor
lipsite de riduri părându-li-se o urzeală vrăjitorească. Unii au vrut să-şi ia zilele,
alţii au încercat să plece din cetate, împinşi de spaima aceea iraţională. Nu zidurile
păzite de gărzi i-au oprit – doar înfruntaseră iataganele păgânilor – ci ceaţa densă ce
se instalase într-o zi, neştiută, pe dealurile din jur, fără să se mai ridice de atunci.
Daglar vorbise cu doi dintre oamenii prinşi în capcana ceţii: victime ale unui somn
cataleptic, aceştia se treziseră dimineaţa următoare culcaţi în propriile paturi.
– Minciună! strigaseră, ochii lucindu-le ca de febră pe feţele devenite măşti
palide, inexpresive. Cum să părăsim cetatea, când am găsit aici mult râvnita tihnă?
Într-o după-amiază, Daglar auzi ţipete pe stradă, în dreptul ferestrelor sale:
una dintre slujitoare fusese călcată de o căruţă, iar câţiva curioşi se îngrămădeau
vociferând în jurul formei strivite pe caldarâm. Printre ei îşi făcură loc două siluete
în negru, care acoperiră leşul şi îl ridicară grăbite, dispărând într-o casă vecină.
Nu îndeajuns de repede însă: lui Daglar îi fusese destul o privire fugară ca să
observe pata verzuie, lăţindu-se pe dale; văzuse cum din venele acelei fiinţe nu
curgea sânge, ci altceva, cum materia cenuşie, poroasă, dezvelită de răni nu era
carne omenească.
 66

A doua zi, în zori, se sculă de lângă trupul cald încă al lui Astrid, îşi înşeuă
calul şi părăsi cetatea adormită, apucând-o pe singurul drum netăiat încă de zidul de
ceaţă.
Înapoi, spre mlaştină.
 67

VALEA SADRALILOR

Am străbătut într-o peregrinare ce părea fără sfârşit deşerturi locuite doar de

Lună, mări de tenebre, mlaştini unde nălucile îşi aveau sălaş de ceaţă. Neobosita
noastră râvnă ne-a făcut să înfruntăm incredibile oprelişti, nepăsători la
primejdioasele ispite ce pândeau să ne subjuge spiritul şi trupul. Drumul ducea spre
un tărâm asemănător unui labirint, a cărui prezenţă nu se revela decât celor destul
de nebuni să creadă în existenţa lui şi destul de norocoşi ca să evite căile
înşelătoare. Asur, călăuza, alegea itinerarii dificile, încrezându-se doar în logica
fatalistă şi de nepătruns a instinctelor.
Trăiam de luni întregi cu incertitudinea speranţei, nebănuind apropierea de
ţintă şi nu ne aşteptam decât la încă o noapte de veghe ascultând zbuciumul
vântului captiv între pereţii stâncoşi, când, într-un amurg de aur, trecătoarea s-a
sfârşit brusc, deschizându-ne în faţă mirifica perspectivă a Văii.
Soseam în anotimpul fără nume – desprins din curgerea obişnuită a vremii –
în care chemarea sadralilor înfloriţi se insinua prin văzduhul îmbălsămat de
mireasma lor ameţitoare... Am lăsat în urmă stâncile defileului, aşezându-ne tabăra
sub crengile grele de flori de lumină, ce păreau să păstreze căldura zilei impregnată
în petale.
Dimineaţa, treziţi de frigul lăsat dintr-o dată, am ieşit din corturi într-un
peisaj sterp, numai grohotişuri şi scaieţi; copaci împietriţi, ramuri ce implorau
cerul, alcătuiau o bizară formaţiune minerală. Nepăsarea pietrei se substituise vieţii
care pulsa în seve, trunchiurile suferind metamorfoza trecerii spre veşnicia celuilalt
regn – coloane din templul prăbuşit al pădurii.
N-am îndrăznit să ne privim în ochi, cunoscându-ne fapta: pângărisem un
meleag necălcat până atunci de oameni. Transmutaţia care schimbase Valea nu
aparţinea vreunei cauzalităţi rezonabile, ţinând, poate, de domeniul absurdului.
Vinovaţi, ferindu-ne de propriile noastre umbre, am început în cele din urmă
căutările.
 68

Expediţia noastră era una din acţiunile lipsite de speranţă, continuate totuşi,
cu tenacitatea proprie celor înclinati mai mult spre înfăptuirile fără sorţi de izbândă
decât spre un succes imediat şi sigur. Dorinţele anumitor oameni se îndreaptă către
lucruri preţioase nu prin valoarea lor materială, ci datorită darurilor ascunse care le
fac să dea sens unei vieţi consumate până atunci în imperiul detestat al banalului.
Udria reprezenta unul din acele simboluri râvnite şi rare, neaparţinând
alcătuirilor cotidiene. Dintre toţi cei care ispitiseră soarta, înrobiţi de fascinaţia
jocului pur al căutărilor, doar noi descoperisem Valea Sadralilor, unde, în adâncul
frământatelor straturi geologice, începea geneza cristalului de Udrie.
Frumuseţea pietrei şlefuite de palmele Timpului era dincolo de cuvinte;
ajungea să îţi umpli o singură dată privirea cu infinitul nuanţelor sale pentru ca totul
în jur să devină o imagine palidă, în sepie, a unei lumi intangibile, dar singura în
care ar fi meritat să trăieşti. Nimeni nu văzuse vreodată un asemenea cristal şi totuşi
mulţi vorbeau despre el ca de o certitudine, până ce faima Udriei se răspândise în
toate zările, ademenindu-i pe rătăcitorii cavaleri ai norocului. Aceştia porneau într-
o deşartă odisee, la capătul căreia îi aştepta doar gustul amar al anilor irosiţi.
Reid fusese autorul nebuniei care ne adusese aici şi mă întrebam de ce dintre
toţi bărbaţii pe care îi cunoscusem trebuia să fie tocmai el. Cuvântul lui avea putere
nelimitată de ordonare a haosului din jur, oameni şi lucruri supunându-i-se
deopotrivă. Făcuse din mine şi din Glen sclavii nerăbdării sale, convingându-ne
prin carismă mai degrabă decât prin forţa argumentelor.
Veselul şi nepăsătorul Glen îl urmase cu resemnarea celui care îi acceptase
mereu nebuniile, iar eu o făcusem din ceea ce mi se păruse un capriciu de moment,
deşi ar fi trebuit să înţeleg că păşisem pe un drum fără întoarcere. Pentru Reid, nu
obiectul căutărilor avea importanţă ci căutarea în sine, arderea lăuntrică până la
esenţă, regenerarea spiritului într-un efort eliberator.
Numele meu, Elara, rostit de cei doi bărbaţi, suna diferit: Glen îl făcea să
pară o chemare îndepărtată, prelungind consoanele ca şi cum ar fi încercat să-l
 69

reţină lipit de buze; accentele adesea indiferente din vocea lui Reid mă răneau şi
nu-i vorbeam cu zilele, pedepsindu-mă prin încercarea de a-l îndepărta.
Dar nimeni nu ştia să tacă mai bine decât Assur. Călăuza noastră îşi folosea
privilegiul dat de cunoaşterea locurilor pentru a impune un protocol strict al
relaţiilor, care să-i întărească izolarea. Descurajând orice încercare de apropiere în
afara obligaţiilor din înţelegerea nescrisă dintre noi, nu îşi ascundea dispreţul pe
care el, fiul unui neam ce trăia de milenii într-un tărâm uitat de timp, sălbatic şi
primar, îl resimţea faţă de vlăstarele unei societăţi încorsetate de inhibiţii şi legi
potrivnice firii.
Ne-am stabilit tabăra în interiorul Văii Sadralilor, pe malul unui lac de
culoarea bazaltului, a cărui suprafaţă rămânea mereu netedă, neînfiorată de
tremurul undelor. Am încercat să bem din apa aceea ciudată, dar vasul a devenit
greu ca plumbul şi mai fragil decât sticla, spărgându-se în cioburi de lut şi şerpi
fluizi care s-au strecurat înapoi în pământ, grăbiţi să se întoarcă în dimensiunea
aflată de cealaltă parte a oglinzii lacului.
În timp ce ne aşezam corturile, un stol de sicori a trecut peste defileu, umbra
norului viu acoperind discul însângerat al soarelui. Zborul acestor păsări gigantice
ar fi trebuit să umple bolta de tunete; în schimb, bătăile marilor aripi păreau să
adâncească liniştea. Avalanşa miilor de ciocuri, gheare încovoiate şi ochi de rubine
venea drept spre noi. Ne-am întins la pământ, striviţi de suflu, aşteptând să treacă
sălbatica învolburare.
Când am îndrăznit să ne ridicăm, suprafaţa lacului devenise purpurie din
cauza mulţimii păsărilor ce pluteau una lângă alta, cu penajul în felurite nuanţe de
roşu. Îşi scuturau aripile, executând un dans ciudat, apoi întindeau gâturile cu
ciocuri larg deschise, ţipând poate, fără ca vreun sunet să ajungă la noi.
Am urmărit mişcările acelea sincronizate, aproape rituale până la lăsarea
serii, când Valea s-a umplut de spectacolul formelor fosforescente. Apoi le-am
simţit parfumul şi am înţeles că nu erau altceva decât florile arborilor de sadral,
renăscuţi din împietrirea pădurii.
 70

În zori, stolul dispăruse. Păsările, susţinea călăuza, se transformaseră în peşti

cu solzi de aramă, care stăteau ascunşi în adâncul lacului, pândindu-ne cu ochii lor
de rubine.
Cuprins de o nelinişte subită, Asur ne-a cerut să părăsim Valea Sadralilor, în
care intrasem într-un moment neprielnic. Cum nu voiam să ne abandonăm
cercetările, a hotărât să plece singur, căci făcuse ce îi cerusem: ne adusese în ţinutul
Udriei. Mai departe... fiecare cu soarta lui! Ne-a spus-o răspicat, după care l-am
privit pierzându-se printre stânci, tăcut şi grăbit ca întotdeauna.
Obişnuiţi cu ciudăţeniile călăuzei, nu am dat importanţă acestei plecări. O să
se întoarcă – azi, mâine, ne spuneam mereu, dar după un timp am înţeles, am simţit
că nu îl vom mai revedea niciodată pe Assur.
Şi-am început să săpăm: pe malul lacului, în pădurea de sadrali. Eu şi Glen
lucram până la epuizare, fără să putem păstra ritmul impus de Reid, care nu se
odihnea nici după ce copacii îşi deschideau florile de lumină.
Ca să înţeleg de ce râvnea atât cristalul de Udrie, am început să mă identific
încet, aproape fără voie, cu lumea minerală care îl zămislise... Miracol reînnoit în
fiecare amurg, metamorfoza sadralilor îşi pierduse din puterea de fascinaţie, deşi
contemplam încă inflorescenţele până ce prima rază le aducea încremenirea.
Mă obişnuisem cu insolitul Văii – cel puţin aşa credeam – când, într-o
noapte, ecourile unei voci desprinse din pereţii de granit mi-au tulburat somnul.
Stâncile, trunchiurile pietrificate, jocul reflexelor în oglinda lacului, toate modulau
vibraţia-sunet într-un imposibil monolog, în care mi-am auzit numele:
Elara.

Sicorii îmi aduceau uneori pe aripi miros de mirodenii de pe acoperişurile

templelor închinate unor zei de mult uitaţi; iar alteori, briza sărată a oceanului unde
 71

cândva, acum un an sau un secol, corăbii pline cu aur aşteptau ca vântul din larg să
le umfle pânzele.
Când păsările s-au întors din incursiunea de pradă – vânaseră pteroni la
înălţimi ameţitoare, unde albastrul cerului se îngemăna cu negrul abis – au găsit pa-
cea sadralilor tulburată. Venirea oamenilor îmi perturbase ciclurile vitale, dar încă
nu simţeam aproape sfârşitul milenarei aşteptări.
Unul dintre ei fugise din calea destinului hărăzit de mine şi a trebuit să-i aduc
uitarea, prăbuşind peste el un promontoriu de stâncă. Ceilalţi trei au rămas,
scormonind pământul cu tenacitatea unor cârtiţe oarbe, mutilând rădăcinile
arborilor cu uneltele lor de fier. Truda întru nimic a fiinţelor acestora nu înceta să
mă uimească, căci ceea ce nu reuşeau să afle era dintotdeauna în ei, prea aproape
pentru a fi cuprins, prea simplu pentru a fi înţeles.
Am văzut imperii căzând şi regi ce se considerau deasupra mulţimilor –
irosind vieţile generaţiilor de sclavi în construirea unor monumente închinate slavei
lor trecătoare – dar niciun eveniment memorabil nu alterase curgerea lentă a vremii,
de când Marea Cădere mă surghiunise în Vale. Constelaţia mea rămăsese la fel de
îndepărtată ca şi ziua în care aripile mi se vor întinde iar peste genune, purtându-mă
spre cuibul de pulberi stelare.
Prinsă în capcana de piatră a Văii Sadralilor, am ales letargia minerală pentru
ca Timpul să nu-mi atingă trupul făcut să înfrunte spaţiul infinit. Aşa cum eram cu
adevărat – asemeni luminii veşnic în mişcare sau vântului solar – mă regăseam doar
în visele Elarei. Făptura ei muritoare reînvia amintiri pierdute, deschizând porţi
ferecate în uitare, căci dintre toţi cei veniţi să caute Udria, numai ea îşi oferea fiinţa
efemeră.
Paşii Elarei fac sadralii să înflorească, prevestind clipa prefacerilor.
Dimineaţa în care focurile-flori vor rămâne aprinse sub razele soarelui, aripile mele
se vor întinde peste Vale, umbra lor acoperind pădurea şi munţii.
Atunci, îi voi arăta Elarei florile de foc ale nebuloaselor, iar ea îmi va
împrumuta puterea de a străbate necuprinsul, slăbiciunea care o face de neînfrânt.
 72

Am găsit Udria la lumina sadralilor – în a treia noapte de când numele meu,

Elara, făcea să vibreze pereţii Văii – iar ceea ce părea o piatră oarecare a început să
radieze, întrecând strălucirea pădurii.
Am strâns cristalul în palme, dându-i căldură, viaţă, dintr-a mea.
Văzându-l, Reid a rămas mut ca înaintea unei revelaţii şi, o clipă, una
singură, m-a privit ca şi cum... Mă iubea? Nu, în ochi îi reapăruse patima rece a
Udriei, silindu-mă să accept adevărul: Reid nu avea nevoie de mine, de nimeni. Eu
şi Glen am fost doar umbrele care îl însoţeau, îl urmaseră pretutindeni fără să pună
întrebări.
Lăsându-i darul neaşteptat al Văii, am coborât lângă lacul unde înotau peşti
cu solzi de aramă. Am intrat în undele care nu erau apă fără să şovăi, păşind tot mai
departe, spre larg...
Curând, voi trece în dimensiunea intangibilului, din care se hrănesc dorinţele
lui Reid. Mă va căuta cu priviri aprinse, strigându-mi numele în pustietatea zărilor
şi nu va fi nimeni să-i răspundă. Mă va afla pe tărâmul viselor sau în neclintite
ochiuri de ape, dar nu va şti să-şi ridice privirea spre steaua oglindită în ele.
Noaptea îmi răsfiră părul cu degete de lună, dar ochii îmi rămân deschişi sub
perdeaua fluidă când Pasărea se iveşte din adâncuri. În ochii ei se mistuie doi aştri,
iar ciocul i se deschide într-un ţipăt cutremurător.
Universul prinde a se destrăma sub fluturarea incandescentelor aripi şi încerc,
dincolo de uimire sau teamă, senzaţia supremă a Zborului.

A doua zi, în timp ce soarele găsea florile sadralilor deschise, Pasărea s-a
înălţat din lacul de culoarea bazaltului. Şi-a întins aripile – atât de mari încât
acopereau pădurea şi munţii – începându-şi călătoria spre cuibul de pulberi stelare.
 73

CĂLĂREŢII DE FIER

Eram un băieţandru, crezându-mă stăpân absolut în labirintul străduţelor

înguste, aflate la periferia oraşului – când, într-o dimineaţă, desprinşi parcă din
legenda ce îmi umpluse de spaimă nopţile copilăriei, s-au ivit din ceaţă trei călăreţi
pe armăsari uriaşi, de culoarea zăpezii. Înaintau sub aripa tenebrelor, contururi
fantomatice de cai şi războinici, plutind într-o tăcere ireală.
Au trecut pe lângă mine în fluturarea sumbră a mantiilor şi răceala
întunecatelor armuri, iar după ei – vestită de tunetul miilor de copite care izbeau
caldarâmul – venea Hoarda. Apăruţi de nicăieri şi îndreptându-se spre necunoscut,
cai şi oameni străbăteau într-un iureş învolburat străzile oraşului.
N-am să uit niciodată chipurile palide ale călăreţilor, privirile golite de
lumină, zâmbetul mort, încremenit pe buze. Păstrau o ţinută nefirească în şa, cu
trunchiul lăsat spre spate şi mâinile încleştate de frâie, încercând parcă să pună
capăt goanei nebune. Mişcările oamenilor erau lente, rigide, contrastând cu salturile
pline de forţă şi agilitate ale armăsarilor cu grumazuri cabrate şi coame răsfirate în
vânt asemeni stindardelor restriştii. Negrul lor strălucitor avea moliciunea
mătăsurilor scumpe, ochii arzători sfredeleau abisuri nevăzute, iar nările
fremătătoare adulmecau aerul depărtărilor.
Am văzut femeile ieşind la ferestre sau înaintea porţilor pentru a privi
trecerea călăreţilor. Înfrigurate, cercetau trăsăturile fiecăruia în căutarea unui chip
anume, însă măştile lipsite de viaţă păreau toate la fel.
Purtaţi de caii lor sălbatici, războinicii au părăsit oraşul, mistuindu-se în
pulberea zărilor. Se întorceau în stepa nemărginită, gonind spre locul unde munţii
se îngemănau cu cerul, să cutremure sub iureşul lor nebun temeliile lumii.
Coborând din noaptea vremurilor, armăsarii negri îi purtau într-un galop năprasnic,
neobosit ca şi însuşi timpul.
În anul acela, faptele peste care trecusem cu uşurinţa anilor mei tineri au
început să mi se arate într-o lumină nouă şi neliniştitoare. Începeam să înţeleg de ce
 74

– deşi războaiele încetaseră de secole – printre locuitorii oraşului nu se afla niciun

bărbat în putere, niciun bătrân a cărui înţelepciune să biruie urgia. Naşterea unui
băiat nu era un prilej de bucurie, căci – înainte să ajungă la vârsta deplinei bărbăţii
– el împărtăşea soarta statornicită generaţiei sale, pornind într-o odisee fără de
sfârşit. Trebuia să ispăşească astfel blestemul neamului nostru de războinici ne-
îndurători, care îngropaseră cândva popoare întregi sub ruinele şi cenuşa
fortăreţelor cucerite.
Într-o noapte, m-am furişat pe uşa unei camere întotdeauna încuiate din casa
noastră, încăpere întunecată şi rece, în care mama se ferea să intre. Înăuntru, la
lumina Lunii ce pătrundea prin fereastră, am zărit draperia grea, ascunzând... ce?
Am îndepărtat-o şi m-am pomenit înaintea unui manechin în platoşă şi cămaşă de
zale. Atingându-l, prin minte mi-au străfulgerat amintiri ce nu erau ale mele:
câmpia cea verde contopindu-se la orizont cu albastrul cerului, izul ierburilor
aducându-mi chemarea stepei...
Chiar înainte de a cunoaşte teribilul adevăr, am ştiut că, într-o zi, Hoarda se
va întoarce: temerile îmi sporeau cu fiecare an, cu fiecare anotimp. Locuitorii urbei
noastre nu vorbeau niciodată despre călăreţii blestemaţi, taina lor rămânând în afara
înţelegerii omeneşti. Nici eu nu izbuteam să pricep neputinţa, resemnarea tuturor în
faţa sorţii de care se temeau, fără a îndrăzni să i se ridice împotrivă.

Când tunetul Hoardei şi-a rostogolit iarăşi ecoul peste oraş, m-am trezit dintr-
un somn tulbure, bântuit de năluciri. Nici trăsnetul despicând cerul în nopţile de
vară, nici clocotul torentelor ieşind din matcă, n-ar fi putut acoperi uruitul atâtor
copite.
Călare pe uriaşii armăsari albi, cei trei cavaleri ai tenebrelor au stăbătut
străzi, pieţe, învăluiţi în aceeaşi linişte sumbră. Armurile, spadele, coifurile cu
 75

viziere lăsate ar fi trebuit să strălucească sub razele Lunii – dar nu o făceau,

înghiţind lumina, mai negre decât întunericul însuşi.
După Călăreţii de Fier, la fel de înspăimântători, veneau Caii Hoardei. Cu
ochi de foc şi coame fluturând, înaintau ca un torent negru, în care nu se zărea
niciun călăreţ. Galopul li se domolea însă tot mai mult, până ce, ascultând de o
poruncă numai de ei auzită, s-au răspândit pe străzile cetăţii.
Ciocănitul copitelor răsuna pe lespezile de granit ca o chemare a destinului.
Iar bărbaţii neamului meu, urgisiţi peste timp de nesăbuinţa strămoşilor, erau siliţi
să se supună... Într-o noapte ca aceasta, hoardele venite din îndepărtatul Nord
pustiiseră oraşul, nimicind stirpea de neguţători şi meşteşugari care-l durase.
Învingătorii îşi aflaseră vremelnic sălaş în aşezarea cucerită, până când dorul de
stepă le înfierbântase din nou sângele, făcându-i să încalece pe caii lor iuţi şi să
pornească spre alte orizonturi, lăsându-şi femeile şi pruncii în cetate... Pentru a
împlini blestemul ce apăsa asupra crudei seminţii de războinici, urmaşii lor îşi
părăseau astăzi vetrele, devenind umbre rătăcitoare într-o lume unde nu rămăsese
nimic de cucerit.
Din spatele obloanelor, pândeam tropotul solitar aducând osânda asupra casei
în dreptul căreia se oprea calul, nechezând cu botul înălţat spre cer. Văzduhul se
umplea de tânguirea femeilor şi poarta era deschisă pentru ca solul neînduplecat al
destinului să păşească pe sub portal. Încordându-şi grumazul şi lovind nerăbdător
dalele curţii, armăsarul negru rămânea în aşteptare, până când cel pe care căzuseră
sorţii cobora scările pentru a-şi întâmpina ursita. Bărbatul urca în şa cu mişcări
poruncite de o voinţă străină, fără să vadă nimic împrejur. Trupul îi era deja ţeapăn,
iar chipul îi căpătase imobilitatea unei măşti de ceară.
Din casele sărace de la periferie sau din palatele împodobite cu fresce
înfăţişând epice bătălii din vechime, pe care nimeni nu-şi mai amintea cine ori când
le purtase − au apărut curând primii călăreţi.
 76

Treceau pe sub arcurile de piatră, în drum spre porţile cetăţii. S-au întâlnit cu
toţii dincolo de ziduri, unde trapul armăsarilor s-a prefăcut în galop, oameni şi cai
gonind către nesfârşirea câmpiei.
După plecarea bărbaţilor, soarele nu s-a arătat câteva zile, iar negurile aduse
de crivăţul nordului au stăpânit cerul. O linişte de sfârşit de lume stăruia peste toate,
străzile şi pieţele rămânând pustii, ca într-un oraş părăsit. Doar seara târziu, din
umbra zidurilor apăreau siluete înfăşurate în văluri, care se furişau spre fântâni,
ţinând în mâini ulcioarele de lut. Se opreau câteodată – ascultând ecoul unui tropot
îndepărtat, ce le tulbura închipuirea, fără să poată sparge tăcerea de urnă funerară a
nopţii – apoi îşi reluau mersul. Cu fiecare pas îşi purtau mai departe osânda, iar
deznădejdea le încovoia umerii mai mult decât greutatea apei.
Timpul a secat lacrimile femeilor, fără să le poată stinge durerea. Dacă soţii
sau fiii lor piereau în vâltoarea vreunei bătălii, ar fi înţeles, lăsând uitarea să
pecetluiască sipetul vechilor suferinţe. Însă gândul la cei care cutreierau acum
pustietăţile – sclavii unei goane întru nimic, fără ţintă, fără noimă – le umplea
nopţile, zilele, cu otrava aşteptării.
Fără să cunoască răgazul somnului, fără să simtă foamea sau setea, chinuiţi
doar de chemarea înşelătoare a zărilor, bărbaţii nu ştiau cât de dorită, cât de temută
le era întoarcerea. Străbătând necuprinsul, ajungeau din nou, după ani lungi de
pribegie, în oraşul lor.
Se întorceau însă alţii, altfel: străini, duşmani.

Bătrânul trăia într-o casă veche, lângă poarta de sud a cetăţii. La vederea
bărbatului cu pletele şi barba cărunte, cei pe care îi numeam prieteni au fugit,
lăsându-mă să înfrunt singur ochii cenuşii, cercetători.
Nenumăratele zvonuri ţesuseră o legendă în jurul bătrânului: era nebun,
şopteau unii, de aceea Caii îl cruţaseră. Fusese unul dintre călăreţii blestemaţi,
 77

credeau alţii, dar scăpase din Hoardă. Bătrânul nu povestise nimic, nimănui, iar cei
din cetate zadarnic căutau să îi afle taina.
Pe mine m-a primit însă, poate sătul de singurătate. Am rămas nopţi la rând
sub acoperişul său, ascultându-i vorbele ce reînviau vremuri trecute. Îmi povestea
despre Hoardele care cutreieraseră cândva ţinutul, înfruntând vânturile îngheţate şi
furia şuvoaielor, despre cetăţile îngenuncheate de năvala călăreţilor neînvinşi,
despre bătălii crâncene, masacre şi goana nesfârşită, spre mereu alte orizonturi.
Istorisind, Bătrânul privea undeva în afara timpului şi am înţeles că, pentru
el, a trăi însemna a-şi aduce aminte. Când îmi zugrăvea imensele câmpii, deschise
către necunoscut, ochii i se umpleau de strălucire şi în glas îi vibra nostalgia stepei.
Nu mi-a pomenit niciodată despre timpul cât fusese unul din Hoardă. Părea însă
chinuit de temeri şi presimţiri funeste, iar într-o seară m-a întâmpinat cu vorbe
multe, rostite de-a valma, în care revenea, mereu, numele Călăreţilor de Fier...
Cuvintele despre tărâmuri pierdute la marginea lumii m-au înfiorat şi le-am păstrat
neschimbate în amintire, renunţând să le desluşesc înţelesul. Dimineaţa următoare
am găsit casa pustie, cu obloanele trase.
Bătrânul părăsise cetatea pentru totdeauna.
Şi, chiar atunci, sfărâmând tăcerea care se lăsase în jur, am auzit tunetul
Hoardei. Călăreţii de Fier erau la fel de înfricoşători, războinicii aveau aceleaşi
chipuri parcă cioplite în piatră, ochi ce priveau mereu înainte, fără să vadă ceva...
Dar mai erau, cu adevărat, oameni? Străbătuseră câmpii, păduri şi mlaştini, însă
depărtarea ce sporea în urma lor ca un abis nu îi apropiase niciodată de vreo ţintă.
După trecerea Hoardei, viaţa şi-a reluat cursul pentru cei din cetate – în afară
de mine. Cu gândul la întoarcerea călăreţilor zăvoram în fiecare seară poarta, uitând
că niciun lacăt nu a putut opri vreodată împlinirea sorţii. Noaptea, auzeam parcă un
tropot greu urcând pe fluviul Timpului. Ecoul acela solitar îmi alunga somnul şi mă
făcea să îmi drămuiesc ceasurile rămase, căci fiecare gând ori faptă mă apropiau de
clipa în care...
 78

Mă surprindeam tot mai des pândind un zvon de copite care să vestească

sfârşitul chinuitoarei aşteptări. Visam armăsarii negri ai Hoardei azvârlindu-şi
călăreţii în colbul unor meleaguri străine, unde zăceau, albite de soarele stepei,
oasele atâtor generaţii de războinici. Tresăream uneori, crezând că recunosc
tropotul calului apropiindu-se de poartă sau mă trezeam dintr-un coşmar în care mă
luptam să îmi eliberez picioarele prinse în capcana scărilor... Mâna stângă mi se
încleştase în coama armăsarului, iar cu dreapta trăgeam cu disperare de frâu.
Mişcările mele nu făceau însă decât să înteţească goana aceea nebună: eram mai
iute decât vântul şi totuşi bătăile inimii îmi încetineau, trupul mi se prefăcea într-o
carapace de piatră, până ce îmbrăţişarea nopţii îmi curma răsuflarea.

Trăisem de atâtea ori cu gândul sosirea Cailor, încât, atunci când s-a
întâmplat cu adevărat am simţit nu spaimă, ci uşurare. Îmbrăcându-mi cămaşa de
zale – sorocită încă de la naşterea mea acestei clipe – n-am şovăit deloc şi degetele
nu mi-au tremurat în vreme ce încercam tăişul armelor.
Am ieşit în curte, surd la plânsul sfâşietor al mamei şi surorilor, căci nu
aveam ochi decât pentru armăsarul cel negru care mă aştepta de la începutul
timpului şi-al lumilor. Când i-am atins grumazul, coama strălucind sub razele
Lunii, am simţit cum trecutul se destramă şi o patimă nouă îmi arde în piept.
Am sărit în şa, m-am aplecat peste greabănul asudat şi strigătul meu de
îndemn a cutremurat zările. Eram o singură fiinţă cu armăsarul care trecuse dintr-un
salt dincolo de arcada porţii. A urmat goana pe străzile cufundate în beznă, în-
tâlnirea cu Hoarda lângă zidurile cetăţii, nechezatul cailor, ameninţătoarea
vecinătate a tenebrelor, alungată de prezenţa nevăzuţilor mei tovarăşi.
În zori, am lăsat în urmă pădurea ce înconjura oraşul ca un altfel de zid,
intrând în defileul de unde se deschidea vastitatea stepei... Eram în mijlocul
Hoardei, însă ceilalţi călăreţi nu păreau să mă recunoască. Ochii le cercetau
 79

necontenit orizontul şi feţele lor căpătaseră o asprime pe care nu le-o ştiusem. O

văpaie îmi ardea iarăşi în suflet, dar ceea ce simţeam nu era regretul după anii
petrecuţi în oraş, ci nerăbdarea de a mă pierde în nemărginire, dorinţa de a cunoaşte
lucruri ascunse muritorilor de rând.
Călăuzită de căpetenii, Hoarda înghiţea zările sub un soare ce îşi vărsa focul
toropitor peste învălmăşeala de trupuri ţepene, feţe albite de praf, ochi îngustaţi sub
pleoapele arse de prea mult albastru. Şi, undeva în faţă, Călăreţii de Fier, asemeni
unui miraj spre care năzuiam zadarnic.
Nesfârşirea câmpiei şi lumina roşie ce însângera cerul înspre apus nu
izbuteau să-mi înceţoşeze privirea. Nu simţeam foame, sete, oboseală. Doar
gândurile mi se răzvrăteau uneori, întorcându-se la cei rămaşi acasă. Purtat
împreună cu ceilalţi, fără putinţă de împotrivire, devenisem unul dintre călăreţii
blestemaţi ai Hoardei, pe care nici frigul tăios al nopţii, nici zăduful amiezii nu îi
puteau atinge. Curând, am pierdut socoteala timpului, zilele scurgându-se la fel în
legănarea şeii...

Trecuseră ani, ori, poate, decenii, de când rătăceam – uitaţi de speranţe şi

doruri – sub strălucirea constelaţiilor fără nume care vegheau dintotdeauna întinsul
meleag al ierburilor amare. Zăpada acoperise din nou verdele câmpiilor, când ne-
am pomenit înaintea zidurilor unei cetăţi.
Am străbătut într-un iureş nebun străzi şi pieţe, înspăimântându-i pe locuitori
cu neîmblânzita noastră înfăţişare de războinici ai trecutului. Trecând prin faţa casei
cu un singur cat de la capătul unei străzi înguste, o tresărire a amintirilor îngropate
sub straturi de uitare mi-a secerat avântul. O durere ascuţită mi-a străpuns pieptul
acoperit cu platoşa de zale şi am înţeles că treceam nepăsător – purtând în suflet
adierea rece a morţii – prin oraşul unde mă născusem.
 80

Călăreţii de Fier s-au oprit brusc la ieşirea din cetate, iar văzduhul a răsunat
de zgomote învălmăşite; primele rânduri dădeau înapoi, lovindu-se de cei care
veneau din urmă... Piepturile uriaşilor cai albi păreau un zid de netrecut, înaintea
căruia armăsarul meu s-a înţepenit pe picioare, tremurând.
Nu-i văzusem niciodată în toată măreţia lor sumbră, apropierea dezvăluind
proporţiile titanice în care erau clădiţi. Caii aveau ochi de noapte, iar aburul ce le
însoţea fiece răsuflare învăluia siluetele Călăreţilor într-o ceaţă fierbinte. Ferecaţi în
armuri, Cavalerii Tenebrelor păreau nişte gigantice statui gata să coboare de pe
socluri pentru a împlini o răzbunare ancestrală. Lăncile de oţel, spadele lungi şi
drepte, scuturile grele, toate păreau făcute pentru uriaşi.
Faldurile largilor mantii unduiau necontenit, deşi nicio adiere nu însufleţea
văzduhul. Uitându-mă la vizierele lăsate, nu puteam scăpa de un gând stăruitor,
obsedant: ce se afla înăuntru? Şi de ce pe pământ se aşterneau doar umbrele cailor,
de parcă în jurul Călăreţilor de Fier ar fi existat un spaţiu interzis, bântuit de
nălucile altor lumi?
Armăsarul meu s-a scuturat pe neaşteptate, azvârlindu-mă din şa. Nici n-am
atins zăpada, când o umbră uriaşă s-a lăsat asupră-mi. Apoi... Armăsarul negru s-a
ridicat între mine şi calul alb, muşcându-l de greabăn. Surprins de atac, gigantul s-a
retras cu un pas, în timp ce călăreţul şi-a încleştat mâna pe spadă. Aşteptam lovitura
care să-mi curme viaţa, calvarul, când l-am văzut pe al doilea călăreţ aţintind cu
lancea spre zarea de apus.
Ca un singur trup, cei trei şi-au întors caii, pornind urmaţi de Hoardă.
După trecerea ultimilor războinici, m-am săltat cu greutate înapoi în şa. Colţii
de cristal ai gerului se înfigeau în trupul meu înţepenit, mi se făcuse foame, o sete
cumplită îmi ardea cerul gurii. Primeam însă chinurile cu recunoştinţa celui scăpat
de somnul nefiinţei.
Blestemul meu s-a risipit, mi-am spus, privind Hoarda ce se topea în
depărtări. Eram slobod să mă întorc în oraş, cum făcuse la vremea sa Bătrânul, dar
tocmai amintirea celui ce îmi fusese prieten şi sfătuitor m-a făcut să şovăi.
 81

Atunci... încotro?
Gândul la Călăreţii de Fier făcea să îmi îngheţe sângele, răsuflarea. Nu voiam
decât să scap de ei, de Hoardă. Departe, aproape... Ca să îi las în urmă, trebuia întâi
să-i ajung.
Şi aşa am pornit singur să-mi înfrunt soarta, coşmarul meu şi al neamului.
Am străbătut meleaguri neprimitoare, unde şuierul duşmănos al vântului
sfâşia încremenirea de gheaţă, iar cenuşiul bolţii mă apăsa ca o prevestire funestă.
Călăreţii nu apăruseră încă la orizont, dar zăpada răscolită sub miile de copite stătea
mărturie înaintării lor neobosite spre Nord.
Treceam pe lângă stânci cu forme bizare, clepsidre de piatră măsurând
curgerea mileniilor pentru veşnicia lumilor minerale, pe lângă arcade înalte,
prăbuşite la porţile templului nevăzut al tăcerii. Soarele asfinţea uneori în spatele
unui arc de granit, ruinat de trecerea timpului, împrumutând pietrei strălucirea
aurului vechi.
Mă obişnuisem cu cetăţile de piatră unde îşi aveau cuib pajurile cerului, cu
terasele bântuite de şuierul vântului şi turnurile însufleţite de veghea nepăsătoare a
norilor – de aceea ivirea ruinelor fortăreţei m-a surprins.
Ziduri năruite, bastioane distruse într-un asediu a cărui amintire se pierdea în
negura vremii, porţi mâncate de rugină – de toate se izbiseră cândva loviturile
năvălitorilor. Iar marea fortăreaţă rămânea la fel de impunătoare în trista ei
decădere, ca în zilele ultimei bătălii. Discul roşu al soarelui însângera turnul dinspre
miazăzi al cetăţii şi, închizând ochii, i-am văzut pe apărători luptându-se pe zidurile
năpădite de mulţimea duşmanilor, iar în urechi mi-a răsunat strigătul sălbatic,
triumfător al Hoardei adunate în faţa porţilor sfărâmate.
Blestemul neîndurării urmărea peste veacuri seminţia cuceritorilor,
întrupându-se în Călăreţii de Fier, făpturi apărute din tenebre pentru a conduce
bărbaţii fiecărei generaţii pe drumul pierzaniei.
Flămând şi însetat, hăituit de himerele trecutului, am ajuns într-un târziu din
urmă Hoarda, oprită pe malul unei ape negre – râu, fluviu? Un abur dens plutea
 82

peste undele ca smoala, ascunzând celălalt mal. Strivite între colţii de gheaţă,
şuvoaiele deschideau la picioarele cailor o prăpastie de întuneric. M-am uitat cum
Călăreţii de Fier au coborât povârnişul, intrând în unde. Călare pe armăsarii lor
uriaşi, au păşit printre vâltori şi stânci, până când s-au pierdut între negurile ce
învăluiau fluviul.
Ca un singur om, Hoarda a intrat fără şovăire în apele învolburate. Aplecaţi
peste grumazul armăsarilor, călăreţii n-aveau nevoie să îşi îndemne caii, la fel de
negri ca apele ce le-au ajuns curând până la piepturi. Din locul unde priveam,
Hoarda se vedea ca un pod viu, năzuind spre malul celălalt. Uneori, cal şi călăreţ
dispăreau sub apă, doar pentru a ieşi iarăşi la suprafaţă.
Primele rânduri ale Hoardei se pierduseră în aburul ce se ridica din ape, când,
un şuier ascuţit, venit din spatele barierei de ceaţă, mi-a străpuns timpanele.
Ascultând porunca, armăsarii s-au scuturat de povara călăreţilor, azvârlindu-i din
şei. Târâţi de curenţi, oamenii se zbăteau zadarnic, nefăcând decât să îşi lungească
agonia, căci niciunul nu era deprins cu tainele apei. Amorţeala trupurilor, greutatea
armelor şi platoşelor îi trăgeau spre adâncul mâlos.
Şi am ştiut că nimeni nu va scăpa din îmbrăţişarea fluviului.
Războinicii Hoardei erau acum doar nişte fiinţe vulnerabile, cărora
apropierea morţii le redase glasul. Feţe schimonosite de groaza sfârşitului apăreau
la răstimpuri deasupra apei, luptându-se pentru fiecare clipă de viaţă... Calvarul
bărbaţilor neamului meu a durat o veşnicie, iar când ultimul strigăt s-a stins, m-am
simţit cuprins de furie şi revoltă.
Am smucit frâul armăsarului, îndemnându-l spre undele tulburi. Îl simţeam
încordat şi atent la fiecare pas, ca şi cum instinctul lui sigur îl părăsise. Copitele îi
alunecau în clisa moale şi a nechezat prelung, neliniştit de apropierea largului. Apa
urca mereu în jurul nostru, gata să ne tragă în vâltoare. Când n-a mai atins
prundişul, calul a făcut un salt, începând să înoate împotriva curentului. Nu se
auzea decât clipocitul undelor, răsuflările noastre îngemănate, iar ceaţa s-a închis
împrejurul nostru ca o capcană.
 83

Venise noaptea, ţărmul încă nu se vedea şi începeam să mă îndoiesc că vom

ajunge vreodată la liman. Împrejur stăruiau întunericul, frica şi apele tulburi care
începuseră parcă să fiarbă. Deasupra, zăream un petec de cer înstelat dezvelit de
linţoliul ceţii.
Atunci, un sunet pătrunzător, venind de pretutindeni şi de nicăieri s-a auzit
peste unde. Armăsarul s-a cutremurat, însă a continuat să înoate până ce am desluşit
undeva în faţă stânci, pământ – celălalt mal.
Scăpasem!
Gândul nu apucase să-mi aducă uşurare, când i-am văzut: trei siluete
nemişcate, cu lăncile îndreptate în sus... Ca întotdeauna, Călăreţii de Fier păreau
statui dăltuite în marmură. Dar mantiile largi, spadele uriaşe, armurile negre,
coifurile cu viziere – ascunzând... ce? – nu mă mai îngrozeau.
Am coborât lancea şi am dat frâu liber armăsarului ce nu aştepta alt îndemn.
Goneam spre moarte, fără să aud altceva decât bubuitul copitelor – ori poate erau
bătăile inimii mele, puternice, umplându-mi trupul, lumea.
Iar Călăreţii de Fier... Nici măcar nu se clintiseră. Lancea mi s-a înfipt în
viziera unuia şi un strigăt triumfător mi-a ţâşnit de pe buze. Euforia izbânzii s-a
transformat însă în teroare, căci arma trecuse prin trupul făpturii de coşmar fără să
întâlnească nimic. Purtat de avânt m-am prăbuşit din şa, greu ca un sac de oase.
Am sărit în picioare, gata, credeam eu, la orice.
Nu şi la ce a urmat: l-am văzut pe călăreţ pierzându-şi consistenţa, devenind
o formă translucidă, ce se topea în lumina Lunii. Ceilalţi sufereau aceeaşi
metamorfoză, din trupurile lor rămânând doar contururi de fum, apoi... nimic.
Am ştiut atunci că blestemul ce apăsa de secole destinul neamului meu se
destrămase pentru totdeauna, Călăreţii de Fier întorcându-se în lumea de tenebre
care-i zămislise, pentru a conduce acolo hoardele de năluci prin pustietăţi lunare.
 84

ELDORADO

Cabral izbea cu nădejde încâlceala de liane, frunze şi ramuri, croind un tunel

îngust prin care ceilalţi se strecurau purtându-şi armele şi poverile. Cizmele
portughezului se încurcau în şerpii rădăcinilor, cârcei uriaşi se întindeau să-i
înlănţuie pieptul în îmbrăţişarea morţii, iar marile orhidee îşi plecau spre el petalele
cărnoase, ca nişte guri flămânde.
Maceta se ridica şi cobora cu regularitatea unui pendul şi totuşi, în locul
trosnetului lemnului despicându-se sub tăiş nu se auzeau decât icniturile furioase
ale celui care lovea şi lovea, la fel de inutil ca într-o mlaştină vâscoasă.
Cabral simţea cum îl părăsesc puterile; a mai izbit o vreme, apoi, covârşit de
zădărnicia gestului, s-a dat la o parte, lipindu-se de trunchiul unui copac pentru ca
Diaz să îi poată lua locul. Coloana a început să înainteze mai repede, căci braţele
mercenarului secerau neobosite păienjenişul verde, până ce s-au poticnit în faţa
unui desiş crescut în jurul unui arbore doborât de trăznet. Portughezii au trebuit să îl
ocolească, intrând până la genunchi într-o baltă a cărei duhoare de putreziciune
sufoca văzduhul.
Şirul soldaţilor, deschizându-şi anevoie drum prin junglă, înainta cu o
încetineală exasperantă şi, în urma lor, pădurea îşi vindeca rănile, tăindu-le calea de
întoarcere. Nici nu trecea bine ultimul portughez, că lianele se grăbeau să ţeasă din
nou o plasă deasă, prin care abia izbuteau să pătrundă razele soarelui.
Coloana urma cursul marelui fluviu, dar apropierea apei nu aducea vreo
adiere răcoroasă în căldura aceea infernală, atrăgând în schimb legiuni de ţânţari,
lipitori şi viermi. Văzduhul umed era atât de plin de miasme încât părea un lac
tulbure ce scălda trupurile oamenilor, molipsindu-le până şi gândurile de boala
nefiinţei.
Pe acest pământ al făgăduinţei nimic nu era aşa cum ar fi trebuit să fie.
Pentru soldaţii înghesuiţi în calele întunecate, mişunând de şobolani, călătoria pe
 85

mare nu păstrase nimic din aura de aventură şi măreţie pe care plecarea caravelelor,
cu pânzele înălţate trufaş în vânt şi arborând pe cel mai mare catarg flamura regelui,
o avea în ochii miilor de săraci ai Lisabonei, adunaţi pe ţărm să privească flota într-
o tăcere aproape evlavioasă. Lui Cabral îi venea să râdă când se gândea la mulţimea
nerăbdătoare – hrănindu-se cu resturi şi locuind în cocioabele din preajma portului
– care aştepta întoarcerea corăbiilor purtând în pântece bogăţiile continentului de
peste ocean. Dar veselia sa era amară, iar râsul semăna cu un scrâşnet de dinţi. Cei
dinaintea lui găsiseră ceva aur – repede înghiţit de visteria goală ca buzunarele unui
soldat după o noapte de chef – însă adevăratele comori se aflau încă acolo, în
Eldorado, oraşul aurului, ascuns în inima junglei, aşa li se spusese la plecare.
Dar, după săptămâni în care mâncarea proastă, răul de mare şi murdăria din
cală îi aduseseră într-o stare de plâns, aventurierii rămaşi în viaţă au fost mulţumiţi
să simtă iarăşi pământul sub picioare. În portul ce abia se construia, au fost
încartiruiţi în bărăci lungi, din trunchiuri cioplite grosolan, cu nimic mai arătoase
decât şoproanele de alături, în care erau ţinuţi caii costelivi ai cavaleriei.
Cât timp a rămas în garnizoană, Cabral n-a văzut nici măcar o uncie de aur în
afara soldei mizere primite în fiecare lună. Doar o dată a zărit o brăţară de aramă
aruncată de un soldat pe masa de joc. În schimb, portul vuia de zvonuri despre
comori ce aşteptau în oraşele din junglă.
Destui necugetaţi s-au afundat în iadul verde în căutarea cetăţii Eldorado, dar
cum niciunul nu s-a întors, oamenii s-au resemnat să asculte sfaturile veteranilor şi
să aştepte până când guvernatorul se va hotărî să trimită o expediţie numeroasă şi
bine echipată, care să urmeze cursul Amazonului în sus, spre izvoare.
Acum însă, vedeau că în locul unei campanii glorioase aveau de înfruntat
hăţişurile presărate cu capcane mortale, asaltul sâcâitor al ţânţarilor, atacurile
perfide ale şerpilor, teroarea nopţilor răsunând de urletele fiarelor şi, mai ales,
frigurile ce le măcinau trupurile slăbite de marşul prelungit.
Curând au început să-i hărţuiască şi indienii: se furişau pe înserat, ascunşi în
umbrele pădurii, azvârlind o ploaie de săgeţi şi suliţe otrăvite asupra portughezilor,
 86

după care se retrăgeau la fel de brusc cum apăruseră, fără să se avânte într-o luptă
deschisă. Războinicii despuiaţi, iuţi ca nişte diavoli, aveau feţele vopsite în negru şi
verde şi nu semănau deloc cu prinşii pe care Cabral îi văzuse în cuştile de lemn din
curtea garnizoanei. Acolo, bărbaţii aveau ochii atât de goliţi de voinţă, până şi de
dorinţa de a trăi, încât era de mirare că încercaseră să se împotrivească soldaţilor
îmbrăcaţi în fier. Ca şi ei, femeile nu purtau veşminte, ci doar colane de pene
colorate şi brăţări din colţi de jaguar la glezne sau la încheieturile mâinilor. Cabral
şi camarazii săi le găseau atrăgătoare în ciuda pielii roşcate şi a ochilor oblici,
îngustându-se spre tâmple.
Într-o zi însă, corăbiile venite din patrie au adus, pe lângă arme, provizii şi
recruţi, un nou guvernator. Acesta a grăbit lucrările la fortificaţii şi i-a pus pe
soldaţi să facă zilnic instrucţie, punând capăt puţinelor distracţii din tabără: a
interzis jocurile de noroc, a închis tavenele, iar pe indience le-a îngrămădit într-un
ţarc, unde au fost date pradă câinilor deprinşi să vâneze oameni.
De zile, apoi săptămâni, coloana răzbătea tot mai departe în junglă, urmând
apele leneşe ale fluviului. Un al şaselea simţ le vestea soldaţilor apropierea de ţinta
mult râvnită, iar atacurile indienilor deveneau tot mai dese, ca şi cum aceştia ar fi
avut de apărat un ţinut sacru, pe care niciun străin nu trebuia să-l pângărească.
Îndrăzneala lor era atât de mare, încât năvăleau uneori în plină zi, înfruntând
lăncile, archebuzele şi săbiile mânuite de portughezi, cărora nimic nu le putea sta
împotrivă.
Într-o dimineaţă, oprindu-se să bea apă din fluviu, Cabral a fost muşcat de un
caiman. A izbutit să-l omoare, dar a rămas ultimul din şir, abia târându-şi piciorul
rănit.
Deodată, urletele indienilor i-au îngheţat sângele în vine. Se răsucea, când o
lovitură în spate, venită parcă de nicăieri l-a făcut să lunece în genunchi, scăpând
sabia din mână. Apoi, ceva l-a izbit în creştet, cufundându-l într-o prăpastie de
întuneric.
 87

Liniştea, pacea şi împăcarea deplină nu puteau veni decât de dincolo de

moarte. De aceea nu s-a mirat prea mult când, deschizând ochii, l-a văzut pe
arhanghelul ce aştepta lângă pat, cu lancea în mână şi chipul ascuns de o ceaţă
aurie. Însă nu avea aripi, iar trupul acoperit doar de brăţări şi colane l-a făcut pe
Cabral să simtă porniri cât se poate de lumeşti.
Când viziunea s-a mişcat pentru prima oară, portughezul a tresărit, căci
nimbul de lumină nu era altceva decât părul străinei, în care razele soarelui,
strecurându-se printr-o lucarnă, aprindeau nenumărate scânteieri. Îndoiala îi
pătrusese în suflet: dacă acesta era raiul, de ce rana de la picior îl ardea atât de
nemilos? Înainte de a avea răgazul să îşi pună alte întrebări lancea s-a aţintit spre el,
silindu-l să se ridice mai repede decât s-ar fi crezut în stare.
Orbit de strălucirea văzduhului, abătută asupra lui după semiîntunericul
dinăuntru, Cabral s-a rezemat de o stâncă, ameţit de aerul tare al înălţimilor. Se afla
pe o platformă din coasta muntelui, de la care cobora o scară săpată în piatră, până
jos, în valea rotundă, adăpostind o cetate cum portughezului nu-i mai fusese dat să
vadă.
Jur-împrejur, pereţii unui vulcan încleştau orizontul, ridicându-se spre tării,
dar Cabral nu avea ochi decât pentru oraşul cu ziduri mai înalte decât palatele din
Lisabona. Lespezile gigantice, pe care doar puterea unor uriaşi le putuse urni din
loc, se îmbinau atât de bine încât între ele n-ar fi încăput nici lama unui cuţit.
Dincolo de valul fortificaţiilor, construcţii monumentale creşteau una dintr-alta ca
un labirint vertical, cu nenumărate intrări, terase suprapuse, punţi crenelate, şiruri
de coloane şi statui. Măreţia palatelor, îndrăzneala arcadelor arcuindu-se peste
străzile pavate cu dale ruginii, apeductele, scările în spirală, bastioanele, turnurile şi
porţile grele de aramă, toate îl făceau pe Cabral să se cutremure, fiindcă o astfel de
citadelă era de necucerit.
 88

Însă în cetatea ce putea cuprinde între ziduri întreaga Lisabonă nu era nici un
bărbat; numai femei, înarmate cu lănci şi arcuri. Cele pe lângă care trecea nu păreau
nici măcar curioase – ce aveau de gând cu el?... Cabral şi-a amintit fără voie de
chinurile la care erau supuşi indienii ajunşi în mâinile portughezilor.
De când se afla pe pământul acela blestemat văzuse destule băştinaşe, ba
chiar câştigase una la zaruri. Se plictisise repede de ea şi o vânduse unui marinar, ca
să nu-i mai vadă ochii, în care stăruia doar supunere, resemnare.
Femeile din cetate însă, trufaşe ca nişte regine, nu îşi vopseau trupul ca restul
indienilor şi aveau pielea mai albă decât a lui, părul de culoarea dublonilor abia
ieşiţi din visterie, iar ochii ca lamele săbiilor de Toledo.
O lovitură în coaste i-a spulberat gândurile; şi-a încleştat pumnii, aruncând o
privire întunecată însoţitoarei sale. Aceasta nu părea să se sinchisească de furia
portughezului şi, înaintea albastrului îngheţat al ochilor ei, Cabral şi-a plecat capul,
blestemând soarta care îl făcuse să cadă prins. O clipă şi-a închipuit-o pe femeia-
arhanghel zvârcolindu-i-se la picioare, în timp ce el ridica încet sabia, râzând de
groaza ce o făcea să tremure ca scuturată de friguri. În jurul lor cetatea ardea, iar
apărătoarele erau târâte de plete spre căruţele încărcate cu pradă, în strigătele
soldaţilor îmbătaţi de victorie...
Mânia îi înăbuşea teama şi Cabral a început să chibzuiască la o cale de
scăpare. Însă, chiar dacă ar fi reuşit să smulgă arma din mâna celei care îl păzea, n-
ar fi făcut nici zece paşi înainte ca femeile acelea războinice să îl doboare ca pe un
lup hăituit. I se părea ciudat să vadă pretutindeni arme: ce taină ascundea cetatea,
de vreme ce locuitoarele ei nu se încredeau îndeajuns în tăria fortificaţiilor?!
Amazoana s-a oprit în faţa scării ce suia spre vârful unei piramide din granit
roşu. Sus, pe platforma mărginită de şirul coloanelor, se înălţa un templu ale cărui
ziduri străluceau ca şi cum... La gestul poruncitor al însoţitoarei sale, portughezul a
început să urce, strângând din dinţi de câte ori durerea din picior îl săgeta asemeni
unei împunsături de pumnal. Nu ajunseseră nici la jumătatea drumului şi genunchii
 89

i se muiaseră. Din urmă, a auzit un râs dispreţuitor, iar furia a făcut să-i clocotească
sângele, dându-i puteri să suie ultimele trepte.
Întredeschisă, poarta templului îi aşternea înainte un dreptunghi neliniştitor
de beznă. Întrebându-se dacă ajunsese la locul execuţiei ori supliciului, Cabral s-a
răsucit temător: în spatele lui nu se afla nimeni.
Unde dispăruse femeia?
S-a lăsat pe lespezi, mulţumit să se poată odihni, cu mintea golită de orice
gând. După un timp s-a ridicat, cu mişcări încete, parcă poruncite de o voinţă
străină, apoi paşii l-au purtat spre intrarea templului.
La început l-au călăuzit razele strecurându-se printre canaturile de aramă, dar
cu cât înainta în coridorul strâmt lumina se împuţina şi, curând, întunericul s-a
înstăpânit între pereţii reci. Undeva în faţă se zărea o licărire slabă şi a pornit într-
acolo. S-a oprit într-o încăpere atât de mare încât sunetul paşilor săi se pierdea în
noaptea dintre ziduri, a cărei unică stea rămăsese flacăra unei torţe aflate la o
înălţime ameţitoare.
Nişte dale de piatră s-au urnit huruind şi, prin deschizătura apărută în tavan a
coborât un stâlp de lumină în jurul căruia umbrele dădeau înapoi, lăsând să se vadă
un havuz uriaş, cu oglinda apelor netulburată de vreo undă.
Ivită din bezna în care era cufundat restul sălii, femeia cu plete de soare –
aceeaşi, alta? – cobora treptele spre apa care a învăluit-o ca o hlamidă... Când a ieşit
din nou, păşind în coloana de raze, un strigăt de uimire i-a scăpat fără voie
portughezului: trupul îi sclipea asemeni unei statui, căci pielea îi era acoperită de un
strat de aur...
Aur!
Cu ochii ieşiţi din orbite, Cabral a făcut un salt spre femeie, doar ca să
încremenească înainte de a o atinge: încăperea se umpluse de o strălucire care-i
ardea pleoapele. Totul în jur lucea orbitor: pereţii, coloanele, bazinul... Iar pe
podeaua din lespezi de aur se revărsau în cascade rubine, diamante, smaralde,
topaze, safire, granate.
 90

Visa, ajunsese în Eldorado, Paradisul Conquistadorilor?

Cabral uitase de indieni, de femeia care dispăruse – unde? când? Nu vedea
decât nestematele în care îşi afundase braţele până la umeri. S-a împleticit până la
bazinul cu apă de aur, s-a aruncat înăuntru şi a început să stropească împrejur,
bâiguind cuvinte fără şir.

Sute de braţe izbeau în zidul de tulpini, deschizând un tunel larg pentru

soldaţii ce înaintau fără să le pese de păienjenişul pe care jungla se grăbea să îl
ţeasă în urma lor. În zadar orhideele îşi aplecau spre ei petalele cărnoase ca nişte
guri flămânde, şerpii cafenii ai rădăcinilor le încolăceau cizmele şi lianele se
întindeau încercând să-i sugrume.
La trecerea coloanei maimuţele încremeneau o clipă, păsările se înălţau în
văzduh cu ţipete ascuţite, jivinele se ascundeau prin vizuini. Până şi jaguarii se
fereau să dea târcoale coloanei, deşi portughezilor li se părea că zăresc mereu ochii
galbeni ai fiarelor, pândindu-i din bezna desişurilor.
De când porniseră spre ocean apele marelui fluviu, pădurea de pe malurile
sale nu văzuse atâţia oameni înarmaţi trecând pe sub bătrânii arbori. Armuri, săbii,
muschete, tunuri, soldaţi ce se scurgeau în şiruri lungi, încrezători în steaua lor
norocoasă... Oare nu era cu ei Don Cabral, cel care văzuse cu ochii lui Eldorado şi
izbutise să se întoarcă?!
Purtând peste armură strălucitorul colan dăruit de guvernator când îl
înnobilase, Cabral mergea în mijlocul coloanei, între căpitanii şi cavalerii care,
până nu demult, nu-l învredniceau nici măcar cu o privire. Uitase lunile când,
istovit şi înfometat, străbătuse jungla, mâncând fructe sau carne crudă, hăituit de
sălbăticiuni şi indieni.
 91

Ajuns în tabără, a zăcut multe săptămâni între viaţă şi moarte, cu somnul

bântuit de vise în care şerpi uriaşi, îngeri cu trup de fecioară, războinici vopsiţi în
culori sumbre şi femei de aur se amestecau într-un vârtej nebunesc.
Într-un târziu a început să se întremeze şi le-a spus portughezilor tot ce ştia,
fără să le ascundă nimic. Cum fugise din templu, din cetate, cum găsise drumul
înapoi. Nu ar fi vrut să împartă comoara cu ceilalţi, dar n-avea încotro. Singur nu
putea pune stăpânire pe Cetatea Aurului.
Şi-apoi... în templu erau aur şi nestemate pentru toţi!
Nimeni nu îi pusese la îndoială spusele, căci un om abia scăpat din ghearele
morţii nu şi-ar fi încărcat sufletul cu o minciună. Iar istoria lui se potrivea atât de
bine cu ce ştiau despre Eldorado, încât trebuia să fie adevărată. Soldaţi sau nobili
porniseră în noua expediţie fără şovăire şi s-ar fi luptat cu toţi sălbaticii sau demonii
din lume, dacă le-ar fi stat în cale. Dar soarta îi ocrotea, iar indienii nu cutezau să se
arate, fugind dinaintea lor asemeni jaguarilor.
Când au ajuns la poalele muntelui erau osteniţi şi sătui de miasmele junglei,
însă nu pierduseră un singur om. În faţa lor, dincolo de ultimii copaci, începea o
pantă abruptă, acoperită cu tufe joase, şi portughezii au ramas ascunşi în pădure,
aşteptând întunericul pentru a se năpusti asupra cetăţii.

Cabral se furişa cu pumnalul în mână, oprindu-se la fiecare adiere de vânt

care făcea frunzele să foşnească. O ramură i-a atins obrazul, învăluindu-l cu
mireasma unor flori necunoscute şi portughezul s-a înfiorat, amintindu-şi de străina
cu părul de aur.
A pornit mai departe, umbră printre neguri, la fel de neauzit. Îşi lăsase în
tabără coiful, sabia şi scutul, iar acum urca spre peştera doar de el ştiută, în timp ce
jos, în pădure, ceilalţi aşteptau un semn pentru a-l urma. Dar asta după ce straja de
 92

la intrarea în munte va fi trimisă în nefiinţă de ascuţişul armei ce lucea slab,

asemeni unui colţ de şarpe.
Cabral s-a aruncat la pământ, sub crengile ţepoase ale unui tufiş de agave: o
siluetă se ivise dintre lianele ce acopereau intrarea peşterii şi portughezul a tresărit
recunoscând-o. Femeia privea atentă în jur, iar Cabral abia mai cuteza să răsufle de
teamă că va fi descoperit şi totul se va duce de râpă. Dar străina nu se uita spre
ascunzişul său şi, neputându-şi lua ochii de pe trupul aproape străveziu, Cabral a
simţit o strângere de inimă: atunci, ar fi putut să-l omoare şi totuşi nu o făcuse.
Apoi, furia a răbufnit din nou, mistuitoare: îşi bătuse joc de el, îl umilise... ea, o
sălbatică din inima junglei!
Şi-a băgat pumnalul în teacă. N-o va ucide: va fi sclava lui. O va face să i se
târască la picioare, să cheme moartea pentru a o izbăvi, să... Femeia s-a întors,
intrând în peşteră şi razele Lunii i-au aprins flăcări în părul de aur.
Aur!
Cabral s-a scuturat, trezindu-se parcă dintr-un vis. Din câteva salturi a fost în
faţa lianelor dincolo de care se zăreau frânturi de lumină. S-a năpustit înăuntru, cu
arma înainte.
Lovitura ar fi putut să străpungă un urs, dar... Purtat de avânt, portughezul s-a
pomenit îmbrăţişând pământul. A sărit în picioare, însă locul era pustiu. O torţă
înfiptă în zid ardea cu trosnete puternice, aruncând o ploaie de scântei peste lancea
cu vârful de aramă uitată pe jos.
La câţiva paşi, o stâncă închidea nu îndeajuns de bine intrarea într-un tunel
întunecat. Blestemând cumplit, Cabral a smuls torţa şi, din pragul peşterii, a început
să facă semne disperate celor ascunşi în junglă.

Torentul de lavă pornit odininioară din măruntaiele pământului săpase o

galerie cu pereţii şlefuiţi asemeni unor oglinzi de onix. Strălucirea torţelor se
 93

istovea în apele lor negre, lumina strângându-se temătoare în jurul soldaţilor gata să
tragă în orice ar fi mişcat în faţa lor. Urcaseră gâfâind, întâi pedestrimea cu arme de
foc, apoi călăreţii ţinându-şi caii de căpăstru şi pe urmă arbaletierii, ajutându-i pe
tunari să împingă roţile monştrilor de fier... Coloana se lungise atât de mult, încât
purtătorii de muschete ajunseseră la capătul tunelului, în vreme ce tunurile abia
fuseseră suite la jumătatea povârnişului.
Pe platforma din conul vulcanului, în locul grindinei de suliţe şi săgeţi la care
se aşteptau, portughezii au fost întâmpinaţi doar de tăcerea netulburată a nopţii.
Luna era acum acoperită de nori, iar cetatea părea cufundată într-un somn adânc.
Nicio lumină, niciun zgomot nu răzbăteau din uriaşele bastioane. Poate că, alergând
în bezna aceea, femeia-strajă se prăbuşise de pe scara abruptă, zdrobindu-se de
stânci.
Pedestrimea a început să coboare cu o încetineală exasperantă. A durat mult
până ce tunurile şi caii au ajuns pe fundul craterului, şi trecuse de miezul nopţii
când portughezii au pornit din nou. Deşi copitele cailor şi roţile afeturilor fuseseră
înfăşurate în ierburi, zgomotele marşului creşteau precum vuietul râurilor ieşite din
matcă. Toţi se grăbeau din răsputeri: soarta le fusese până atunci prielnică, însă
dacă erau descoperiţi prea devreme, puţini dintre ei ar mai fi apucat să vadă zorii.

Gurile tunurilor aşteptau să-şi azvârle grindina de foc, iar oamenii, rânduiţi în
faţa bastioanelor abia îşi puteau înfrâna nerăbdarea. Într-un târziu, vântul a
împrăştiat norii şi un strigăt a izbucnit din sutele de piepturi când Luna a smuls din
beznă Oraşul Aurului. Dar...
Citadelele gemene de la intrare erau ruinate, porţile grele se prăbuşiseră,
lăsând să se vadă drumul ducând spre templu. Nenumărate veacuri trecuseră pe
deasupra zidurilor, năruind faţade, terase sau acoperişuri, retezând coloane, punţi şi
scări avântate spre cer, deschizând ferestre care nu duceau nicăieri. Străzile se
 94

umpluseră de sfărâmături, fântânile şi havuzurile erau secate, dalele pavajului

crăpaseră, marile fortificaţii aveau atâtea spărturi încât aduceau cu nişte faguri
monstruoşi.
Colţii timpului muşcaseră nemilos din toate şi nicăieri nu se zărea vreo urmă
de viaţă: nicio vietate nu alerga, nu se târa şi nu zbura printre străvechile ruine.
Cetatea rămânea cufundată într-o tăcere apăsătoare şi, fără să îşi dea seama, soldaţii
vorbeau în şoaptă, încercând să se încredinţeze că nu sunt singuri în pustiul acela de
piatră.
Cabral călărea în fruntea coloanei, privind în jurul său ca un om care nu se
trezise încă din somn. Când au ajuns la piramida pe care se înălţa Templul Aurului,
a descălecat. Urmărit de privirile tuturor, a început să suie treptele ce rămăseseră,
ca prin miracol, neatinse de vreme.
În lumina tremurătoare a torţelor, peretele de granit lucea ca scăldat în sânge
şi umbra portughezului urca înaintea sa, întinzându-se tot mai mult, de parcă ar fi
vrut să acopere întreaga scară. Cabral se mişca cu solemnitate aproape, iar celor de
jos li se părea că statura lui creşte odată cu sumbra-i însoţitoare, gata să zdrobească
sub apăsarea lor templul, oraşul. Abia sus, printre coloanele ce vegheau neclintite
ruina cetăţii, om şi umbră s-au contopit într-un singur trup.
În faţa porţilor deschise, Cabral şi-a scos sabia din teacă... Pereţii coridorului
luceau într-o lumină aurie, ieşind din piatră ca un abur subţire. Paşii lui trezeau
ecouri ciudate: scrâşnetul săbiilor, şuierul suliţelor, tunetul călăreţilor în armuri,
bubuitul ghiulelelor, trosnetul lăncilor frângându-se ca o pădure uscată. Apoi:
răcnetele răniţilor, strigătele luptătorilor înfierbântaţi de patima sângelui,
nechezatul cailor striviţi sub dărâmături, zgomotul apocaliptic al bastioanelor
prăbuşindu-se sub focul tunurilor care trăgeau o salvă după alta.
Portughezul vedea ca printr-o ceaţă roşie, iar degetele îi amorţiseră încleştate
pe mânerul armei. Mergea tot mai repede, până ce a început să alerge, cu inima
bătând să-i spargă pieptul.
 95

S-a oprit abia în sala cândva scăldată în strălucirea comorilor de neînchipuit,

acum pustie, luminată doar de razele Lunii pătrunzând prin acoperişul spart. În faţa
bazinului, învăluită în pletele de aur, femeia îl privea.
I-a întins mâinile, într-o chemare ce n-avea nevoie de cuvinte.
Îngăduinţa din ochii ei nu a dispărut când Cabral s-a apropiat cu paşi grei,
nici când a apucat-o de păr, silind-o să îngenuncheze.
Îl ierta pentru ce nu făptuise încă... Înţelegere, milă ? Portughezul nu venise
până aici ca să îşi mântuiască sufletul, ci după aur. Era tot ce-i cerea, nu ei, nu
Zeilor Junglei, ci Destinului.
A ridicat sabia, căutând o urmă de spaimă pe chipul păzitoarei comorii lui,
însă străina îl privea liniştită, cu acelaşi zâmbet de nepătruns.
Şi-atunci... Cabral a scos un urlet de furie, trăgându-se înapoi şi împlântând
fierul până-n prăsele. Durerea din piept a venit îndată, ca o arsură, împreună cu
gândul, uimirea de pe urmă.

Când portughezii au ajuns în templul ruinat, n-au găsit printre sfărâmături

decât un schelet în armură, strângând între falange mânerul unei săbii ruginite.
 96

Despre autoare

Rodica Bretin a debutat cu o povestire în 1982, iar în 1985 i-a apărut

volumul Efect Holografic.

Este membră a Uniunii Scriitorilor din România şi a Fantasia Art Association

din Cornwall (Marea Britanie).

Volume de beletristică publicate: Efect Holografic (1985); Şoimul Alb

(1987); Uriaşul cel Bun (1989); Drumul fără Sfârşit (1991); Cel care Vine din
Urmă (1993); Lumea lui Hind (1998); Omul de Nisip (2000); Fecioara de Fier
(2002; 2006; 2014; 2017); Cetatea fără trecut (2015); Fortăreaţa (2016); Oameni
şi Zei, volumul 1, seria Protectorii (2017); Poarta Stelară, volumul 2, seria
Protectorii (2018); Elysium, volumul 3, seria Protectorii (2019); Casa fără cărţi
(2020).

Cărţi din domeniul frontierelor cunoaşterii: Dosarele Imposibilului (2003);

Tunelul Timpului (2003); Poarta Vrăjitoarelor (2004; 2015); Poltergeist –
atacatori invizibili (2005); Misterul Lumilor Paralele (2006); Naufragiaţi în Timp
(2006); Călătorii în timp şi lumi paralele (2015); Războinicii Nordului (2015);
Cronicile Imposibilului (2015); Ecouri din tenebre (2016).

A înfiinţat împreună cu soţul ei, scriitorul Dan Apostol, Editura Baricada şi a

coeditat seria Antares, patru antologii dedicate literaturii fantastice şi culturii
enciclopedice (vechi civilizaţii, fenomene neelucidate, cryptozoologie); a realizat
antologiile de literatură clasică fantastică Cronici din lumi interzise (2003) şi
Vânătorii Lumii de Dincolo (2006).
 97

A tradus, din limbile engleză şi franceză, patru romane: Dale Cooper de S.

Frost, Amantul doamnei Chatterley de D. H. Lawrence, Leul uriaş de J. H. Rosny-
Aîne (în colaborare) şi În umbra ghilotinei de O. LeBaron.

A publicat proză, eseuri, articole, traduceri în reviste literare din România,

Franţa şi Marea Britanie.

A primit numeroase premii, printre care:

„Premiul pentru cea mai bună proză străină“ la Festivalul Internaţional al

Artei Fantastice de la Annecy (Franţa), pentru nuvela Negura.

„Premiul Volaverunt“ (Premiul pentru proză fantastică) la Festivalul din

Valencia (Spania), pentru nuvela Conquistadorul.

„Premiul pentru cel mai bun roman străin“ al Fantasia Art Association,
pentru romanul Fecioara de Fier, publicat în serial de revista The Historian din
Truro (Cornwall – Marea Britanie).

„Premiul COLIN, categoria volum de proză scurtă fantastică“ pentru Cetatea

fără trecut.

„Premiul OPERA OMNIA“, decernat la cea de-a 40-a ediţie a Convenţiei

Naţionale a Cluburilor şi Autorilor de science-fiction din România, Timişoara
2019.
 98

CUPRINS

Efect holografic……………………………………………3
Generaţia omega…………………………………………..6
Shaba……………………………………………………….9
Aralda……………………………………………………...12
Cristalul negru…………………………………………….15
Pasărea Thul………………………………………………18
Omul-tigru………………………………………………...22
Noaptea Sanyasinilor……………………………………..25
Ultimul gdar………………………………………………32
Vânătorul de freli………………………………………...48
Lumea wurilor……………………………………………55
Zorii pustiei……………………………………………….59
Cetatea fără trecut………………………………………..63
Valea sadralilor...................................................................67
Călăreţii de fier…………………………………………...73
Eldorado……………………………………………….….84

Despre autoare.....................................................................96