1 IVR Epoca Pietrei

CUPRINS
OBIECTUL ŞI PERIODIZAREA ISTORIEI VECHI A ROMÂNILOR....................................7

PĂMÂNTUL ROMÂNESC ...................................................................................................9
IZVOARE ...........................................................................................................................13
Izvoare arheologice ...................................................................................................................... 13
Izvoare scrise ............................................................................................................................... 18
Izvoare numismatice .................................................................................................................... 22
PALEOLITICUL, EPIPALEOLITICUL ŞI MEZOLITICUL ...................................................25
Cuaternarul .................................................................................................................................. 25
Paleoliticul inferior ....................................................................................................................... 28
Paleoliticul mijlociu ...................................................................................................................... 29
Paleoliticul superior ...................................................................................................................... 31
Epipaleoliticul ............................................................................................................................... 35
Mezoliticul ................................................................................................................................... 36
NEO-ENEOLITICUL ..........................................................................................................39
Periodizarea şi cronologia ............................................................................................................. 40
Începuturile şi evoluţia economiei productive. Habitatul ................................................................. 41
Organizarea socială ...................................................................................................................... 44
Arta ............................................................................................................................................. 45
Sisteme de notare ......................................................................................................................... 46
Religia .......................................................................................................................................... 47
Comportamentul funerar .............................................................................................................. 51
Neoliticul timpuriu ....................................................................................................................... 52
Neoliticul dezvoltat ...................................................................................................................... 53
Eneoliticul timpuriu ..................................................................................................................... 56
Eneoliticul dezvoltat ..................................................................................................................... 62
Eneoliticul final............................................................................................................................. 70
EPOCA BRONZULUI ........................................................................................................77
Caracterizare generală. Periodizare şi cronologie. .......................................................................... 77
Metalurgia. Economia .................................................................................................................. 80
Marea migraţie egeică ................................................................................................................... 82
Arta, religia, comportamentul funerar ........................................................................................... 82
Bronzul timpuriu .......................................................................................................................... 84
Bronzul mijlociu ........................................................................................................................... 89
Bronzul târziu .............................................................................................................................. 95
PRIMA EPOCĂ A FIERULUI .............................................................................................97
Caracterizare generală. Periodizare şi cronologie. .............................................................................. 97
Metalurgia bronzului .................................................................................................................. 103
Începuturile metalurgiei fierului .................................................................................................. 104
Corneliu Beldiman, Istoria veche a românilor  Datele
6
Hallstattul timpuriu. ................................................................................................................... 105

Hallstattul mijlociu ..................................................................................................................... 107
Hallstattul târziu ......................................................................................................................... 110
Geto-dacii în cadrul lumii tracice. Unitatea etno-lingvistică şi culturală........................................ 116
Geto-dacii şi izvoarele scrise ....................................................................................................... 116
Legăturile geto-dacilor cu populaţiile învecinate .......................................................................... 120
A DOUA EPOCĂ A FIERULUI.........................................................................................125
Caracterizare generală. Periodizare şi cronologie ......................................................................... 125
Metalurgia fierului ...................................................................................................................... 126
Moneda ...................................................................................................................................... 128
Legăturile cu populaţiile vecine ................................................................................................... 130
Organizarea social-politică a geto-dacilor .................................................................................... 132
STATUL GETO-DAC ÎN PERIOADA BUREBISTA – DECEBAL. RĂZBOAIELE DACO-
ROMANE .........................................................................................................................137
Statul geto-dac în timpul lui Burebista ........................................................................................ 137
Dacia după Burebista până la Decebal ........................................................................................... 144
Statul dac în timpul lui Decebal. Războaiele daco-romane ............................................................. 149
CIVILIZAŢIA ŞI CULTURA GETO-DACILOR..................................................................157
Economia (agricultura, meşteşugurile, comerţul) ......................................................................... 157
Arhitectura civilă şi militară ........................................................................................................ 160
Cultura ....................................................................................................................................... 162
DACIA ROMANĂ ŞI DOBROGEA ROMANĂ ..................................................................169
Hotarele provinciei Dacia ............................................................................................................ 169
Organizarea politico-administrativă ............................................................................................ 170
Aspecte ale vieţii politice ............................................................................................................. 172
Sistemul defensiv ......................................................................................................................... 178
Oraşe şi sate ............................................................................................................................... 179
Populaţia şi structura socială în Dacia romană şi Dobrogea romană .............................................. 184
Viaţa economică ......................................................................................................................... 188
Cultura şi religia în Dacia romană şi Dobrogea romană............................................................... 193
ROMANITATE ŞI AUTOHTONI ÎN DACIA ŞI DOBROGEA ...........................................203
Dacia ......................................................................................................................................... 203
Dobrogea ................................................................................................................................... 207
Influenţa romanităţii asupra dacilor liberi (sec. al II-lea – al IV-lea) ............................................. 207
DACO-ROMANII. CREŞTINISMUL PE TERITORIUL VECHII DACII. MIGRAŢIILE
BARBARE ........................................................................................................................211
Transilvania în sec. al IV-lea – al VI-lea ....................................................................................... 211
Dacia sudică ............................................................................................................................... 213
Dobrogea în sec. al IV-lea – al VI-lea .......................................................................................... 214
Creştinismul daco-roman............................................................................................................ 216
Dacia şi migraţiile barbare ............................................................................................................ 221
SINTEZA ROMÂNEASCĂ ...............................................................................................225
Coordonatele romanizării. Specificul Daciei................................................................................ 225
Etnogeneza românească ............................................................................................................. 231
REPERE CRONOLOGICE ..............................................................................................235
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ ...........................................................................................249
OBIECTUL ŞI PERIODIZAREA
ISTORIEI VECHI A ROMÂNILOR
Istoria veche a românilor studiază fenomenele şi procesele istorice care s-au desfăşurat
în spaţiul carpato-dunăreano-pontic începând cu aproximativ 1,5/1 milion de ani până la
sfârşitul sec. al VI-lea d.Chr., când este atestată existenţa străromânilor ca entitate etnică. Aria
de desfăşurare a fenomenelor şi proceselor istorice pe care le abordăm în prezentul context a
cuprins teritoriile străbătute de reţeaua hidrografică avându-şi obârşia în coroana carpatică,
iar vărsarea în Dunăre sau Marea Neagră. Limitele răsăriteană şi apuseană ale acestui teritoriu
sunt reprezentate de bazinele Nistrului şi Tisei. Munţii Carpaţi au reprezentat axa de
convergenţă a civilizaţiilor succedate în spaţiul românesc din zorile umanităţii.
Periodizarea istoriei vechi trebuie să ţină seama, deopotrivă, de criteriile arheologice
(acestea urmăresc, mai ales, evoluţia culturii materiale şi spirituale), de cele sociale şi
economice (care au în vedere evoluţia formelor de organizare social-economică a
comunităţilor umane), precum şi de evenimente istorice cruciale (organizarea politico-statală
a geto-dacilor, cucerirea parţială a teritoriului dacic de către romani şi organizarea provinciei
Dacia, etnogeneza românească). Între perioadele şi etapele stabilite pe aceste căi nu există
limite cronologice stricte, deoarece tranziţia se face, în cele mai multe situaţii, gradual.
Periodizările propuse au rolul de sistematizare relativă a imensului material factologic şi de
sesizare a elementelor noi, impuse treptat în evoluţia istorică a diferitelor comunităţi umane.
O primă mare etapă include preistoria (epoca pietrei) şi protoistoria (epoca bronzului şi
prima epocă a fierului). În aceste epoci progresul istoric este, în general, lent. O relativă accelerare
se observă de abia după descoperirea şi extinderea metalurgiei bronzului şi, mai ales, a fierului.
A doua etapă este cea a organizării social-politice şi statale geto-dacice, corespunzând
celei de a doua epoci a fierului (Latène). Şi aici se conturează o perioadă de formare treptată
a structurilor societăţii geto-dacice, urmată de perioada clasică a statalităţii şi civilizaţiei geto-
dacice (perioada Burebista-Decebal).
A treia mare etapă a istoriei vechi o reprezintă etnogeneza românească, având, la
rândul ei, două mari perioade: a. stăpânirea romană în Dacia – moment ce marchează
realizarea simbiozei daco-romane, ca temelie a etnogenezei româneşti. Această perioadă
durează circa şase secole în regiunile din dreapta Dunării şi mai puţin de două secole în cea
mai mare parte a teritoriilor nord-dunărene ale Daciei; b. etapa finală a etnogenezei româneşti
(sec. al IV-lea – al VI-lea), timp în care populaţia daco-romană şi-a găsit treptat identitatea
între celelalte popoare europene (formate la începuturile evului mediu), afirmându-se, spre
sfârşitul mileniului I, şi pe plan politico-statal.
Dificultatea stabilirii unei cronologii absolute pentru istoria veche a românilor, unanim
acceptate (exprimată în unităţi de timp calendaristice: an, deceniu, secol, mileniu) este
8
determinată de faptul că izvoarele scrise păstrate nu oferă date suficiente, iar datarea surselor
arheologice lasă loc interpretărilor, de multe ori divergente.
Pe durata istoriei vechi, urmare a imposibilităţii de a stabili întotdeauna cronologia
absolută, se utilizează şi cronologia relativă, care fixează, pe scara temporală, locul unui
fenomen istoric în funcţie de altul (utilizând termeni comparativi, precum: mai vechi, mai
nou, contemporan, anterior, posterior, simultan etc.).
Periodizarea istoriei vechi şi datele cronologiei relative şi absolute se prezintă,
schematic, potrivit datelor din tabelul de mai jos (Ma = milioane ani; Ka = milenii; BP =
Before Present).
1,5/1 Ma-
Inferior
120/100 Ka BP
120/100-33/30
Paleolitic Mijlociu
Ka BP
33/30-13 Ka
Superior
Epoca BP
Preistorie
pietrei Epipaleolitic 13-10 Ka BP
Mezolitic 10-8,5 Ka BP
6600/6500-
Neolitic
5000 î.Chr.
Neo-eneolitic
5000-3500
Eneolitic
î.Chr.
3500-2200
Timpuriu
î.Chr.
Epoca 2200-1500
Mijlociu
bronzului î.Chr.
1500-1200/1150
Târziu
î.Chr.
1200/1150-
Timpurie
850/800 î.Chr.
Epoca Prima epocă
Protoistorie 850/800-650
metalelor a fierului Mijlocie
î.Chr.
(Hallstatt)
650-450/400
Târzie
Epoca fierului î.Chr.
450/400-300
Timpurie
A doua epocă a î.Chr.
fierului Mijlocie 300-150 î.Chr.
(Latène) 150 î.Chr.-106
Târzie
d.Chr.
106-271/275
Epoca romană
Istorie d.Chr.
antică Epoca 271/275-sec.
postromană VI d.Chr.
PĂMÂNTUL ROMÂNESC
Poziţia geografică la scară continentală şi-a pus amprenta asupra desfăşurării istoriei
spaţiului românesc. Situat în sud-estul părţii centrale a Europei, pământul românesc este străbătut
de paralela de 45° şi de meridianul de 25°. Acest teritoriu măsoară actualmente 237.500 km2. El se
leagă de două mari limite geografice: 1. aceea a Europei răsăritene, traversând istmul ponto-baltic,
zonă de pătrundere a fluxurilor migratorii spre vest; 2. aceea a Peninsulei Balcanice şi Anatoliei, în
sud şi sud-est. Aceste regiuni s-au aflat, permanent, în strânse legături de natură economico-
socială, politică şi culturală de-a lungul tuturor etapelor istorice.
Teritoriul României se caracterizează prin prezenţa a trei elemente geografice majore.
Primul dintre ele, lanţul Carpaţilor, aflat în regiunile noastre în zona sa de maximă dezvoltare,
generează marea varietate de relief a ţării. În jurul acestui lanţ se grupează ţinuturile mai joase
de dealuri şi câmpii. Al doilea element, cursul inferior al Dunării, adună aproape toate apele
curgătoare ale spaţiului românesc. Ultimul element este Marea Neagră, cu litoralul său vestic;
ea este o mare continentală, legată prin strâmtorile Bosfor şi Dardanele şi, apoi, prin Marea
Mediterană, de Oceanul Planetar. Astfel, sintagma spaţiu carpato-danubiano-pontic este
consecinţa firească a reflectării acestor caracteristici fizico-geografice de bază.
Trăsăturile proprii de peisaj ale teritoriului României rezultă din îmbinarea acestor elemente
geografice şi creează condiţii de viaţă propice. La aceasta adăugăm manifestarea, în aceste regiuni, a
unor influenţe climatice şi floristic-faunistice venite din celelalte sectoare ale continentului: stepa
dinspre est în Dobrogea, estul Câmpiei Române şi sud-estul Podişului Moldovei; masele de aer rece
şi dens din părţile Siberiei şi ale nordului european în Moldova şi nord-estul Transilvaniei; influenţele
climatice mediteraneene şi oceanice în Banat şi Oltenia.
Din punctul de vedere al reliefului, România prezintă trăsături de unitate întâlnite mai rar în
alte arii geografice. Unitate teritorială nu înseamnă însă omogenitate sau uniformitate în trăsăturile
naturii locurilor, ci este marcată de diversitatea părţilor componente, prin geneza lor, prin resursele
lor naturale, prin producţia lor specifică şi, ca urmare, prin instaurarea unor relaţii complementare
între regiuni. Expresia unitate în diversitate exprimă realitatea îmbinării unor regiuni complementare
diverse, care, la un loc, alcătuiesc o unitate teritorială; aceasta îşi poate acoperi, pentru propria
populaţie, prin resurse naturale bogate şi prin producţie, necesarul de hrană, energie şi materii prime.
Această caracteristică a marcat, în mod fundamental, dinamica şi specificul locuirii spaţiului carpato-
danubiano-pontic, în toate epocile istorice.
În ansamblu, relieful spaţiului nostru prezintă o armonie şi o proporţionalitate
remarcabile: Carpaţii, împreună cu Subcarpaţii, formează 34% din teritoriu, dealurile
(exclusiv Subcarpaţii) şi podişurile 37%, iar câmpiile circa 29%. Specifică este simetria după
care se grupează principalele zone de relief: marea depresiune centrală a Transilvaniei este
înconjurată de cununa Carpaţilor. Aceşti munţi, de înălţime medie (cu vârfuri de peste 2.500 m),
10
sunt străbătuţi de numeroase trecători, facilitând legăturile transmontane şi cuprind depresiuni bine
populate. În prezent, 12 trasee ale căilor ferate şi peste 30 de şosele străbat munţii, înscriindu-se, de
cele mai multe ori, pe traseele vechilor căi de legătură din preistorie, epoca antică şi medie. Spre
exterior, ca o treaptă mai joasă, alcătuită din culmi şi depresiuni strâns articulate între ele, se
desfăşoară Subcarpaţii, apoi regiunile de podiş şi colinare. Spre periferiile de sud şi de vest,
altitudinea coboară, teritoriul ţării terminându-se cu marile câmpii (Câmpia Română şi Câmpia
Tisei), având soluri fertile, folosite pentru culturi agricole şi păstorit. Acestea au fost expuse din
preistorie invaziilor ori expediţiilor războinice. Dincolo de Dunăre, în sud-est, teritoriul României
include Podişul Dobrogei şi Dobrogea de Nord. Ţărmul Mării Negre, propice navigaţiei, a folosit,
de peste două milenii şi jumătate, amplasării instalaţiilor portuare.
O caracteristică fundamentală a actualului spaţiu românesc rezidă în aceea că el este aproape
pretutindeni locuibil. Carpaţii şi Subcarpaţii au devenit regiuni intens umanizate, atât datorită
altitudinii relativ reduse, cât şi prin ampla lor fragmentare, cu numeroase depresiuni interioare (în
Carpaţii Orientali, de pildă, depresiunile ocupă 20% din suprafaţă); la acestea se adaugă numeroase
văi largi, cunoscute sub denumirea populară de câmpulunguri, răspândite din Maramureş şi
Obcinele Bucovinei până în Subcarpaţii Getici.
Din plastica reliefului României se desprind, astfel, următoarele trăsături esenţiale: o
incintă intracarpatică (Depresiunea Transilvaniei), apărată la est şi sud de munţi, deschisă la
nord-vest prin poarta someşană; ţinuturi deluroase, împădurite, străbătute de văi şi intens
populate; câmpii larg deschise. Pătrunderea în Câmpia Română s-a făcut prin regiunea dintre
curbura Carpaţilor şi cotul Dunării, la Galaţi.
Cursurile de apă sunt aproape toate colectate direct sau indirect de Dunăre. Acest mare
fluviu european udă teritoriul României pe 1.075 km (38% din lungimea lui totală). Râurile interioare
formează o reţea amplă, dispusă divergent din Carpaţi şi se adună în cunună la periferii. La reţeaua
de râuri se adaugă lacurile, diferenţiate pe trepte de relief. În munţi se găsesc lacurile din circurile
glaciare, mai frecvente în Carpaţii Meridionali şi în Munţii Rodnei. În zona dealurilor şi a câmpiilor,
în afara numeroaselor iazuri se află marile lacuri din categoria limanelor fluviatile, ca acelea de la
Snagov şi Căldăruşani, la nord de Bucureşti.
În forme apropiate celor actuale, vegetaţia şi fauna s-au constituit relativ târziu, după
ultima glaciaţie cuaternară şi s-au definit în Holocenul mediu. Covorul vegetal este dispus în
etaje, din zona montană până la Dunăre şi Mare. Masivele păduroase au caracterizat spaţiul
românesc de la începuturile holocenului şi până în sec. al XVIII-lea, când au început
defrişările masive, accentuate în secolul următor. Fauna bogată (mamifere, peşti, păsări)
însoţeşte mediul forestier sau de câmpie, constituind o sursă exploatată economic în mod
constant. Solurile de pe teritoriul României cuprind toate clasele specifice zonei temperate,
majoritatea fiind caracterizate printr-o fertilitate medie şi înaltă, fapt care şi-a pus amprenta
asupra economiei în preistorie şi antichitate. Alături de solurile fertile, de faună şi floră,
trebuie să amintim alte resurse naturale importante, exploatate din preistorie, cele ale
subsolului, de la silex la minereurile neferoase (cupru, aur), minereuri de fier, sare etc.
Pământul românesc este legat de Europa Centrală prin marea arteră a Dunării; bazinul
Mării Negre asigură menţinerea contactelor cu Orientul. Istoria şi civilizaţia acestui pământ
vădesc, astfel, elemente aparte, dobândite prin deschiderea deopotrivă spre Europa (vest) şi
spre Asia (est şi sud-est).
Fig. 1. Spaţiul carpato-danubiano-pontic.

Fig. 2. Vatra civilizaţiei geto-dacice (sec. al II-lea î.Chr. – I d.Chr.).
11
Fig. 1
12
Fig. 2
IZVOARE
Cunoaşterea aspectelor diverse ale celor mai îndepărtate epoci şi perioade din trecutul
românesc se realizează, mai ales, pe seama surselor arheologice, completate (pe măsură ce ne
apropiem de timpuri mai noi) de izvoarele scrise antice. De asemenea, date interesante şi utile
despre realităţile trecutului îndepărtat (îndeosebi asupra istoriei geto-dacilor, a daco-
romanilor şi a străromânilor) pot oferi fenomenele lingvistice, etnografice, folclorice, cele de
mental colectiv, care au păstrat parţial, prin tradiţie, elemente străvechi. Aparent relativ puţine
cantitativ, izvoarele istoriei vechi sunt marcate de o diversitate din punct de vedere tipologic,
ceea ce impune efortul de coroborare a datelor pe care ele ni le pun la dispoziţie, în vederea
reconstituirii veridice a vieţii din trecut.
Principalele categorii de surse documentare ale istoriei vechi se regăsesc în împărţirea
tradiţională, care deosebeşte izvoarele nescrise şi izvoarele scrise. Aceste categorii cuprind
subcategorii, care uneori se întrepătrund, delimitarea lor neputându-se opera totdeauna de o
manieră netă, definitivă. În categoria izvoarelor nescrise intră, spre exemplu, în primul rând,
cele arheologice, dar şi cele numismatice (monede lipsite de legendă). Izvoarele scrise sunt
cele literare, geografice, lexicografice, epigrafice, papirologice, numismatice (monede cu
legendă) etc. Ne propunem ca, în continuare, să le trecem în revistă pe cele mai importante.
Izvoare arheologice. Arheologia (gr. archaios = „vechi” şi logos = „cuvânt, ştiinţă”), în
sens etimologic „ştiinţa lucrurilor vechi”, este o disciplină istorică autonomă, având ca obiect
depistarea, sistematizarea şi interpretarea vestigiilor materiale aflate în pământ, la suprafaţa
acestuia sau sub apă (arheologia subacvatică), în scopul unei reconstituiri independente
(pentru epocile mai vechi, lipsite de izvoare scrise – preistorie) sau prin coroborarea cu datele
literare (pentru perioadele mai noi) a proceselor economico-sociale şi politice sau a
fenomenelor culturale care au avut loc în etapele timpurii ale istoriei omenirii. Arheologia are
în vedere toate categoriile de dovezi materiale, de la cele mai simple unelte şi până la operele
de artă, structuri de locuire, locuri de cult şi cu rost funerar etc.
Cele două mari categorii de monumente pe care le studiază arheologia sunt: monumentele fixe
(aşezări, necropole, construcţii de cult, fortificaţii etc.) şi monumentele mobile (unelte, arme, podoabe,
alte piese din diverse materiale, ceramică etc.). În funcţie de vechimea şi particularităţile vestigiilor
studiate, se deosebesc diferite ramuri ale acestei discipline, respectiv arheologia preistorică şi
protoistorică, orientală, greco-romană, bizantină, medievală etc., la care se adaugă, în ultimul
deceniu, şi arheologia industrială şi chiar o arheologie a epocii moderne. Metodele de lucru în
arheologie sunt determinate de specificul categoriei de documente care intră în câmpul ei de
investigaţie. Fiecare perioadă istorică este reprezentată, într-un spaţiu dat, prin aşezări, necropole,
depozite (tezaure) şi descoperiri izolate ş.a., iar, la rândul lor, aceste monumente conservă, în
inventarul lor, diferite tipuri de obiecte sau artefacte: olărie, unelte şi ustensile, arme şi echipament
14
militar, podoabe şi piese de port, obiecte de artă (din lut; materiale litice; materii dure animale –
os, corn, fildeş, dinţi, cochilii; metal; foarte rar, în condiţii speciale de conservare, din materii
perisabile: lemn, textile, piele, papirus etc.).
Cercetarea arheologică presupune, ca punct de pornire, căutarea şi identificarea
monumentelor în teren, prin diferite metode de prospecţiune (anchetă, periegheză,
aerofotografie, metode geofizice). Adesea se porneşte de la descoperirile întâmplătoare
prilejuite de accidentele naturale, lucrările agricole, industriale sau edilitare. În săpătura
sistematică, arheologul urmăreşte dezvelirea monumentelor fixe şi recoltarea inventarului
mobil, înregistrând cu precizie dispoziţia diferitelor complexe şi obiecte în plan şi în
succesiunea de straturi şi niveluri. Prin aplicarea metodei stratigrafice, combinată cu studiul
planimetriei (aşa-numita „stratigrafie orizontală”), se dobândesc observaţii esenţiale pentru
reconstituirea evoluţiei unei aşezări sau necropole. Această metodă este completată, în
activitatea de cabinet, de metoda tipologică (comparativă) şi de cea chorologică (cartografică);
ele permit stabilirea cronologiei relative şi absolute a monumentelor sau obiectelor şi
urmărirea difuziunii sau răspândirii lor în spaţiu. Studiul documentelor arheologice duce la
definirea unor aspecte culturale (grupe, faciesuri, culturi), care pot fi atribuite anumitor
comunităţi umane, eventual chiar unei populaţii menţionate de izvoarele literare. Pe această
bază se ajunge la reconstituirea istoriei evenimenţiale, constatând formarea, evoluţia şi
dizolvarea (dispariţia) unor comunităţi etno-culturale, urmărindu-se mişcările lor în spaţiu şi
relaţiile stabilite între ele. Prin studiul sistematic al aşezărilor şi necropolelor şi al diferitelor
categorii funcţionale de obiecte, arheologia aduce o contribuţie de neînlocuit la cunoaşterea
demografiei, economiei, structurilor sociale şi politice, organizării militare, a modului de
viaţă, obiceiurilor şi credinţelor, în ansamblu, a civilizaţiei materiale şi spirituale a populaţiilor
vechi. În atingerea acestor obiective, demersul arheologic se îmbină strâns cu studiile de
epigrafie, numismatică, istoria artei şi arhitecturii; cercetările de acest gen îşi dobândesc
materialul de studiu, în principal, tot din săpăturile arheologice.
În ultimele decenii s-au dezvoltat cercetările interdisciplinare, care angajează ştiinţele
„de contact” (paleoantropologia, arheozoologia, paleobotanica şi ramura ei modernă,
palinologia), aducând date esenţiale cu privire la antropologia şi demografia populaţiilor
străvechi, la mediul natural şi modul de procurare a resurselor de subzistenţă în diferite
perioade. Ştiinţele tehnice, cu metode specifice de analiză şi determinare, contribuie, în
special, la datarea obiectelor şi a contextelor de descoperire cu o vârstă foarte mare (metoda
carbonului radioactiv, metoda termoluminiscenţei etc.), la identificarea surselor de materii
prime (silex, obsidiană, metale) şi la cunoaşterea aspectelor paleotehnologice (prelucrarea
pietrei, a materiilor dure animale, a ceramicii, a sticlei, a metalelor). Prin aportul informaticii
din ultimele decenii s-au dezvoltat continuu metodele de stocare (baze de date), analiză şi
interpretare a datelor arheologice şi a devenit posibilă reconstituirea virtuală a unor peisaje
paleogeografice, categorii de monumente, situri, ansambluri etc., ca şi vehicularea în format
digital a datelor (internet, CD-ROM etc.).
În Ţările Române, inscripţiile şi monedele, în general antichităţile romane sunt primele care
încă din sec. al XVII-lea şi al XVIII-lea au trezit interesul cărturarilor moldoveni şi munteni
(Miron şi Nicolae Costin, Dimitrie Cantemir, Constantin Cantacuzino ş.a.) şi al reprezentanţilor
Şcolii Ardelene. În 1834, prin donaţia unei colecţii de obiecte antice romane a banului Mihalache
Ghica (1792-1850) s-au pus bazele Muzeului Naţional (Muzeul de Istorie Naturală şi Antichităţi)
pe lângă Colegiul Sf. Sava din Bucureşti; acesta este primul muzeu din Principate. În noiembrie
1864, prin decretul semnat de domnitorul Alexandru Ioan Cuza se înfiinţa noul Muzeu Naţional
15
de Antichităţi (MNA), condus de un Comitet Arheologic în fruntea căruia a fost numit Nicolae
Mavros (1782-1868), unul dintre importanţii donatori de colecţii.
Etapei „anticarilor” îi urmează, în arheologia românească, etapa romantică, a
generaţiei paşoptiste. Pe plan teoretic, ea este reprezentată de Nicolae Bălcescu şi Mihail
Kogălniceanu, care au subliniat însemnătatea documentelor arheologice, epigrafice şi
numismatice pentru scrierea istoriei naţionale. Cezar Bolliac (1813-1881) a preluat, din 1869,
conducerea Comitetului Arheologic al MNA, desfăşurând săpături în staţiunile geto-dacice de
la Tinosu, Piscu Crăsani şi Zimnicea, ca şi în aşezarea neolitică de la Vădastra.
Prima etapă cu adevărat ştiinţifică din istoria arheologiei româneşti este marcată de
activitatea lui Alexandru Odobescu (1834-1895); după trei decenii de studiu, el a publicat o
amplă lucrare dedicată tezaurului de la Pietroasa; arheolog „de cabinet”, Odobescu a înţeles
însă şi importanţa cercetărilor sistematice în teren, efectuând săpături la Pietroasa (1866) şi
lansând Cestionariul arheologic (1871), pe baza căruia a strâns informaţii preţioase despre
descoperirile arheologice cunoscute pe atunci. În 1874, Odobescu a inaugurat studierea
arheologiei la Universitatea din Bucureşti, iar în 1877 a devenit titularul primei catedre de
specialitate din ţară, publicând şi cursul său de Istoria archeologiei, prima lucrare de caracter
general în literatura arheologică românească.
Prin activitatea lui Grigore Tocilescu (1850-1909), arheologia se individualizează ca
disciplină cu domeniu, metode şi obiective precise în cadrul ştiinţei istorice naţionale. Autor al
eruditei lucrări Dacia înainte de Romani (1880), Tocilescu a fost numit, în 1881, director al MNA
şi profesor la Universitatea din Bucureşti; MNA a devenit, astfel, un nucleu de cercetare
arheologică activă de teren; a efectuat cercetări în domeniul arheologiei şi epigrafiei romane
(monumentul triumfal şi cetatea de la Adamclisi; identificarea a circa 60 staţiuni romane în
Dobrogea, Oltenia şi Muntenia; recuperarea a peste 600 inscripţii). În aceeaşi perioadă se
iniţiază şi la Iaşi învăţământul superior în domeniul arheologiei. Primul profesor la catedra de
„Arheologie şi antichităţi”, înfiinţată în 1895, este Teohari Antonescu (1866-1910), elev al lui
Odobescu şi autorul unor lucrări monografice dedicate Trofeului de la Adamclisi (1905) şi
Columnei lui Traian (1910). Începutul cercetărilor de preistorie regională se leagă de numele lui
Nicolae Beldiceanu (1845-1896) şi al lui Grigore Buţureanu (1855-1907), care între 1885 şi 1895
au săpat la Cucuteni şi în alte câteva aşezări neolitice. Ulterior (1909-1910), staţiunea de la
Cucuteni a fost cercetată de arheologul german Hubert Schmidt. În Transilvania sec. al XIX-lea
şi la începutul sec. al XX-lea s-au constituit bogate colecţii muzeale (Muzeul Brukenthal din
Sibiu – 1817, Muzeul Ardelean din Cluj – 1859, Muzeul Naţional Secuiesc din Sf. Gheorghe –
1879) şi au fost editate reviste locale. În acest context menţionăm activitatea lui Michael Johann
Ackner (1782-1862), epigrafist, numismat şi arheolog, unul dintre primii cercetători ai ruinelor
dacice de la Grădiştea Muncelului, Eduard Albert Bielz (1827-1898), numismat, autorul unor
studii despre monedele dacice, Carl Goos (1844-1881), cercetător al Daciei Traiane şi autor al
unui repertoriu arheologic. La începutul sec. al XX-lea, cercetarea arheologică din Transilvania a
căpătat un caracter sistematic în domeniul pre- şi protoistoriei, fiind reprezentată de C.
Seraphim (săpături la Sighişoara-Wietenberg), László Ferencz (săpături la Ariuşd), Kovács
István (săpături şi publicaţii privind necropolele la Decea Mureşului, Apahida, Sântana de
Mureş) şi Roska Márton (cercetări privind paleoliticul, epoca bronzului şi a fierului); acesta a
elaborat un masiv şi important repertoriu arheologic al Transilvaniei. Din rândurile
cercetătorilor români menţionăm pe Damaschin Bojincă, Timotei Cipariu şi Ştefan Moldovan,
interesaţi, în special, de inscripţiile şi monedele romane, precum şi Iulian Marţian, autorul unui
repertoriu arheologic al Ardealului.
16
În primul sfert al sec. al XX-lea, arheologia românească ajunge să constituie o

adevărată mişcare ştiinţifică. Prin contribuţiile esenţiale ale lui Vasile Pârvan (1882-1927) se
bun bazele şcolii arheologice naţionale; el a imprimat cercetării direcţii noi, precise, şi a
format o nouă generaţie de arheologi. În calitate de istoric al antichităţii şi epigrafist, a fost
numit director al MNA (1910) şi profesor titular la Universitatea din Bucureşti (1913); s-a
dedicat aproape exclusiv cercetării Dobrogei greco-romane (săpături între 1911 şi 1914, la
Ulmetum şi, începând din 1914, la Histria). Colaboratorii săi, între care se numără Dimitrie
M. Teodorescu, H. Metaxa, George G. Mateescu, Paul Nicorescu, Scarlat Lambrino au iniţiat
săpăturile de la Tomis şi Callatis (1915-1916), iar Ioan Andrieşescu a organizat Secţiunea
preistorică a MNA şi a dirijat primele săpături sistematice în aşezarea neolitică de la Sălcuţa
(1916). După război, investigarea pe scară largă a Dobrogei antice se amplifică prin săpăturile
efectuate de Grigore Florescu (Capidava), Theodor Sauciuc-Săveanu (Callatis), Paul
Nicorescu (Argamum), George G. Mateescu (Libida). Totodată, la iniţiativa lui Vasile Pârvan,
cercetările se orientează, tot mai accentuat, spre preistoria şi protoistoria ţinuturilor
româneşti, prin efectuarea, de către elevii şi colaboratorii săi, a unor săpături în situri devenite
mai târziu de referinţă în domeniu: Ioan Andrieşescu (Piscu Crăsani, Sultana, Sărata-
Monteoru, Zimnicea); Gheorghe Ştefan, Ecaterina şi Radu Vulpe (Poiana); Vladimir
Dumitrescu (Gumelniţa); Vasile Christescu (Boian, Vădastra); Ion Nestor (Sărata-Monteoru,
Glina); Dorin Popescu (Lechinţa de Mureş); Dimitrie M. Teodorescu (Munţii Orăştiei –
Costeşti şi Grădiştea Muncelului). Interesul tot mai accentuat al lui Vasile Pârvan pentru
arheologia preistorică şi protoistorică se concretizează în publicarea operei sale fundamentale:
Getica. O protoistorie a Daciei (1926), încercare de reconstituire, pe baza rezultatelor recentelor
cercetări, a evoluţiei cultural-istorice a lumii geto-dacice de la sfârşitul epocii bronzului până
la cucerirea romană, punând în lumină rolul substratului autohton preroman în procesul
etnogenezei româneşti. Lui Vasile Pârvan i se datorează şi înfiinţarea Şcolii Române de la
Roma (1922), unde numeroşi arheologi şi istorici şi-au desăvârşit pregătirea. Un alt proiect,
cel al unui Institut Arheologic al României (1926) a rămas neconcretizat, urmare a dispariţiei
premature a magistrului. De asemenea, de mare importanţă este şi editarea revistelor
Ephemeris Dacoromana şi Dacia, aceasta din urmă fiind revista de referinţă a MNA şi apoi a
Institutului de Arheologie din Bucureşti, până astăzi.
După moartea lui Vasile Pârvan au continuat săpăturile în marile obiective greco-
romane de la Histria, Callatis, Capidava, Ulpia Traiana Sarmizegetusa şi au fost inaugurate
cele de la Celeiu – Sucidava (Dumitru Tudor), Barboşi şi Garvăn-Dinogetia (Gheorghe
Ştefan), Drobeta şi Răcari (Grigore Florescu), Băneasa (Gheorghe Cantacuzino), Micia
(Constantin Daicoviciu), Bologa şi Râşnov (Mihail Macrea) etc. Progrese mari s-au făcut în
special în domeniul pre- şi protoistoriei. Ioan Andrieşescu (1888-1944), autorul primei
monografii consacrate neoliticului românesc (Contribuţie la Dacia înainte de Romani, Iaşi, 1912),
a înfiinţat în 1927 prima Catedră de Arheologie Preistorică şi un seminar de specialitate la
Universitatea din Bucureşti; în acelaşi an, el a preluat conducerea MNA. Din activitatea sa de
teren sunt de menţionat săpăturile de la Sărata-Monteoru (1926-1927), Oinac (1929-1930) şi
Agighiol (1931). Un moment important în istoria cercetării este marcat de apariţia lucrării lui
Ion Nestor (1905-1974) intitulată Der Stand der Vorgeschichtsforschung in Rumänien (Berlin, 1933),
prima sinteză modernă a pre- şi protoistoriei româneşti; ea sistematiza culturile şi cronologia
acestei epoci. În domeniul pre- şi protoistoriei, în perioada interbelică se remarcă, de
asemenea, prin contribuţiile de mare valoare: Radu Vulpe (1899-1982) – preocupat de
eneoliticul cucutenian şi de cultura geto-dacilor, dar şi cu o remarcabilă activitate de istoric al
antichităţii; Vladimir Dumitrescu (1902-1991) şi Hortensia Dumitrescu (1901-1982), autori ai
17
unor săpături şi studii privind neo-eneoliticul, epoca bronzului şi a fierului; Nicolae N.

Moroşan (1902-1944) şi Constantin S. Nicolăescu-Plopşor (1900-1968), alături de Roska
Márton, pionieri ai cercetării paleoliticului în România; Dumitru Berciu (1907-1995), autorul
sintezei Arheologia preistorică a Olteniei (1939); Dinu V. Rosetti (1899-1982), cercetător al
preistoriei bucureştene. În aceeaşi perioadă, la Iaşi au predominat preocupările de arheologie
clasică, greco-romană – orientare dată de Orest Tafrali (1876-1937), profesor de arheologie şi
antichităţi şi director al Muzeului de Antichităţi local (înfiinţat de el în 1916), şi continuată de
Paul Nicorescu (1890-1946), urmaşul său la catedră şi la conducerea muzeului (săpături la
Argamum, Tropaeum Traiani şi Tyras). La Cluj, interesul cercetării s-a concentrat în special
asupra monumentelor dacice şi ale Daciei romane; de mai multă atenţie s-au bucurat cetăţile
dacice din Munţii Orăştiei, dezvelite parţial de cei doi profesori ce s-au succedat catedra
clujeană de arheologie, Dimitrie M. Teodorescu (1881-1947) şi Constantin Daicoviciu (1898-
1973) şi cercetate intensiv abia după anul 1949.
Amploarea mişcării arheologice interbelice româneşti şi recunoaşterea valorii sale
naţionale şi internaţionale sunt ilustrate de manifestări ştiinţifice de anvergură, precum
congresele naţionale de numismatică şi arheologie ţinute între 1933 şi 1937 la Bucureşti,
Craiova, Cernăuţi, Cluj şi Iaşi, ca şi de Al XVII-lea Congres Internaţional de Antropologie şi
Arheologie Preistorică (Bucureşti, 1937).
Nucleul principal al cercetării postbelice s-a aflat, în continuare, la MNA, transformat
în 1956 în primul Institut de Arheologie al ţării, sub egida Academiei. Din 1975, el a devenit
prima unitate de cercetare integrată în cadrul Universităţii din Bucureşti. În 1990, împreună
cu institutele de arheologie din Iaşi şi Cluj-Napoca, a revenit în structura Academiei Române.
Acest institut editează periodicele centrale de specialitate: Studii şi cercetări de istorie veche (şi
arheologie) (din 1950); Materiale şi cercetări arheologice (1953-1973); Dacia (seria nouă, din 1957);
Studii şi cercetări de numismatică (din 1957); peste 50 de monografii în seria Biblioteca de Arheologie.
Rezultate valoroase au înregistrat şi colectivele de specialişti ale: Institutului de Arheologie
din Iaşi (aici se editează, din 1961, publicaţia Arheologia Moldovei); cele ale Institutului de
Arheologie şi Istoria Artei din Cluj-Napoca; cele ale Centrelor de Ştiinţe Socio-Umane din
Craiova, Sibiu şi Tg. Mureş; cele ale Institutului Naţional de Tracologie – creat în 1979 şi
devenit, din 2003, Centru de Tracologie în cadrul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan”
din Bucureşti (a editat până în 2003 periodicul Thraco-Dacica). De asemenea, trebuie
menţionată activitatea meritorie a specialiştilor din reţeaua naţională a instituţiilor muzeale de
istorie: Muzeul Naţional de Istorie al României; Muzeul de Istorie şi Artă al Municipiului
Bucureşti; Muzeul Militar Naţional, muzeele judeţene.
Cercetările arheologice an cunoscut acum cea mai mare dezvoltare, prin marele număr
al şantierelor de săpături deschise pe întreg teritoriul naţional şi prin problematica abordată.
S-au elaborat planuri unitare de cercetare şi s-au lansat programe care vizau cunoaşterea
sistematică a unor epoci noi, precum mileniul I d.Chr. sau evul mediu. Marile şantiere de
construcţii, precum cele de la Bicaz şi Porţile de Fier au impus efectuarea de cercetări
multidisciplinare; investigaţiile de suprafaţă şi săpăturile arheologice au prilejuit, astfel,
definirea unor noi culturi sau sporirea datelor asupra celor cunoscute. Rezultatele acestor
cercetări an fost valorificate sub formă de zeci de studii şi articole, publicate în revistele şi
publicaţiile de arheologie şi istorie, editate de institutele de specialitate şi muzeele din ţară şi
străinătate. Au fost elaborate ample lucrări de sinteză în limba română şi în limbi de circulaţie
internaţională, între care şi primul tratat oficial de Istoria României, volumele I şi II (1960 şi
1964). În anul 2001 a văzut lumina tiparului noul Tratat de Istorie a Românilor, amplă lucrare
proiectată în 10 volume, contribuţie istoriografică majoră apărută prin conjugarea eforturilor
18
unor colective de specialişti din institutele de cercetare, muzee şi din mediul universitar. În
sec. al XX-lea, odată cu dezvoltarea arheologiei româneşti, a crescut interesul pentru
rezultatele cercetărilor de la noi şi în istoriografia străină, interes materializat în publicarea
unor serii de studii, articole şi lucrări de sinteză tratând diversele aspecte ale preistoriei şi
istoriei vechi a ţinuturilor româneşti.
Activitatea de cercetare arheologică, desfăşurată în institute de profil, muzee,
universităţi este în prezent coordonată, la nivel naţional, pe baza unui program unic, de către
Comisia Naţională de Arheologie din cadrul Ministerului Culturii şi Cultelor, într-un cadru
legislativ reînnoit. Sub egida acestei Comisii sunt organizate sesiunile anuale de rapoarte
arheologice (ajunse în 2005 la a 39-a ediţie), cu această ocazie editându-se, după 1990, Cronica
cercetărilor arheologice din România.
Izvoare scrise. Datele scrise ne-au parvenit din antichitate sub trei forme principale,
care marchează constituirea a trei subcategorii de izvoare: literare; epigrafice (la care se
adaugă inscripţiile monedelor); papirologice.
Izvoarele literare sunt reprezentate de scrierile istoricilor şi geografilor, poeţilor,
dramaturgilor etc. În multe cazuri, acestea au ajuns până la noi doar sub formă de cópii târzii
sau fragmente. Ele constituie surse majore de date referitoare la istoria, religia, structurile
sociale şi politice ale populaţiilor care au trăit în spaţiul carpato-dunăreano-pontic în mileniul I
î.Chr. şi în primele veacuri ale celui următor. Cercetarea critică de natură filologică urmăreşte
redarea cât mai corectă a textelor, a interpretării lor şi a depistării surselor folosite de autori. În
comparaţie cu izvoarele arheologice, cele literare au marele avantaj de a păstra mărturii despre
locuri, populaţii, persoane şi evenimente, dar includ şi informaţii pe care nu trebuie acceptate
fără o verificare în spirit critic (critica izvoarelor), deoarece reflectă adesea atitudini subiective.
De remarcat că regiunile noastre nu dispun de un număr egal de ştiri pentru toate epocile.
Astfel, posedăm date mai puţine pentru perioada începuturilor istoriei vechi şi pentru perioada
de trecere la feudalism, când izvoarele literare oferă informaţii vagi, lacunare, uneori greu
credibile. Pentru a ne apropia de o imagine veridică a trecutului, confruntarea datelor furnizate
de diverse categorii de izvoare, coroborarea lor, este absolut obligatorie.
În mediul grecesc, scrierile istorice necesită orientarea în timp şi spaţiu; astfel, istoria
propriu-zisă şi geografia au aparţinut, iniţial, sensului generic de istorie (de la verbul istoreo =
„caut să cunosc, să relatez în scris ceea ce am cunoscut” etc.). Primii istorici (logografi) sunt,
în fapt, geo-istorici. Cel mai important dintre ei a fost Hekataios din Milet (circa 550-începutul
sec. al V-lea î.Chr.); opera sa, Descrierea sau Înconjurul lumii, menţionează localităţi şi popoare
din Europa şi Asia; datele sumare care se referă direct la teritoriul ţării noastre – Dobrogea –
sunt prezente în trei fragmente. Valoarea acestor informaţii este certă, ele fiind culese direct
de autor sau preluate din mărturiile călătorilor şi ale corăbierilor greci care străbăteau Marea
Mediterană şi Marea Neagră.
Herodot din Halicarnas (născut între 490 şi 480-mort după 430 î.Chr.) utilizează operele
logografilor; Cicero l-a supranumit pater historiae. Opera lui, Istorii, s-a păstrat în întregime şi
este un tezaur de informaţii geografice, etnografice, de istoria religiilor, de antropologie
culturală. Lucrarea urmăreşte prezentarea confruntării dintre lumea orientală şi cea elenă, cu
apogeul atins prin războaiele medice din primele decenii ale sec. al V-lea î.Chr. Scrierea lui
Herodot poate fi considerată, ca valoare, drept o sursă primară. Cei mai mulţi istorici români
ai antichităţii înclină să creadă (cu unele atitudini critice şi rezerve, unele de dată recentă), că
datele oferite de Herodot reflectă, direct sau indirect, realitatea. Se consideră, în general, că în
conţinutul relatărilor se reflectă realitatea ca atare sau, eventual, aceasta este deformată parţial
prin mentalitatea autorului şi a epocii în care a trăit. Descoperirile arheologice au confirmat,
19
adesea, informaţiile oferite de Herodot (mormintele atribuite sciţilor; datele despre

localizarea agatirsilor etc.).
Tucidide (circa 450-post 404 î.Chr.), considerat întemeietorul istoriei ştiinţifice, prin
metoda sa riguroasă de culegere şi selectare a informaţiei, este autorul operei intitulate, după
moartea sa, Războiul peloponesiac. Datele sumare referitoare la tracii odrysi şi la geţi (având
caracter marginal faţă de tema tratată în opera sa), trebuie să beneficieze de credit total. Ele
permit conturarea unei imagini credibile asupra structurii sociale şi politice a tracilor sud-
dunăreni din sec. al V-lea î.Chr. Completate de mărturiile oculare ale lui Xenofon (circa 435-
355 î.Chr.), redate în scrierea sa Anabasis (capitolul VII), informaţiile lui Tucidide ne ajută să
interpretăm bogatele descoperiri arheologice – tezaure şi morminte fastuoase din sec. al V-lea
şi al IV-lea î.Chr., descoperite în Bulgaria şi România.
Operele istoricilor şi geografilor greci din sec. al IV-lea şi al II-lea î.Chr. (Theopompos,
Ephoros, Phylarchos, Demetrios din Callatis, Pseudo-Skymnos) sunt cunoscute doar prin pasajele
citate de autori mai târzii sau prin aprecierile făcute de aceştia. Este probabil că aceste lucrări
istoriografice au conţinut şi informaţii privitoare la regiunile carpato-dunărene, dar
fragmentele păstrate sunt puţin semnificative din acest punct de vedere. Alţi istorici sunt:
Polybios din Megalopolis (circa 200-120 î.Chr.), al treilea mare istoric al antichităţii, apropiat, prin
metodele sale analitice, de abordările istoricilor moderni; Poseidonios din Apameia (circa 135-51
î.Chr.); Strabon din Amaseia (circa 65 î.Chr.-circa 20 d.Chr.). Operele lor sunt influenţate de
ideologia stoică, după care judecarea proceselor istorice implica promovarea caracterului
unitar, comunitar şi de înrudire a popoarelor, care evoluau sub imperiul forţelor divine. Este,
astfel, promovat interesul pentru etnografie, în dauna istoriei politice propriu-zise, pentru
istoria cu scop moralizator, de influenţare a capacităţii de conducere şi a comportamentului
personalităţilor istorice. Influenţa acestei ideologii, în cadrul căreia se acordă o atenţie
specială şi neamurilor negreceşti („barbare”), s-a manifestat, de o manieră semnificativă,
începând din sec. al II-lea î.Chr. şi până în antichitatea târzie. Opera lui Strabon, Comentarii
geografice sau Geografia, în 17 cărţi, s-a păstrat integral. Pentru istoria şi geografia Daciei din sec.
II-I î.Chr., ea constituie un izvor de primă mână, prin ponderea mare a datelor referitoare la
religie, obiceiuri, acţiunile moral-reformatoare ale lui Burebista etc.
Istoricul roman Trogus Pompeius (epoca augustee) este autorul Istoriilor Philippice, o istorie a
ţinuturilor lumii cunoscute până la cucerirea lor de către romani. Ea s-a păstrat fragmentar prin
compendiul (Epitoma Historiarum Philippicarum Pompei Trogi), redactat de Marcus Iunianus Iustinus,
foarte probabil în epoca antoninilor. Pentru spaţiul ţării noastre sunt relevante informaţiile
despre acţiunile lui Filip al II-lea la Dunărea de Jos şi capitolul cărţii a 32-a (pierdut) în care era
vorba despre „creşterile (incrementa) puterii dacilor sub regele Rubobostes”, considerat de mulţi
istorici moderni, fie identic cu Burebista, fie un alt rege din sec. al II-lea î.Chr.
Foarte importante pentru istoria ţinuturilor de la Dunărea de Jos în sec. IV-III î.Chr.
sunt relatările păstrate în opera lui Diodor din Agyrion (sau Diodor din Sicilia) (sec. I î.Chr.-
probabil până către 20 î.Chr.), compilaţia în 40 de cărţi intitulată Bibliotheca, reunind extrase
(excerpte) din lucrările unor autori mai vechi. Relatările din cărţile XIX-XXI privesc
conflictul regelui macedonean Lysimach cu tracii şi cu geţii conduşi de Dromichaites.
Exilul poetului Ovidius la Tomis în timpul împăratului Augustus (8-18 d.Chr.), prilejuieşte
scrierea celor două cicluri de poezii Tristia şi Epistulae ex Ponto, ambele cuprinzând descrierea
condiţiilor aspre ale vieţii de pe ţărmurile Mării Negre şi unele episoade notabile, precum
luptele purtate de romani pentru cucerirea cetăţii Aegyssus (anterioară anului 12 d.Chr.),
recucerirea cetăţii Troesmis (probabil în anul 15 d.Chr.), frecventele incursiuni getice şi scitice
20
peste Dunăre sau obiceiurile „barbarilor”, inclusiv ale geţilor; atitudinea poetului faţă de aceştia
este, în general, prietenoasă, el afirmând că a compus chiar poezii în limba getică.
Geografia şi etnografia Daciei în sec. I d.Chr. beneficiază de informaţii fumizate de
scrierile altor celebri autori antici, ca şi de unele izvoare cartografice. Pliniu cel Bătrân (Caius
Plinius Secundus, 23-79 d.Chr.), este autorul lucrării Naturalis Historia, în 37 de cărţi, păstrată
în întregime, care oferă date diverse (geografice, etnografice, istorice) despre ţinuturile
carpato-dunărene. Claudius Ptolemaeus (Klaudios Ptolemaios), matematician, astronom,
astrolog, filosof şi geograf, a trăit la Alexandria în vremea Antoninilor, până sub domnia lui
Marcus Aurelius. Lucrarea sa, intitulată Îndreptar geografic, în opt cărţi, reflectă preocupărilor
sale matematice şi astronomice, aplicate în domeniul geografiei. Obiectul lucrării a fost
determinarea poziţiei fiecărei localităţi de pe pământ potrivit coordonatelor fixate
astronomic; alături de lista cu poziţiile aşezărilor sunt indicate şi nume de popoare, limitele
unor ţinuturi şi cursul marilor fluvii; cele referitoare la Dacia, Moesia şi Thracia se găsesc în
cartea a III-a. Unele documente cartografice antice privitoare la Dacia sunt păstrate în
codicele Vatopedi şi Urbinas. Astfel, principala sursă a lui Ptolemeu a fost opera geografului
Marinos din Tyr (în epoca lui Traian). Alte surse probabile sunt itinerariile consemnate pe harta
lui Agrippa de la Roma.
Opera gotului romanizat Iordanes (în manuscrise apar şi alte forme ale numelui său,
precum Iornandis, Iornandes etc.), intitulată Getica este o istorie a goţilor, printre ai căror
strămoşi au fost, în mod deliberat, incluşi şi geţii; confuzia a fost preluată probabil de la
precursorii săi. Principala sursă a lui Iordanes a fost Cassiodorus (circa 490-583 d.Chr.), cu a sa
Istorie a goţilor, în 12 cărţi, iar în cazul istoriei propriu-zise a geţilor, sursa de bază a fost
lucrarea pierdută, intitulată Geticele, aparţinând retorului Dion Cocceianus din Prusa Bithyniei
(supranumit „Gură de Aur” – Chrysostomos), scrisă în vremea lui Traian. Autorul a călătorit în
Dacia în perioada care a precedat războaiele cu romanii, iar informaţiile sale trebuie să fi fost
de primă mână. De aceea, Getica lui Iordanes are o valoare documentară deosebită. Autorul
antic menţionat operează o selecţie a episoadelor glorioase din istoria geto-dacilor. Sunt
menţionaţi Burebista (Burvista, la Iordanes) şi Deceneu (Dicineus), Dorpaneus şi victoriile
sale asupra lui Oppius Sabinus şi Cornelius Fuscus; lipsesc însă referirile la Decebal şi la
cucerirea Daciei. Cassius Dio Cocceianus, originar din Niceea Bithyniei, relatează pe larg luptele
romanilor cu dacii şi cucerirea Daciei în a sa Istorie Romană, în 80 de cărţi, lucrare elaborată
după 229 d.Chr., prin folosirea unor surse diverse, inclusiv documente oficiale romane.
Pasajele referitoare la războaiele dacice, principala sursă de informaţii despre acest important
eveniment, sunt cunoscute doar prin scurtele rezumate de epocă bizantină, redactate de
Ioannis Xiphilinos şi Zonaras.
Alte documente istorico-geografice şi cartografice antice din categoria itinerariilor
aduc un necesar plus de informaţii asupra realităţilor din teritoriile noastre. Notitia Dignitatum,
lucrare întocmită de autori anonimi în primul sfert al sec. al V-lea, cuprinde referiri la
fortificaţiile şi trupele de la frontiera Dunării de Jos a Imperiului Roman târziu; Tabula
Peutingeriana, descoperită în sec. al XVI-lea şi păstrată de Conrad Peutinger, consilier din
Augsburg, Germania, este o hartă datată în sec. al III-lea (260-271), pe care sunt marcate mai
multe itinerarii antice, câteva dintre ele străbătând provincia Dacia. Scutul de la Dura-Europos
(230-250), descoperit în Siria, este acoperit cu pergament pe care s-a pictat itinerariul unui
detaşament de militari din Cohors XXX Palmyrenorum Sagittariorum pe litoralul Mării Negre; se
menţionează unele oraşe antice, precum Tomis, Callatis, Halmyris etc. În seria acestor
documente se include şi Itinerarium Antonini, întocmit în timpul lui Caracalla (212-218),
21
consemnând cetăţile romane de pe malul drept al Dunării, de la Transmarisca (Turtucaia)

până la vărsarea Dunării, ca şi cetăţile de pe litoralul vestic al Mării Negre.
Părăsirea Daciei constituie un moment important la care se referă mai mulţi autori antici
în diferite lucrări, între care Sextus Aurelius Victor, Eutropius, Rufius Festus, Historia Augusta (din
sec. al IV-lea d.Chr.), Orosius, Iordanes, Suidas. Informaţiile literare despre Dacia postaureliană
sunt relativ reduse. În schimb, ştirile referitoare la acţiunile militare şi politica Imperiului faţă de
populaţiile migratoare sunt uneori amplu redate, cum se constată în opera lui Ammianus
Marcellinus (sec. al IV-lea d.Chr.). Istoria bisericească a lui Sozomenos (sec. al V-lea d.Chr.) cuprinde
referiri la problema răspândirii creştinismului la Dunărea de Jos.
Literatura lexicografică, oferind şi informaţii despre Dacia, cuprinde lucrările lui Hesychios
din Alexandria (sec. V) şi Suidas (Suda), reunite într-un dicţionar alcătuit în sec. al X-lea.
Izvoarele literare ale antichităţii care se referă la istoria ţinuturilor noastre au fost
selectate şi editate de George Popa-Lisseanu (Dacia în autorii clasici; volumul I, autorii latini;
volumul II, autorii greci şi bizantini, Bucureşti 1943). Din 1964 a început publicarea bilingvă
exhaustivă a izvoarelor antice şi bizantine privind istoria României; s-a reuşit editarea a patru
volume, reunite sub titlul Izvoare privind istoria României/Fontes Historiae Daco-Romanae: I, 1964;
II, 1970; III, 1975; IV, 1982. Trebuie remarcate şi traducerile postbelice, în limba română, ale
marilor opere istorice şi geografice ale antichităţii, datorate lui Herodot, Tucidide, Polybios,
Titus Livius, Tacitus, Strabon, Cassius Dio ş.a.
Izvoarele epigrafice reprezintă a doua mare categorie de surse scrise. Spre deosebire
de cele literare, numărul lor poate creşte prin noi descoperiri de caracter fortuit sau, mai ales,
prin cercetările arheologice, aducând noi date de certă valoare documentară. În categoria
izvoarelor epigrafice se încadrează o mare varietate de înscrisuri, de la acelea sumare, incizate
sau gravate pe vase ceramice, metalice sau pe monumente (graffiti), până la diferitele tipuri de
inscripţii dăltuite pe piatră. Dintre acestea din urmă, decretele emise în cinstea unor
personalităţi din oraşele greceşti ne pun la dispoziţie informaţii dintre cele mai importante,
atât despre istoria locală, cât şi despre regiunile respective sau alte cetăţi. Un exemplu notabil
este decretul pus în cinstea lui Acornion din Dionysopolis (Balcic), datat în anul 48 î.Chr., care se
referă la domnia şi acţiunile lui Burebista şi care completează, în mod esenţial, puţinele date
din textele literare referitoare la domnia marelui rege geto-dac.
Alte categorii de inscripţii pe piatră, oficiale sau private, provenind din mediul greco-
roman, cuprind: liste de preoţi ai unui zeu; liste de donatori pentru instituţii publice; dedicaţii
(inscripţii votive) în cinstea unei divinităţi sau, în epoca romană, a unui împărat; epitafurile
(inscripţii pe monumentele funerare), care menţionează date despre funcţiile pe care
defunctul le-a deţinut de-a lungul vieţii. Pentru istoria Daciei preromane, cea mai mare parte
a documentelor epigrafice provine din coloniile de pe ţărmul vestic al Mării Negre.
În categoria materialelor epigrafice se încadrează şi inscripţiile de pe ştampilele
imprimate pe diferite vase de lut, mai cu seamă amforele greceşti. Pe acestea se consemnează
numele astynomului (magistratul însărcinat cu supravegherea economiei oraşului) şi, uneori,
denumirea locală pentru luna anului în care a fost produsă amfora. Astfel, ştampilele amforice
permit datarea absolută a contextului în care ele au fost descoperite. S-au putut reconstitui
parţial listele de astynomi, pe baza repertorierii şi studierii amforele produse pe insulele Rhodos
şi Thasos sau în oraşul Sinope. Studiul ştampilelor de pe amfore înregistrează şi importante
contribuţii româneşti, legate de descoperirile de la Histria şi Callatis.
Izvoarele epigrafice mai cuprind şi diplomele militare, acte individuale de eliberare din
armată în lumea romană, certificate de acordarea cetăţeniei şi legalizarea căsătoriei, acordate
militarilor din trupele auxiliare, cohortele pretoriene şi urbane. Ele se prezintă sub forma a
22
două tăbliţe de bronz şi menţionează date preţioase relative la organizarea administrativ-

teritorială şi militară a provinciei respective, în cazul nostru a Daciei romane.
Alte documente epigrafice de mare importanţă pentru istoria social-economică a
Daciei romane sunt tăbliţele cerate descoperite în galeriile minelor de aur de la Alburnus
Maior (Roşia Montană). Se adaugă literele izolate şi inscripţiile diverse pe vase şi fragmente
ceramice (inclusiv din epoca dacică) şi ştampilele tegulare (inscripţii pe cărămizi, ţigle şi
olane) ale diverselor unităţi militare de pe teritoriul Daciei şi al Dobrogei romane.
Izvoarele papirologice relative la istoria Daciei sunt foarte rare; mare parte a
documentelor scrise utilizând drept suport papirusul (papiri) provin din Egipt şi din Orientul
Apropiat. În 1959 la Mangalia (anticul Callatis) s-a descoperit un sul de papirus într-un
mormânt-cistă datat în sec. IV î.Chr., fiind depus în mâna stângă a defunctului; acest
inestimabil document s-a distrus, curând după descoperire, datorită absenţei condiţiilor
minime de conservare, care nu s-au putut asigura la timp; s-a constatat doar că era vorba de
un text religios sau poetic scris în limba greacă. O importanţă aparte revine papirului Hunt
(după numele lui Arthur S. Hunt, cel care l-a cumpărat din Egipt în 1925 şi l-a publicat).
Textul său, databil la începutul sec. al II-lea d.Chr., cuprinde şi date referitoare la Dacia; el
este „ordinul de zi” (pridianum) al unei unităţi militare romane (Cohors I Hispanorum ueterana),
în care se menţionează garnizoanele diferitelor detaşamente ale unităţii respective; două
detaşamente erau trimise în expediţii la nordul Dunării: unul se afla la Piroboridava (Poiana,
jud. Galaţi), iar altul la Buridava (aşezarea romană, Stolniceni, jud. Vâlcea).
Izvoare numismatice. Aceste izvoare includ însemnele monetare şi monedele emise
de atelierele de pe teritoriul ţării noastre, cele ale cetăţilor greceşti, cele ale geto-dacilor, cele
din provincia romană Dacia, precum şi monedele emise în alte părţi ale lumii antice, care au
circulat în regiunile actuale ale României. Documentele numismatice pot fi tezaure monetare,
dar şi descoperiri izolate, apărute în interiorul sau în afara aşezărilor, în necropole, temple etc.
Primele instrumente de schimb cunoscute la noi sunt etaloanele monetare (însemnele
premonetare) sub formă de vârfuri de săgeată, ca şi alte forme de mici lingouri de bronz,
folosite începând de pe la 550 î.Chr. Primul atelier care emite monede, după circa 480 î.Chr.,
a fost cel al cetăţii Istros (Histria), care bate atât didrahme de argint şi diviziuni ale acestora,
cât şi monede de bronz, acestea din urmă apărând după anul 350 î.Chr.; emisiunile acestei
cetăţi continuă până spre 280 î.Chr. În a doua jumătate a sec. al IV-lea (după circa 330 î.Chr.)
începe să funcţioneze şi atelierul monetar al cetăţii Callatis, care emite, până către anul 280
î.Chr., drahme şi diviziuni ale acestora, în paralel cu monede de bronz. Cetăţile greceşti de pe
litoralul vest-pontic (Istros, Callatis şi apoi Tomis) emit, spre mijlocul sec. al II-lea î.Chr.,
stateri (monede de aur) şi tetradrahme (monede de argint) de tip Alexandru cel Mare şi
Lysimach. Monede greceşti (de argint şi de bronz) sunt şi cele emise pentru regii sciţi din
Dobrogea: Ataias şi Saris; Ailios, Akrosas, Charaspes, Kanites, Sariakes şi Tanusa.
În Dacia pătrund în număr mare monedele de argint macedonene, emise de regele
Filip al II-lea, mai ales postume, din perioada circa 317-294 î.Chr. – piese de argint şi de
bronz, ca şi cele de la Alexandru cel Mare – piese de aur, argint şi bronz. Ca model
iconografic, imitaţiile fidele după piesele postume de argint de la Filip al II-lea stau la originea
monetăriei locale geto-dacice; în acest sens sunt prezente, totodată, şi clare influenţe celtice.
Activitatea monetară autohtonă preromană se împarte în două perioade principale: circa 275-
150 î.Chr., când se caracterizează printr-o mare varietate de tipuri emise; circa 150-70/50
î.Chr., când numărul tipurilor se restrânge, ele caracterizând anumite arii regionale. Numele
tipurilor şi variantelor monetare este dat, în general, de localităţile unde au fost descoperite
primele tezaure sau cele mai importante: Rasa, Banat, Criciova, Ramna, Agriş-Şilindia etc. Un
23
loc aparte deţin monedele de tip Moskon, emise în Dobrogea (sec. al III-lea î.Chr.). Din a
doua fază avem tipurile Dumbrăveni, Adâncata-Mănăstirea, Vârteju-Bucureşti, Inoteşti-
Răcoasa etc., la care se adaugă cele de tip Alexandru cel Mare-Filip al III-lea. Din perioada de
la sfârşitul sec. al II-lea î.Chr. şi de la începutul celui următor avem în Dacia preromană o
pătrundere masivă a emisiunilor greceşti produse sub egida Romei: drahmele din
Dyrrhachium şi Apollonia; tetradrahmele din Thasos şi Macedonia Prima ş.a.
După anul 75 î.Chr. începe pătrunderea masivă a denarului roman republican în
teritoriile geto-dacice. Constatăm şi existenţa curentă a fenomenului imitării locale a acestor
monede; unele dintre acestea sunt uşor de detectat pentru că prezintă alterări clare ale
prototipului, dar altele reproduc fidel modelul, prin aceleaşi procedee tehnice şi prin
păstrarea calităţilor metalului preţios (argint) – ca, spre exemplu, imitaţiile prin batere ale
denarilor romani republicani de tip Tilişca, unde s-au descoperit ştanţele respective; se
folosea şi metoda turnării. Au ridicat numeroase controverse emisiunile de aur cu legende
KOSON, având caracteristice hibride: unele elemente iconografice sunt împrumutate de la
denarii romani republicani; au aspect de aurei şi greutate de stateri greceşti.
Pătrunderea denarilor romani imperiali în spaţiul de la nordul Dunării înainte de
cucerirea Daciei este certă; monedele de aur şi de bronz au pătruns aici abia după anexarea
Daciei la Imperiu. Atelierele cetăţilor vest-pontice îşi reiau activitatea, după o epocă de
inactivitate; cel mai important a fost cel tomitan, care emite monede de bronz cu efigiile
împăraţilor romani, începând de la Augustus. Un loc aparte ocupă emisiunile monetare ale
provinciei Dacia şi studiul circulaţiei monetare al epocii, ca indicator sensibil al stadiului
dezvoltării economice, al amplorii şi orientării relaţiilor de schimb.
24
PALEOLITICUL,
EPIPALEOLITICUL ŞI MEZOLITICUL
Cuaternarul. Constituie cea de-a patra şi ultima eră din istoria geologică a
Pământului, fiind plasat între pliocen şi epoca actuală. El cuprinde două subdiviziuni:
pleistocenul (circa 1,8 Ma şi 10 Ka BP); holocenul, care durează de la sfârşitul ultimei glaciaţiuni
până în zilele noastre (Ma = milioane ani; Ka = milenii).
Determinarea vârstei geologice a fenomenelor specifice epocii cuaternare se poate realiza
prin două tipuri de datări. Datările relative indică raportul existent între evenimentele studiate şi
permit ordonarea stratelor geologice pe baza succesiunii speciilor de faună şi floră, ca şi a gradului
lor de evoluţie, a tipologiei artefactelor (obiecte diverse create de om) etc. Aici se includ şi
determinările de polaritate magnetică ale stratelor geologice. Datările absolute indică numărul de ani ce au
trecut de la înregistrarea unui anumit fenomen de ordin fizic sau biologic; ele recurg la aplicarea
metodei carbonului 14 (14C) – pentru vârste de cel mult 40-50.000 de ani; potasiu-argon; seriile
uraniului; termoluminiscenţă etc. Un loc important ocupă studiul izotopilor stabili ai oxigenului
(16O şi 18O), pe baza căruia s-a elaborat o scară cronologică reprezentând, în momentul de faţă,
sistemul de referinţă fundamental pentru ordonarea evenimentelor din cuaternar. Stadiile
izotopice sunt indicate prin numere pare pentru fazele glaciare şi impare pentru fazele
interglaciare. Holocenul (interglaciar) este stadiul 1; ultimul ciclu glaciar cuprinde stadiile 2-4;
ultimul interglaciar reprezintă stadiul 5; penultimul glaciar stadiul 6 etc. Acest sistem tinde să
înlocuiască scara cronologică „tradiţională” a cuaternarului.
Pleistocenul (gr. pleistos, „cel mai” şi kainos, „nou”), ca primă parte a cuaternarului
(denumită şi diluviu), este epoca în cadrul căreia a apărut şi evoluat omul fosil. Pleistocenul
cuprinde trei etape: inferior, mijlociu şi superior. Termenul a fost introdus în 1839 pentru a
desemna o perioadă mai recentă decât pliocenul (ultimul etaj al terţiarului). Din punct de
vedere climatic, se caracterizează prin succesiunea unor perioade reci (glaciare) cu perioade
de încălzire (interglaciare). Oscilaţiile reci sau calde, de intensităţi mai mici decât perioadele
glaciare şi interglaciare, au fost denumite stadii glaciare şi, respectiv, interstadii glaciare. În
Munţii Alpi au fost definite următoarele perioade glaciare: Biber, Donau, Günz, Mindel, Riss
şi Würm. Interglaciaţiunile au denumiri formate prin alăturarea numelor celor două
glaciaţiuni între care se plasează: Biber-Donau; Donau-Günz; Günz-Mindel; Mindel-Riss;
Riss-Würm. Perioadele glaciare din cadrul glaciaţiunii de calotă din Europa de Nord au
preluat denumirea diferitelor râuri: Elster, Saale şi Vistula. Aspectele specifice regionale ale
pleistocenului au determinat elaborarea unor scheme regionale ale împărţirii acestuia, care
pot fi corelate. Pentru Europa există în prezent mai multe scări geocronologice regionale,
elaborate pe baza studiului oscilaţiilor climatului în pleistocen. Geocronologia reprezintă un
ansamblu de metode de datare care sintetizează informaţiile oferite de discipline care concură
26
la datarea relativă (stratigrafia, studiul paleoflorei şi al paleofaunei, sedimentologia,

paleoantropologia etc.) şi cele de datare absolută prin metode fizico-chimice (potasiu-argon,
radiocarbon, termoluminiscenţă etc.).
Scopul final este reconstituirea succesiunii în timp a condiţiilor de mediu în care s-au
desfăşurat diferite fenomene geologice şi arheologice. Scara geocronologică a oscilaţiilor
climei în pleistocenul superior din România, construită în strânsă corelaţie cu etapele de
locuire şi culturile paleolitice, studiate de arheologie, relevă succesiunea câtorva stadii glaciare,
cu oscilaţii climatice în timpul cărora clima era ceva mai caldă spre temperată.
Interstadiile şi oscilaţiile climatice propuse de cercetătorul Marin Cârciumaru pentru
teritoriul României, în corelaţie cu geocronologia europeană a pleistocenului superior sunt
redate în tabelul de mai jos (vezi p. următoare).
Villafranchianul (parte de început a pleistocenului) reprezintă o secvenţă-cheie în
evoluţia teritoriului şi a mediului. După formarea anterioară a lanţului carpatic, în zonele
periferice ale reliefului României existau câteva bazine lacustre pliocene care se restrâng
treptat (Banat, Transilvania, Oltenia şi Muntenia, sudul Moldovei).
Râurile principale şi-au sculptat culoare largi în relieful piemontan pericarpatic, în care îşi
vor adânci albiile, formând complexele de terase, variate ca întindere, număr, structură şi înălţime.
Se admite faptul că în spaţiul românesc s-au manifestat două glaciaţii, ale căror urme
se păstrează sub forma complexelor de circuri, văi glaciare şi cele două niveluri de morene
din Carpaţii Meridionali şi din Munţii Rodnei.
Relieful capătă treptat configuraţia actuală, fiind caracterizat de fragmentare accentuată
şi dispunere etajată spre cursul Dunării, al Siretului şi al Tisei, stabilizarea reţelei hidrografice.
Toate unităţile şi treptele de relief prezintă un grad relativ ridicat de accesibilitate, care a
permis locuirea permanentă şi relativ intensă, precum şi stabilirea unor legături facile în toate
direcţiile, cele mai multe orientate radial, din partea centrală, carpatică, spre ţinuturile joase periferice.
Sub influenţa glaciaţiunilor şi a interglaciaţiunilor, respectiv a aportului de apă dulce
datorat marilor râuri şi Dunării, Marea Neagră a cunoscut mai multe modificări de nivel,
determinând variaţiile liniei litoralului (retragerea/avansarea pe platforma continentală).
Legătura cu Marea Mediterană s-a realizat acum circa 12 Ka peste pragul Bosforului.
Potrivit unor ipoteze recente (susţinute şi de descoperiri arheologice subacvatice în largul
litoralului microasiatic şi bulgar), între circa 12 Ka şi 9 Ka, nivelul Mării Negre a scăzut însă
treptat, iar cel al Mării Mediterane a continuat să crească, depăşind, acum circa 7.500 ani,
înălţimea pragului Bosforului.
Astfel s-a produs creşterea catastrofală a nivelului Mării Negre (cu 30-60 cm pe zi) şi
umplerea bazinului său într-o perioadă foarte scurtă (doi-trei ani).
Episodul ar fi rămas în memoria populaţiilor din jurul mării şi ar fi constituit nucleul
mitului Potopului lui Noe. În aceste condiţii, comunităţile neolitice de pe văi şi din zona
litorală a Mării Negre au fost nevoite să se retragă la mari distanţe; astfel s-ar explica, în
ultimă instanţă, apariţia aproape simultană a unor culturi în regiunile noastre, ca şi în diferite
părţi ale sud-estului european (culturile Vinča, Hamangia, cultura ceramicii lineare).
Pe baza datelor de care dispunem în prezent, putem avea o înţelegere mai largă asupra
evoluţiei comunităţilor umane care au populat teritoriul ţării noastre, începând cu primele
manifestări de acum aproximativ 1,5/1 Ma şi sfârşind cu începuturile neoliticului, ce se
situează, aproximativ, pe la jumătatea mileniului al VII-lea î.Chr.
27
OSCILAŢII
COMPLEXE,
DATE ABSOLUTE CLIMATICE DATE ABSOLUTE
STADII, OSCILAŢII FAZE, EPISOADE
BP DIN EUROPA BP
INTERSTADII
DE VEST
120000 Complexul de
80000 încălzire Boroşteni
Stadiu glaciar
Amersfoort Faza Nandru 1
Oscilaţia climatică
Nandru A
58000
Brörup Faza Nandru 2
57000
Complexul interstadial Peisaj de stepă-tundră
Nandru
56000
Odderade Faza Nandru 3
54000
Nandru B
48000 Moershoofd Faza Nandru 4 44800 +1300 –1100;
35000 Hengelo (a şi b) 40200 +1100 –1000
30000-27000 Denekamp Stadiu glaciar 33300 +/–900
28000 Arcy 30450 +/–300
Ohaba A
Complexul interstadial Oscilaţia climatică

28780 +/–290
Ohaba Ohaba B
25990 +/–120
21000 Tursac 23450 +2000 –1450
Herculane I
Stadiu glaciar
Mitoc I
Oscilaţia climatică 20990 +/–875
19000 Laugerie
Herculane II 22160 +/–90
18000 18800 +/–1200
Mitoc II
Lascaux
16150 +/–350
Angles Româneşti
14800
PreBölling Tardiglaciar
Episodul pinetelor
14000 Dryas I
aride vechi
Episodul pin-molid
12300 12050 +/–120
Bölling (Oscilaţia climatică
13300 12600 +/–120
Erbiceni A)
Episodul mesteacăn şi
11800 Dryas II
Faza pinului pinete aride noi
Episodul pinetelor
cu mult molid
Alleröd
(Oscilaţia climatică
10800
Erbiceni B)
Episodul pinetelor
Dryas III
cu puţin molid
10200 Preboreal Faza pin-molid
Faza molidului
8700
Boreal Atlantic cu alun şi stejăriş
7500
Holocen amestecat
Faza molidului
5000 Subboreal
cu carpen
2800 Subatlantic Faza fagului
Scara cronoclimatică a pleistocenului superior şi a holocenului din România (după M. Cârciumaru, Evoluţia
omului în cuaternar. Partea I. Paleogeografia cuaternarului. Partea a II-a. Paleontologie umană, Bucureşti, 1999, p. 137, 139).
28
Paleoliticul inferior. Se caracterizează prin industrii litice arhaice, atât din punct de
vedere tehnic, cât şi prin repertoriul redus al tipurilor de unelte. Acestea sunt reprezentate,
îndeosebi, din galeţi, în general de silex şi mai rar de cuarţit ori cuarţ sau din alte roci,
prelucraţi fie la un capăt, fie lateral, pe o faţă ori pe ambele (choppers, chopping-tools, poliedre),
precum şi din unelte pe aşchii (piese cu encoche, denticulate, racloare atipice). Spre sfârşitul
acestei etape (între circa 1 Ma şi 600 Ka) s-a putut constata o dezvoltare, o diversificare, un
început de specializare şi standardizare a industriilor litice, ca şi apariţia protobifacialelor de
tip abbevillian. A doua etapă, desfăşurată geologic în cea mai mare parte a Pleistocenului
mijlociu, se caracterizează prin apariţia unor tehnici de cioplire mai evoluate, cum ar fi
tehnica Levallois şi realizarea bifacialelor de tip acheulean, prin „domesticirea” focului şi
printr-un început de amenajare a spaţiului de locuit (a se vedea, în acest sens, aşezarea de la
Soleilhac, Franţa). În Europa s-au descoperit mai multe puncte fosilifere cu faună de epocă
villafranchiană, în care se presupune, pe baza unor indicii încă supuse discuţiilor, prezenţa şi
acţiunea hominidelor. Este vorba, îndeosebi, de descoperirile de la Sinzelles (Polignac, Haute-
Loire, Franţa), iar pentru România cele din asociaţiile faunistice de la Pietrişu-Vijoeşti şi
Tetoiu (= Bugiuleşti) – punctul „Valea lui Grăunceanu” (jud. Vâlcea). În acest din urmă
punct, situat în nord-vestul Bazinului Dacic, pe cursul mijlociu al Olteţului, s-a constatat
existenţa unor asociaţii faunistice de climă caldă, în care este prezentă şi o specie de maimuţe
cenomorfe (Paradolicopithecus arvernensis geticus). Între aceste resturi paleofaunistice, autorii
cercetărilor, Constantin S. Nicolăescu-Plopşor şi Dardu Nicolăescu-Plopşor au susţinut
existenţa unor oase lungi fracturate intenţionat pentru extragerea măduvei sau utilizate ca
unelte pentru lovit, răzuit, perforat etc. Ele ar dovedi, astfel, prezenţa posibilă a unor
reprezentanţi timpurii ai hominidelor şi chiar s-a susţinut identificarea unor resturi scheletice
ale acestora, care s-au dovedit ulterior, prin analize specializate, ca provenind de la specii
animale. Trebuie însă precizat faptul că până la analiza detaliată a materialelor în discuţie din
punct de vedere taphonomic, inclusiv prin recurgerea la tehnicile microscopice, aceste
aserţiuni rămân ipoteze neverificate. Ca alte indicii posibile ale activităţii unor hominide se
menţionează recoltarea, din acelaşi nivel fosilifer, a trei pietre mari, neprelucrate, care aparent
nu provin din zonă, rezultând că au fost transportate intenţionat (de un hominid?). De
asemenea, la limita inferioară a depunerii de sol care acoperea direct complexul fosilifer, s-a
recoltat un cioplitor bifacial atipic, pe galet de cuarţit. În aceleaşi depozite fluvio-lacustre din
zonă, situate cronostratigrafic între cele două niveluri fosilifere, cel de la Pietrişu-Vijoeşti şi
cel de la „Valea lui Grăunceanu”, într-un nivel de nisipuri şi pietrişuri din Dealul Mijlociu,
punct situat în apropierea celui de la „Valea lui Grăunceanu”, cercetările conduse de
paleontologii Costin Rădulescu şi Petre Samson au prilejuit descoperirea a două piese de
silex, un cioplitor bifacial şi o protobifacială. Descoperirile de la Tetoiu rămân de o
excepţională importanţă sub aspect paleontologic; între prezumtivele piese de os cu urme de
prelucrare, considerate de descoperitori drept cele mai vechi unelte de os cunoscute până
acum pe teritoriul României şi cele câteva piese litice menţionate nu se poate vorbi de o
contemporaneitate. Este foarte posibil ca, din punct de vedere cronologic, piesele litice să
aparţină unei industrii arhaice, dar sunt necesare noi cercetări.
Paleoliticului inferior îi sunt atribuite circa 1.000 de piese litice, în marea lor majoritate
de silex şi foarte puţine din alte roci (cuarţit etc.), descoperite în zona cuprinsă între bazinele
râurilor Olt şi Argeş, zonă care corespunde geomorfologic Piemontului Getic şi îndeosebi
Piemontului Cotmenei, precum şi părţii de nord, înalte, a Câmpiei Române. Aceste piese
constituie cea mai mare colecţie de artefacte aparţinând paleoliticului inferior din Europa; ele
nu provin însă dintr-un context arheologic primar, fiind culese, în ultimele cinci decenii, din
29
pietrişurile fluviatile ale văilor: Valea Argeşului (zona Piteşti-Budeasa-Merişani), văile

Mozacului şi Dâmbovnicului (zona Teiu-Negraşi), Cotmenei, Vedei, Topologului (zona
Milcoiu), Oltului (zona Slatina-Fărcaşele) şi, îndeosebi, Valea Dârjovului (zona Valea Mare-
Brebeni). Din punct de vedere tehnico-tipologic, materialul litic constă din: cioplitoare
unifaciale (choppers) şi bifaciale (chopping-tools) pe galeţi, piese uneori destul de masive (pebble-
tools), poliedre, discoide, racloare, piese cu encoche, denticulate, protobifaciale, bifaciale, aşchii
obişnuite de tehnică clactoniană sau de debitaj Levallois, cuţite à dos natural (cu sau fără
cortex). Ele sunt amestecate sub raport tehno-tipologic, putând fi atribuite unor industrii
diverse, fie arhaice, fie mai evoluate, care au apărut de-a lungul întregului paleolitic inferior.
Descoperirea unor piese litice de tip arhaic (cioplitoare etc.), asociate în depozitul remaniat
cu resturi de mamifere care au trăit la sfârşitul Pliocenului şi la începutul Pleistocenului
(Archidiskodon meridionalis) sugerează contemporaneitatea lor în poziţie primară (in situ).
Pentru industriile mai târzii care au evoluat în pleistocenul mijlociu, de menţionat sunt
piesele litice găsite in situ, asociate cu resturi de faună fosilă. În Dobrogea, în „Peştera Liliecilor”
de la Gura Dobrogei (jud. Constanţa), Petre Samson şi Costin Rădulescu au descoperit câteva
piese litice, printre care şi un cioplitor bifacial de silex; depunerea respectivă a fost atribuită
sfârşitului complexului Cromerian sau intervalului cronologic post-Cromerian (circa 700 Ka
BP). La Sândominic (jud. Harghita), în Bazinul Ciucului superior, în depozitul unei cavităţi
aflată în travertine s-a găsit în nivelul I (inferior, atribuit sfârşitului interglaciarului Mindel-Riss),
o bogată faună de micromamifere, asociată cu câteva piese de cuarţit şi una din gresie silicioasă
(fragment de bifacială); în nivelul II (superior, datat la începutul glaciaţiunii Riss) au apărut două
piese litice, un racloar pe aşchie Levallois şi o aşchie simplă.
Cele mai recente industrii ale paleoliticului inferior sunt cele numite premusteriene
(create de Homo erectus), cuprinzând piese lucrate pe aşchii de debitaj Levallois sau non Levallois,
cu prezenţa sau absenţa celor realizate pe galeţi ori bifaciale de diverse forme. Aceste industrii
se plasează în timpul glaciaţiunii Riss şi a interglaciarului Riss-Würm (= Eem). Dintre
descoperiri menţionăm pe cele din aluviunile terasei de la Ripiceni-„Izvor” şi piesa de silex
găsită la Valea Lupului-Iaşi (poziţie secundară în aluviunile terasei Bahluiului). O serie de piese
descoperite pe văile cuprinse între Argeş şi Olt pot să aparţină acestor industrii premusteriene.
Paleoliticul mijlociu. Începe spre sfârşitul interglaciarului Riss-Würm (pe la circa 100
Ka) sau odată cu începutul Würmului inferior şi durează până în Würmul mijlociu, spre circa
33/30 Ka BP (potrivit datărilor oferite de locuirile musteriene târzii din „Peştera Gura
Cheii”-Râşnov, jud. Braşov şi „Peştera Spurcată” de la Nandru, jud. Hunedoara). Această
etapă a paleoliticului, denumită şi musterian, se individualizează prin manifestarea mai multor
faciesuri (grupe de descoperiri), create de omul de Neanderthal (Homo sapiens neanderthalensis),
la formarea cărora au contribuit şi industriile premusteriene. Ele se definesc prin structura
tipologică a inventarelor litice (unelte şi arme): musterianul tipic şi musterianul de tradiţie
acheuleană de debitaj Levallois. În Moldova sunt cunoscute două aşezări importante de pe
cursul mijlociu al Prutului: Mitoc-„Valea Izvorului” (nivelul I) – cu o bogată industrie de silex
aparţinând musterianului de tradiţie acheuleană şi de debitaj Levallois; Ripiceni-„Izvor”. Aici
s-au descoperit şase niveluri musteriene: nivelurile I-III au fost atribuite musterianului tipic
de debitaj Levallois (bogat în racloare şi cu un număr semnificativ de piese cu encoche şi
denticulate); nivelurile IV-V au aparţinut musterianului de tradiţie acheuleană de debitaj
Levallois (bogat în racloare şi cu relativ multe bifaciale); ultimul (VI), sărac în material litic,
este caracterizat printr-un procentaj ridicat de piese cu encoche şi denticulate. Aceste niveluri
cuprind (cu excepţia ultimului), resturi paleofaunistice şi ale unor activităţi de prelucrare a
materialelor litice (silexul de Prut, materie primă de foarte bună calitate, din care s-au
30
confecţionat unelte şi arme – bifaciale, racloare, vârfuri foliacee etc.), ca şi de amenajarea

spaţiului ocupat: vetre de foc, aglomerări din pietre de calcar. Cel mai bogat dintre aceste
niveluri, atât în obiecte litice, cât şi în complexe de locuire, este nivelul IV. Printre complexele
de locuire amintite, un loc aparte ocupă adăposturile-paravan, având formă uşor arcuită,
cvasi-rectilinie sau cvasi-ovală, amenajate din oase mari, defense de mamut, probabil crengi
groase de pin, fixate vertical cu pietre de calcar şi pământ, pe care se întindeau piei de
animale. Seria datelor radiocarbon plasează nivelul III la circa 45 Ka, cea mai veche vârstă pe
care o cunoaştem pentru faciesul musterian tipic. Pe baza considerării acestor repere, precum
şi a poziţiei lor stratigrafice, este foarte probabil ca primul nivel musterian de la Ripiceni-
„Izvor” să se plaseze cronologic pe la 65-60 Ka BP, iar ultimul (IV) pe la circa 35 Ka BP.
Industriile musteriene din nord-vestul Transilvaniei aparţin unui musterian tipic de
debitaj Levallois, bogat în racloare, în piese denticulate şi cu encoche, dar cu rare piese bifaciale;
ele sunt ilustrate prin descoperirile din siturile de la Boineşti şi Remetea-„Şomoş”. Pe
teritoriul Dobrogei au fost descoperite artefacte musteriene aparţinând: musterianului tipic de
debitaj Levallois, slab Levallois şi non Levallois (aşezările de la Castelu-„Dealul Castelu”;
Cuza Vodă-punctul E; Lumina-punctul „Canal”; Cheia-„Peştera La Izvor”; Mamaia-Sat);
musterianul denticulat, în general de debitaj slab Levallois (aşezările de la Saligny-Făclia,
Peştera; Ovidiu; Cheia-„Peştera La Izvor”). În Câmpia Română nu cunoaştem până acum
decât o singură aşezare musteriană, cea de terasă de la Vădastra-„Măgura Fetelor” (jud. Olt),
atribuită unei faze târzii a acestei culturi.
Un alt facies este cel al musterianului peşterilor din Carpaţii Meridionali. În mediul
endocarstic de pe ambii versanţi ai Carpaţilor s-au constatat locuiri cu o succesiune de mai
multe niveluri, ilustrând alternanţa ocupării umane şi a celei animale (mai ales ursul de
peşteră). Din punct de vedere cronologic, cele mai vechi locuiri musteriene de peşteră sunt
cele de la Boroşteni-„Peştera Cioarei” (jud. Gorj); Nandru-„Peştera Curată” (jud.
Hunedoara); Ohaba Ponor-„Peştera din Bordu Mare” (jud. Hunedoara), Baia de Fier-
„Peştera Muierii” (jud. Gorj), plasate spre 50-42 Ka. Alte locuiri musteriene de peşteră sunt
mai recente, ele având o vechime cuprinsă între 40 şi 30 Ka: vestigiile de la Peştera-Moeciu-
„Peştera Liliecilor” şi „Peştera Valea Coacăzei” (jud. Braşov), Nandru-„Peştera Spurcată”,
Râşnov-„Peştera Gura Cheii”. Inventarul litic al acestor locuiri musteriene din peşterile
carpatice, bogat în racloare, constă în mare parte din piese de cuarţit şi alte roci cuarţoase sau
gresoase şi în mai mica măsură de silex, opal etc. De debitaj non Levallois, în general, această
industrie se caracterizează prin tehnica pontiniană de cioplire a galeţilor de cuarţit (obţinerea
de segmente longitudinale – aşchii, asemănătoare feliilor de portocală). În nivelurile
musteriene din peşteri s-au găsit şi resturi de vetre de foc, cele mai multe dintre ele simple;
vatra găsită în stratul III al „Peşterii din Bordu Mare” de la Ohaba Ponor avea margini din
pietre. În unele locuiri musteriene, cum ar fi cele de la Baia de Fier, Ohaba Ponor sau
Boroşteni s-au găsit, în afara industriei litice şi câteva artefacte de os, prelucrate sumar şi
folosite probabil ca unelte (străpungătoare, racloare, retuşoare).
Pentru comunităţile de neandertalieni, vânătoarea a jucat un rol preponderent. S-a
afirmat că exista o predilecţie pentru vânarea unor specii (calul la Ohaba Ponor, mamutul la
Ripiceni, ursul de peşteră la Baia de Fier etc.). Analiza aprofundată a resturilor paleofaunistice
ne va arăta dacă avem de-a face realmente cu o astfel de situaţie; cât priveşte, cel puţin, ursul
de peşteră, el nu pare a fi constituit o specie vânată.
Resturile osteologice umane atribuite musterianului sunt extrem de rare. Până acum i
s-au atribuit omului de Neanderthal, cu anumite rezerve, trei falange de la membrul inferior,
descoperite de Márton Roska în „Peştera din Bordu Mare” de la Ohaba-Ponor.
31
Paleoliticul superior. Evoluează în timpul ultimei glaciaţiuni Würm (Würm mijlociu

şi superior). Pe baza observaţiilor stratigrafice şi a datelor radiocarbon au fost propuse mai
multe etape de dezvoltare ale celor două culturi care caracterizează această parte a
paleoliticului. Pentru Moldova s-au distins cinci etape probabile pentru dezvoltarea culturii
aurignaciene şi opt etape pentru gravettian. Se consideră că trecerea de la paleoliticul mijlociu
la cel superior s-ar fi desfăşurat în perioada cuprinsă între circa 35 şi 30 Ka BP. Este posibil
ca, în unele zone ale României, începuturile culturii aurignaciene să se fi desfăşurat paralel cu
unul dintre faciesurile musterianului tardiv. Descoperirea recentă a resturilor osteologice
aparţinând lui Homo sapiens sapiens de la Steierdorf (jud. Caraş-Severin), datate la circa 36-34
Ka BP pare a susţine începuturile paleoliticului superior înainte de limita admisă îndeobşte
(33-30 Ka BP).
Aurignacianul. Cele mai vechi tehnocomplexe locale din paleoliticul superior
timpuriu au evoluat pe teritoriul Moldovei şi pentru ele se utilizează denumirea de industrii
aurignaciene. Pe lângă tipurile cunoscute încă din musterian se manifestă, în cadrul lor,
procesul de „leptolitizare”, respectiv folosirea tehnicii lamelare (a obţinerii suporturilor lungi
de formă regulată prin utilizarea nucleelor prismatice şi piramidale). De asemenea, se
diversifică tipurilor de unelte specifice, precum lame retuşate, gratoare, burine şi apar uneltele
combinate (gratoare-burin, burin-racloar etc.). Cele mai vechi industrii litice aurignaciene din
Moldova aparţin nivelurilor Ia-Ib de la Ripiceni-„Izvor”, nivelului I de la Cetăţica I-Ceahlău şi
nivelurilor inferioare cu vetre de la Mitoc-„Malul Galben”. Din punct de vedere cronologic,
aceste locuiri se plasează între circa 32 şi 28 Ka BP. Pentru celelalte etape de evoluţie ale
aurignacianului de pe teritoriul României avem informaţii mai bogate, deoarece dispunem de
un număr mai mare de aşezări cercetate prin săpături. Ne referim la locuirile din Bazinul
Ceahlăului (Bistricioara-„Lutărie”, Dârţu, Podiş) de pe cursul mijlociu al Bistriţei, la cele de
pe Prutul Mijlociu (Mitoc, Ripiceni), la cele din Ţara Bârsei (Cremenea-Sita Buzăului), la cele
din Depresiunea intramontană Oaş (Călineşti II, Boineşti, Remetea-„Şomoş”), Brădeşti (jud.
Harghita) şi altele. Aurignacianul din aceste regiuni îşi încheie evoluţia probabil pe la 24-23
Ka BP. În Câmpia Română, aurignacianul s-a prelungit în timp, dezvoltându-se paralel cu
gravettianul din Moldova şi Dobrogea. Astfel, cel mai vechi nivel aurignacian (nivelul Ia) de la
Giurgiu-„Malul Roşu” se încadrează între 22.790 ±130 BP (GrA-6037) şi 21.140 ±120 BP
(GrA-5094); celelalte niveluri (Ib şi Ic), precum şi nivelul II aurignacian de aici au evoluat, se
pare, până spre 17.000 de ani BP. Din grupa aşezărilor aurignaciene târzii mai fac parte şi cele
de la Nicolae Bălcescu (jud. Călăraşi), probabil Lapoş (jud. Prahova), Ciuperceni (jud.
Teleorman), Vădastra-„Măgura Fetelor” etc. În Banat, industriile aurignaciene descoperite în
aşezările de la Coşava (nivelurile I-II), Româneşti-Dumbrăviţa (nivelurile III-IV) şi Tincova
au livrat o gamă variată de unelte, care îşi găsesc strânse analogii tehnico-tipologice în
industriile aşezărilor din zona central-europeană (grupa Krems din Austria). De asemenea,
analogii cu artefactele central-europene s-au putut observa în industriile aurignaciene din
Banat, cât şi în cele de la Giurgiu-„Malul Roşu” şi Ciuperceni. Locuirile aurignaciene din
peşteri au livrat vestigii sumare, dovedind ocuparea lor de scurtă durată, probabil în timpul
sezonului de vânătoare: Ripiceni („Peştera Stânca Ripiceni” – nivelul I), Baia de Fier,
Boroşteni (jud. Gorj), Ohaba-Ponor, Cioclovina (jud. Hunedoara), Cheia-„Peştera La Izvor”,
Târguşor-„Peştera La Adam” (jud. Constanţa), Peştera-Moeciu - „Peştera Liliecilor”, Râşnov-
„Peştera Gura Cheii” (jud. Braşov), Băile Herculane-„Peştera Hoţilor” etc.
Vestigiile unor structuri sau complexe de locuire aurignaciene constau din suprafeţe de
arsură, vetre de foc de formă circulară sau ovală, aflate la suprafaţa solului sau adâncite, simple
sau amenajate pe margine cu pietre, piese litice, resturi osteologice etc. Ele au fost descoperite
32
atât în nivelul I de la Bistricioara-„Lutărie”, cât şi în nivelurile I şi II de la Ceahlău-„Dârţu”.

Indiciile unor incendii pe suprafeţe mai mari, probabil de natură antropică, intenţionate sau
accidentale s-au descoperit în mai multe aşezări aurignaciene de pe valea Bistriţei.
Paleoliticul superior aduce manifestarea unor fenomene noi: apariţia industriei materiilor
dure animale şi a celor mai timpurii manifestări ale spiritualităţii (arta mobilieră sau a obiectelor
decorate şi podoabele), care au utilizat frecvent suporturi organice dure (piese scheletice de
origine animală). Pe teritoriul României s-au descoperit, deocamdată, relativ puţine asemenea
vestigii. Demne de amintit sunt artefactele aurignaciene, respectiv armăturile (vârfurile)
suliţelor, realizate din os şi corn de ren: vârful de suliţă de os găsit în nivelul I de la Bistricioara-
„Lutărie”; cele două vârfuri de suliţă din corn de ren, cu baza simplă (de tip Mladec), de la
Mitoc-„Malul Galben”; fragmentul de vârf de os de urs descoperit de Henri Breuil şi Márton
Roska în „Peştera Igriţa”, com. Peştera, oraş Aleşd (jud. Bihor); cele trei fragmente de vârfuri
de os şi corn din „Peştera Muierii” de la Baia de Fier; vârfurile diverse (utilizate ca
străpungătoare pentru prelucrarea pieilor sau la împletit fibre diverse, vegetale sau animale),
cum sunt fragmentul de vârf de os de la Mitoc-„Valea Izvorului”, cele câteva vârfuri din nivelul
I al „Peşterii Stânca-Ripiceni”. Tot aici trebuie menţionat debutul manifestărilor gândirii
abstracte, simbolice, sub forma apariţiei pieselor de artă mobilieră, obiecte decorate prin
gravarea unor elemente liniare grupate pe mai multe şiruri sau registre, cum întâlnim pe
metapodul (canon) de cal descoperit de Nicolae N. Moroşan la Topalu, jud. Constanţa; pe
vârful de os din „Peştera Igriţa”, deja menţionat; pe unul din vârfurile de corn de ren din
„Peştera Muierilor”. Culturii aurignaciene îi este atribuit şi primul obiect de podoabă cunoscut
pe teritoriul ţării, totodată şi cel mai vechi obiect perforat de la noi, un canin de lup descoperit,
potrivit menţiunilor făcute de autorii cercetărilor, în nivelul aurignacian al „Peşterii din Bordu
Mare” de la Ohaba-Ponor, jud. Hunedoara.
Gravettianul. A doua parte a paleoliticului superior este caracterizată prin manifestarea
culturii gravettiane, varianta orientală sau est-europeană. Începuturile acestei culturi pe teritoriul
Moldovei par a se situa pe la 27-26 Ka BP (nivelurile inferioare de la Mitoc-„Malul Galben”).
Între cele mai vechi locuiri gravettiene din Moldova se numără şi cele de la Buda-„Dealul
Viilor”, nivelul I; Crasnaleuca-„Lutărie”; Cotu Miculinţi-„Faleza Pârâului Staniştei”, nivelul VII;
Bistricioara-„Lutărie”, nivelul II; Cetăţica I-Ceahlău, nivelul III, datate la circa 24-22 Ka.
Locuirile gravettiene din peşteri par a indica vârste cuprinse între circa 22 şi 20 Ka BP („Peştera
Gura Cheii”-Râşnov; nivelul II din „Peştera Spurcată” de la Nandru).
Gravettianul de pe teritoriul României a cunoscut mai multe etape de evoluţie. În Moldova
s-au identificat, sub raport cronostratigrafic, opt asemenea etape probabile. Aici se întâlnesc
aşezări cu mai multe niveluri, în general cu vetre suprapuse, ca de exemplu: Mitoc-„Malul
Galben”, Crasnaleuca-„Stanişte”, Lespezi-„Lutărie”, Ceahlău-„Dârţu”, Bistricioara-„Lutărie” (cu
cinci asemenea niveluri) ş.a. În ceea ce priveşte sfârşitul gravettianului (etapele epigravettiene) –
putem spune că penultima etapă (a VII-a) s-a desfăşurat, probabil, între circa 14 şi 12 Ka BP, iar
ultima (a VIII-a), între circa 12 şi 10 Ka BP. Acestor etape târzii le-ar aparţine şi locuirile
epigravettiene din Dobrogea: Tariverde – punctul „Pe Izlaz” şi Ţibrinu-Punctul III, nivelul II.
Multe locuiri gravettiene, îndeosebi din etapele finale, au caracter temporar (halte de
vânătoare sau ocupare sezonieră), fapt ce pare a dovedi caracterul pendulatoriu al prezenţei în
regiunile respective a diferitelor grupuri de vânători, în ritmul anotimpurilor şi al ciclului biologic
anual al speciilor vânate. În ceea ce priveşte migraţiile diverselor comunităţi aflate pe teritoriul
Moldovei este foarte posibil ca pătrunderea, probabil în mai multe rânduri, a comunităţilor
gravettiene dinspre est şi sud-est (mai precis de la est de Nistru) spre vest, să se fi făcut prin
pasurile Carpaţilor Orientali şi ale celor de Curbură. Astfel, s-a putut observa că industriile din
33
unele aşezări situate spre versantul estic al Carpaţilor Orientali, cum ar fi cele din nord-vestul
Moldovei (Pojorâta etc.) sau cele din Bazinul Ceahlăului (Dârţu, Podiş, Bistricioara etc.) prezintă
similitudini tehnico-tipologice cu cele descoperite în aşezările din sud-estul Transilvaniei
(Cremenea-Sita Buzăului; „Peştera Gura Cheii”-Râşnov; „Peştera Liliecilor” de la Peştera-Moeciu;
semnalările mai recente de la Hodoşa-Sărmaş, jud. Harghita şi Cormaia - Sângeorz-Băi, jud.
Bistriţa-Năsăud). De asemenea, similitudinile dintre industriile epigravettiene din Moldova de sud-
est şi cele din Dobrogea (Babadag, Gherghina, Castelu etc.), permit formularea ipotezei
pătrunderii unor comunităţi gravettiene de la nord spre sud, peste Dunăre.
Vestigiile unor complexe de locuire, spaţii amenajate special de către comunităţile
gravettiene, constau din pete de arsură şi cenuşă, vetre de foc, pietre, obiecte litice, resturi
osoase etc. Asemenea complexe s-au găsit la Bistricioara-„Lutărie”, Ceahlău-„Podiş”,
Lespezi-„Lutărie”, Mitoc-„Malul Galben”, Mitoc-„Pârâul lui Istrati”, Cotu-Miculinţi,
Crasnaleuca şi altele. Ele documentează, ca şi în alte părţi ale Europei vremii, existenţa unor
amenajări pentru locuit cu structuri uşoare, de tipul corturilor sau al colibelor. Vetrele, având
formă circulară sau ovală erau fie simple, la suprafaţa solului, fără margini, fie amenajate, cu
margine din pietre, alveolate şi căptuşite cu pietre.
Industriile litice gravettiene, mai ales cele descoperite în aşezările cu vestigii bogate,
conţin tipuri de unelte diverse (circa 100 de tipuri simple sau combinate) cu unele artefacte
specifice, necunoscute în aurignacian, cum ar fi lamelele à dos, vârfurile de tip La Gravette,
microgravettes, lamelele à dos tronqué etc. În zona de nord-est a Moldovei au apărut şi câteva
piese bifaciale (în nivelurile gravettiene I-II de la Ripiceni-„Izvor”). Uneltele sunt cioplite, în
general, din silex, de obicei de bună calitate (silexul de Prut), precum şi din alte roci, ca
menilitul, şistul negru, gresia silicioasă, obsidiana etc. În privinţa acestei ultime roci, de
calitate excepţională (sticlă vulcanică), folosită ca materie primă pentru cioplirea artefactelor,
ea se găseşte sub formă de galeţi în lanţul vulcanic Oaş-Gutâi-Ţibleş. Prezenţa a câtorva
piese microlitice de obsidiană în locuirile gravettiene din spaţiul cuprins între Carpaţi şi Siret
s-ar putea explica prin deplasările pe distanţe lungi sau prin contactele de schimb stabilite
între comunităţile din zona amintită şi cele din Transilvania. Industriile din etapele evoluate şi
îndeosebi cele târzii se caracterizează printr-o microlitizare pronunţată a utilajului (micşorarea
dimensiunilor uneltelor, care au, în general, lungimi sub 5 cm). Industria materiilor dure
animale este prezentă cu descoperiri mai numeroase decât în cultura aurignaciană, înregistrând
tipuri diverse. Uneltele, armele, piesele de podoabă reprezintă, totuşi, descoperiri excepţionale. Ele
sunt prezente în siturile de la Ripiceni-„Stânca Ripiceni”, Crasnaleuca-„Stanişte”, Lespezi-
„Lutărie” şi, mai ales, în cel de la Cotu-Miculinţi-„Gârla Mare” (jud. Botoşani), în zona Prutului
Mijlociu; în acesta din urmă s-au găsit, în aproape toate nivelurile, vestigiile specifice ale unor
„ateliere”, arii special destinate prelucrării materiilor dure animale (cornul de ren cu predilecţie,
dar şi osul). Între tipuri menţionăm vârfuri (străpungătoare) şi netezitoare, percutoare şi securi din
corn de ren, vârfuri de suliţă cu şanţ median, pumnale, harpoane, bastoane perforate. Arta
mobilieră şi podoabele sunt şi ele mai bine reprezentate în gravettianul oriental. În aşezarea de la
Mitoc-„Malul Galben” s-au găsit două pandantive. Primul, descoperit în nivelul I (= gravettian
vechi), datat la 26.700 ±1040 BP, este o aşchie corticală groasă de calcar, de formă cvasiovală,
decorată cu linii gravate pe ambele feţe, dispuse radial şi crestături pe contur, având o perforaţie la
partea superioară. Cel de-al doilea pandantiv, nedecorat, a fost găsit în nivelul IV (gravettian
mijlociu), fiind realizat pe o aşchie diafizară de os lung şi având la partea proximală o perforaţie
pentru fixat pe o cureluşă de piele sau pe un fir. O rondelă din corn de ren este semnalată în situl
de la Cotu Miculinţi-„Gârla Mare”. Un alt obiect, descoperit tot în nord-estul Moldovei, este o
bucată de grafit, de formă oval-alungită, aflată în nivelul epigravettian al aşezării Dorohoi-
34
Strachina (Stracova, jud. Botoşani); pe piesă sunt adâncite transversal patru şanţuri, dispuse paralel
pe întreaga circumferinţă. Alte două obiecte de podoabă au fost descoperite recent în situl de la
Ţibrinu-Punctul III (jud. Constanţa); ele sunt atribuite nivelului I gravettian (datat la 18.350 ±200
BP, GrN-23073). Primul dintre obiecte este un pandantiv cu perforaţie proximală, având forma
unui trapez neregulat, prezentând pe suprafaţa externă, care este uşor convexă, un decor gravat
realizat din linii în zigzag, dispuse pe trei coloane paralele, despărţite prin linii verticale şi având la
extremităţi linii dispuse transversal. Intenţia realizării unui decor complex, marcat de simetrie
orizontală şi verticală este manifestă. El este unul dintre cele mai frumoase şi bine conservate
obiecte de podoabă din această parte a Europei şi nu are analogii complete cu alte descoperiri. Al
doilea obiect este un canin de urs de peşteră, perforat la partea proximală; reprezintă unicul canin
de urs utilizat ca obiect de podoabă cunoscut până acum în paleoliticul din România. Alte piese de
podoabă, sub forma dinţilor perforaţi, se cunosc din „Peştera Gura Cheii”-Râşnov, unde s-a găsit
un canin de vulpe şi un canin rezidual de cerb. De asemenea, din „Peştera Cioarei” de la
Boroşteni s-au publicat recent şapte obiecte de podoabă (pandantive litice şi pe falangă de urs;
incisiv perforat, mărgele litice şi de os), iar din situl gravettian de terasă de la Poiana Cireşului
(Piatra Neamţ, jud. Neamţ) alte obiecte decorate (fragment de os cu linii gravate, galet cu
crestături dispuse în şir) şi de podoabă (canin de cerb perforat).
În peştera de la Cuciulat (lângă Jibou, jud. Sălaj), aflată pe valea Someşului s-au
descoperit primele manifestări de artă parietală, cunoscute până acum pe teritoriul României
şi în Europa central-estică. Pe pereţii unei săli de mici dimensiuni (3,70 m lungime şi 2,50 m
lăţime) s-au observat câteva siluete zoomorfe cu un contur mai mult sau mai puţin clar. Una
dintre ele, relativ bine păstrată, reprezintă un cal în mişcare, redat în culoare roşie-cărămizie,
având dimensiunile de 24,5 cm lungime şi 12,5 cm înălţime. O altă siluetă, mai slab
conservată, pare a reprezenta imaginea unei feline, având 80 cm lungime şi o înălţime ce
depăşeşte 45 cm. În această peşteră, care a fost puternic afectată de exploatarea calcarului, nu
s-au descoperit resturi de locuire umană. Cronologic, aceste imagini ar putea data, probabil,
dintr-o etapă evoluată a gravettianului.
Descoperirile de resturi scheletice umane atribuite lui Homo sapiens sapiens sunt puţine,
unele încă supuse discuţiilor legate de atribuirea stratigrafică sigură. Dintre acestea
menţionăm descoperirea, în „Peştera Muierii” de la Baia de Fier, a unui craniu, a unui
fragment de mandibulă şi a altor oase ale scheletului, atribuite unei femei de circa 40-45 de
ani; a unui craniu aparţinând unei femei de 30-40 de ani în peştera de la Cioclovina, ambele
recent datate la circa 30-29 Ka; a unui os frontal în aluviunile Ostrovului Mocanu de la
Giurgiu (la 9 m adâncime); a unui mugure dentar în Peştera „La Adam” de la Târguşor.
Demnă de amintit este şi descoperirea din „Peştera Ciurului-Izbuc” din Munţii Pădurea
Craiului, unde s-au identificat amprentele plantare (urmele unor paşi umani) provenind de la
doi adulţi – bărbat şi femeie şi un copil de circa 9 ani, suprapuse de urme de gheare şi labe de
urs de peşteră, ceea ce le asigură datarea în pleistocen. Studiul antropologic al amprentelor
plantare umane au arătat că acestea prezintă caractere cromagnoide.
Foarte recent (2002) au fost descoperite de către speologi, în raza com. Steierdorf, într-o
peşteră („Peştera cu Oase”) de pe valea Minişului (Munţii Aninei), jud. Caraş-Severin, resturile
celui mai vechi reprezentant al omului modern cunoscut până în prezent în Europa; cercetările
sistematice, care au început, din 2003, prin colaborarea specialiştilor români şi a celor americani
(paleoantropologul Eric Trinkaus), portughezi, francezi, belgieni ş.a., au permis, între altele,
datarea pe baze radiometrice a acestor materiale paleoantropologice (aparţinând unui număr de
doi indivizi de sex masculin, botezaţi „Ion” şi „Vasile”), la circa 36-34 Ka BP; este vorba de
fragmentele unui craniu, de o mandibulă şi de fragmente ale scheletului postcranian.
35
Epipaleoliticul. Această epocă are ca limite cronologice aproximative 13 şi 10 Ka BP

(oscilaţia climatică Bölling – sfârşitul Preborealului). Diversificarea culturală constatată acum se
datorează şi unor factori precum tendinţa de încălzire a climei, ceea ce a dus la retragerea
vânatului mare spre regiunile reci nordice şi spre înălţimile montane. Pe teritoriul României se
manifestă unele grupe regionale, comunităţile umane respective ocupând teritorii relativ bine
delimitate. Astfel, în sudul Moldovei (Măluşteni-Punctul IV, Bereşti-„Dealul Taberei”, nivelul I)
şi în Dobrogea Centrală (Gherghina, Castelu) vieţuiau grupuri aparţinând epigravettianului
final, ale căror industrii se caracterizau printr-o microlitizare accentuată sau hipermicrolitism,
tipurile utilajului fiind aproape identice acelora din etapa anterioară.
Grupuri de vânători veniţi dinspre nord (Polonia) au exploatat mediul alpin din Munţii
Ceahlăului şi Hăşmaşului, la altitudini de peste 1.000 m, începând din prima parte a fazei Dryas
II a Tardiglaciarului până pe la începutul Preborealului (sfârşitul mileniului al XIII-lea, probabil
pe la 12,3 Ka BP şi aproximativ 10 Ka BP). Siturile cercetate sunt reprezentate de aşezarea-
atelier de la „Poiana Scaune”-Ceahlău, precum şi de cele de la Curmătura Bardosului şi Bicăjelu
din masivul Hăşmaş. Industriile litice din aceste aşezări prezintă aceleaşi tipuri de unelte
(gratoare, burine etc.) comune epigravettianului, dar şi tipicele vârfuri de săgeţi pedunculate de
silex, specifice ariei culturale est-central europene de tip swiderian sau pludyan.
În zona Porţilor de Fier, ca şi izolat pe valea Cernei (Băile Herculane-„Peştera
Hoţilor”) sunt atestate grupuri de vânători-pescari-culegători, purtători ai culturii
tardigravettiene de aspect sau de tip mediteranean. S-a propus această denumire şi nu aceea
de epigravettian final (folosită de cercetătorii italieni pentru a exprima realităţile culturale
contemporane din centrul şi nordul Peninsulei Italice) datorită faptului că prin termenul de
epigravettian se defineşte la noi numai cultura ce a evoluat pe fondul local mai vechi,
gravettian, în zonele de est, de vest şi de sud-est ale României. Aceste două grupe culturale,
cu origini diferite (una estică şi alta mediteraneană) sunt contemporane în mare parte, dar
diferă, mai ales, prin unele tipuri de piese litice, cum ar fi microlitele geometrice, specifice
tardigravettianului de aspect mediteranean. Această cultură epipaleolitică din zona Porţilor de
Fier, alogenă (care nu a evoluat din fondul local) a fost definită la începuturile cercetărilor
prin denumirea de romanello-azilian, romanellian, azilian sau clisurean. În evoluţia ei se pot
distinge trei etape. Începuturile tardigravettianului în regiunea Clisurii par a se situa între
aproximativ 13,3 şi 13 Ka BP (oscilaţia climatică Bölling), când au loc aici primele pătrunderi
ale unor comunităţi venite, probabil, din nordul Adriaticii; această primă etapă este
documentată în peşterile Climente I şi Climente II (Dubova, jud. Mehedinţi). A doua etapă a
tardigravettianului este ilustrată prin descoperirile din marele adăpost sub stâncă numit
„Cuina Turcului” de la Dubova, aflat în acelaşi masiv calcaros, Ciucaru Mare, în care se
găsesc şi peşterile Climente I-II. Cele două niveluri de locuire tardigravettiene de la „Cuina
Turcului” au oferit un bogat inventar litic şi o excepţională industrie a materiilor dure animale
– unelte, arme, podoabe şi piese de artă mobilieră din os, corn, dinţi ai mamiferelor vânate şi
cochilii de melci; se remarcă numărul mare de vârfuri-străpungătoare, vârfuri de suliţă,
utilizate la vânătoare şi la pescuit, ca şi prezenţa unor instrumente de tip nou pentru regiunile
noastre, cum sunt cârligele de pescuit realizate din os, de formă rectilinie şi curbă; de
asemenea, cele mai numeroase piese de artă mobilieră şi de podoabă din epoca pietrei
cioplite cunoscute până acum pe teritoriul României: piese utilitare şi non-utilitare decorate
prin gravarea motivelor geometrice liniare, dispuse în diverse combinaţii; între ele se remarcă
una din puţinele piese întregi, o falangă de cal decorată pe o faţă cu un romb central şi linii
concentrice în unghi, dispuse simetric; pandantive, mărgele, rondele, dinţi perforaţi.
Inventarul litic, în mare parte de silex şi mai puţin din obsidiană, din ambele niveluri, este, în
36
cea mai mare parte, microlitic (98%) şi constă dintr-un număr impresionant de gratoare
(scurte, circulare, unguiforme etc.), lamele à coche, lamele à dos, străpungătoare, burine (diedre,
pe trunchiere retuşată, multiple, mixte), piese geometrice (triunghiuri, segmente de cerc,
lamele trapeziforme), piese ésquillées şi alte tipuri. Tot aici, în afara resturilor faunistice – de
mamifere (cal, bour, cerb, castor, mistreţ, capră neagră, ţap de munte etc.), de păsări şi peşti,
s-au descoperit şi unele resturi scheletice umane, care pot fi puse, eventual, în legătură cu
existenţa unor morminte amenajate în interiorul adăpostului şi distruse prin inundarea lui
datorită creşterii nivelului Dunării sau prin prăbuşirea unor blocuri masive din plafon. În
Peştera Climente II s-a descoperit un schelet uman în poziţie chircită, culcat pe partea stângă,
acoperit cu un bogat strat de ocru roşu, fără inventar, atribuit locuirii tardigravettiene; el ar
putea fi, însă, şi mai târziu (cultura Starčevo-Criş). O industrie litică asemănătoare celei de la
„Cuina Turcului” a fost găsită şi în aşezarea de la „Ostrovul Banului”-Gura Văii, nivelurile I-
II (jud. Mehedinţi) şi în cea din „Peştera Hoţilor” de la Băile Herculane (nivelul III). Ultima
etapă de locuire tardigravettiană din zona Porţilor de Fier este documentată prin descoperirile
aflate în aşezările în aer liber de la Peştera Veterani – Terasă (nivelul I), Ogradena-„Icoana”
(nivelul I), Ogradena-„Răzvrata” (nivelul I). Aici s-au găsit, în afara industriei litice microlitice
şi unele obiecte de os şi corn, decorate cu motive geometrice gravate (fragmente de pumnale,
spatule sau piese având destinaţie incertă). Prin elementele lor culturale, aceste locuiri aparţin,
cronologic, etapei imediat următoare ultimei locuiri tardigravettiene de la „Cuina Turcului”,
plasându-se, din punct de vedere climatic, la începutul Preborealului, pe la aproximativ 10-9,5
Ka BP. Studiul tehnico-tipologic al industriilor din aşezările menţionate şi, îndeosebi, datările
radiocarbon, ne îngăduie să afirmăm că industriile tardigravettianului din zona Porţilor de
Fier prezintă similitudini evidente cu industriile microlitice descoperite în diferite staţiuni
aparţinând epigravettianului final din Peninsula Italică, Muntenegru, Serbia – malul iugoslav
al Porţilor de Fier (Padina, Vlasac). Se poate presupune că purtătorii epigravettianului final
din Peninsula Italică, având o cultură asemănătoare parţial cu a ultimilor magdalenieni şi a
azilienilor de pe teritoriul Franţei au pătruns, probabil în mai multe valuri, spre est, în
Peninsula Balcanică sau spre nord-est, atingând zona Porţilor de Fier, marcându-se astfel
limita estică a ariei lor de răspândire. Pătrunderea s-a realizat probabil pe două căi: una
maritimă, traversând Adriatica; alta pe uscat, urmând coasta vestică şi nordică a Adriaticii,
apoi cursul râurilor Sava sau Drava, până la Dunăre şi de aici spre Porţile de Fier.
Mezoliticul. Evoluează pe teritoriul României începând de la sfârşitul Preborealului,
dezvoltându-se în Boreal şi atingând începuturile Atlanticului. Cronologic, se situează între 10
şi 8,5 Ka BP (circa 8-6,5 Ka î.Chr.). Unii cercetători consideră această epocă o fază terminală
a epipaleoliticului în curs de neolitizare, iar alţii o etapă culturală distinctă, prin caracteristicile
culturii materiale şi spirituale, părere la care ne raliem şi noi. În regiunile noastre sunt
documentate două culturi: tardenoasianul şi Schela Cladovei. Cultura tardenoasiană este
răspândită în mai multe regiuni ale ţării, cu excepţia zonei Porţilor de Fier (aici dezvoltându-
se cea de-a doua cultură amintită) şi a Câmpiei Române.
Tardenoasianul. Pe teritoriul Moldovei, al Dobrogei şi în nord-estul Munteniei au trăit
grupuri de vânători-culegători tardenoasieni, aparţinând marelui complex cultural al
tardenoasianului nord-vest pontic, complex ce a cuprins un spaţiu larg, delimitat de Siret, Nipru
şi Dunărea inferioară. Printre aşezările cele mai importante din această zonă sunt: Ripiceni-
„Izvor”, Icuşeni, Erbiceni, Băneasa, Bereşti (Moldova); Cuza Vodă, Medgidia, Straja
(Dobrogea); Lapoş, Largu (nord-estul Munteniei). Industriile lor microlitice cuprind, pe lângă
tipurile de unelte tradiţionale, caracteristice epigravettianului final, unele forme noi: numeroase
gratoare (simple pe aşchii sau pe aşchie retuşată, unguiforme etc.), un număr mai mic de burine,
37
lamele de tip à bord abattu, lamele à coche şi alte tipuri de unelte, precum şi armături, îndeosebi
trapeze, segmente de cerc, triunghiuri; nucleele sunt prismatice, piramidale, dar şi fusiforme,
specifice acestei culturi. În aşezarea de la Erbiceni, punctul „Sub Budăi” s-au explorat trei
complexe de locuire dovedind existenţa unor colibe ovale; în cuprinsul lor se aflau obiecte litice,
fragmente de oase, cochilii de melci, scoici, bucăţi mărunte de cărbune (probabil resturi ale unei
vetre), resturi osteologice de cal, mistreţ, bour, zimbru, cerb, iepure.
Se disting două etape probabile de evoluţie a tardenoasianului din această zonă; etapa
timpurie s-a dezvoltat pe un fond local, epigravettian final, la care s-au adăugat, în a doua etapă,
elemente venite din zone culturale învecinate, cum ar fi cea a Peninsulei Crimeea. În stadiul
actual al cercetărilor nu există indicii legate de neolitizarea comunităţilor tardenoasiene târzii
dintre Carpaţi şi Prut sau de persistenţa lor până la sosirea primelor comunităţi neolitice. Alte
aşezări tardenoasiene au fost descoperite în sud-estul Transilvaniei (Cremenea-Sita Buzăului,
Merişor-Gâlma-Valea Brădetului, Costanda-Lădăuţi), cât şi în nord-vestul acestei provincii
(Ciumeşti-„Păşune”, aşezare care aparţine zonei central-est europene – Slovacia).
Cultura Schela Cladovei. Grupurile de vânători-culegători-pescari care nu au
cunoscut utilajul microlitic de tip tardenoasian, dar care foloseau unelte din cuarţit sau din
roci cuarţoase, precum şi o bogată industrie a materiilor dure animale, mai ales din corn de
cervide sunt purtătorii culturii Schela Cladovei. Aceştia cunoşteau arcul cu săgeată şi probabil
mijloacele de navigaţie de tipul monoxilei. Pe malul românesc al Dunării până în prezent
cunoaştem opt aşezări ale acestei culturi, în amonte şi aval de Clisură, ocupând locurile joase
din imediata apropiere a cursului fluviului (terasa inferioară şi unele insule): Pescari-„Alibeg”
(nivelul I), Veterani-Terasă (nivelul II), Ogradena-„Icoana” (nivelul II), Ogradena-„Răzvrata”
(nivelul II), Schela Cladovei – Drobeta-Turnu Severin (nivelul II), Ostrovul Corbului-„Botul
Cliuciului” (nivelurile I-II), Ostrovul Mare-Gogoşu (punctele situate la km fluviali 875 şi
873). În aceste aşezări s-au descoperit locuinţe având formă rectangulară sau ovală, de
suprafaţă şi adâncite în sol de tipul bordeielor. Ca amenajări, autorii cercetărilor menţionează
vetrele de foc de formă ovală, oval-prelungă (elipsoidală), circulară sau rectangulară, unele
dintre ele simple, altele amenajate cu borduri de pietre. Uneltele sunt lucrate atât din piatră,
cât şi din os şi corn. Inventarul litic constă dintr-un mare număr de piese de cuarţit ori din
roci cuarţoase şi gresii silicioase, realizate într-o tehnică de cioplire destul de rudimentară,
datorită rocilor de calitate inferioară utilizate; ca tipuri de unelte predomină racloarele şi
piesele cu encoche. Piesele de silex sunt prezente într-un număr foarte scăzut. Uneltele şi
armele din os şi corn de cerb sau căprior sunt diverse, unele perforate pentru fixarea în
coadă, având lungimi variind între circa 4 şi 40 cm. Uneltele din corn de cerb sunt denumite,
în tradiţia cercetării de la noi şi din alte părţi (dar fără corespondenţă în rolul lor funcţional
real): „scormonitoare”, „săpăligi simple”, „săpăligi cu gaură pentru înmănuşare”,
„plantatoare”, „brăzdare”, fiind puse în legătură cu „prelucrarea” pământului în vederea
„cultivării” unor plante de tipul gramineelor sau „scormonirea” în căutare de „rădăcini” sau
„tuberculi” comestibili (fără ca speciile să fie precizate, eventualele macroresturi analizate
etc.). În fapt, aceste artefacte din corn de cerb, care au ca element tehnico-tipologic distinctiv
amenajarea prin cioplire şi abraziune (polizare) a unei părţi active lungi teşite, nu prezintă
urme de folosire specifice generate prin contactul repetat cu solul, aşa cum au, spre exemplu,
plantatoarele neolitice. În schimb, multe dintre ele poartă urme clare de impact repetat la
extremitatea distală sau proximală, iar cele fixate în coadă sunt fracturate frecvent la nivelul
perforaţiei prin impact violent. Astfel este favorizată ipoteza utilizării acestor piese ca pene
pentru despicat lemnul, unelte pentru prelucrarea lemnului, părţi active ale unor securi şi
instrumente compozite de lovit (arme de vânătoare?). În acest sens, datele recente oferite de
38
arheologia experimentală sunt concludente. Uneltele de os sunt constituite de vârfurile-

străpungătoare şi de netezitoare. Un tip nou este reprezentat de armăturile de os ale
proiectilelor uşoare (vârfuri de săgeţi), mezoliticii de tip Schela Cladovei fiind arcaşi
redutabili, precum şi de uneltele (răzuitoare) din fragmente de colţi de mistreţ etc. Unele
obiecte de corn (destul de rare) aveau ornamente care constau din linii gravate oblic în reţea
sau din crestături dispuse în linie. În afara acestora, în aşezările menţionate au mai fost
descoperite polizoare de gresie, pietre de râu cu adâncituri, plăci groase, plate, folosite
probabil la râşnit sau la polizat, ca şi bucăţi de ocru roşu sau galben-portocaliu. Studierea
resturilor faunistice din cele două niveluri de locuire de tip Schela Cladovei din aşezarea de la
Ostrovul Corbului – punctul „Botul Cliuciului” indică o economie bazată preponderent pe
vânătoare. Se vânau cerbul, căprioara, bourul, mistreţul, măgarul sălbatic (hydruntinul),
iepurele, vulpea, castorul, lupul etc. Singurul animal domesticit pare a fi câinele. Pescuitul, ca
şi culegerea melcilor şi a scoicilor, constituiau, de asemenea, îndeletniciri ale grupurilor
umane din aşezările amintite. Este important să menţionăm şi descoperirea, în staţiunea de la
Ostrovul Corbului, a unui mormânt cu scheletul în poziţie întinsă, fără inventar. Studiul
antropologic a arătat că este vorba de un bărbat în vârstă de circa 50 de ani. Numeroase
morminte (peste 50) au fost descoperite în situl eponim, printre şi sub locuinţe, iar alte două
în punctul Ogradena-„Icoana”. Unii indivizi prezintă urme spectaculare de moarte violentă,
unice între descoperirile din Europa, produse prin impactul şi inserţia unor agenţi vulneranţi
de tipul armăturilor de proiectile în zone vitale ale corpului, ţesuturi moi şi oase (rănirea cu
arcul şi săgeata), unele dintre vârfurile respective fiind rămase fixate încă în elementele
scheletice. Avem astfel dovada probabilă a producerii unor conflicte armate vechi de circa 9-
10.000 de ani (cazuri unice în această parte a Europei), survenite între comunităţile
aparţinând culturii Schela Cladovei. Pe baza materialului de care dispunem, nu putem atribui
cultura Schela Cladovei unui mezolitic pe cale de neolitizare sau unui neolitic aceramic.
Cercetările de până acum au dovedit că această cultură nu îşi are originea în tardigravettianul
de tip mediteranean. Din datele radiocarbon avute la dispoziţie reiese că etapa finală a
tardigravettianului din zona Porţilor de Fier se încheiase deja în momentul sosirii purtătorilor
culturii Schela Cladovei în această regiune. Aria culturii Schela Cladovei, documentată pe
teritoriul României numai pe malul Dunării între Pescari-Alibeg şi Ostrovu Mare-Gogoşu
reprezenta, se pare, zona estică sau nord-estică extremă a acestei culturi. Ea a cuprins un
teritoriu mai larg, fiind cunoscută atât în Serbia, pe malul iugoslav al Porţilor de Fier (cele mai
importante fiind staţiunile de la Vlasac, Padina, Lepenski Vir), cât şi mai departe, în
Muntenegru, la Crvena Stijena (nivelul IV b/1). Este probabil ca această cultură să fi cuprins
o bună parte din vestul Peninsulei Balcanice. Referitor la sfârşitul culturii Schela Cladovei, se
consideră, în general, că ea îşi încetase manifestările specifice înaintea sosirii în zona Porţilor
de Fier a purtătorilor primei culturi neolitice. Descoperirile mai recente din Oltenia şi
Transilvania au arătat că purtătorii culturii neolitice având ceramică pictată (alb pe roşu) de
tip Gura Baciului-Cârcea (= Protosesklo/Precriş/Starčevo-Criş I) au ajuns pe teritoriul
României, probabil, pe la jumătatea mileniului al VII-lea î.Chr., venind de la sud de Balcani.
Cu toate acestea, există unele indicii ale contactelor culturale probabile produse între
mezoliticii de tip Schela Cladovei şi purtătorii primei culturi neolitice (spre exemplu, „capete”
de piatră asemănătoare celor de tip Lepenski Vir, descoperite în situl de la Gura Baciului).
NEO-ENEOLITICUL
Încă din sec. al XIX-lea, preistoricienii au definit, pe baze tipologice, epoca nouă a
pietrei (de la termenii greceşti neos şi lithos), individualizată prin tehnica şlefuirii artefactelor
litice (unelte, arme, podoabe). O altă caracteristică importantă a epocii a fost considerată
producerea ceramicii, propunându-se chiar ca neoliticul să fie desemnat cu termenul
Keramikum. Pe măsura adâncirii caracterului interdisciplinar al cercetării arheologice, prin
analize polinice şi paleofaunistice realizate mai ales după al doilea război mondial, s-a lărgit
mult accepţiunea termenului de neolitic, care nu mai trebuie limitată doar la noul procedeu al
şlefuirii şi la producerea ceramicii. Astfel, neoliticul a fost înţeles ca un nou mod de viaţă în
cadrul căruia omul a devenit producător al principalelor mijloace de subzistenţă. În noua
accepţiune, neoliticul poate fi sesizat oriunde apar semnele activităţii productive ale
comunităţilor umane, îndeosebi cultivarea plantelor şi creşterea animalelor, însoţite – treptat
– de o serie de alte caracteristici, precum: viaţa stabilă în aşezări cu caracter permanent sau de
lungă durată, având locuinţe solide; practicarea unor meşteşuguri domestice – torsul, ţesutul,
împletitul, prelucrarea pieilor, confecţionarea veşmintelor, a încălţămintei, prelucrarea
lemnului, a pietrei, a lutului, a materiilor dure animale etc.; o viaţă spirituală complexă, cu
manifestări religioase, funerare şi artistice specifice, legate, în principal, de cultul agrar al
fertilităţii şi fecundităţii. Absenţa unora dintre aceste caracteristici (spre exemplu, a ceramicii)
a condus la definirea unor etape de început ale vieţii neolitice, precum neoliticul aceramic sau
preceramic (protoneolitic), etape prezente în Orientul Apropiat şi în unele situri din sudul
Europei – bazinul egeean. Pentru definirea neoliticului, accentul se pune pe structurile
economice noi ale perioadei, iar nu pe generalizarea unor invenţii şi tehnici (apariţia ceramicii,
şlefuirea etc.) care, aşa cum s-a dovedit în ultimă instanţă, au rezultat tocmai din acest mod de
viaţă. Astfel, producerea ceramicii devenise la un moment dat o necesitate, atât pentru
păstrarea rezervelor de hrană obţinute prin derularea activităţilor agricole, cât şi pentru
prepararea prin fierbere a hranei, în componenţa căreia intră produsele vegetale rezultate, de
asemenea, din cultivarea plantelor.
Iniţial, definirea neoliticului nu lua în considerare prezenţa aramei; la cealaltă extremă,
utilizarea conceptului de „epocă a aramei” nu mai reţine prezenţa materialelor litice drept
elemente de bază ale mediului paleotehnologic – utilajul. Aşa cum se cunoaşte, în lunga
evoluţie a neoliticului a început să fie utilizată la un moment dat o nouă materie primă, arama
(cuprul), care anunţa începutul viitoarei epoci a metalelor. De aceea, utilizarea termenului de
neolitic şi pentru etapa de după apariţia aramei nu mai corespundea existenţei acestui nou
element, care a contribuit treptat la modificarea structurală a societăţii umane, prin trecerea la
epoca metalelor. Acesta este motivul pentru care s-au propus noi termeni care să definească
această etapă. Unii cercetători (în special din Şcoala germană de arheologie) au considerat,
40
încă de la sfârşitul secolului trecut, că se poate vorbi de o epocă a cuprului (Kupferzeit), de sine
stătătoare; nu se ţinea însă cont de utilajul de bază al epocii şi de natura materiei prime (litice)
din care acesta era realizat. Mai apropiată de realitatea istorică a fost considerată opinia
potrivit căreia, pentru a surprinde prezenţa simultană, la un moment dat, a materialelor litice
şi a aramei ca materii prime definitorii ale ambianţei paleotehnologice, trebuie utilizat
termenul de chalcolitic (gr. chalkos = aramă; lithos = piatră) sau eneolitic (lat. aeneus = cupru).
Termenul de neo-eneolitic urmăreşte reflectarea ansamblului evoluţiei (în sensul de neolitic şi
eneolitic). Acest termen se utilizează curent în literatura arheologică şi preistorică de la noi,
atunci când ne referim la întreaga perioadă cuprinsă între mezolitic şi începutul epocii
bronzului, iar termenii de neolitic sau eneolitic sunt utilizaţi atunci când ne referim la fiecare
dintre cele două mari etape ale neo-eneoliticului.
Periodizarea şi cronologia. Atâta vreme cât nu se făcuse distincţie între perioada
neolitică propriu-zisă şi cea eneolitică, neoliticul era împărţit în trei mari faze: timpuriu,
mijlociu şi târziu. La acestea se mai adăugau un protoneolitic (care nu reprezintă o etapă
prezentă peste tot în Lumea Veche) şi o perioadă de tranziţie la epoca bronzului.
Cronologia absolută a neo-eneoliticului se întemeiază pe datele radiocarbon calibrate.
Limitele ei sunt circa 6.600/6.500 şi 3.500 î.Chr.
Definirea eneoliticului impune o periodizare mai nuanţată în cadrul celor două mari
etape ale neo-eneoliticului. Astfel, neoliticul include două etape: neoliticul timpuriu
(6.600/6.500-5.500 î.Chr.) şi neoliticul dezvoltat (5.500-5.000 î.Chr.). Eneoliticul se
subîmparte în: eneoliticul timpuriu (5.000-4.500 î.Chr.), eneoliticul dezvoltat (4.500-
3.800/3.700 î.Chr.) şi eneoliticul târziu/final (3.800/3.700-3.500 î.Chr.), în care se înglobează,
mai recent, şi perioada numită până acum „de tranziţie la epoca bronzului”. După alte opinii,
această perioadă de tranziţie ar aparţine deja epocii bronzului.
O problemă controversată o reprezintă stabilirea momentului de început al
eneoliticului, deoarece se aplică două criterii deosebite: eneoliticul începe odată cu utilizarea
primelor piese de cupru sau doar atunci când se constată o intensă metalurgie a cuprului, care
produce în serie artefacte de mari dimensiuni obţinute prin turnare. Se consideră că primul
criteriu este mai aproape de principiile evoluţiei istorice, deoarece ţine seama de apariţia
noului element (arama) şi nu de apogeul utilizării sale; în plus, eneoliticul nu este definit ca
etapă istorică numai prin utilizarea aramei, ci şi prin sesizarea altor modificări care se petrec
concomitent: apariţia aşezărilor fortificate cu şanţ, val şi palisadă; dispunerea locuinţelor după
un plan în interiorul aşezărilor; utilizarea plugului primitiv şi a tracţiunii animale; apariţia unor
indicii de ierarhizare socială etc.
Stabilirea succesiunii culturilor specifice neo-eneoliticului utilizează datele oferite de
metodele clasice ale determinării cronologiei relative, respectiv tipologic-comparativă,
stratigrafică şi cartografică (sau chorologică); aceste metode permit stabilirea de relaţii
genetice şi evolutiv-cronologice între anumite culturi.
Definirea marii varietăţi a grupurilor culturale ale neo-eneoliticului carpato-dunărean are la
bază, în principal, diversitatea formelor şi stilurilor de decor ale ceramicii, acestea caracterizând
fiecare cultură sau facies cultural. Frecventele schimbări şi evoluţii ale acestor aspecte ale culturii
materiale pot fi, în multe cazuri, rezultatul unei dinamici a comunităţilor, implicând difuziunea
influenţelor, mişcări de populaţie de la o zonă la alta şi asimilări ale localnicilor de către noii veniţi.
Cu toate aceste multiple legături şi influenţe, culturile neo-eneolitice din spaţiul carpato-dunărean
au evoluat în condiţiile locale ale acestui spaţiu, remarcându-se prin anumite trăsături proprii,
originale, ale culturii materiale şi ale vieţii spirituale; unele dintre aceste mari comunităţi umane
41
(cum sunt cele aparţinând complexului Cucuteni-Tripolie) sunt considerate ca făcând parte dintre
cele mai înaintate civilizaţii ale Europei din acea vreme.
Începuturile şi evoluţia economiei productive. Habitatul. După optimul climatic,
dintre 7.000 şi 5.000 î.Chr., cu o climă temperată mai caldă decât cea actuală, a urmat o
perioadă de climă caldă şi umedă, între 5.000 şi 3.000/2.800 î.Chr. şi una caldă şi aridă. Ca
urmare a adaptării active la procesul producţiei sociale se explică şi activitatea economică variată
din neo-eneolitic, declanşată de procesul neolitizării şi dezvoltarea în funcţie de inovaţiile
tehnice şi de condiţiile mediului natural de care beneficiau diferitele comunităţi umane.
Pentru teritoriul României, neolitizarea este rezultatul unei pătrunderi (colonizări,
migraţii) efectuate de mici comunităţi venite din sudul Dunării. Primii neolitici par să fi
pătruns în sud-vestul României, în Oltenia, unde urmele locuirii lor au fost descoperite la
Cârcea, Verbiţa, Grădinile, Copăcelu. Extinderea lor în centrul Transilvaniei este dovedită de
siturile cercetate la Ocna Sibiului, Miercurea Sibiului, Şeuşa şi, mai spre nord, în regiunea
Clujului, la Gura Baciului. Aceste manifestări culturale, identificate iniţial cu un grup cultural,
cunoscut sub denumiri diferite (Gura Baciului-Cârcea, cultura Precriş, iar astăzi drept faza
iniţială a culturii Starčevo-Criş (I) este format din comunităţi pe deplin neolitice în ceea ce
priveşte tehnicile de exploatare a mediului, economia, habitatul, viaţa spirituală. Primele
comunităţi neolitice de tip Gura Baciului-Cârcea, de pe teritoriul României, în ciuda unei
oarecare izolări, mai ales în Transilvania, par să fi fost deosebit de dinamice, pătrunzând
adânc în teritoriul locuit de populaţiile de vânători-culegători. Relaţiile dintre purtătorii
civilizaţiei neolitice şi vânătorii autohtoni mezolitici sau epipaleolitici, atunci când s-au putut
stabili, au fost probabil complexe. Al doilea val de colonişti neolitici este constituit din
comunităţile Starčevo-Criş, faza II, care pătrund, pe teritoriul românesc, prin Banat şi vestul
Olteniei, de unde se difuzează spre regiunile intracarpatice, pe cursul Jiului şi al Oltului,
urmând, se pare, vechiul drum deschis de predecesorii lor de tip Gura Baciului-Cârcea.
Difuziunea comunităţilor Starčevo-Criş în Transilvania nu este foarte clară, dar în scurt timp
ele par să populeze cea mai mare parte a acestei regiuni. Mai târziu, în fazele Starčevo-Criş III
şi IV are loc şi neolitizarea Moldovei, în graniţele sale istorice (spaţiul dintre Carpaţi şi
Nistru), care sunt pe alocuri depăşite. Se pare însă că răspândirea formelor de viaţă neolitică
în teritoriul actual românesc nu s-a datorat exclusiv colonizării/migraţiei, ci şi aculturaţiei
(preluării elementelor de cultură materială şi spirituală de tip neolitic).
Agricultura a apărut în Orientul Apropiat („Semiluna fertilă”), de unde s-a difuzat, prin
migraţie şi aculturaţie, în cadrul unui proces complex, în regiunile egeene, Peninsula Balcanică şi
apoi la nordul Dunării. Inventarea unui nou sistem economic, bazat pe producţia mijloacelor de
subzistenţă, a marcat decisiv evoluţia ulterioară a omenirii. Complexul sistem economico-social
şi ideologic care este neoliticul se află la baza civilizaţiei noastre moderne. Apariţia agriculturii a
fost explicată ca rezultat al unui progres liniar, sub impactul modificărilor climatice, conducând
la transformarea unor comunităţi de culegători şi vânători în producători de hrană, aceştia
elaborându-şi, treptat, forme specifice de organizare socială, religie şi simbolistică, acestea două
din urmă centrate pe conceptele de fecunditate şi fertilitate.
Ocupaţiile economice de bază ale comunităţilor neo-eneolitice au fost cultivarea
primitivă a plantelor şi creşterea animalelor domestice. Pentru cultivarea primitivă a plantelor,
ocupaţie probabil rezervată femeilor s-au folosit la început plantatorul (băţ sau corn de cerb) şi
apoi săpăligile litice şi plugul de lemn (aratrul); trecerea spre o agricultură primitivă se va face, în
eneolitic, prin utilizarea tracţiunii animale şi a unui brăzdar primitiv (a se vedea brăzdarele de
corn de cerb din unele aşezări eneolitice – Rast, jud. Dolj; Truşeşti, jud. Botoşani ş.a.).
Cultivarea plantelor se află pe o treaptă incipientă, ceea ce a determinat răspândirea primelor
42
comunităţi neolitice pe mari arii geografice, în căutare de terenuri fertile, în cadrul aşa-numitului
sistem al „agriculturii nomade”. Cultivarea terenurilor avea un caracter ciclic, adică o comunitate
neolitică se muta periodic pe un anumit teritoriu, revenind la vechile aşezări după refacerea fertilităţii
solului. Se cultivau cerealele (gramineele), precum grâul, orzul şi meiul, ca şi legumele (linte, bob,
mazăre), păstrându-se rezervele de cereale în vase mari de provizii sau în gropi speciale. Alături de
speciile comestibile menţionate se cultivau, din eneolitic, şi plantele pe care le numim astăzi
„tehnice”: inul şi cânepa, care furnizau fibre pentru ţesături şi împletituri. Dovezile practicării
cultivării plantelor sunt cele directe (resturi ale plantelor de tipul seminţelor, fragmente de tije, spori
şi polen etc., studiate de paleobotanică, cu ramurile sale palinologia şi carpologia); indirecte
(amprente de plante pe obiecte ceramice sau construcţii cu pereţi sau planşeu de lut; unelte destinate
cultivării, recoltării plantelor şi prelucrării – plantatoare, săpăligi, cuţite şi seceri, râşniţe etc.).
Creşterea animalelor domestice (taurine, ovi-caprine, porcine) este a doua ramură a
economiei productive, cu aport esenţial în crearea rezervelor alimentare permanente (carne şi
lactate). Totodată, unele specii oferă materii prime care se prelucrează în cadrul unor activităţi
artizanale de veche tradiţie (prelucrarea materiilor dure animale şi a pieilor) sau apărute în
neolitic (torsul, ţesutul şi âmpletitul fibrelor de origine animală, cum este lâna).
În afară de cultivarea primitivă a plantelor şi creşterea animalelor, oamenii din neo-
eneolitic au practicat ca activităţi pentru asigurarea mijloacelor de subzistenţă pescuitul,
vânătoarea şi culesul fructelor, seminţelor şi a speciilor de nevertebrate mici comestibile, cum
sunt melcii şi scoicile. De asemenea, meşteşugurile practicate în mediul domestic sunt activităţi
curente; unele nu au fost cunoscute anterior, ca olăritul, care a căpătat acum o mare dezvoltare,
marcând una din caracteristicile definitorii ale epocii, fiind reflectat în cantitatea mare a vaselor
ceramice, varietatea formelor şi bogăţia motivelor decorative. Meşteşugul olăritului este încă
destul de rudimentar; modelarea se făcea cu mâna pe suporturi sau calapoade de lemn, în mai
multe tehnici; arderea era realizată în gropi deschise, rezultând vase ai căror pereţi erau
incomplet arşi. Categoriile de ceramică mai fină erau arse în cuptoare simple, cu o singură
cameră sau în cuptoarele cele mai evoluate, numite „cu reverberaţie”, având o cameră în care se
făcea focul şi una de coacere a vaselor, separate printr-un grătar de lut.
La acestea se adaugă producţia sporită de unelte şi arme din materiale litice (silex,
obsidiană, gresie, bazalt etc.), os, corn şi ceramică, prelucrarea fibrelor diverse (vegetale sau
animale) prin tors, ţesut şi împletit, prelucrarea lemnului (pentru construcţii, ambarcaţiuni,
sănii, unelte, arme, diverse ustensile) şi a nuielelor (împletituri diverse, recipiente de tipul
coşurilor etc.). În ceea ce priveşte uneltele şi armele litice, pe lângă tehnica veche a cioplirii,
neabandonată, se foloseşte, pe scară din ce în ce mai largă, tehnica şlefuirii şi a perforării. În
această privinţă, se remarcă numeroasele topoare din piatră şlefuită, neperforate şi perforate,
utilizate atât la defrişarea pădurilor, în vederea preparării suprafeţelor necesare cultivării
plantelor, cât şi la tăierea arborilor şi prelucrarea lemnului, îndeosebi pentru construcţia
locuinţelor. Civilizaţia neolitică poate fi, astfel, considerată drept o „civilizaţie a lemnului”.
Apariţia metalurgiei este atestată prin unelte, arme şi obiecte de podoabă din cupru,
metal, care, sub forma nativă sau obţinut prin reducerea minereurilor, a fost folosit cu
predilecţie de comunităţile eneolitice. Reducerea minereurilor de cupru stă în legătură cu
perfecţionarea tehnicii de ardere a ceramicii în cuptoare, la o temperatură înaltă, între 700° şi
1.050°C. Pentru obţinerea cuprului din minereu era necesară o temperatură mai joasă, cu
valori între 700° şi 800°C, iar pentru topirea cuprului pur una mai ridicată, de 1.085°C. Din
punct de vedere tehnic, prelucrarea şi utilizarea artefactelor de cupru prezentau unele
dezavantaje şi impedimente, datorită caracteristicilor metalului (duritate scăzută, maleabilitate)
şi dificultăţii de a se obţine temperatura de topire. În acest sens s-a constatat că procentul mic
43
de arsenic din unele minereuri de cupru conferă o duritate sporită metalului şi permite
scăderea punctului de topire la 900°C, ca şi o fluiditate mai mare, ceea ce a permis turnarea
optimă a acestui metal în forme.
În ceea ce priveşte spaţiul carpato-dunăreano-pontic, cuprul a fost cunoscut şi folosit
încă de la sfârşitul neoliticului timpuriu şi în neoliticul dezvoltat – culturile Starčevo-Criş, Vinča
şi Boian (faza Bolintineanu), aproximativ în mileniul al V-lea î.Chr., sub formă de unelte şi
obiecte mici de podoabă lucrate în tehnica ciocănirii. Sub influenţe şi prin legături cu lumea
chalcoliticului egeo-anatolian, în căutare de materie primă, în eneolitic s-a intensificat folosirea
aramei, producându-se obiecte masive (desemnate cu termenii de topoare-dălţi, topoare-
ciocane şi topoare cu tăişurile dispuse în cruce), turnate în tipare monovalve, bivalve sau prin
metoda „cerii pierdute”. Se cunoaşte un mare număr de topoare şi securi de aramă din această
vreme, provenite din descoperiri izolate, depozite şi mai rar din aşezări şi morminte, îndeosebi
din ariile culturilor eneolitice târzii – Gumelniţa, Sălcuţa, Tiszapolgár (Româneşti),
Bodrogkeresztúr (Gorneşti) şi Cucuteni – în legătură probabilă cu exploatările locale de cupru
din Transilvania şi Oltenia, precum şi, în parte, de la sud de Dunăre, unde sunt cunoscute
minele de cupru de la Rudna Glava (Serbia) şi de la Aibunar (Malka Vereja, Bulgaria), ultimele
fiind considerate cele mai vechi din Europa. Se afirmă că nu toate aceste piese ar fi fost folosite
ca unelte, multe (după unii cercetători chiar majoritatea) putând avea şi o altă semnificaţie, ca
acumulări de valoare şi, prin aceasta, ca simboluri ale puterii sau chiar ca arme. La acestea se
adaugă şi alte piese de cupru, ca de exemplu cârlige de undiţă, străpungătoare, ace, pumnale,
pandantive, brăţări, discuri ş.a., din descoperiri izolate sau, uneori, din depozite, cum este cazul
acelora din aria cultura Precucuteni (faza a III-a) de la Cărbuna (Republica Moldova) şi din aria
complexului Cucuteni-Ariuşd, de la Hăbăşeşti, jud. Iaşi, Brad, jud. Bacău şi Ariuşd, jud.
Covasna. La rândul lor, formele simple de turnat pentru topoare din aşezarea culturii
Gumelniţa de la Căscioarele (jud. Ilfov) constituie dovada că arama a fost topită şi prelucrată în
cuprinsul aşezării, piesele rezultate fiind apoi finisate prin şlefuire şi ciocănire.
Aşezări şi locuinţe. Aşezările neo-eneolitice, la început de mici dimensiuni (numărând
câteva locuinţe), apoi întinse (cu sute de locuinţe), instalate pe locuri joase sau dominante (terase,
boturi de deal) şi concentrate, de obicei, pe văile apelor, erau mult mai numeroase decât
campamentele paleolitice sau mezolitice de vânători şi pescari, dovedind un sedentarism din ce în
ce mai accentuat şi o creştere a populaţiei. În câmpia de la nord de Dunăre, în Dobrogea şi
Moldova, ca şi în Balcani şi în Orientul Apropiat, în afară de aşezările deschise de pe terasele
cursurilor de apă, promontorii sau insule, se înregistrează şi acelea care se prezintă sub formă de
movile artificiale, cunoscute sub denumirea de tell (cuvânt arab pentru movilă), constituite prin
acumularea resturilor de locuire în straturi succesive. În funcţie de caracteristicile lor, aceste
acumulări ajungeau la o grosime apreciabilă; spre exemplu, în tell-ul de la Hârşova, jud. Constanţa,
pe malul Dunării, depunerile ating până la 15 m înălţime. Unele aşezări eneolitice timpurii erau
înconjurate cu şanţuri, palisade şi valuri în părţile accesibile. A existat chiar o ierarhizare a
aşezărilor, în jurul unora principale gravitând altele secundare.
Locuinţele din cuprinsul acestor aşezări au fost, la începuturile neoliticului, mai ales
bordeie; ulterior au predominat locuinţele de suprafaţă, de formă rectangulară, cu una sau
mai multe încăperi şi chiar cu etaj. Acestea din urmă aveau podina din pământ bătătorit sau
din platformă din trunchiuri despicate de arbori şi lutuite. Pereţii se construiau din pari, cu
împletitură de nuiele, peste care se aplica un strat de lutuială. Frecvent se întâlnesc locuinţe cu
o singură încăpere, în care se plasa şi vatra, direct pe pământ sau cu o amenajare sumară la
bază (patul vetrei era făcut din pietre, fragmente ceramice şi lutuială). Cercetarea integrală sau
parţială a unor aşezări din aria culturilor Starčevo-Criş de la Trestiana (jud. Vaslui), a
44
culturilor Vinča şi a Banatului de la Parţa (jud. Timiş), a culturii Precucuteni de la Târpeşti

(jud. Neamţ), a culturii Cucuteni de la Hăbăşeşti (jud. Iaşi) şi Truşeşti (jud. Botoşani) şi a
culturii Gumelniţa de la Căscioarele şi Radovanu (jud. Ilfov) au permis propunerea unor
reconstituiri privitoare la structura acestor locuinţe, uneori cu etaj, aşa cum deja s-a precizat,
cât şi la amenajările din interiorul lor şi din aria adiacentă (anexe pentru depozitare etc.). De
asemenea, în cadrul aşezărilor cercetate în întregime, s-a putut stabili şi dispunerea locuinţelor
într-un plan, care rezerva un spaţiu central, fiind edificatoare în această privinţă planurile
aşezărilor culturii Cucuteni de la Hăbăşesti şi Truşeşti.
Organizarea socială. Viaţa unei comunităţi umane care depăşeşte dimensiunile unei
familii necesită adoptarea unor forme de organizare socială. Cu cât comunitatea este mai
mare şi problemele ei sunt mai numeroase şi mai complicate este de presupus existenţa unei
organizări şi a unei structuri complexe. Informaţiile insuficiente furnizate de arheologie, chiar
comparate cu modelele etnografice, obligă cercetătorii să rămână, de multe ori, în lumea
ipotezelor neverificate. Cercetarea arheologică românească a abordat arareori acest subiect. În
perioada istoriografiei comuniste, principalul subiect l-a constituit problema matriarhatului.
Unii reprezentanţi de marcă ai cercetării preistoriei româneşti, ca Ion Nestor şi Vladimir
Dumitrescu, au privit cu neîncredere teza existenţei unei societăţi neolitice matriarhale.
Ultimul a revenit şi în anii ‘80 asupra acestui subiect, acceptând, cu unele rezerve, doar o
descendenţă matriliniară şi aceasta greu de probat cu date arheologice.
Este evident că în orice epocă istorică, familia, cu numeroasele sale tipuri, constituie
celula de bază a societăţii; ea se întemeiază pe relaţii de rudenie şi existenţa unor interese
comune de natură economică. Pe acest plan, în lipsa unor studii moderne asupra
necropolelor, coroborate cu datele rezultate din analiza ADN-ului scheletelor neolitice, nu
putem rămâne decât în sfera supoziţiilor. Familia asigură perpetuarea speciei, prin protecţia
descendenţilor în perioada lor de vulnerabilitate. În această celulă primară există, întotdeauna,
o autoritate şi reguli stabilite pe cale empirică şi perpetuate prin tradiţie.
Organizarea socială încercă să răspundă nevoilor comunităţii respective, fiind, la
rândul ei, influenţată de realităţile economice şi de necesitatea de a asigura relaţii convenabile
cu alte comunităţi umane. Religia oferă arhetipuri şi are rolul de a ordona, a justifica şi a
înlesni respectarea regulilor stabilite şi acceptate anterior; întotdeauna religia include şi
reglementări de natură juridică, transmise cutumiar. Ginţile constituie familii dezvoltate.
Triburile presupun existenţa unei limbi sau dialect comun şi a unor interese economice
(teritoriale) comune, precum şi posibilitatea organizării eficiente a apărării sau agresiunii. Este
de presupus şi existenţa unei mitologii tribale sau supra-tribale şi a unor forme comune de
exprimare a acesteia. Mai târziu, probabil la începutul eneoliticului, se poate presupune, pe
baza documentaţiei arheologice, formarea unor uniuni de triburi.
Primele comunităţi neolitice din România aveau o anumită strategie a implantării,
respectiv a modului de organizare a locuirii, care nu poate fi explicată decât printr-o
organizare socială şi o conducere dezvoltate. Siturile de la Ocna Sibiului şi Gura Baciului,
aflate la o distanţă considerabilă de grupul de staţiuni din Oltenia, dar în condiţii ecologice
comparabile, ne arată prospectarea şi alegerea zonelor geografice favorabile pentru modul de
viaţă şi tehnicile de exploatare a mediului natural de care dispuneau primii neolitici. Nu este
vorba de o migrare haotică; practica, mai simplă, a „roirii” din aproape în aproape pare să nu
mai fi fost urmată. Modelul de colonizare al primilor purtători ai neoliticului (cultura
Starčevo-Criş, faza I) este aplicat, foarte probabil datorită unei organizări asemănătoare, şi de
purtătorii culturii Starčevo-Criş din fazele următoare.
45
Existenţa, încă din timpul celui mai vechi neolitic, a unor aşezări de dimensiuni relativ
mari, precum cea de la Ocna Sibiului, ne obligă să presupunem o organizare socială destul de
complexă. Conducătorul sau conducătorii comunităţii trebuiau să organizeze munca în
comun (construcţii, defrişări, pregătirea solului, vânătoare etc.) şi repartizarea, după reguli
cutumiare, a produselor obţinute, care să acopere necesităţile membrilor grupului respectiv.
Tot în sarcina lor cădeau organizarea apărării, prospectarea regiunii în vederea identificării
resurselor, iniţierea de expediţii războinice etc. În favoarea unor preocupări de prospectare a
regiunilor şi a oportunităţilor oferite de mediul înconjurător se pot menţiona cazurile de
identificare şi exploatare, în cadrul culturii Starčevo-Criş, a slatinilor (izvoare sărate) de la
Vânători-Poiana Slatinii, jud. Neamţ şi Solca-Slatina Mare, jud. Suceava. Neoliticul dezvoltat
aduce populări mai dense şi apariţia unor aşezări de dimensiuni mai mari, împărţite uneori
într-un fel de cartiere. În planul organizării sociale, această etapă nu pare să aducă noutăţi, cu
excepţia unor posibile divizări, pe criterii încă neidentificate, ale unor comunităţi. Sanctuarele
de la Parţa, din faza A a culturii Vinča, par să semnaleze şi existenţa unor centre şi a unor
membri ai comunităţii care se ocupau de oficierea cultului şi care ocupau, probabil, un
anumit rol în organizarea socială. Astfel de centre religioase polarizau, probabil, populaţia
unor regiuni mai întinse. Descoperirea, la Căscioarele, jud. Ilfov, a unei construcţii („templu”)
cu patru coloane pictate şi a unei machete de sanctuar ce reproducea o construcţie de mari
dimensiuni, alcătuită dintr-un postament înalt pe care se aflau patru cellae l-a determinat pe
Vladimir Dumitrescu să presupună existenţa unui centru de cult. Astfel de centre de cult au
mai fost identificate şi în alte culturi din neoliticul dezvoltat şi eneolitic, ele putând juca şi
rolul de centre tribale sau grupând în jurul lor, mai târziu, uniunile de triburi.
În cadrul triburilor şi al uniunilor de triburi alianţele, relaţiile de schimb, legăturile cu
alte comunităţi (în care trebuie inclusă şi exogamia), problemele păcii şi ale războiului erau
aspecte reglementate probabil pe baza unor cutume, a căror respectare trebuia supravegheată
de conducătorii comunităţii.
Încă din neoliticul dezvoltat se înregistrează un proces de diferenţiere pe bază de prestigiu
social, în cadrul căruia indivizi sau familii acumulau bunuri speciale, transmise din generaţie în
generaţie: podoabe de metal (aur, cupru), din materii dure animale (canini de cerb, cochilii de
scoici de origine egeo-mediteraneană), arme de paradă, ceramică etc. Acest proces se va accentua
în perioada eneoliticului, ajungându-se la acumulări impresionante de obiecte de prestigiu de tipul
celor din necropolele de la Varna, Durankulak (Bulgaria) şi Giurgiuleşti (Republica Moldova) sau
al remarcabilelor depozite de la Moigrad, Ariuşd, Hăbăşeşti, Horodniţa, Brad (România), Cărbuna
(Republica Moldova), Tiszaszölös (Ungaria). În aria culturii Cucuteni s-a remarcat şi un fenomen
de ierarhizare a aşezărilor şi semnele apariţiei unor formaţiuni care par să depăşească limitele
tribale, fiind considerate de unii cercetători uniuni de triburi. Formaţiuni teritoriale supra-tribale
sunt semnalate şi în alte culturi eneolitice din sud-estul Europei, dar şi în eneoliticul târziu, mai
puţin dezvoltat, din vestul continentului. După unii autori, existenţa „aspectelor regionale”, în
cadrul cărora se constată o puternică unitate stilistică în decorarea ceramicii, ar fi dovada
arheologică a existenţei uniunilor de triburi.
Arta. Pe teritoriul României arta neo-eneolitică este predominant decorativă, suportul
ei cel mai frecvent fiind ceramica. Nu lipsesc şi alte forme de manifestare artistică, între care
sculptura (capetele de piatră descoperite la Gura Baciului, considerate de tradiţie mezolitică,
apropiate, prin unele trăsături, de cele de tip Lepenski Vir), obiectele de podoabă decorate,
decorarea corporală sau a ţesăturilor prin imprimarea unor motive colorate cu ajutorul unor
mici ştampile ceramice (pintadere) etc. Primii locuitori neolitici de la noi modelau forme
ceramice echilibrate şi simetrice, pe care le împodobeau cu o rafinată pictură cu alb pe fond
46
roşu, obţinând un efect cromatic remarcabil. Diverse culturi au adoptat şi alte tehnici de
decorare, ca incizia, canelura, excizia, aplicarea decorului plastic (în relief) şi tehnica
încrustaţiei cu pastă calcaroasă albă. Artizanii culturii Vădastra vor utiliza pe scară largă
excizia şi tehnica încrustaţiei, procedeu împrumutat probabil de la olarii culturii Boian. Prin
originalitate, măiestrie tehnică şi rafinament, ceramica Vădastra se impune ca una dintre cele
mai reuşite creaţii artistice din neo-eneoliticul sud-est european.
Decorul ceramicii era predominant geometric în neoliticul timpuriu, cu o gamă destul
de variată de elemente (linii drepte şi curbe în diverse combinaţii, spirale, figuri geometrice –
triunghi, romb, dreptunghi, bulină etc.); motivele figurative (antropomorfe şi zoomorfe sunt
relativ rare. În eneolitic, alături de motivistica liniar-geometrică se va extinde decoraţia de tip
figurativ: siluete umane – mai rare, siluete zoomorfe şi motive fitomorfe (reprezentări stilizate
de plante). Artizanii unor culturi s-au remarcat fie în domeniul decorării ceramicii, fie în
realizarea unor podoabe sau în arta figurativă; purtătorii culturii Vădastra au realizat, pe vase
şi figurine, decoruri remarcabile, utilizând excizia şi tehnica încrustării cu alb; cultura Petreşti
are realizări deosebite în domeniul formelor ceramice, perfecţionând vasele cu picior înalt şi
vasele-suport; cultura Boian şi Gumelniţa excelează în domeniul vaselor antropomorfe. În
domeniul artei figurative stilizarea şi schematizarea erau dominante, dar avem şi realizări
naturaliste, precum „Vulpea” de la Pietrele sau „Capul de porc” de la Gumelniţa. Printre
capodoperele neo-eneolitice mai pot fi citate „Gânditorul de la Cernavoda” din cultura
Hamangia, „Vestitorul” de la Hodoni, grupul de statuete pictate numit „Soborul Zeiţelor” de
la Poduri, aparţinând culturii Precucuteni, faza II, „Hora” de la Frumuşica, „Măiastra” de la
Igeşti din aria culturii Cucuteni etc. Apogeul artei neolitice a fost atins în cadrul civilizaţiei
Cucuteni, purtătorii acesteia excelând în decorarea ceramicii. Tehnica picturii tricrome
combină nuanţe ale culorilor de bază: roşu, alb şi negru. Repertoriul motivelor decorative era
destul de restrâns, limitându-se la spirală şi alte câteva figuri geometrice, redate în multiple
variante, dispuse orizontal, vertical sau oblic. Încă din faza Cucuteni A se trece la organizarea
tectonică a decorului (conform morfologiei părţii respective a vasului ceramic). În ultima fază
a culturii se preferă naturalismul şi stilul figurativ, compoziţiile cu silueta feminină. Temele
animaliere includ felinele, şerpii şi cervidele.
Fenomenele artistice ale neo-eneoliticului sunt legate (ca şi mai târziu), în mod
indisolubil de religie, astfel că unele aspecte legate de artă se vor regăsi, cu elementele lor
specifice, în subcapitolul rezervat religiei.
Sisteme de notare. O problemă care suscită încă discuţii este aceea a existenţei unui
sistem de „scriere” în neoliticul românesc şi, în general, în neo-eneoliticul sud-est european.
Disputa a fost declanşată de cele trei „tablete” descoperite în 1961 de Nicolae Vlassa într-o
groapă atribuită culturii Turdaş, din aşezarea de la Tărtăria, împreună cu „26 de idoli de lut ars,
doi idoli cicladici de alabastru, o brăţară din scoică Spondylus”. Cele trei tăbliţe, dintre care una
purtând pe o faţă reprezentarea unei scene cu personaje redate realist, iar celelalte cu
simboluri şi semne incizate, au generat, până astăzi, în mediul de cercetare românesc şi
internaţional, controverse şi ipoteze dintre cele mai diferite. Aceste discuţii sunt legate
inclusiv de autenticitatea lor (au fost curăţate chimic şi arse pentru consolidare), recuperarea
din inventarul gropii respective sau de datarea corectă a respectivului complex pe baze
stratigrafice. Atribuirea acestor artefacte culturii Vinča apare plauzibilă pentru unii
cercetători, după descoperirea unor semne relativ asemănătoare pe vasele aceleiaşi culturi. S-a
presupus că semnele de pe tăbliţele de la Tărtăria reprezintă un sistem de notare ideografică
foarte vechi, plasând descoperirea de la noi la originile folosirii scrierii; s-a propus şi „citirea”
sau interpretarea acestei scrieri. Semnele de la Tărtăria au fost comparate cu cele de pe
47
tabletele de la Uruk-Warka IV şi Djemdet Nasr din perioada proto-literată din Mesopotamia;

diferenţele de datare se opun acestei apropieri. Iuliu Paul a publicat, din nivelul II Precriş (=
Starčevo-Criş I) de la Ocna Sibiului, o statuetă de piatră şi un piedestal, din aceeaşi rocă, acoperite
cu simboluri şi semne interpretate ca ideograme. Tablete, având semne mai puţin ordonate, au
fost descoperite şi în alte situri ale culturii Starčevo-Criş, ca şi în situri aparţinând culturilor Vinča
şi Gumelniţa din România şi Bulgaria (Gradešnica şi Karanovo). Alte tablete cu semne provin din
aria culturilor Precucuteni şi Cucuteni, fiind atestate de descoperirile de la Izvoare-Piatra Neamţ,
Târgu Frumos, Cucuteni-„Cetăţuia” şi Ghelăieşti-„Nedeia”. În stadiul actual al cercetărilor se
poate accepta faptul că primii locuitori neolitici de pe teritoriul României posedau un sistem de
înregistrare a datelor, sub forma semnelor abstracte. Este greu de precizat dacă acest sistem
permitea transmiterea unor informaţii complexe sau avea doar o funcţie magico-religioasă.
Existenţa în neo-eneoliticul românesc a unor simboluri, prezente sub forma semnelor abstracte
pe diferite artefacte, nu poate fi contestată, dar rezolvarea acestei chestiuni este dificilă şi se lasă
încă aşteptată. Descoperirile la care ne-am referit ne dezvăluie, încă de la începuturi, complexitatea
vieţii spirituale neo-eneolitice din spaţiul românesc.
Religia. Literatura arheologică referitoare la neo-eneoliticul nord-dunărean cuprinde
descrierea a nenumărate complexe diverse (construcţii, alte amenajări etc.), manifestări şi
obiecte cu evident caracter religios, analizate şi clasate din punct de vedere tehno-tipologic. A
rămas în urmă însă interpretarea acestui foarte bogat material faptic, în sensul tentativelor de a
descifra caracterul religiei neo-eneolitice şi de a identifica temele mitologice. Deşi adevărată,
expresia „cult al fertilităţii şi fecundităţii” este mult prea vagă. Se înregistrează tradiţional şi o
dispută în jurul unei false probleme: caracterul exclusiv chtonian al religiei neolitice şi apariţia
primelor elemente de cult uranian, termen ales pentru a desemna cultele solare. În acest sens
s-a încercat, în mod eronat, o disociere a manifestărilor chtoniene de cele celeste şi acreditarea
unei ierarhizări evoluţioniste, în care cultele chtoniene ar ocupa o poziţie primară, inferioară.
Documentele arheologice nu permit disocierea magiei de religie, deşi pentru cultura
Vinča s-a invocat existenţa unor dovezi de practicare a magiei. O bună documentaţie există
pentru construcţiile de tip sanctuar, destinate practicării unor ceremonii religioase.
Descoperirile din aşezările primilor locuitori neolitici din aria descoperirilor de tip Gura
Baciului-Cârcea (cultura Starčevo-Criş, faza I) ne dezvăluie o religie structurată în jurul a
două personaje centrale: „Marea Mamă”, reprezentată plastic prin statuete feminine, sumar
modelate; „Taurul”, redat naturalist. Atât la Cârcea, cât şi la Gura Baciului şi Ocna Sibiului,
statuetele feminine sunt mai numeroase, părând a semnala o predominare a elementului
feminin faţă de cel masculin. Din acest punct de vedere, ideile religioase ale primilor neolitici
din România par a continua tradiţiile prezente în Orientul Apropiat, manifestate, spre
exemplu, în cadrul culturii kiamiene.
Se poate, astfel, reţine ideea unei religii duale; principala diadă, ca şi în paleolitic, este
constituită de reunirea elementului feminin şi a celui masculin. Dualitatea noii religii va fi
menţinută pe tot parcursul neo-eneoliticului, fiind exprimată în diferite modalităţi: modelarea din
două bucăţi a unor statuete feminine, reprezentări androgine, hierogamie. Diadele nu sunt
obligatoriu separate, fiind incluse adesea în compunerea aceluiaşi personaj şi au o natură difuză,
care nu este exprimată întotdeauna explicit. Cele două personaje principale pe care le-am
identificat ca fiind reprezentate plastic în neoliticul timpuriu de pe teritoriul României sunt
născute dintr-un singur principiu şi sunt obligatoriu coexistente şi complementare. Judecând după
sanctuarele de la Çatal Hüyük (Turcia), ca expresie a religiei neolitice anatoliene, cu care religia
neolitică de la noi prezintă evidente similitudini, principiul feminin primordial dă naştere
principiului secund masculin. Judecând după ceea ce se ştie despre religia neolitică din Orientul
48
Apropiat şi ceea ce lasă să se întrevadă manifestările religioase ale primilor neolitici de la noi,
sistemul religios al acestora din urmă era complet şi complex, perfect structurat şi, în ceea ce
priveşte componentele sale esenţiale, nu se va schimba mai multe milenii. Evoluţia religiei neo-
eneolitice, pe care o percepem la nivelul documentării actuale, se referă la diversificarea şi
perfecţionarea reprezentărilor divinităţilor: în mitologie, în redarea plastică a divinităţii, în ritualuri
şi rituri. Aici s-au manifestat influenţe, au avut loc fenomene de sincretism.
Din perspectiva atributelor şi a ipostazelor divinităţilor neo-eneolitice, principiul
feminin primordial, „Mama Universală” este dominant, fiind reprezentat sub formă explicit
antropomorfă sau, simbolic, ca vas sau romb. Probabil toate vasele erau considerate ca
încarnări ale femininului, dar, începând din neoliticul dezvoltat, acest concept este explicit
prin modelarea vaselor antropomorfe, care înfăţişează aproape întotdeauna o femeie,
corpolentă sau a vaselor cu atribute feminine, precum sâni modelaţi sau pictaţi. Insistenţa
asupra „caracterelor elementare” feminine ar sugera o legătură genetică cu reprezentările
feminine din paleolitic. Rombul, ca simbol feminin, pare să fie tot o moştenire paleolitică şi
este frecvent prezent în decorul statuetelor feminine, fiind localizat în special pe pântec şi
fese, dar nu lipseşte nici din decorul vaselor.
Săpăturile din siturile neo-eneolitice de pe teritoriul actual al României au permis
recuperarea câtorva mii de statuete antropomorfe. Cele mai multe sunt feminine, puţine sunt
masculine şi restul androgine sau fără indicarea clară a sexului. Dimensiunile variază de la
câţiva centimetri până la adevărate statui, cum sunt cele din sanctuarul de la Parţa, care ajung
până la l,80 m. Statuetele au fost modelate în lut, sculptate în materii dure animale (os,
fragmente de cochilii ale scoicii Spondylus), litice (marmură) sau decupate din tablă de cupru
sau aur. De cele mai multe ori, statuetele prezintă personaje izolate, care nu intrau în
compoziţia unor ansambluri sculpturale. Statuetele din neoliticul timpuriu, numeric reduse,
sunt, de cele mai multe ori, sumar modelate. Atributele feminine sunt, însă, clar reprezentate
(bazinul larg, şoldurile şi fesele ample, marcarea triunghiului sexual şi uneori a sânilor). Odată
cu pătrunderea purtătorilor culturii Vinča, calitatea modelajului se îmbunătăţeşte şi
expresivitatea statuetelor creşte. Pe tot parcursul neo-eneoliticului vor coexista reprezentările
naturaliste cu cele puternic stilizate sau chiar schematizate. În unele culturi, personajele
antropomorfe sunt înfăţişate nude, nedecorate; alteori, ele au piese de îmbrăcăminte şi
podoabe, realist reprezentate sau sunt bogat decorate.
Personajul dominant este reprezentat ca o femeie adultă, capabilă de procreare; uneori
este înfăţişată gravidă, cu pântecul proeminent. Câteva statuete eneolitice (Gumelniţa şi
Cucuteni) au în regiunea abdominală o cavitate, în care se aflau mai multe sfere de lut;
reprezentările în relief sau incizate pe pereţii vaselor înfăţişează personajul în poziţie specifică
de naştere. Principala ipostază a zeităţii feminine neo-eneolitice este de „Mamă Universală”,
asimilată, uneori explicit, cu glia, cu pământul roditor care face să crească plantele. Sunt
cunoscute statuete feminine, în neoliticul timpuriu şi dezvoltat, dar mai ales în culturile
eneolitice Gumelniţa, Precucuteni şi Cucuteni, care au înglobate în pastă seminţe, pleavă sau
făină de cereale. Această practică pare să aibă o semnificaţie profundă, legată de practicarea
ritualului modelării, care făcea parte din ritualul mai larg al invocării şi adorării zeităţii. În
toate religiile arhaice, fecunditatea feminină este asimilată cu aceea a pământului. Această
„inseminare” simbolizată a unor statuete ar putea fi urmarea practicării magiei, dar ea
semnifică şi personificarea gliei sub forma unei zeităţi feminine. „Marea Mamă” cunoaşte
numeroase ipostaze, dintre care se pot aminti acelea de „Fecioară” şi de „Strămoaşă”.
Un număr de statuete feminine, în special din eneolitic, înfăţişează un personaj feminin
zvelt, cu sânii mici. Prin comparaţie cu reprezentări similare din Anatolia, s-a presupus existenţa
49
unei ipostaze diferite a zeităţii, aceea de „fecioară nubilă”. Nu este exclus ca, în unele culturi,
această ipostază să fi devenit o zeitate de sine stătătoare, deoarece în cultura Cucuteni ea apare
asociată cu „Marea Mamă”, formând un cuplu. Natura duală a zeităţii feminine neo-eneolitice
este sugerată de modelarea unor statuete din două bucăţi, dispuse longitudinal şi lipite prin
presiune. Cele două jumătăţi sunt inegale, egalizarea şi simetria fiind realizate doar după acoperirea
părţilor cu un strat exterior de lut. Canonul alcătuirii imaginii zeităţii din două părţi este respectat
şi în cazul unor materiale mai puţin potrivite acestei tehnici, ca piatra, osul, metalul sau chiar
scoicile. Astfel, putem presupune existenţa unei dogme importante, care nu poate fi decât
coincidentia oppositorum. Modelarea din două jumătăţi a statuetelor feminine a fost observată la Çatal
Hüyük, Hacilar, în neo-eneoliticul Balcanilor şi al României. Larga răspândire şi persistenţa în
timp subliniază importanţa deosebită a conceptului religios dual.
O altă formă de reflectare a dualităţii zeităţii principale este reprezentarea ei ca fiinţă
androgină. În neoliticul timpuriu din România nu au fost încă identificate reprezentări
explicite androgine. Un bun exemplu este grupul statuar cunoscut sub numele de
„Îndrăgostiţii de la Sultana”, aparţinând culturii Gumelniţa, pereche modelată separat şi
fixată central în interiorul unui castron: una dintre statuete are reprezentaţi sânii, la fel ca
statueta feminină, dar şi sexul masculin. Şi în cultura Cucuteni au fost descoperite mai multe
astfel de reprezentări (Mărgineni-Cetăţuia, Scânteia şi Mihoveni). Imagini androgine, realiste
sau simbolice, se găsesc şi în alte culturi neo-eneolitice din Balcani. Ele pot fi ipostaze ale
„Marii Mame” sau personaje distincte, în ambele cazuri desemnând divinitatea primordială
capabilă de autoreproducere; Mircea Eliade afirma că „androginia este formula arhaică şi
universală pentru a exprima totalitatea, coincidenţa contrariilor”.
Zeitatea masculină, poate tot o ipostază a „Marii Zeiţe”, pare să aibă o importanţă mai
mică decât zeitatea feminină. Frecvenţa reprezentărilor masculine este mult mai redusă decât
a celor feminine, ceea ce susţine poziţia subordonată a principiului masculin. Principiul
masculin este prezentat sub formă antropomorfă sau personificat de taur. Există un număr
de reprezentări de bărbaţi în ronde-bosse, dar şi imagini ale acestora aplicate pe ceramică,
precum şi un număr de reprezentări phalice, rezultat al aplicării convenţiei pars pro toto.
Principiul masculin este adeseori înfăţişat sub forma protomei de taur (bucraniul), partea
frontală şi coarnele, care personifică virilitatea. În forma sa taurină, principiul masculin intră
în compoziţia hierogamiei, dezvăluindu-ne, astfel, adevărata sa identitate. Rolul deosebit al
taurului, ca simbol al principiului masculin în religia şi practicile rituale neo-eneolitice este
indicat şi de prezenţa sa constantă în sanctuare. În sanctuarul atribuit culturii Vinča de la
Parţa (jud. Timiş), statuia mai mică a avut coarne de taur, iar în banchetele de lut care împart
spaţiul sanctuarului au fost încastrate coarne naturale de bovine. Sunt astfel evidente
analogiile cu sanctuarele cu aliniamente de capete de taur de la Çatal Hüyük. În culturile
eneolitice, bucraniul folosit ca protomă sau aplicat pe pereţii vaselor este frecvent, ca şi
coarnele de consacrare, variantă stilizată a bucraniului, modelate în lut sau decupate din tablă
de aur (a se vdea pandantivul în formă de coarne, decupat din tablă de aur şi decorat în
tehnica au repoussé, de la Gumelniţa). Spătarul unor tronuri de lut din complexele rituale
precucuteniene de la Poduri-„Dealul Ghindaru” (jud. Bacău) şi Isaiia (jud. Iaşi) se termină în
formă de coarne, tronurile fiind destinate unor statuete feminine. Şi faţada „templului” de la
Truşeşti are personajele considerate feminine încadrate de coarne, iar machetele de sanctuare
de la Ghelăieşti, care includeau şi statuete feminine, aveau intrările flancate de coarne. Sacrifi-
carea taurului juca un rolul deosebit de important în diferite ritualuri. Se cunosc descoperiri
cu depuneri rituale de cranii de taur în gropi în aria culturilor Boian şi Precucuteni. Oase de
taur arse au fost descoperite în vase, folosite la un ritual de fundare în aria culturii Cucuteni
50
din Republica Moldova; în nivelul Cucuteni B de la Poduri-„Dealul Ghindaru” a fost

descoperit un sanctuar în aer liber, alcătuit din patru cranii de bovine aşezate în cruce, o vatră
şi un pavaj. Mai recent a fost descoperit, în tell-ul gumelniţean de la Bucşani, jud. Giurgiu, un
schelet întreg de taur în conexiune anatomică, depus sub podina unei locuinţe.
Asocierea zeităţilor şi a simbolurilor este de natură să ofere indicii legate de semnificaţia
temelor religioase. Mai rare în neoliticul timpuriu şi dezvoltat, asocierile devin mai numeroase în
eneolitic când, mai ales în cadrul culturii Cucuteni de pe teritoriul Republicii Moldova şi în cultura
Tripolie, asistăm la o adevărată ilustrare a mitologiei neolitice. Reprezentările de cupluri de zeităţi
sunt destul de puţine. Astfel, în staţiunea culturii Vinča de la Rast (jud. Dolj) a fost descoperită o
statuetă înfăţişând o femeie cu un prunc în braţe. Mai numeroase sunt reprezentările naturaliste sau
simbolice ale mariajului divin. Un faimos ansamblu statuar din staţiunea eponimă a culturii
Gumelniţa ne înfăţişează o căsătorie sacră (hierogamie), care, însă, are caracteristici androgine; pe un
vas cucutenian de la Scânteia, perechea hierogamică este formată dintr-o femeie şi un personaj
androgin. Reprezentările naturaliste ale mariajului divin sunt, uneori, substituite de reprezentări
simbolice ale hierogamiei; un fragment dintr-un grup statuar ce împodobea un vas gumelniţean
înfăţişează o figurină feminină fixată pe fruntea unui taur, cu braţele prinse de vârfurile coarnelor; un
altorelief, repetat de cinci ori pe un vas de provizii de la Truşeşti reprezintă o scenă de hierogamie.
Atestarea existenţei unui cuplu divin, format din zeitatea feminină şi taur, are implicaţii
deosebite nu numai prin apropierea de tematica religioasă a neoliticului anatolian, ci şi printr-
o foarte posibilă transmitere a acestei teme în mitologia epocilor următoare. În legătură cu
această problemă se poate evoca mitul grecesc al răpirii Europei de către Zeus, transformat
în taur, mit perpetuat, probabil, din substratul neolitic. Unul dintre cuplurile de zeităţi neo-
eneolitice este alcătuit din mamă şi fiică, posibilă prefigurare a cuplului grec Demeter şi Kore.
În aşezările neo-eneolitice a fost descoperită şi o destul de variată şi bogată plastică în ronde
bosse zoomorfă, la care se adaugă şi un număr de vase, protome şi reprezentări pictate animaliere.
Personajul dominant este taurul, înfăţişat fie în întregime, fie stilizat sub forma bucraniului. Mai
apar berbecii şi cerbii, înzestraţi şi ei cu trofee remarcabile, ca şi câinele; mistreţul şi porcul sunt şi
ei prezenţi, dar numai în plastica în ronde bosse. Păsările, destul de rare, nu sunt întotdeauna
identificabile. Dintre reprezentările de animale sălbatice se remarcă, în culturile Gumelniţa şi
Cucuteni, câteva statuete realiste de urşi, o vulpe splendid modelată şi o broscuţă. Un număr
destul de mare de vase din faza Cucuteni B au pictate siluetele stilizate ale unor feline mari. Mai
rar, astfel de animale sunt modelate ca protome sau în ronde bosse.
Termenul de sanctuar este folosit pentru a desemna o construcţie, o parte dintr-o
construcţie sau un loc dintr-o aşezare folosite preponderent pentru practici rituale sau pentru
depozitarea unor ansambluri de obiecte sacre. Numărul construcţiilor neo-eneolitice din
România clasate drept sanctuare este mare, deşi o parte a acestora nu a fost încă publicată.
Cea mai spectaculoasă descoperire de acest gen din Europa a fost făcută la Parţa, aşezare
datată în faza Vinča A (sau cultura Banatului). Pe locul unui sanctuar mai vechi (Parţa I), a
fost ridicat un al doilea sanctuar (Parţa II) cu o suprafaţă de peste 70 m 2, compartimentat în
câteva încăperi. Piesa cea mai importantă a sanctuarului nou era o statuie monumentală, cu
două busturi şi două capete, înaltă de circa 1,80 m. Unul dintre busturi este atribuit unei
zeităţi feminine, iar al doilea bust se termina printr-un craniu de taur. La baza busturilor se
găseau tăvi pentru ofrande, iar interiorul construcţiei avea o complicată împărţire, fiind
divizat de banchete (socluri) de lut, în care erau încastrate coarne şi cranii de cornute. Mai
multe mese de cult şi casete de lut, vetre portative, un vas modelat în formă de faţă umană, o
râşniţă şi resturi de cereale alcătuiau inventarul sanctuarului. Pe peretele de vest, în apropierea
intrării, se afla o fereastră rotundă şi o semilună modelată în relief. Sanctuarul II de la Parţa
51
poate fi comparat cu unele sanctuare de la Çatal Hüyük. La Căscioarele, în nivelul

corespunzător fazei Boian-Spanţov, Vladimir Dumitrescu a descoperit un sanctuar cu patru
coloane pictate şi un medalion pictat cu o spirală roşie, încastrat în perete. Construcţia a fost
pusă de descoperitor în legătură cu aşa-numitul cult al coloanei, axis mundi, simbolizând
legătura între cele două elemente fundamentale ale lumii: pământul şi cerul. Şi acest sanctuar
era suprapus de o altă construcţie sacră, în care a fost descoperită o machetă de lut a unui
sanctuar gumelniţean. În cultura Petreşti se cunosc cel puţin două variante de sanctuare: unul
într-o construcţie obişnuită de la Ghirbom şi altul în aer liber la Pianu de Jos, ambele în jud.
Alba. Pentru cultura Precucuteni este atestată prezenţa unor sanctuare la Poduri şi Isaiia, cu
interesante complexe de cult, formate din mai multe statuete feminine şi tronuri de lut. În
cultura Cucuteni se cunosc mai multe sanctuare descoperite la Mărgineni-„Cetăţuia”, Poduri-
„Dealul Ghindaru”, Buznea şi Ghelăieşti-„Nedeia”. La Truşeşti-„Ţuguieta” au fost
descoperite mai multe sanctuare. Unul dintre acestea adăpostea o placă de lut, de aproximativ
1 m2, interpretată drept „faţadă de templu”, cu partea superioară terminată cu două capete
antropomorfe inegale. Trebuie menţionat aici şi numărul deosebit de mare de machete de
sanctuare, descoperite aproape în toate culturile eneolitice.
În aşezările neo-eneolitice de pe teritoriul României au fost frecvent întâlnite urmele
unor ritualuri de fundare a unor construcţii, prin depuneri de vase, topoare sau alte artefacte.
Nu lipsesc nici urmele ritualurilor complexe şi dificil de interpretat: depuneri de oase arse de
taur, cranii de taur pe care se află statuete feminine, animale întregi, depuneri de vase,
topoare, ocru şi chiar de seminţe ale unor plante considerate ca având virtuţi magice.
Comportamentul funerar. Pe baza datelor cunoscute până în prezent se poate afirma
că populaţiile neo-eneolitice din România credeau în existenţa de după moarte şi îşi înhumau
sau (mai rar) incinerau morţii, resturile defunctului fiind depuse într-o amenajare specială
(mormântul), alături de un inventar funerar, constând din vase ceramice, unelte, podoabe şi
piese de port diverse etc. Unele morminte se aflau în aşezări, în preajma locuinţelor, şi nu
grupate în arii sepulcrale, necropolele. Această observaţie este valabilă, mai ales, pentru
culturile neoliticului timpuriu. Este interesant de remarcat faptul că, pentru unele culturi
eneolitice, în special Precucuteni şi Cucuteni, nu au fost descoperite necropole, iar în aşezări
au fost găsite doar câteva înhumări, care par să fie datorate, mai degrabă, sacrificiilor umane.
Pentru cultura Cucuteni s-a semnalat prezenţa unor oase umane în depunerile arheologice
din aşezări; unele dintre acestea prezintă urme de intervenţie tehnică, sub forma unor tăieturi
datorate posibil operaţiilor de dezmembrare şi depesare.
În privinţa ritului funerar, în neoliticul dezvoltat au apărut primele necropole cu morminte
de înhumaţie. Un loc aparte ocupă marile arii funerare cu sute de morminte de la Cernica-
Bucureşti (faza Bolintineanu a culturii Boian), Cernavoda (cultura Hamangia) şi Brăiliţa (cultura
Cernavoda I). Morminte de incineraţie se cunosc de la Gura Baciului, Suplacu de Barcău şi
Turdaş. Deşi s-a vorbit de practici rituale antropofage, acestea nu sunt pe deplin probate. Putem
aprecia, astfel, că investigarea practicilor funerare în neo-eneolitic este încă deficitară.
În momentul de faţă, pe teritoriul României nu avem atestat un orizont neolitic
aceramic, de felul celui existent în Levant, Anatolia şi bazinul egeean, deşi unele tendinţe spre
ocuparea stabilă a unui teritoriu se pot sesiza în epipaleoliticul şi mezoliticul de la noi, prin
creşterea capacităţii de adaptare a grupurilor şi exploatarea intensivă semipermanentă a unor
resurse necesare subzistenţei. Aceste tendinţe nu au evoluat spre maturizare deplină,
respectiv formarea unui neolitic pe baze locale. Cum s-a precizat deja mai sus, neolitizarea s-a
produs, în principal, pe teritoriul României, ca şi în regiunile învecinate, prin deplasări ale
unor grupuri de populaţii dinspre sud; impulsul venea, în valuri succesive, din spaţiul
52
balcano-egeo-anatolian şi aducea aici o civilizaţie pe deplin constituită, în toate componentele

sale principale. Curentul neolitizării s-a difuzat predominant, aşadar, din direcţia sudică spre
nord, adică dinspre spaţiul egeo-balcanic spre Dunăre şi Carpaţi.
Neoliticul timpuriu (6.500-5.500 î.Chr.). Din punct de vedere cultural, cea mai mare
parte a teritoriului României, cu excepţia Dobrogei şi a nord-vestului Transilvaniei, a fost
cuprinsă într-o mare sinteză culturală de origine balcanică. Acest fenomen s-a produs prin
mai multe valuri de migraţie a unor comunităţi sudice, cât şi, probabil, parţial prin neolitizarea
comunităţilor locale care au adoptat, treptat, noul mod de viaţă. Se cunosc două orizonturi
succesive care ilustrează neolitizarea şi care au dat naştere la două tipuri culturale distincte,
dar strâns înrudite. Cel dintâi se datorează primelor comunităţi stabilite în zona balcano-
carpatică, pe teritoriul României manifestându-se sub forma grupului cultural Gura Baciului-
Cârcea (= Starčevo-Criş, faza I). Cel de-al doilea se manifestă sub forma culturii Starčevo-
Criş, faza II. Reţinem faptul că, după unii cercetători, am avea de-a face cu un singur mare
complex cultural, numit Starčevo-Criş, a cărui primă fază este ilustrată prin descoperirile de
tip Gura Baciului, Cârcea, Ocna Sibiului etc.
Grupul Gura Baciului-Cârcea/cultura Starčevo-Criş, faza I. Se înrudeşte
îndeaproape cu o serie de alte descoperiri din Balcani, încadrate de cercetătorul ceh Juraj
Pavuk într-un complex unitar, sub denumirea de Proto-Starčevo, tocmai pentru a se sublinia
astfel legătura genetică cu secvenţa următoare. După unii cercetători, el este asimilat cu faza
timpurie a culturii Starčevo-Criş. Alţi cercetători utilizează denumirea de cultură PreCriş.
Acest orizont este contemporan şi are numeroase analogii cu alte culturi balcanice: Proto-
Sesklo din nordul Greciei şi Karanovo I din Bulgaria meridională. Comunităţile grupului
Gura Baciului-Cârcea au declanşat procesul de neolitizare în jumătatea vestică a României
(Oltenia, Banat şi Transilvania). Caracteristica generală a acestui prim orizont neolitic o
reprezintă vasele cu angobă roşie, puternic lustruită (cu reflexe metalice), pe care se pictează
mai ales cu alb (buline, apoi motive rectilinii şi haşuri). Pe lângă această ceramică pictată
există şi ceramică monocromă şi puţine fragmente decorate cu impresiuni şi ciupituri de
unghie şi deget (aşa-numitul „pseudo-cardial”). Rădăcinile acestui orizont neolitic timpuriu cu
ceramică pictată se găsesc în staţiuni din sud-vestul şi vestul Turciei (precum Hacilar VI). În
România, numele acestui grup cultural a fost dat de două aşezări, cu o lungă existenţă: prima
în zona municipiului Cluj-Napoca – Gura Baciului (descoperită şi cercetată de Nicolae
Vlassa, în anii ‘60), cea de-a doua lângă Craiova – Cârcea (cercetată de Marin Nica, în anii
‘70). O altă importantă staţiune a fost cercetată de Iuliu Paul la Ocna Sibiului, mai recent de
Marius-Mihai Ciută la Şeuşa (jud. Alba) şi de Sabin Adrian Luca la Miercurea Sibiului (jud.
Sibiu). Comunităţile acestui grup s-au răspândit treptat spre nord, în căutare de noi terenuri
favorabile practicării cultivarea plantelor, antrenând şi înglobând probabil elemente ale
populaţiei locale mezolitice; descoperirile din primul nivel de la Gura Baciului permit să se
presupună acest lucru, prin prezenţa bolovanilor ciopliţi, care sugerează forma unor capete
umane, probabil de tradiţie Lepenski Vir. La Gura Baciului a fost atestată, pentru prima oară
pe teritoriul României, utilizarea incineraţiei în practica funerară. În timp ce aspectul cultural
de la Gura Baciului involuează, aspectul Cârcea din Oltenia persistă în formele iniţiale, fiind
mai aproape de zonele sudice originare.
Cultura Starčevo-Criş. Este denumită astfel după o localitate de lângă Belgrad şi
după bazinul Crişurilor, unde s-au făcut primele descoperiri caracteristice, încă de la sfârşitul
sec. al XIX-lea. Aria sa de răspândire cuprinde cea mai mare parte a României (fără zona de
nord-vest, cea de nord-est a Munteniei şi Dobrogea). Regiunile septentrionale ale României
reprezintă limita nordică de răspândire a acestui mare complex cultural, iar spre răsărit
53
cultura Starčevo-Criş se interferează, în bazinul Nistrului, cu cultura Bugului sudic. Alte

aspecte regionale (grupuri culturale) sunt Starčevo şi Anzabegovo (Iugoslavia), Körös
(Ungaria), Karanovo-Kremikovci (Bulgaria) şi Sesklo (Grecia). Datele referitoare la aria de
răspândire a culturii Starčevo-Criş dovedesc originea sudică a acesteia, precum şi direcţia ei
balcanică de pătrundere pe teritoriul României. Răspândirea culturii s-a făcut treptat, de-a
lungul a patru faze (I-IV). În fazele II-IV, pe măsura cuprinderii unor teritorii tot mai largi,
mai ales spre est, se observă o decădere a tehnicii de producere a ceramicii, mai ales în
privinţa lustrului şi a picturii. Elementul caracteristic al ceramicii îl constituie amestecul plevei
de cereale în pasta vaselor, arderea inegală (flecuri) a suprafeţelor exterioare sau cea
incompletă a miezului pereţilor, precum şi decorul cu impresiuni de unghie şi deget, uneori
dispuse în şiruri – spic de grâu în fazele mai târzii. Categoria ceramică fină prezintă, uneori, şi
o frumoasă pictură policromă spiralică (alb, roşu şi negru), care va apărea din nou, mult mai
târziu, în eneoliticul dezvoltat (culturile Cucuteni-Ariuşd, Petreşti). Aşezările sunt răsfirate,
întinzându-se pe relativ mari suprafeţe, astfel că straturile de cultură sunt destul de subţiri, iar
suprapunerile nivelurilor sunt rare, ceea ce face dificilă adesea stabilirea exactă a fazelor de
evoluţie ale culturii. Cele patru faze principale de dezvoltare (I-IV) au mai multe subfaze şi
etape (notate cu sigle: A, B, C şi cifre) şi aspecte locale. În fazele târzii ale culturii Starčevo-
Criş (III-IV) se realizează topoarele perforate, se semnalează unele descoperiri de mici
obiecte de cupru (între care străpungătoare-perforatoare, precum cel descoperit la Trestiana,
jud. Vaslui) şi se trece la exploatarea sistematică a unor resurse naturale, precum sarea. Puncte
de extragere a sării din apa izvoarelor sărate (slatine) prin fierbere în vase de formă specială se
cunosc la Solca-Slatina Mare (jud. Suceava), Lunca (com. Vânători, jud. Neamţ), Oglinzi (jud.
Neamţ) şi în alte puncte ale zonei salifere a Carpaţilor Orientali. În alte părţi, cum ar fi Ocna
Sibiului, extragerea sării se făcea, probabil, din zăcămintele aflate la zi. Odată cu trecerea la
neolitic, procurarea sării a devenit o necesitate, folosirea ei fiind indispensabilă atât pentru
prepararea şi conservarea alimentelor de origine animală (fierturi de cereale, produse lactate),
cât şi pentru hrana animalelor domestice, pentru prelucrarea unor materii prime (piei) etc.
Viaţa spirituală a epocii este dovedită de prezenţa unor statuete, idoli de lut, a unor
reprezentări umane în relief pe pereţii vaselor, ca şi prin aşa-numitele altăraşe de cult, care
sunt mici recipiente rectangulare sau triunghiulare, având trei sau patru picioruşe, folosite
probabil pentru iluminat sau ars ofrande. De asemenea descoperirea unor ştampile de lut
(pintadere) cu motive incizate, atestă probabil practica decorării ţesăturilor. Interesantă apare
prezenţa unor simboluri grafice (pictograme), descoperite pe artefacte din aşezările de la
Ocna Sibiului şi Glăvăneştii Vechi (jud. Iaşi). Ritul funerar este înhumaţia în poziţie chircită
în spaţiul dintre locuinţe, uneori cu depuneri de ofrande; necropolele nu-şi fac încă apariţia.
Tipul antropologic prevalent era cel mediteranoid gracil, dovedindu-se, şi în acest fel, originea
sudică a acestei culturi. Apare sporadic şi tipul protoeuropoid mai robust, ceea ce ar putea
dovedi atragerea vechii populaţii locale mezolitice în procesul de neolitizare. Sfârşitul culturii
Starčevo-Criş s-a produs mai întâi în regiunile sudice ale României ca urmare a pătrunderii
purtătorilor culturii Vinča, iar mai târziu şi în regiunile nordice, prin penetrarea comunităţilor
culturii ceramicii liniare din Europa centrală.
Neoliticul dezvoltat (circa 5.500-4.250 î.Chr.). Această etapă este marcată de
puternice prefaceri datorită pătrunderii în spaţiul nord-dunărean a două curente culturale,
opuse ca direcţie şi origine. Primul este reprezentat de cel de-al doilea mare val neolitic de
origine sudică, individualizat prin culturile Vinča, Dudeşti şi, ceva mai târziu, Hamangia.
Culturile celui de-al doilea val sudic au coexistat un timp cu fazele târzii ale culturii Starčevo-
Criş, pe care le-au influenţat în mare măsură. Al doilea val, de origine central-europeană, este
54
reprezentat de cultura ceramicii liniare. Drept urmare a acestor importante mişcări de

populaţii a rezultat o fragmentare şi instabilitate a ariilor culturale, care se întrepătrund
adeseori, aşa cum sunt sesizate arheologic. Din aceste întrepătrunderi vor rezulta, la sfârşitul
perioadei, culturile eneoliticului timpuriu, cu un puternic caracter de originalitate.
Cultura Vinča. Această cultură este numită astfel după localitatea de lângă Belgrad
unde a fost cercetat, încă din primele decenii ale sec. al XX-lea, un mare tell cu o stratigrafie
complexă. Cultura cuprinde o mare parte a fostei Iugoslavii, zonele sud-vestice ale României,
Transilvania central-sud-vestică şi regiunile sudice ale Ungariei (doar în fazele timpurii),
înrudindu-se îndeaproape cu alte culturi asemănătoare din spaţiul balcano-anatolian. În
Anatolia, această cultură, care are la bază orizontul hallafian, era deja purtătoarea civilizaţiei
chalcolitice timpurii. Ajunse la Dunăre, comunităţile vinčiene dislocă sau asimilează populaţia
culturii Starčevo-Criş târzii (fazele III-IV), determinând deplasarea sa spre nord şi spre est şi
neolitizarea unor noi areale culturale. Existenţa unei stări conflictuale între cele două
populaţii se atestă prin apariţia primelor aşezări prevăzute cu şanţuri de delimitare, atât
Starčevo-Criş târzii, cât şi Vinča timpurii de la Dunăre (Gornea-„Căuniţa de Sus”, Liubcova-
„Orniţa”). Elementul caracteristic al culturii Vinča îl constituie ceramica neagră şi cenuşie,
puternic lustruită, decorată cu pliseuri şi caneluri sau prin efectul cromatic realizat prin
arderea controlată numit blacktopped. Aspectul exterior al acestei ceramici, lustrul şi canelurile,
imită probabil pe cel al vaselor de metal, care apăruseră deja în această perioadă în Anatolia.
Cultura Vinča cunoaşte patru faze de evoluţie (A-D), fiecare cu mai multe subfaze. După o
evoluţie relativ unitară la începutul primei faze (A1), cultura Vinča s-a fragmentat treptat în
mai multe aspecte zonale, ca urmare a contactelor cu alte fonduri culturale, de origine
diferită; în Banat – cultura Banatului (odată cu faza A1 a culturii şi evoluând până în faza C1);
în vestul Olteniei – cultura Rast (o dată cu sfârşitul fazei B şi de-a lungul fazei C); în
Transilvania – cultura Turdaş (odată cu sfârşitul fazei B şi de-a lungul fazei C). După cum se
poate observa, o parte a culturii evoluează în eneoliticul timpuriu, ca şi culturile ce se nasc
din „şocul” Vinča C.
Cultura Banatului. Este aspectul cultural derivat cel mai timpuriu din cultura Vinča.
A apărut în regiunile din sud-vestul ţării şi în zonele adiacente din Ungaria, ca urmare a
absorbirii de către comunităţile Vinča a elementelor Starčevo-Criş. Cultura Banatului
evoluează pe parcursul etapelor Vinča A1-3 şi a fazei Vinča B, până în faza C1, contribuind la
naşterea culturii Tisa din eneoliticul timpuriu.
Cultura Dudeşti. Această cultură a primit denumirea după un cartier din zona sud-
estică a Bucureştilor, pe malul Dâmboviţei, unde a fost descoperită aşezarea eponimă, la
începutul anilor ‘50. Cultura reprezintă manifestarea celui de-al doilea val sudic de migraţie în
Muntenia şi estul Olteniei, fiind strâns înrudită cu cultura Vinča. Arealul său de răspândire s-a
extins treptat, de-a lungul celor trei faze de evoluţie: Malul Roşu, Fundeni şi Cernica
(Muntenia). Prima fază este contemporană cu manifestările târzii ale culturii Starčevo-Criş
(IV). În ultima fază, sub presiunea purtătorilor culturii ceramicii liniare, comunităţile Dudeşti
s-au repliat spre vestul ariei lor de răspândire, în Oltenia, unde s-a detectat faza cea mai târzie,
pe baza căreia se va naşte cultura Vădastra din eneoliticul timpuriu. Ceramica aparţinând
culturii Dudeşti este lucrată într-o manieră destul de primitivă, decorată cu pliseuri, caneluri şi
benzi incizate cu haşuri în reţea, prezintă clare analogii cu ceramica unor aşezări din Anatolia
şi a unor staţiuni intermediare din Bulgaria, demonstrând originea anatoliano-balcanică a
purtătorilor ei. În unele aşezări ale culturii Dudeşti din jumătatea estică a Munteniei (Sudiţi,
jud. Buzău) s-au descoperit amestecuri evidente de materiale arheologice cu acelea ale culturii
55
ceramicii liniare. Se pare că tocmai din acest contact a luat naştere, în părţile nord-estice ale
Munteniei, prima fază a culturii Boian din eneoliticul timpuriu.
Grupul cultural Ciumeşti-Pişcolt. Şi-a primit denumirea de la două localităţi din jud.
Satu Mare şi ocupă zona de nord-vest a României, formând un complex unitar cu
manifestările timpurii ale culturii ceramicii liniare din bazinul superior al Tisei (cultura
Alföld). Acesta prezintă multe trăsături comune cu fazele târzii ale culturii Starčevo-Criş, dar
ceramica are un decor de linii incizate. Este vorba de o cultură apărută la periferia nordică a
marelui complex Starčevo-Criş în fazele târzii ale acestuia, probabil prin preluarea de către
populaţia locală tardenoasiană a modului de viaţă neolitic; decorul ceramicii este caracteristic.
La Pişcolt au fost surprinse toate cele trei faze de evoluţie ale acestui grup cultural, care
acoperă cronologic şi o mare parte a neoliticului dezvoltat, când ceramica se decorează prin
pictare cu negru în stil geometric.
Cultura ceramicii liniare. Este numită astfel după decorul tipic al recipientelor
ceramice, realizat din linii incizate paralele, dispuse în benzi sau mănunchiuri. Ea reprezintă
primul neolitic ceramic pentru cea mai mare parte a Europei Centrale şi parţial apusene.
Formată iniţial la limita nord-vestică a complexului cultural Starčevo-Criş, ea s-a răspândit
apoi rapid pe vasta zonă de loess dintre Marea Nordului (Belgia, Olanda) şi Bugul Sudic
(vestul Ucrainei). A cunoscut două aspecte zonale mai importante: un aspect format în
zonele situate la vest de Dunărea Mijlocie (Pannonică), extins pe o mare întindere a Europei
şi altul în bazinul Tisei, care a avut mai ales o evoluţie locală (s-a răspândit şi în părţile vestice
ale ţării noastre). În a doua mare perioadă de evoluţie, purtătorii primului aspect au ajuns şi în
teritoriile răsăritene ale României, venind din Polonia, pe la nordul Carpaţilor. Această
perioadă mai evoluată este cunoscută şi sub numele de cultura ceramicii liniare cu capete de
note muzicale, după decorul de alveole care întretaie liniile incizate, dispuse ca un portativ. În
Moldova, raportul cronologic dintre purtătorii culturii ceramicii liniare şi cei ai culturii
Starčevo-Criş a fost precizat prin observaţiile stratigrafice din situl de la Perieni (jud. Vaslui),
în sensul posteriorităţii ceramicii liniare. Purtătorii culturii ceramicii liniare au cuprins, destul
de repede (pe parcursul a trei faze), întreg teritoriul Moldovei şi cea mai mare parte a estului
Transilvaniei şi bazinului Mureşului superior; înaintarea lor spre sud a fost limitată, în nordul
Munteniei, de comunităţile culturii Dudeşti, iar spre vest, în centrul Transilvaniei, de
comunităţile culturii Vinča şi cele ale complexului cultural Lumea Nouă-Cheile Turzii. Munţii
Apuseni au constituit şi linia de demarcaţie faţă de grupele ceramicii liniare din Câmpia Tisei.
Rapida şi vasta răspândire a culturii ceramicii liniare se explică prin caracterul extensiv al
practicării cultivării plantelor, care implica identificarea frecventă a terenurilor cultivabile. Pe
teritoriul ţării noastre nu se cunosc până în prezent locuiri de lungă durată, cu case lungi,
formate din mai multe camere, ca în Polonia, ci doar aşezări formate din colibe răzleţe,
stratul arheologic fiind puţin consistent. Unealta specifică a purtătorilor acestei culturi este
toporul de piatră în formă de calapod, adică având o faţă perfect plană şi cea opusă convexă,
aceasta fiind o formă evoluată a topoarelor de tip teslă din aria culturii Starčevo-Criş.
Comunităţile culturii ceramicii liniare cu capete de note muzicale au jucat un rol activ în
formarea unor culturi ale eneoliticului timpuriu (Boian, Turdaş, Iclod, Precucuteni),
contribuind la geneza fenomenelor de sinteză alături de purtătorii culturilor reprezentative ale
celui de-al doilea val de migraţiune sudic (Vinča, Dudeşti). Semnificative sunt, în acest sens,
descoperirile de la Târpeşti (jud. Neamţ), unde o ceramică liniară foarte târzie era deja
influenţată de elemente ale culturii Boian timpurii, anunţând naşterea culturii Precucuteni.
Complexul cultural Cluj-Lumea Nouă-Cheile Turzii. A fost denumit astfel după o
serie de descoperiri arheologice făcute în zona Munţilor Apuseni, îndeosebi în marginea lor
56
estică şi nordică, zonă în care se pare că s-au retras comunităţile tardive Starčevo-Criş care
perpetuau tradiţiile de decorare a ceramicii prin pictură. Aceste comunităţi au dat naştere
unor aspecte locale diferite, în funcţie de fondurile culturale cu care au intrat în contact şi
s-au amestecat. Aceste elemente sunt Vinča B, ceramica liniară veche din bazinul Tisei,
ceramica Bükk şi ceramica liniară decorată cu capete de note muzicale. Se pare că acest
complex cultural a jucat un rol important în formarea unor culturi din eneoliticul timpuriu
din Transilvania (Turdaş, Iclod), ca şi din Câmpia Pannonică (Herpály, Lengyel), care au
folosit şi pictura în decorarea ceramicii.
Eneoliticul timpuriu (circa 4.250-3.750 î.Chr.) În această etapă s-au definitivat
trăsăturile vieţii neolitice şi au continuat să fie utilizate mici obiecte de cupru, pătrunse
probabil pe calea schimburilor cu sudul egeo-balcanic, care se afla în plină perioadă
chalcolitică, dar şi printr-un început de prelucrare locală. Se cunosc şi mari tezaure de obiecte
de cupru, precum cel de la Herpály (Ungaria), Gomolava (Iugoslavia). Apariţia cuprului, deşi
în cantităţi insignifiante în comparaţie cu uneltele de piatră, reprezintă, totuşi, noul element
care va cunoaşte o afirmare din ce în ce mai mare în etapele următoare. Pe această bază
considerăm că etapa incipientă de prelucrare a cuprului poate fi deja încadrată într-un
eneolitic timpuriu. Eneoliticul, ca etapă istorică, nu începe în acelaşi timp pe teritoriul
României. Un avans în acest sens cunosc regiunile sudice, legate de evoluţia mai timpurie a
chalcoliticului balcano-anatolian, în timp ce regiunile nordice, legate mai mult de marele
complex liniar-ceramic al Europei Centrale, au trecut ceva mai târziu la etapa eneolitică.
În privinţa uneltelor litice, în aşezări se întâlneşte un număr sporit de piese faţă de
etapa precedentă. Toporul de formă trapezoidală tinde să-l înlocuiască treptat pe cel de tip
teslă, ca şi varianta acestuia – tipul calapod. De asemenea, se răspândeşte tehnica perforării
topoarelor din roci dure, ceea ce se poate pune în legătură cu necesitatea creşterii
randamentului activităţii de defrişare în vederea măririi suprafeţelor cultivabile. Acum se
înregistrează frecvent folosirea săpăligii din corn de cerb, ceea ce a adus un progres în
cultivarea plantelor. Mai mult, potrivit opiniei unor cercetători, analiza unor oase de bovide
recuperate în situl de la Vădastra a permis să se emită ipoteza după care aceste animale erau
folosite pentru tracţiune, probabil înjugate, ceea ce ar marca începutul agriculturii propriu-
zise, cu plugul (având brăzdar de lemn sau de corn de cerb), care se practica pe terenuri din
ce în ce mai mari. Această modificări survenite la nivelul economiei au antrenat treptat,
probabil, o serie de transformări în structura socială a comunităţilor eneolitice.
Aşezările se plasează pe locuri deschise şi joase, dar ocupau frecvent şi poziţii de teren
dominante şi adeseori apărate în mod natural; în sudul ţării încep să se formeze acum
aşezările de tip tell. Tot acum au apărut şi aşezările fortificate, având şanţuri adânci şi largi,
dublate de palisade din stâlpi de lemn, ceea ce denotă atât intensificarea conflictelor
intertribale, cât şi un început de delimitare a teritoriului aşezării, fapt care poate fi interpretat
şi ca element incipient de tip urban. Locuinţele nu mai sunt risipite, ci grupate şi ordonate
după un plan, ceea ce sugerează o întărire a coeziunii comunităţii gentilice şi tribale, ca şi
existenţa unei autorităţi. Delimitarea ariei locuite se leagă, probabil, şi de ideea constituirii
unui spaţiu sacru al aşezării. Se observă o tendinţă de predominare netă a locuinţelor de
suprafaţă în comparaţie cu cele adâncite (bordeie), indiciu al sporirii stabilităţii.
În privinţa ritului funerar, acum apar cimitirele (necropolele), sectoare sepulcrale
distincte, plasate în afara ariei locuite, ceea ce semnifică delimitarea mai clară a concepţiilor
despre viaţă şi moarte. Din eneoliticul timpuriu se cunosc cele mai multe şi mai mari necropole
ale întregii perioade neo-eneolitice. Se remarcă necropola de la Cernica (circa 370 de
morminte), aparţinând fazei Bolintineanu a culturii Boian şi cea de la Cernavoda (peste 500 de
57
morminte), a culturii Hamangia. Asemenea mari necropole se explică printr-o substanţială

creştere demografică, precum şi prin stabilitatea sporită a comunităţilor gentilice, care folosesc
cimitirele timp îndelungat. Ca o particularitate a ritualului funerar, defuncţii sunt aşezaţi în
mormânt atât în poziţie chircită, atestată anterior, cât şi (frecvent) aşezaţi pe spate, în poziţie
întinsă (Cernica, Cernavoda, Iclod) sau slab chircită (Orăştie-„Dealul Pemilor”).
Viaţa spirituală evoluează faţă de perioada neolitică, prin apariţia unor construcţii-sanctuar,
precum cele de la Parţa (cultura Banatului) sau Căscioarele (cultura Boian), ca şi prin diversificarea
reprezentărilor în plastica antropomorfă, prin apariţia a numeroase vase antropomorfe, statuete
feminine şi de tip Gânditor. La Parţa, sanctuarul, care a cunoscut două faze de construcţie, era
format din două încăperi, dintre care cea din spate era rezervată ceremoniilor de cult, sacrificiilor
şi depunerilor de ofrande. Bucraniile, care sunt capete de taurine din lut sau cranii descărnate,
denotă practicarea unui cult al fecundităţii, cu legături în lumea anatoliană (Çatal Hüyük). De
asemenea, erau venerate astrele (Soarele şi Luna). Descoperirea unor complexe asemănătoare şi în
Iugoslavia atestă că purtătorii culturii Vinča aveau o viaţă spirituală complexă, cu divinităţi
constituite într-un panteon, cărora le era consacrat un cult bine statuat.
Din punctul de vedere al ariilor culturale, în eneoliticul timpuriu nu se mai constată
existenţa unor culturi extinse pe zone vaste; acum se manifestă o evidentă provincializare culturală
şi chiar instabilitatea ariilor de răspândire, mai ales în fazele de formare ale unor culturi.
Cultura Rast. În eneoliticul timpuriu comunităţile Vinča (faza C) din vestul şi sudul
Olteniei, în contact cu cele ale culturii Dudeşti târzii, vor da naştere aspectului cultural Rast,
cu două faze de evoluţie. Acesta prezintă legături cu alte două culturi contemporane,
Vădastra şi Tisa. Cercetările din staţiunea eponimă (jud. Dolj) au pus în evidenţă o bogată
plastică de lut, de mare varietate tipologică, decorată cu motive spiralo-meandrice; se remarcă
un grup statuar, reprezentând o femeie cu un copil în braţe şi o statuetă cu două capete,
legată, probabil, de venerarea cuplului divin.
Cultura Turdaş. În bazinul mijlociu şi inferior al Mureşului, în contact cu grupul
cultural Lumea Nouă (?), se va forma cultura Turdaş, care evoluează – în stadiul actual al
cunoştinţelor – de-a lungul a trei faze. Este caracteristică eneoliticului timpuriu şi apare la
sfârşitul fazei B1 a culturii Vinča. Cercetările din situl eponim au fost executate de Zsofia von
Torma în anul 1875. Noile cercetări arheologice sistematice au fost începute din anul 1992 de
Sabin Adrian Luca. Săpăturile sunt în curs de publicare; autorul menţionat a publicat recent
monografia sitului turdăşean de la Orăştie-„Dealul Pemilor”, unde s-a descoperit şi prima
necropolă a acestei culturi. Cultura Turdaş a ocupat partea centrală a Transilvaniei, apărând
pe fondul comunităţilor fazei Vinča B, inclusiv cele ale complexului neolitic Cluj-Lumea
Nouă-Cheile Turzii, la care s-au adăugat puternice influenţe ale ceramicii liniare, într-un
moment corespunzător începutului fazei Vinča C – când se constată puternice transformări
culturale în tot sud-estul Europei. Ceramica acestei culturi se caracterizează prin folosirea
benzilor incizate, umplute cu puncte, a canelurilor plisate, dar şi a picturii. Ultimul element
pare să fi fost preluat de la comunităţile Starčevo-Criş târzii, care şi-au continuat evoluţia, în
forme noi, la adăpostul Munţilor Apuseni, sub forma complexului Lumea Nouă-Cheile
Turzii-Herpály (?). Purtătorii culturii Turdaş au transmis, la rândul lor, anumite tehnici şi
motive picturale culturii Petreşti din eneoliticul dezvoltat.
Viaţa spirituală a acestei culturi este deosebit de bogată, manifestată printr-o frumoasă
plastică antropomorfă (cu trăsături faciale ce indică originea orientală a populaţiei), precum şi
în complexe de cult. De curând s-a publicat un complex ritual format din trei statuete de la
Orăştie. La Turdaş-„Luncă” (jud. Hunedoara) s-a descoperit recent o tăbliţă de lut cu semne
incizate. Un alt complex cu mai multe piese de acest fel s-a descoperit în 1961 în staţiunea de
58
la Tărtăria (jud. Alba). Este vorba de un complex arheologic sub forma unei gropi în care, pe
lângă un schelet aparţinând unei femei, câţiva idoli de lut ars şi alabastru de origine egeeană şi
o brăţară de scoică s-au descoperit şi trei tăbliţe de lut cu semne pictografice şi abstracte. Unii
cercetători au considerat că ele ar documenta utilizarea unei scrieri străvechi, poate cea mai
veche din lume. S-au remarcat similitudinile acestor semne cu acelea aparţinând celei mai
vechi scrieri mesopotamiene, din faza Ur-Uruk, nedescifrată până în prezent. Prin aceste
analogii, descoperirea de la Tărtăria s-ar data în jurul anilor 3.000 î.Chr., după cronologia
mesopotamiană joasă, indicând, totodată, şi locul de pornire al purtătorilor culturii Vinča.
Descoperirea ar aparţine, astfel, fazei timpurii a culturii Vinča din Transilvania. De aceea,
descoperirea de la Tărtăria a fost considerată punct de reper de către adepţii cronologiei
scurte sau joase, încercându-se astfel să se nege orice valoare a datelor radiocarbon, care sunt
cu mult mai înalte. Unii cercetători s-au îndoit de apartenenţa gropii din care provin tăbliţele
la nivelul Turdaş, considerând că groapa ar fi fost săpată din nivelul culturii Coţofeni, care
suprapune nivelul Turdaş, fiind atribuite eneoliticului final. Astfel, datarea lor la circa 3.000
î.Chr. ar fi perfect normală. Ulterior, s-au adus în discuţie şi alte semne pictografice din
cadrul culturii Turdaş, precum cele din staţiunea eponimă sau cele de la Nandru, ca şi alte
posibile dovezi ale unei racordări a culturii Turdaş la lumea egeeană şi a Orientului Apropiat:
silueta incizată a unei corăbii pe fundul unui vas ceramic; machete de temple de tip ziggurat;
impresiuni ale unor cilindri-sigiliu de tip mesopotamian etc. De asemenea, s-a descoperit la
Daia Română (jud. Alba) un vas de lut pe al cărui fund erau incizate semne pictografice.
Asemenea conexiuni cu Orientul Apropiat par a fi comune culturilor din spaţiul nord-
dunărean, aparţinând fondului vinčian sau influenţate de acesta (Boian, Precucuteni,
Vădastra, Rast), ca şi celor din Bulgaria sau Serbia. Mai mulţi cercetători străini, luând în
discuţie tăbliţele de la Tărtăria, au arătat că ele nu reprezintă un fenomen izolat, deoarece
asemenea semne apar în număr mare pe vase, fusaiole şi idoli din întreaga arie vinčiană.
Recent, s-a emis şi ipoteza că semnele ce apar în cadrul culturii Vinča n-ar fi de fapt un
sistem de scriere comparabil cu cel din civilizaţia mesopotamiană, ci doar nişte simple semne
cu valoare de simbol, iar în acest caz ar fi vorba de existenţa a două centre care au folosit
asemenea semne în mod independent unul de altul, chiar în momente diferite; conform
acestei ipoteze, tăbliţele de la Tărtăria, atribuite culturii Vinča, se pot data foarte bine în jurul
anilor 4.000 î.Chr. şi n-ar mai constitui un argument pentru respingerea datelor radiocarbon.
Cultura Boian. Staţiunea eponimă se află pe insula de pe lacul Boian, din preajma
Dunării (Vărăşti, jud. Călăraşi) cercetată în deceniul al treilea al secolului trecut. Această cultură
a luat naştere în bazinul Buzăului prin contactul purtătorilor culturii Dudeşti cu aceia ai culturii
ceramicii liniare, aşa cum sugerează aspectul cultural descoperit la Sudiţi (jud. Buzău), la care
s-au adăugat influenţele sudice, manifestate, în primul rând, prin utilizarea unei noi tehnici de
decorare a ceramicii: excizia. Cultura Boian este una dintre cele mai reprezentative şi active
culturi de la începutul eneoliticului. Ea a cuprins întreg teritoriul Munteniei, iar în diferite etape
ale evoluţiei sale s-a extins spre Bulgaria (Karanovo IV-V), spre Moldova şi sud-estul
Transilvaniei, în ultimele două zone contribuind la naşterea culturii Precucuteni, ca şi spre
Dobrogea, unde a dislocat parţial, pe linia Dunării, şi a asimilat comunităţile culturii Hamangia
târzii; spre vest a interferat, pe linia Oltului, cu purtătorii culturii Vădastra. În evoluţia sa,
cultura Boian a cunoscut cinci faze: Bolintineanu, Giuleşti, Vidra, Spanţov şi Tangâru; în
aceasta din urmă se constată o trecere treptată spre cultura Gumelniţa, din eneoliticul dezvoltat.
Tipul caracteristic de aşezare îl constituie tell-ul sau pseudotell-ul (un mic grind supraînălţat prin
acumularea resturilor organice şi de cultură materială rezultate din ocuparea permanentă a
locului respectiv de către comunităţile umane). Ceramica este decorată printr-o gamă variată de
59
tehnici: aplicare (proeminenţe, barbotină), incizie, caneluri, excizie, încrustare cu alb, iar în final
apare şi pictura cu roşu sau negru (grafit), aplicată după arderea vasului, care va cunoaşte
maxima utilizare în cultura Gumelniţa. Unele culturi contemporane preiau din aria culturii
Boian tehnica exciziei. În aşezarea de la Căscioarele (jud. Ilfov), în stratul corespunzător fazei
Spanţov, s-au descoperit vestigiile unui sanctuar, situat în centrul aşezării, având pereţii de lut
pictaţi cu alb şi roşu, în centru cu patru coloane pictate de lut, înalte de circa 2 m. Ca rit funerar,
se utilizează înhumaţia, în diferite variante. Se evidenţiază marea necropolă de la Cernica, din
prima fază a culturii Boian, cu schelete întinse pe spate. Analiza orientării decedaţilor a relevat
că înmormântările se efectuau la răsăritul soarelui. Se remarcă unele morminte în care cei
decedaţi au fost depuşi cu faţa în jos şi strâns legaţi; în fazele următoare se impune din nou
vechiul ritual al depunerii defuncţilor în poziţie chircită. Studiile antropologice au indicat o
componentă mediteraneană puternică.
Cultura Hamangia. Staţiunea eponimă a culturii se află pe teritoriul satului Baia, jud.
Tulcea şi reprezintă, până în prezent, prima manifestare atestată a vieţii neolitice pe teritoriul
Dobrogei. Face parte din marele complex neolitic circummediteranean, caracterizat prin
ceramica de tip cardial, dar reprezintă o etapă cronologică mai evoluată decât aceea a culturii
Starčevo-Criş. Cauzele acestei întârzieri a începutului vieţii neolitice în Dobrogea nu au fost
încă elucidate satisfăcător, emiţându-se mai multe ipoteze, plauzibilă fiind aceea care
consideră că, datorită unei transgresiuni marine, nivelul apelor a fost mult mai ridicat în
regiunea dintre Dunăre şi Mare. Descoperitorul acestei culturi, Dumitru Berciu, afirma că
purtătorii ei ar fi venit pe mare, dinspre Asia Mică, folosind bărci monoxile, dar nu poate fi
exclusă nici răspândirea pe uscat, de-a lungul litoralului vestic al Mării Negre, deoarece aşezări
de acest tip se găsesc în estul Bulgariei şi sud-vestul Basarabiei. Faza timpurie (Medgidia) se
poate paraleliza cu fazele II-III ale culturii Dudeşti; cultura ceramicii liniare din Moldova este,
de asemenea, contemporană cu faza timpurie a acestei culturi. Este posibil ca purtătorii
culturii Hamangia să fi avut un rol în geneza culturii Boian, alături de cei ai culturii Dudeşti şi
ai ceramicii liniare. Următoarele două faze au o existenţă mai îndelungată, cu mai multe etape
de evoluţie: Goloviţa şi Ceamurlia. Ultima fază se limitează la zona litoralului (faza Mangalia),
fiind contemporană comunităţilor perioadei de tranziţie de la cultura Boian la cultura
Gumelniţa. Aşezările sunt de tip deschis, situate, de regulă, pe terasele joase ale apelor, cu
locuinţe de tip bordei şi rareori colibe. Utilajul litic cioplit este marcat de microlitism. În fazele
evoluate s-au găsit şi obiecte de aramă. Ceramica, decorată mai ales cu motive punctiforme
imprimate şi împunsături, încrustate cu alb şi îndeosebi plastica sunt produse remarcabile ale
acestei culturi, indicând originea ei anatoliano-egeeană; se remarcă vasele şi statuetele de
marmură. Capodopera de valoare universală realizată de purtătorii acestei culturi o reprezintă
celebra statuetă numită „Gânditorul”, descoperită într-un mormânt de la Cernavoda, împreună
cu o statuetă feminină. Acest tip de statuetă se cunoaşte şi în cultura contemporană
Precucuteni, ca şi în aspectul cultural Aldeni-Stoicani, dar cu o execuţie artistică net inferioară.
Ca rit de înmormântare se practică înhumaţia în poziţie întinsă pe spate, cel mai reprezentativ
cimitir fiind cel de la Cernavoda, cu 540 morminte, având cel puţin trei etape de utilizare.
Inventarul funerar include numeroase ofrande, remarcându-se brăţările de marmură sau din
valvele scoicii sudice Spondylus, precum şi pandantivele din colţi de mistreţ. În afară de
înmormântările curente, apar şi unele practici rituale neobişnuite, precum depunerea craniilor în
grămezi sau absenţa mandibulei, obiceiuri care amintesc de cutume întâlnite şi în Anatolia.
Analiza antropologică a dovedit existenţa unei populaţii eterogene, ceea ce se reflectă şi în
aspectul de sinteză al culturii Hamangia. În eneoliticul dezvoltat, aria culturii Hamangia a fost
60
ocupată de purtătorii culturii Gumelniţa, dar menţinerea tradiţiilor locale a făcut ca în

Dobrogea să se formeze o variantă a vastului complex gumelniţean.
Cultura Vădastra. Aşezarea eponimă, aflată în jud. Olt, a fost cercetată încă din anul
1870 de Cezar Bolliac. Ca şi cultura Boian, această cultură a luat naştere pe fondul cultural
Dudeşti, dar în partea de est a Olteniei şi în nord-vestul Bulgariei. Aşezările culturii Vădastra
erau adeseori înconjurate, în faza iniţială, cu şanţ de apărare; locuinţele erau mai ales de tip
adâncit, iar în etapele finale se construiau doar locuinţe de suprafaţă. Intensele cercetări
întreprinse în staţiunea eponimă au relevat, printre altele, utilizarea probabilă a bovinelor pentru
tracţiune pentru prelucrarea pământului cu un tip de plug primitiv, având brăzdar din corn de
cerb sau din lemn. Ceramica acestei culturi se remarcă prin bogăţia formelor şi a decorului; în
ornamentare se folosesc incizia, excizia, pliseurile şi încrustaţia cu alb şi roşu, realizându-se
motive spiralo-meandrice sau geometrice. Plastica de lut continuă tradiţia Vinča şi este relativ
bogată. S-a descoperit şi un vas pe care este reprezentată o mască umană, ca în spaţiul egeean,
demonstrând afinităţile sudice ale acestei culturi. Evoluţia culturii Vădastra a fost paralelă cu
aceea a culturii Boian. În perioada trecerii de la cultura Boian la cultura Gumelniţa se constată o
puternică întrepătrundere între zonele de la est şi vest de Olt. Totuşi, cultura Vădastra şi-a
păstrat individualitatea, astfel că şi în eneoliticul dezvoltat s-a format în spaţiul din dreapta
Oltului o cultură aparte (Sălcuţa) faţă de cea din Muntenia (Gumelniţa).
Cultura Tisa. Această cultură eneolitică s-a dezvoltat în bazinul mijlociu şi superior al
Tisei, iar spre răsărit s-a extins pe văile afluenţilor săi, în Crişana şi Banatul nordic. Cultura
Tisa a luat naştere pe fondul grupelor culturii ceramicii liniare târzii din Câmpia Tisei care au
primit puternice influenţe vinčiene târzii din nordul Banatului. Aşezările acestei culturi se
găsesc pe grindurile din luncile inundabile ale bazinului Tisei, formând uneori tell-uri.
Locuinţele erau mai ales de suprafaţă. În funcţie de mediul natural aflat în câmpia
mlăştinoasă a Tisei, pescuitul juca un rol important în viaţa acestor comunităţi. Elementul cel
mai caracteristic al culturii discutate îl reprezintă decorul incizat meandric, împletit în aşa-
numitul stil textil. Apare şi pictura, preluată de la grupele neolitice târzii ale complexului
cultural din zona Munţilor Apuseni. Cultura Tisa se remarcă şi prin cupele cu picior înalt, ca
şi prin vasele rectangulare, preluate de la cultura Turdaş.
Grupul Iclod. Apropiat de cultura Turdaş, este numit astfel după o localitate din jud.
Cluj, situată pe malul Someşului. El reprezintă un aspect cultural dezvoltat în bazinul mijlociu
al Someşului, la nord de aria culturii Turdaş. A cunoscut trei faze de evoluţie; începuturile
sale sunt contemporane, în esenţă, cu fazele târzii ale complexului Lumea Nouă-Cheile
Turzii-Cluj, având puternice legături în aria culturilor Turdaş şi Tisa. Se poate afirma, astfel,
că grupul Iclod este o variantă nordică a culturii Turdaş. În faza finală, grupul Iclod a
întreţinut legături cu alte culturi, cum sunt Petreşti şi Precucuteni. Drept urmare, ceramica
prezintă atât decor incizat, cât şi pictură. Aşezările erau fortificate cu şanţuri şi palisade, iar în
preajma lor se găseau necropole, cu schelete întinse pe spate. Spre sfârşitul perioadei de
utilizare a acestor necropole apar şi schelete chircite.
Grupul Suplac. Acest grup cultural a fost definit în anii ‘80, prin cercetările
întreprinse la Suplacu de Barcău, Vărzari şi în alte staţiuni din nordul jud. Bihor. Descoperiri
de acest tip au fost semnalate şi pe teritoriul jud. Satu Mare. Grupul Suplac reprezintă un
aspect de tranziţie între grupul Iclod şi cultura Tisa, îmbinând elemente din ambele arii
culturale, dar prezentând şi aspecte originale. Astfel, în ceea ce priveşte meşteşugurile, se
remarcă o specializare în realizarea uneltelor de piatră şlefuită, aplicându-se curent tehnica
perforării. Se pare că producţia acestor piese depăşea cu mult necesităţile interne, ea fiind
destinată şi schimburilor intercomunitare. Două elemente individualizează acest grup cultural
61
în eneoliticul timpuriu din nord-vestul României. În primul rând, o parte importantă a

ceramicii este decorată cu pictură neagră bituminoasă, uneori folosindu-se şi culoarea roşie,
pe o angobă negricioasă sau alb-gălbuie realizându-se motive spiralo-meandrice şi motive
liniare. Pictura acestui grup derivă din cea a aspectelor culturale care evoluează în jurul
Munţilor Apuseni, inclusiv cultura Pişcolt. În al doilea rând, în perimetrul aşezărilor de tip
Suplac apar morminte izolate de incineraţie, atât în urnă, cât şi direct în groapă, rit funerar
care va fi întâlnit apoi în necropolele culturii Tiszapolgár. De altfel, se pare că grupul Suplac a
jucat un rol în trecerea de la cultura Tisa la cultura Tiszapolgár.
Cultura Precucuteni. Această cultură deschide evoluţia celui mai important complex
cultural neo-eneolitic din spaţiul românesc, numit Cucuteni-Ariuşd, căruia îi corespunde în
vestul Ucrainei aspectul Tripolie. Numele i-a fost dat în anul 1936, pe baza descoperirilor de
la Izvoare (jud. Neamţ), unde Radu Vulpe a sesizat legătura organică existentă între
materialele acestei culturi şi cele ale culturii Cucuteni incipiente. Pe baza cercetărilor
ulterioare, de la Traian-„Dealul Viei”, geneza culturii Precucuteni a fost explicată prin
perpetuarea fondului liniar-ceramic, peste care s-au grefat aporturi masive din partea
comunităţilor fazei Giuleşti a culturii Boian. În fazele ulterioare, unele influenţe au venit şi
din partea culturii Vinča, precum şi a culturii Hamangia; acestea din urmă sunt vizibile mai
ales în plastică, aşa cum dovedesc statuetele de tip „Gânditor”, descoperite la Târpeşti (jud.
Neamţ). Evoluţia acestei culturi are loc de-a lungul a trei faze principale (I-III), cu mai multe
subetape. Prima fază, Precucuteni I, constituită în centrul, vestul Moldovei şi în sud-estul
Transilvaniei, se caracterizează prin decorul incizat, de obicei spiralic, excizat şi încrustat cu
alb şi canelat fin (pliseuri) al ceramicii, moştenit de la cultura Boian - faza Giuleşti, precum şi
prin benzi înguste însoţite de mici crestături-împunsături, unelte din obsidiană şi topoare din
piatră şlefuită de tip calapod, preluate din cultura ceramicii liniare. În aşezarea cea mai bine
cercetată, la Traian-„Dealul Viei” (jud. Neamţ), circa o treime a materialului ceramic indică
prezenţa clară a purtătorilor culturii Boian; este prezentă şi ceramica de tradiţie liniară în
cantitate însemnată. Prima fază s-a format de o parte şi de alta a Carpaţilor Orientali, fiind
atestată şi în sud-estul Transilvaniei (Eresteghin). În faza Precucuteni II, pe lângă decorul
excizat şi canelat, menţinut din faza anterioară, se întâlneşte şi acela imprimat cu un obiect
dinţat din os sau pieptene. Acum s-a conturat mai clar caracterul original al culturii
Precucuteni, care s-a extins acum şi în jumătatea nordică a Moldovei, iar spre est până
aproape de Nistru. Aşezările tipice ale acestei faze au fost descoperite la Izvoare-stratul I,
Larga Jijia (jud. Iaşi) şi Floreşti (lângă Bălţi, Republica Moldova). Faza Precucuteni III, cu
durata cea mai lungă, este corespunzătoare extinderii acestor triburi spre est până aproape de
Niprul mijlociu, lipsind însă în zona de stepă din apropierea Mării Negre. Cercetătorii din
fosta Uniune Sovietică au denumit aspectul local din această zonă Tripolie A. Acum
predomină decorul imprimat, alături de care se foloseşte pictura roşie sau albă, aplicată după
ardere. Tot din această fază datează şi unele unelte şi podoabe mici de aramă, iar dintr-o etapă
târzie, marele depozit de la Cărbuna din Republica Moldova. Spre sud s-au întreţinut legături
reciproce cu aria culturilor Hamangia şi Gumelniţa (A1), astfel că mai multe fragmente
ceramice precucuteniene s-au găsit în aşezările acestor culturi sudice, existând şi importuri în
sens invers. Puternica interferenţă a celor două zone a dat naştere, în nord-estul Munteniei şi
sudul Moldovei, unui aspect cultural (Aldeni-Stoicani-Bolgrad), care îşi va continua evoluţia şi
la începutul culturii Cucuteni. Prin intermediul acestui aspect s-au produs schimburile
culturale între Moldova şi Muntenia. Se remarcă în acest sens, recenta descoperire în aşezarea
de la Isaiia (jud. Iaşi) a unui vas de tip askos şi a unei tăbliţe de lut cu semne simbolice incizate,
ambele cu evidente analogii în mediul balcano-egeean. Alte complexe de cult au fost
62
descoperite în aşezările de la Poduri („Soborul Zeiţelor”) şi, foarte recent, la Târgu-Frumos (un
mic altar pictat şi o groapă rituală). Ca urmare a unor influenţe venite din partea culturii
Petreşti, din centrul Transilvaniei, ca şi din partea culturii Boian finală, ceramica fazei
Precucuteni III a început să folosească elemente de pictură cu roşu şi alb, dar şi cu grafit negru,
aplicate înainte şi după arderea vaselor. Treptat, motivele spiralo-meandrice, tipice culturii
Precucuteni, realizate prin metoda incizării, vor începe să fie trasate cu ajutorul picturii,
făcându-se trecerea spre cultura Cucuteni. Aşezările au fost delimitate, încă din prima fază, cu
şanţuri, ceea ce dovedeşte caracterul deja eneolitic al acestei culturi. Locuinţele sunt, de regulă,
de suprafaţă, dar se întâlnesc, sporadic, şi locuinţe parţial adâncite în sol. Spre sfârşitul evoluţiei
culturii, pe lângă casele fără o amenajare specială a podelei, apar (la Târgu Frumos, de exemplu)
şi primele locuinţe de mari dimensiuni, cu platforme masive de lut, construite pe trunchiuri de
arbori despicate, ca şi cuptoare mari cu vatra amenajată în acelaşi mod. Acest procedeu de
construcţie va cunoaşte maxima sa dezvoltare în cultura Cucuteni. Alături de uneltele litice
realizate prin cioplire şi şlefuite, apar şi mici ustensile din aramă (ace, împungătoare, cuţitaşe), ca
şi podoabe (mărgele, pandantive). Topoarele şlefuite sunt, în multe cazuri, perforate. Ca materie
primă pentru utilajul cioplit predomină silexul de Prut, cenuşiu-negricios. Aproximativ 5% din
totalul pieselor litice realizate prin cioplire folosesc însă drept materie primă aşa-numitul silex
de platformă prebalcanică, de culoare galben mat, adus de la Dunăre, pe calea schimburilor,
ceea ce dovedeşte că purtătorii culturii Precucuteni au continuat să întreţină legături
permanente cu regiunile de origine, de unde s-au răspândit spre nord.
Eneoliticul dezvoltat (circa 3.750-2.500 î.Chr.). În această etapă, populaţia de pe
teritoriul României a atins un stadiu înalt de civilizaţie, comparabil, în multe aspecte, cu
evoluţia culturală din bazinul răsăritean al Mării Mediterane. Poziţia periferică faţă de
Orientul Apropiat, ca şi pătrunderile unor populaţii răsăritene, au determinat ulterior o
încetinire a ritmului evoluţiei în zona carpatică. Economia eneolitică a cunoscut acum o
puternică dezvoltare. Marea cantitate de oase de animale domestice, numeroasele râşniţe
primitive, cantităţile considerabile de seminţe carbonizate descoperite în unele aşezări, utilajul
litic (lamelar), brăzdarele din corn de cerb pentru plug, amestecul masiv de pleavă în lutuiala
locuinţelor sunt dovezi indubitabile despre amploarea atinsă de cultivarea plantelor şi
creşterea animalelor. Datorită strânselor contacte cu sudul, îndeosebi cu bazinul egeean, care
trecuse deja la epoca bronzului, în spaţiul carpato-dunărean se dezvoltă metalurgia cuprului;
specifice sunt uneltele masive, de tipul topoarelor. De aceea, unii cercetători consideră că de
abia din această etapă s-ar putea vorbi de un adevărat eneolitic carpato-dunărean, dat fiind că
producerea pieselor metalice mari presupune şi folosirea procedeelor de turnare a metalului
în tipare. Evoluţia metalurgiei se vădeşte şi prin apariţia primelor podoabe de aur (Gumelniţa,
Sălcuţa, Ariuşd, Cucuteni, Bodrogkerestúr), ceea ce sugerează, între altele, o ierarhizare
socială mai bine conturată. Producerea ceramicii a atins un nivel tehnologic înalt, folosindu-
se acum, pe scară largă, cuptoarele cu reverberaţie. Aceste cuptoare cu ardere indirectă,
dirijată, aveau camere diferite pentru foc şi pentru coacerea vaselor, între ele aflându-se un
grătar cu perforaţii, care permitea controlul temperaturii. Această inovaţie tehnologică asigura
o ardere omogenă a pastei, vasele fiind foarte rezistente. Procedeele mai complicate de
producere a ceramicii au condus la apariţia specializării unor membri ai societăţii în
practicarea acestui meşteşug. Calitatea superioară a ceramicii a permis producerea unei
categorii pictate, cu înalte valenţe artistice, fapt care conferă eneoliticului României o valoare
universală neegalată. Alte meşteşuguri atestate sunt torsul şi ţesutul, amploarea lor fiind
dovedită de marele număr de fusaiole şi greutăţi de lut ars pentru războiul vertical de ţesut,
descoperite în toate complexele eneoliticului dezvoltat. De asemenea, s-au descoperit vârfuri
63
şi ace de os sau cupru, folosite la împletit şi cusut. Ca urmare a progreselor realizate în

producerea mijloacelor de subzistenţă, asistăm la un remarcabil spor de populaţie, dovedit de
creşterea densităţii aşezărilor şi a numărului de locuinţe în cadrul aşezărilor. Sporul
demografic conduce şi la o relativă suprapopulare, ceea ce a generat probabil, printre altele,
conflicte intertribale, având drept efect fortificarea majorităţii aşezărilor, cu şanţuri, palisade,
iar uneori, şi cu valuri de pământ. În cadrul aşezărilor, locuinţele erau dispuse după un anume
plan, în grupuri, cerc sau şiruri, existând, de regulă, un spaţiu central liber, rezervat unor
activităţi comune ale membrilor ginţii sau tribului. S-au generalizat locuinţele de suprafaţă, în
general destul de spaţioase, unele chiar cu etaj şi cu platforme masive de lut, construite pe
trunchiuri de arbori despicate. În interiorul locuinţelor se aflau una sau mai multe vetre,
uneori chiar şi cuptoare cu semicalotă de uz menajer. În jurul acestora se desfăşura
majoritatea activităţilor casei, fapt dovedit de frecvenţa obiectelor de inventar în aceste
sectoare ale locuinţelor. Pe plan spiritual se remarcă bogata plastică antropomorfă şi
zoomorfă, legată de cultul fertilităţii şi fecundităţii. În cadrul plasticii antropomorfe, pe lângă
statuetele feminine se modelează, din ce în ce mai mult, statuetele masculine, precum şi
simboluri ale perechii divine. De asemenea, divinităţilor eneolitice continuă să li se rezerve
locuri speciale de cult, chiar sanctuare. Înmormântările sunt practicate mai ales în cadrul
necropolelor şi, mai rar, în cadrul aşezărilor. Ritul funerar dominant este cel al înhumaţiei, dar
este practicată şi incineraţia. În zonele vestice, legate de bazinul Dunării Mijlocii (Tiszapolgár,
Suplac), în cadrul necropolelor se sesizează adesea importante deosebiri de ritual, mai ales în
privinţa componenţei şi bogăţiei inventarului. Acest început de ierarhizare socială este
confirmat şi de apariţia unor piese deosebite, probabile simboluri al puterii: „sceptrele” de
piatră, sub forma unor protome (capete) stilizate de animale, îndeosebi cai, precum şi măciuci
cvadrilobate. Asemenea „sceptre” sunt regăsite, ca piese de inventar, în mormintele unei
populaţii de origine răsăriteană – cazul descoperirilor de la Casimcea (jud. Tulcea), Suvorovo
(Republica Moldova), Decea Mureşului (jud. Alba) ş.a. Ca urmare a stabilităţii sporite a vieţii
comunităţilor eneoliticului dezvoltat s-au format, la început, arii culturale vaste, având
caracteristici distincte, continuând, în cea mai mare parte, evoluţia din eneoliticul timpuriu, în
cadrul unor complexe culturale unitare din punctul de vedere al evoluţiei: Boian-Gumelniţa,
Vădastra-Sălcuţa, Precucuteni-Cucuteni, Turdaş-Petreşti, Tisa-Tiszapolgár-Bodrogkeresztúr.
Totuşi, spre sfârşitul perioadei, se constată puternice afluenţe de populaţii din afara spaţiului
carpato-dunărean, în special din est, în grupul Suvorovo, cultura Cernavoda I sau grupul
Decea Mureşului, ceea ce a condus, în final, la transformarea treptată a vechilor civilizaţii
neo-eneolitice în civilizaţii ale epocii bronzului.
Cultura Gumelniţa. Această cultură este numită astfel după o aşezare-tell din
apropierea Olteniţei, cercetată încă din anul 1924. Ea a apărut pe fondul anterior al culturii
Boian. Aria sa de răspândire a cuprins Muntenia, Dobrogea, o mare parte a Bulgariei (cultura
Karanovo VI-Kodjadermen-Varna) şi nord-estul Greciei, până la Marea Egee (aspectul
cultural Dikili Tash), precum şi sudul Moldovei. În ultima zonă, interferenţele cu complexul
Precucuteni III-Cucuteni A au dus la formarea unui aspect aparte, Aldeni-Stoicani-Bolgrad,
întins din Subcarpaţii de Curbură până în bazinul Nistrului, cu aşezările eponime în judeţele
Buzău, Galaţi şi în sudul Republicii Mpldova; în cadrul acestui aspect cultural, elementele
gumelniţene şi cucuteniene se aflau într-un relativ echilibru, cu predominarea celor dintâi. O
altă zonă de interferenţă a fost sesizată la limita vestică, unde apar puternice întrepătrunderi
ale culturilor Gumelniţa şi Sălcuţa, de o parte şi de alta a Oltului, constatându-se chiar
stabilirea unor comunităţi Gumelniţa spre vest, până la cursul Jiului. De la fondul anterior, al
culturii Boian, a fost preluat şi tipul de aşezare-tell, în multe cazuri existând o continuitate de
64
locuire între cele două culturi pe acelaşi loc. Majoritatea tell-urilor se află în preajma Dunării
sau pe afluenţii acesteia: Gumelniţa, Sultana, Căscioarele, Glina, Andolina, Atmageaua
Tătărască, Olteniţa, Chirnogi, Borduşani, Hârşova, Tangâru, Calomfireşti, Teiu. Locuinţele
culturii Gumelniţa erau construite, adeseori, cu platforme masive de lut de formă
rectangulară, uneori şi cu pridvor, ceea ce evidenţiază o certă influenţă egeo-anatoliană.
Modelele de lut ale unor case arată că acestea aveau acoperişul în două ape, iar uneori şi un
fronton ornamental. Se remarcă bogăţia utilajului de silex, îndeosebi topoare masive şi lame
de silex de mari dimensiuni, vorbindu-se chiar de o renaştere a prelucrării acestei materii
prime. Se înmulţesc obiectele de cupru, care apăruseră sporadic în această zonă încă din
vremea culturilor Boian şi Hamangia. O răspândire destul de semnificativă cunosc şi
podoabele de aur, remarcându-se tezaurul de la Sultana, cu pandantive antropomorfe
stilizate. Vasele ceramice sunt, în general, de mari dimensiuni. Elementul specific al ceramicii
îl constituie pictura cu grafit, dar, uneori, se întrebuinţează şi pictura cu roşu. În afară de
pictură, se mai întâlnesc motive incizate, barbotină, proeminenţe şi impresiuni semilunare.
Viaţa spirituală este reprezentată printr-o plastică deosebit de bogată, cu realizări artistice
remarcabile. Se evidenţiază vasele tratate în manieră antropomorfă şi zoomorfă sau statuetele
de os şi marmură. De asemenea, se pare că în aria culturii Gumelniţa au fost create două
forme de vase aparte: askos = vas-burduf sau sub formă de „raţă”; rhyton = vas în formă de
corn; acestea vor cunoaşte o largă şi lungă utilizare în spaţiul egeo-anatolian în perioada
următoare. Dintre descoperirile făcute în aria culturii Gumelniţa, două se remarcă în mod
deosebit, furnizându-ne indicii clare despre nivelul civilizaţiei purtătorilor acestei culturi.
Astfel, la Căscioarele, în stratul gumelniţean care suprapune complexul de cult cu coloane
pictate din faza Boian-Spanţov a fost descoperită macheta de lut a unui templu cu afinităţi
mesopotamiene. La Varna, în aria culturii de pe teritoriul Bulgariei, a fost descoperită o mare
necropolă de înhumaţie, unică prin bogăţia pieselor depuse ca ofrandă, inclusiv numeroase
piese de aur, între cele mai vechi din lume, ca şi prin complexitatea riturilor şi ritualurilor
funerare. Numeroase morminte conţineau vase pictate cu grafit, cu aur, podoabe de aur, iar
în câteva cazuri topoare de cupru având cozi din tablă de aur. S-au găsit şi morminte-cenotaf
conţinând, pe lângă ofrande, măştile de lut ale defuncţilor. Obiceiul depunerii măştilor
funerare va deveni frecvent în epoca bronzului, mai ales în civilizaţia miceniană. Între
morminte existau deosebiri notabile de inventar, ceea ce indică diferenţieri la nivelul
statutului social. Astfel, un mormânt avea 990 obiecte de aur, cu o greutate totală de 1.516 g,
în mormintele găsite până în anul 1978 se descoperiseră peste 2.000 piese de aur,
reprezentând 28 de tipuri, în greutate de circa 5.500 g. Aceste descoperiri obligă la
reconsiderarea globală a concepţiilor despre structura socială şi spirituală a purtătorilor
culturii Gumelniţa, în sensul acceptării existenţei unei societăţi elevate, de tip ierarhizat.
Cultura Gumelniţa a avut două faze mari de evoluţie (A şi B), fiecare cu mai multe etape şi cu
variante regionale; în faza finală, spaţiul culturii Gumelniţa s-a restrâns, datorită pătrunderii,
dinspre stepele nord-pontice, a unei populaţii pastorale (sesizată mai întâi prin mormintele de
tip Suvorovo), care, alături de populaţia locală gumelniţeană, a pus bazele culturii Cernavoda I.
În Dobrogea, în valea Dunării muntene, ca şi în nord-vestul Munteniei, pe actualele teritorii ale
judeţelor Buzău şi Prahova, s-au constatat pătrunderi ale purtătorilor culturii Cucuteni din
etapele finale (aspectul Monteoru, în care se amestecă elemente gumelniţene târzii şi Cernavoda
I). În urma acestor pătrunderi se produc unele fenomene de sinteză, care anunţă eneoliticul
final. Ultimele comunităţi gumelniţene (subfaza B2) s-au retras spre nord, în zona de dealuri şi
în Subcarpaţi, unde au dat naştere unui aspect cultural aparte, Brăteşti (jud. Dâmboviţa).
65
Cultura Sălcuţa. Cultura a fost numită după staţiunea din apropierea com. Pleniţa
(jud. Dolj), unde s-au întreprins cercetări între anii 1916 şi 1920, continuate în anii ‘50. Face
parte dintr-un complex cultural mai larg, împreună cu aspectele Krivodol (Bulgaria) şi
Bubanj, de pe valea Moravei, din Serbia. Spre vest ocupă şi o parte a Banatului, în bazinul
râului Cerna venind în contact cu fondul Vinča târziu (D) şi cu purtătorii culturilor
Tiszapolgár şi Bodrogkeresztúr, originare din bazinul Tisei. Aspectul general al culturii
Sălcuţa este asemănător cu acela al culturii Gumelniţa, fapt care a favorizat puternica lor
întrepătrundere în zona Oltului. Ceea ce conferă individualitate complexului Sălcuţa-
Krivodol-Bubanj este fondul vinčian puternic şi influenţele venite din partea bronzului
timpuriu macedonean şi a culturii helladice din epoca bronzului din Grecia. Aşezările acestei
culturi sunt întărite, aşa cum este cazul staţiunii eponime, fortificată cu şanţ şi val de apărare.
Ornamentarea ceramicii se face atât prin pictură cu grafit, cât şi prin incizie şi încrustare cu
alb şi roşu, ca şi prin aplicarea picturii după ardere. Un rol important joacă şi canelurile, de
tradiţie vinčiană. Evoluţia culturii Sălcuţa cunoaşte patru faze principale (I-IV). Ultima fază
marchează transformări profunde, produse în urma contactului cu elementele stepice
răsăritene, prezente mai ales datorită extinderii, de-a lungul Dunării, a purtătorilor culturii
Cernavoda I. Dinspre vest s-a produs pătrunderea, în aria Sălcuţa, a comunităţilor
Bodrogkeresztúr; această realitate culturală poate fi considerată ca premisă a apariţiei unei noi
culturi, Coţofeni, care va evolua în eneoliticul final.
Cultura Petreşti. Mai este cunoscută şi sub numele de cultura ceramicii pictate
central-transilvănene. Staţiunea eponimă se află lângă Sebeş, jud. Alba. Cultura Petreşti este
răspândită, îndeosebi, în Podişul Transilvaniei. Prima sa fază (A) se formează, pe fondul
anterior al culturii Turdaş, în partea sudică a Transilvaniei şi nord-estul Banatului (grupul
Foeni). Ulterior (în fazele A-B şi B) se extinde spre est şi nord pe valea Mureşului şi a
Târnavelor, atingând zona Clujului. Cultura Petreşti se caracterizează printr-o frumoasă
ceramică pictată bicrom şi tricrom, la început numai cu motive geometrice unghiulare, iar din
fazele A-B şi B şi cu motive spiralice. Originea acestei picturi este încă neclară. Ipoteza
plauzibilă pare să fie cea a preluării acestui decor din complexele culturale anterioare, de tip
Lumea Nouă-Cheile Turzii şi Turdaş, deşi tehnicile picturale diferă în mare măsură. S-a emis
şi ipoteza unor influenţe sau chiar migraţii din aria culturii Dimini din Thessalia, care are o
ceramică pictată foarte asemănătoare cu aceea a culturii Petreşti. Un prim indiciu pentru
susţinerea acestei ipoteze l-ar putea reprezenta definirea grupului Foeni din Banat, ca şi unele
materiale din Serbia, de pe culoarul Vardar-Morava, cel prin care se asigură legătura între
nordul Greciei şi Dunărea sârbească. Începutul culturii Petreşti se paralelizează cu fazele II-
III ale culturii Precucuteni. Contactul dintre cele două culturi a avut loc în sud-estul
Transilvaniei, rezultând aspectul Ariuşd al culturii Cucuteni, care a preluat, probabil, tehnica
pictării ceramicii din cultura Petreşti şi a transmis-o în restul complexului cucutenian. Între
cultura Petreşti şi culturile Gumelniţa şi Sălcuţa au existat numeroase contacte, materializate,
între altele, prin preluarea picturii cu grafit în etapele finale ale culturii Petreşti. Valoarea
deosebită a culturii Petreşti în cadrul eneoliticului României constă în generalizarea tehnicii
picturii de calitate superioară, înainte de arderea vaselor şi în transmiterea acesteia
purtătorilor complexului cultural Ariuşd-Cucuteni-Tripolie. De asemenea, se pare că tot
purtătorii culturii Petreşti au fost cei care au construit primele locuinţe cu platforme masive
de lut pe trunchiuri de arbori despicate, procedeu folosit, ulterior, pe scară largă, în cultura
Cucuteni. Sfârşitul culturii Petreşti se produce într-un moment corespunzător fazei Cucuteni
A-B, datorându-se probabil pătrunderii comunităţilor stepice de origine răsăriteană ale
grupului Decea Mureşului şi apoi a purtătorilor culturii Bodrogkeresztúr.
66
Cultura Tiszapolgár. Este răspândită în răsăritul Ungariei, Vojvodina, sud-estul

Slovaciei, Ucraina transcarpatică, iar la noi în Crişana, nordul şi vestul Banatului; pentru
regiunile noastre a fost numită, de unii cercetători, cultura Româneşti. Ea s-a format pe
fondul anterior al culturii Tisa, receptând şi alte influenţe, printre care şi cele din grupul
Iclod. Aşezările erau situate pe terase joase, având şanţuri de delimitare; locuinţele erau de
suprafaţă. În inventarul acestei culturi apar şi obiecte mari de aramă, cum ar fi securile-
ciocane, precum şi podoabe de aur. Ceramica se caracterizează prin existenţa vaselor cu
picior înalt, prevăzut cu orificii rotunde grupate, ca şi prin decorul de linii în reţea incizate şi
proeminenţe în formă de cioc de pasăre. În ritul funerar, pe lângă înhumaţia în poziţie
chircită se semnalează şi recurgerea la incineraţie. Evoluţia culturii Tiszapolgár cunoaşte două
faze şi se poate paraleliza cu faza Cucuteni A, ca şi cu primele două faze ale culturii Sălcuţa,
cu care intră în contact în sud-estul Banatului.
Cultura Bodrogkeresztúr. Această cultură a preluat denumirea unei necropole din
estul Ungariei; este numită la noi şi Gorneşti; în situl respectiv din jud. Mureş s-a descoperit
un mormânt cu inventar prezentând o sinteză târzie a elementelor Bodrogkeresztúr şi a
elementelor eneolitice din Transilvania. Această cultură continuă evoluţia fondului
Tiszapolgár, dar cu o serie de elemente noi, mai ales Sălcuţa. Comunităţile acestei culturi se
remarcă printr-o mobilitate sporită, cu pătrunderi în ariile culturilor învecinate (Cucuteni A-
B, Sălcuţa III-IV), ajungând până în vestul Olteniei (cimitirul de la Ostrovul Corbului).
Această mobilitate s-ar putea explica şi prin instabilitatea instalată treptat în bazinul Tisei şi în
Transilvania după pătrunderea primelor grupuri de păstori nomazi de origine răsăriteană – de
tip Csongrád-Decea Mureşului, ceea ce a determinat o orientare a economiei spre păstorit. În
cadrul acestei culturi asistăm la o deosebită dezvoltare a metalurgiei cuprului, caracteristice
fiind masivele topoare cu braţele în cruce. S-a considerat chiar că s-ar putea vorbi acum de o
adevărată epocă a cuprului în Transilvania (Kupferzeit). Se remarcă, de asemenea, podoabele
de aur, reprezentând imagini antropomorfe stilizate, cum ar fi cele descoperite în tezaurele de
la Moigrad (jud. Sălaj) şi Oradea (jud. Bihor). În repertoriul ceramic, forma caracteristică o
constituie aşa-numita oală de lapte (Milchtopf), cu două torţi mici trase din buză şi având la
bază mici pastile de lut – element decorativ ce se va folosi frecvent în eneoliticul final,
îndeosebi în cultura Coţofeni. Totuşi, prima fază a culturii nu utiliza încă toartele pastilate,
aşa cum au arătat descoperirile de la Pecica (jud. Arad). O etapă mai evoluată a culturii ar
reprezenta-o descoperirile de la Reci (jud. Covasna), urmate de cele de la Gorneşti şi
Ostrovul Corbului. Până în prezent nu se cunosc multe date despre modul de viaţă al
comunităţilor Bodrogkeresztúr, deoarece nu au fost efectuate săpături de amploare în aşezări,
cu excepţia celei de la Pecica-„Forgaci”. Doar pe baza datelor de la Reci şi Pecica se poate
afirma că se amenajau atât bordeie, cât şi locuinţe de suprafaţă, uneori chiar cu platformă.
Necropolele cercetate au arătat că ritul funerar constă din înhumaţia în poziţie chircită, de
regulă bărbaţii fiind depuşi pe partea dreaptă, iar femeile pe cea stângă, cu capul spre est, într-
o dispunere inversă celei din cultura anterioară, Tiszapolgár. Purtătorii culturii Bodrogkeresztúr
au jucat un rol important în cadrul procesului de unificare culturală care se va desfăşura, în
eneoliticul final, în părţile vestice ale ţării, contribuind la constituirea unei mari sinteze locale
(Sălcuţa IV-Băile Herculane-Cheile Turzii), din care se va naşte cultura Coţofeni.
Grupul cultural Decea Mureşului. Aşezarea eponimă a grupului se află în jud. Alba.
Grupul reprezintă un fenomen alogen, singular în eneoliticul dezvoltat al Transilvaniei. Situl
este o necropolă plană de înhumaţie, cercetată încă din anul 1915, cu schelete întinse pe
spate, cu picioarele uşor chircite, presărate cu mult ocru roşu. Iniţial, s-a considerat că aceasta
ar aparţine purtătorilor fazei târzii a culturii Bodrogkeresztúr, încercându-se chiar extinderea
67
denumirii de cultură Decea Mureşului la toate descoperirile de tip Bodrogkeresztúr din

România. Analiza materialelor din morminte arată clare analogii cu piese din necropola de la
Mariupol din stepele nord-pontice. Aşadar, grupul Decea Mureşului reprezintă o pătrundere
timpurie, prin nordul Carpaţilor, în Câmpia Pannoniei (Csongrád) a unor comunităţi
pastorale nord-pontice, de unde, pe valea Mureşului, au ajuns în Transilvania. Apariţia acestor
comunităţi s-a produs într-un moment care ar corespunde cu sfârşitul culturii Tiszapolgár şi
transformarea ei în cultura Bodrogkeresztúr, nefiind exclus să fi provocat şi expansiunea
purtătorilor acestei culturi spre centrul şi estul Transilvaniei – punând astfel capăt culturii
Petreşti şi aspectului Ariuşd al culturii Cucuteni – ca şi spre Banat şi vestul Olteniei, unde se
vor interfera cu comunităţile culturii Sălcuţa. Apariţia comunităţilor Decea Mureşului şi
Cernavoda I în aria culturii Gumelniţa marchează începutul trecerii către eneoliticul final.
Complexul cultural Cucuteni-Ariuşd-Tripolie. Mai este numit şi complexul
carpato-niprovian, după arealul său de expansiune, dispus în sud-estul Transilvaniei, Moldova
şi Ucraina până la Nipru, care cuprinde circa 350.000 km2. Staţiunile eponime se află în jud.
Covasna (Ariuşd), în jud. Iaşi (Cucuteni) şi în zona Niprului, aproape de Kiev (Tripolie). Cea
mai reprezentativă cultură a eneoliticului românesc a fost descoperită încă din anii 1884-
1885, prin cercetările efectuate de un grup de arheologi amatori în staţiunea eponimă de pe
„Dealul Cetăţuia” (sat Băiceni, com. Cucuteni, jud. Iaşi). Sunt cunoscute până în prezent,
numai pe teritoriul României, circa 2.000 de aşezări cucuteniene, dintre care putem aminti pe
cele de la: Hăbăşeşti, Fedeleşeni, Costeşti şi Valea Lupului (jud. Iaşi); Truşeşti, Corlăteni şi
Drăguşeni (jud. Botoşani); Mihoveni şi Preuţeşti (jud. Suceava); Traian, Izvoare, Frumuşica,
Târpeşti, Ghelăeşti şi Calu (jud. Neamţ); Mărgineni, Poduri şi Târgu Ocna (jud. Bacău) etc.
Geneza complexului cucutenian a stârnit numeroase controverse şi nici astăzi nu este
pe deplin elucidată. Cert este că această cultură apare pe linia Carpaţilor Orientali, în spaţiul
de extensiune al culturii Precucuteni, de la care a preluat numeroase forme de vase şi motive,
în special spiralo-meandrice. În cultura Cucuteni apar elemente noi, precum pictura
policromă, aderentă la suprafaţa vasului, aplicată înainte de ardere şi procedeul de ardere
superioară a ceramicii în cuptoare cu reverberaţie. Aceste elemente se pot explică prin
exercitarea influenţelor gumelniţene, Stoicani-Aldeni şi Petreşti-Ariuşd, care, la rândul lor,
preluaseră impulsuri culturale din lumea egeo-anatoliană, aflată acum în pragul trecerii la
epocii bronzului. Aspectul pe deplin constituit al culturii este marcat de o sinteză cu totul
originală, datorată inventivităţii comunităţilor locale precucuteniene, existând numeroase
elemente de continuitate între cele două culturi. Aşezările acestui complex se află, de cele mai
multe ori, pe promontorii dominante, în apropierea unor bogate surse de apă, fiind apărate în
mod natural din trei părţi prin pante abrupte, iar în sectorul de legătură cu terasa, uşor
accesibil, fiind fortificate printr-un şanţ, dublat uneori de un val înălţat cu palisadă.
Delimitarea spaţiului aşezării, executarea unor ample lucrări pentru săparea şanţurilor şi
ridicarea valurilor sugerează că acum există comunităţi mari, bine închegate şi cu posibilităţi
de coordonare a activităţii respective. În general, se poate observa existenţa unor deosebiri
între unele aşezări mari, situate pe locuri dominante, adevărate acropole, cu un inventar bogat
şi aşezările mai mici, cu un inventar mai sărăcăcios, care par a gravita în jurul celor mari.
Acesta ar putea fi un indiciu asupra tendinţei unor aşezări de a se transforma în centre tribale
sau unional-tribale. În acest sens pledează şi aşezările gigantice descoperite în zona Bugului
(Talianki, Dobrovody, Maidanec), având chiar 2.000-3.000 de locuinţe, dispuse în cercuri
concentrice, având străzi radiale, putând adăposti circa 20.000 locuitori. În cadrul aşezărilor
cucuteniene, locuinţele erau foarte apropiate unele de altele şi dispuse după un plan, ceea ce
indică existenţa unei concepţii unitare de amenajare a spaţiului destinat locuirii. La Hăbăşeşti
68
şi la Petreni, locuinţele erau dispuse în cerc, la Truşeşti în şiruri paralele, iar la Traian pe grupe
de case. De regulă, în centrul aşezării, sau al grupului de locuinţe, se ridica o construcţie de
mari dimensiuni, care putea servi ca loc de adunare şi ca sanctuar pentru ceremonii magico-
religioase. Locuinţele erau aproape exclusiv de suprafaţă, rectangulare, ridicate pe platforme
de lut, cu o substructură de trunchiuri de arbori despicate. Nu este clar dacă aceste platforme
masive erau arse intenţionat – pentru a dobândi consistenţă – sau ardeau odată cu
incendierea locuinţei; există argumente pro şi contra pentru ambele ipoteze; se cunosc însă şi
numeroase locuinţe construite direct pe pământ bătătorit. Uneori platformele erau făcute din
piatră, atunci când acest material se găsea la îndemână, aşa cum este cazul în staţiunea
eponimă pe înălţimea „Cetăţuia”. Pereţii locuinţelor se amenajau din pari şi împletitură de
nuiele lutuite. Locuinţele puteau să aibă una sau mai multe încăperi, iar uneori chiar etaj, aşa
cum sugerează unele machete de locuinţe dar şi observaţiile făcute în timpul săpăturilor. În
interior se găseau vetre şi cuptoare. Rareori apar şi construcţii cu plan circular (Mihoveni, jud.
Suceava; Popudnja, Ucraina), acestea având probabil rol de sanctuar. Amenajarea locuinţelor
fără tavan, prezenţa vetrei la interior sunt cauza probabilă a incendiilor frecvente în aşezările
complexului Cucuteni-Tripolie; distanţa mică dintre locuinţe şi materialul inflamabil al
acoperişului (stuf, paie) contribuiau la propagarea facilă a focului. Inventarul locuinţelor
cuprindea numeroase unelte, arme şi podoabe de piatră, ceramică, os, corn şi cupru, râşniţe şi
zdrobitoare de gresie, statuete şi, mai ales, un mare număr de vase ceramice. Acestea se pot
împărţi în mai multe categorii: de uz comun, mai ales nepictată; fină, pictată şi rar nepictată;
având ca degresant scoică pisată, decorată cu impresiuni de pieptene şi şnur. Această din
urmă categorie a fost considerată, iniţial, specifică numai fazei finale a culturii Cucuteni, dar
ea apare încă de la sfârşitul fazei A şi documentează prezenţa, sporadică la început, a unor
elemente străine, infiltrate dinspre nord şi est în aria complexului Cucuteni-Tripolie. În
categoria obiectelor de cult, apariţiile cele mai numeroase le reprezintă statuetele ceramice
antropomorfe şi zoomorfe, modelate, în general, realist. Pe unele vase sunt redate
schematizat reprezentări antropomorfe şt zoomorfe, pictate sau aplicate. Se cunosc frecvente
vase antropomorfe cu siluete schematizate înlănţuite sub formă de „horă”, temă ce apare în
ceramică încă din ultima fază a culturii Precucuteni; binecunoscut este vasul-suport numit
„Hora de la Frumuşica”. Apar, de asemenea, complexe de cult şi altare, de felul celor
descoperite la Truşeşti, Poduri, Dumeşti, Ghelăieşti, Buznea şi Cucuteni, cu numeroase
statuete antropomorfe şi zoomorfe, piese miniaturale de mobilier (scaune), miniaturi de
construcţii şi alte amenajări. O menţiune aparte merită scaunele miniaturale ceramice având
spătar, pe care se aşează statuete (Lipcani, Poduri). Asemenea piese documentează existenţa
curentă a pieselor de mobilier din lemn, dar au, în primul rând, semnificaţie cultică. Sunt
prezente şi statuete de tip androgin (Mihoveni, Parincea, Drăguşeni), reunind într-o singură
piesă atribute masculine şi feminine, probabil reprezentarea chintesenţei cultului fecundităţii.
În evoluţia culturii Cucuteni au fost deosebite trei faze mari A, A-B, B, având mai
multe subfaze. Aceste etape de evoluţie au fost stabilite atât pe baze stratigrafice, cât şi
tipologico-stilistice, prin studierea ceramicii. Contribuţii esenţiale au adus, în acest sens, Radu
Vulpe şi Vladimir Dumitrescu. Faza Cucuteni A marchează generalizarea ceramicii pictate, în
subfaza A1 sub forma bicromiei cu alb şi roşu şi a motivelor incizate. În ansamblu,
caracteristica principală a fazei Cucuteni A o reprezintă pictarea în întregime a pereţilor
vasului, stil marcat prin „oroarea de spaţiul liber, neîmpodobit” (horror vacui). În subfaza A4
apar, pentru prima dată în Moldova, mai ales în aşezări fortificate, elementele ceramicii
străine, cu amestec de scoică în pastă – categoria „Cucuteni C”. Pe seama primelor
pătrunderi răsăritene ar putea fi pusă şi descoperirea unor „sceptre” de piatră, stilizate în
69
formă de cap de cal (Fedeleşeni). În faza Cucuteni A-B pictura nu mai acoperă toată
suprafaţa, ci se dispune în funcţie de părţile constitutive ale vasului (treimea inferioară,
diametrul maxim sau umărul, treimea superioară – gâtul, buza, interiorul). Stilurile picturale
alfa şi beta, gama şi epsilon se remarcă prin rolul major al culorii negre, în dauna celei albe, ca
şi prin dispariţia motivelor incizate. Acum ceramica de tip „Cucuteni C” apare în toate siturile
(ceramica decorată cu pieptenul – Kammkeramik). Purtătorii acestei ceramici provin, în cea
mai mare parte, din zona de stepă a nordului Mării Negre şi de dincolo de Nipru (Srednîj
Stog). În faza Cucuteni B se ajunge la o pictură rafinată, cu împărţirea metopică a decorului,
realizându-se uneori adevărate tablouri, cu o semnificaţie probabil mitologică. Întreaga
suprafaţă a vasului este acoperită cu un fond roşiatic-gălbui, uneori puternic lustruit, pe care
motivele pictate au margini marcate cu negru sau roşu. Ceramica de tip alogen trece de la
decorul realizat cu pieptenul la decorul realizat prin impresiuni de şnur. Infiltraţia masivă a
purtătorilor culturilor cu ceramica decorată cu pieptenul şi şnurată din stepele nord-pontice va
produce tulburări din ce în ce mai evidente şi în aria culturii Cucuteni-Tripolie, după ce, în aria
culturii Gumelniţa, aceste elemente estice puseseră deja bazele unei noi culturi, Cernavoda I. Se
pare că elementele răsăritene, războinice, se caracterizau printr-o mare mobilitate, ocupându-se
cu creşterea vitelor. Schimbările la nivel climatic sau al culturii materiale vor determina mutaţii
în plan economic, crescând ponderea creşterii vitelor în cadrul culturi Cucuteni. Ca un reflex,
ceramica începe să se îndepărteze tot mai mult de canoanele tradiţionale, atât în ceea ce priveşte
formele, cât mai ales stilurile decorative, predominând motivele geometrice. În aceste condiţii
se petrece sfârşitul culturii Cucuteni; după părerea unor cercetători, are loc doar sfârşitul ciclului
major al evoluţiei sale, după care, în cadrul unor noi sinteze culturale, cum ar fi Gorodsk-
Usatovo şi Horodiştea-Folteşti-Erbiceni, asistăm la mixtura cu elementele culturale aduse de
populaţiile din răsărit. De altfel, acelaşi proces general de stingere a culturilor eneoliticului
dezvoltat şi de apariţie a unor noi culturi ale eneoliticului final se observă în tot spaţiul carpato-
danubian şi în teritoriile învecinate.
Cultura Cernavoda I. Aceasta a înlocuit în Dobrogea cultura Gumelniţa. Pe „Dealul
Sofia”, lângă Cernavoda, între 1955 şi 1959, în patru puncte diferite, aşadar nu suprapuse
stratigrafic, s-au descoperit urmele a trei culturi (Cernavoda I, II şi III), care acoperă faza
finală a eneoliticului dezvoltat, întreaga perioadă a eneoliticului final şi începuturile epocii
bronzului. Aşezarea Cernavoda I ocupa un promontoriu, apărat natural pe trei părţi şi
fortificat cu trei şanţuri de apărare pe latura accesibilă. Cultura Cernavoda I a luat naştere
prin infiltraţia masivă, în Dobrogea şi în Bărăgan, a purtătorilor culturii ceramicii şnurate cu
scoică pisată în pastă. Predilecţia purtătorilor acestei culturi pentru ţinuturile cu caracter
stepic din sudul Basarabiei, din Dobrogea şi, ulterior, pentru Câmpia Munteniei se explică
prin rolul important pe care îl juca creşterea vitelor în economia lor, care avea caracter mixt,
de cultivare a cerealelor şi de creştere a vitelor, probabil datorită persistenţei unei părţi a
vechii populaţii gumelniţene în cadrul nou sinteze. Aportul gumelniţean de observă şi în
caracteristicile habitatului. Locuinţele, în majoritatea cazurilor, sunt de suprafaţă, spaţioase,
având podină de lut, elevaţie pe schelet de lemn şi pereţi lutuiţi. Ritul funerar constă,
îndeosebi, în depunerea defuncţilor în poziţie întinsă şi presărarea de ocru; sunt prezente şi
scheletele chircite şi mormintele tumulare. Cea mai mare necropolă cercetată este cea de la
Brăiliţa, având 125 morminte, cu inventar în circa jumătate din ele (ceramică, piese de silex,
catarame şi amulete de os, podoabe de marmură, scoici şi cupru). Pe parcursul a trei etape,
paralele cu fazele A-B şi B ale culturii Cucuteni, cultura Cernavoda I s-a extins de-a lungul
Dunării, de o parte şi de alta a fluviului, până dincolo de Olt, unde a intrat în contact cu
purtătorii culturii Sălcuţa, faza IV. Căile lor sunt jalonate, printre altele, de cele câteva
70
„sceptre” de piatră stilizate în formă de protome zoomorfe, cum ar fi cel descoperit la

Sălcuţa. În nord-estul Munteniei, elementele Cernavoda I târzii au intrat în contact cu
comunităţi cucuteniene finale (B3), aşa cum s-a constatat în aşezările de caracter mixt de la
Râmnicelu (jud. Brăila), Pietroasele şi Monteoru (jud. Buzău). În eneoliticul final, în aria
culturii Cernavoda I s-au format două culturi parţial contemporane: Cernavoda III (în vest) şi
Cernavoda II-Folteşti (în est).
Eneoliticul final (circa 3.000/2.500-2.000 î.Chr.). Această perioadă se individualizează
prin profunde transformări economice, sociale şi etnice care au restructurat din temelii tabloul
societăţii de până atunci. Ea este desemnată, de cele mai multe ori, în istoriografia românească
mai veche, prin sintagma „perioada de tranziţie de la neolitic la epoca bronzului”. Influenţa din
ce în ce mai puternică a comunităţilor pastorale nomade sau seminomade din stepele nord-
pontice şi nord-caspice în arealul culturilor agricole ale eneoliticului dezvoltat din spaţiul
carpato-dunărean a provocat, în cele din urmă, o instabilitate generală, care a marcat şi viaţa
populaţiei locale sedentare. Aceste mari mişcări de populaţii, care se întind pe parcursul a
aproximativ un mileniu au fost provocate, probabil, atât de cauze economico-sociale, cât şi
climatice. Practicarea cu predilecţie a păstoritului de către populaţiile din stepă a condus, treptat,
la o ierarhizare socială mai strictă decât aceea a comunităţilor agricole, însoţită şi de acumularea
unor bunuri de prestigiu din metal preţios, în posesia conducătorilor.
Caracterul mobil al vieţii pastorale a determinat, probabil, şi accentuarea conflictelor
intertribale pentru controlul păşunilor şi al turmelor. Ocupaţiile războinice şi necesitatea
asigurării păşunilor pentru turmele numeroase au determinat infiltrarea frecventă şi tot mai
consistentă în teritoriile ocupate de populaţiile agricole sedentare. Se pare că această tendinţă
de deplasare spre vest a fost accentuată şi de anumite schimbări climatice, ca urmare a
instaurării unei lungi perioade de secetă, determinând aridizarea unor vaste teritorii ale Asiei
Centrale şi vestice. Drept urmare, pe largi zone ale Europei Răsăritene, sud-estice şi Centrale,
inclusiv în spaţiul intracarpatic se constată producerea unui dezechilibru între principalele
ocupaţii ale comunităţilor agricole (cultivarea pământului şi creşterea animalelor), în sensul
sporirii nete a importanţei păstoritului. Această situaţie se reflectă în complexele arheologice
ale epocii. Aşezările prezintă un caracter instabil, materializat în straturi subţiri de locuire, cu
etape de ocupare scurte, amenajări sumare; forma de locuinţă preferată este bordeiul.
Uneltele şi armele litice şi din metal reflectă trăsăturile unei perioade de tranziţie. Pe
lângă tipurile mai vechi de unelte de piatră, şlefuite şi cioplite, tipice eneoliticului dezvoltat,
apar unele tipuri noi, precum topoarele-ciocan perforate, confecţionate din roci foarte dure
(granit, bazalt, nefrit); topoarele masive de silex, şlefuite integral sau doar în porţiunea
tăişului; topoarele naviforme de luptă (au în profil forma unei bărci); cuţitele curbe de gresie
sau de silex, realizate prin cioplire şi retuşare integrală în suprafaţă. Aceste tipuri au continuat
să existe şi în epoca bronzului. Metalurgia decade; proporţia pieselor de cupru a scăzut
considerabil în toate culturile eneoliticului final, probabil datorită imposibilităţii de a se mai
asigura un flux continuu al exploatării miniere şi al prelucrării minereurilor. Pe de altă parte,
opţiunea de utilizare predilectă a artefactelor litice revine; perfecţionarea tehnicilor de
prelucrare procura unelte şi arme eficiente, care puteau înlocui pe cele din metal. Creşterea
durităţii aramei se obţinea prin combinarea cu arsenul; unii istorici folosesc chiar termenul de
perioadă a bronzului arsenizat; combinaţia nu era stabilă, astfel că în epoca bronzului s-a
renunţat la acest procedeu. Folosirea cuprului arsenizat marchează tranziţia de la metalurgia
aramei la cea propriu-zisă a bronzului.
Pe plan social, odată cu creşterea importanţei păstoritului, a crescut şi mai mult rolul
bărbatului, astfel că familiile gentilice au devenit treptat patriarhale, aşa cum se atestă clar în
71
epoca bronzului. Această restructurare socială se reflectă şi în reprezentările plastice; statuetele

feminine, legate de vechiul cult al fertilităţii, devin mai rare, impunându-se reprezentările
masculine şi cele abstracte de tip simbolistic-solar. În acelaşi sens par să pledeze şi unele
morminte duble sau triple din această perioadă, sugerând sacrificarea unor membri ai familiei la
moartea conducătorului acesteia. Cimitirele sunt plane sau tumulare; ritul funerar care a
cunoscut acum o răspândire largă este cel al înhumării în poziţie chircită (pe spate sau pe o
parte), cu utilizarea ocrului roşu, simbolizând sângele, viaţa veşnică. Acestea sunt elemente
specifice triburilor pastorale din stepele nord-pontice, care le-au răspândit, în migraţiile lor, pe
spaţii întinse. De asemenea, în acest timp apar pe teritoriul României primele mari necropole de
incineraţie, rit care se va impune treptat la o mare parte din culturile epocii bronzului.
Din punct de vedere cronologic, această perioadă nu a început pretutindeni în acelaşi
timp şi nu a avut aceeaşi durată, nici chiar pe teritorii învecinate. Aşadar, sintagma „perioadă
de trecere de la eneolitic la epoca bronzului” poate fi aplicată pentru fiecare regiune numai în
limite cronologice locale. Pe teritoriul României, trecerea la epoca bronzului s-a produs
relativ târziu faţă de civilizaţiile egeo-anatoliene, dar aproximativ simultan în raport cu
regiunile Europei răsăritene şi puţin înainte faţă de Europa Centrală şi Vestică, mai ales în
ceea ce priveşte regiunile de la Dunărea de Jos, legate direct de zonele egeo-balcanice.
Culturile acestei perioade au luat naştere prin sinteza dintre elementele vechilor culturi
eneolitice şi elementele migratoare de origine răsăriteană. Ceea ce conferă individualitate
culturilor eneoliticului final sunt, pe de o parte, direcţiile şi momentele diferite de pătrundere
a elementelor alogene, iar pe de altă parte, fondurile culturale locale pe care acestea s-au
suprapus, fonduri care şi-au transmis o parte însemnată de elemente în noile sinteze culturale.
Eneoliticul final se remarcă printr-o serie de confruntări între fondurile culturale şi etnice,
îndeosebi de origine locală şi nord-pontică. Asupra acestora se vor exercita în permanenţă şi
puternice influenţe sudice, din lumea bronzului helladico-egeo-anatolian. Regiunile din vestul
ţării au mai cunoscut şi iradieri etno-culturale dinspre Europa Centrală, manifestate atât sub
forma unor prezenţe directe, cât şi sub forma unor influenţe. Ariile de răspândire ale
culturilor nu cunosc, în general, o prea mare stabilitate, având loc frecvente întrepătrunderi.
Această situaţie de instabilitate etno-culturală s-a extins parţial şi asupra perioadei timpurii a
epocii bronzului. Astfel, multe dintre aspectele şi culturile de la sfârşitul eneoliticului final şi-
au continuat evoluţia şi în bronzul timpuriu.
Indo-europenizarea. Rezultatul final al acestui proces istoric frământat îl reprezintă
indo-europenizarea. Mişcările de populaţii de la sfârşitul eneoliticului au produs în întreaga
Europă şi pe o însemnată parte a Asiei o adevărată amalgamare din punct de vedere etnic şi
lingvistic, punându-se bazele popoarelor de tip indo-european, menţionate ulterior de
izvoarele antice scrise. Acestea sunt indienii, medo-perşii, hittiţii, cimerienii, sciţii, sarmaţii,
balto-slavii, tracii, illirii, elenii, italicii, iberii, celţii, germanii. Aceste popoare prezintă o serie
de elemente de înrudire din punct de vedere lingvistic, etnografic, folcloric, mitologic, astfel
că sunt încadrate într-o mare familie etno-lingvistică. Numele de indo-europeni este o
denumire convenţională, dată după aria de răspândire a acestor popoare, din India până la
Oceanul Atlantic. În legătură cu naşterea acestor popoare s-au exprimat puncte de vedere
complet diferite. Majoritatea arheologilor şi preistoricienilor adoptă punctul de vedere
sintetizat cel mai bine de cercetătoarea americană de origine lituaniană Marija Gimbutas,
potrivit căruia deplasarea proto-indoeuropenilor ar fi pornit, în diferite direcţii, din regiunile
Asiei Centrale, urmele lor fiind materializate în înmormântările tumulare cu ocru. Aceşti
proto-indo-europeni s-ar fi amestecat apoi cu diferite populaţii locale, rezultând, astfel,
popoare indo-europene înrudite. Conform altui punct de vedere, susţinut mai ales de
72
folclorişti şi etnografi, patria iniţială (Urheimat) a indo-europenilor (indo-germani sau arieni)

s-ar fi aflat în Europa Centrală sau Nordică, de unde s-ar fi produs apoi expansiunea spre est
şi sud. Pe de altă parte, majoritatea lingviştilor, pornind de la existenţa unor cuvinte comune
legate de vechi îndeletniciri, în toate limbile indo-europene, susţin că populaţia indo-
europeană ar fi existat chiar de la sfârşitul paleoliticului sau începutul neoliticului pe întreaga
arie în care este atestată ulterior de izvoarele scrise; la sfârşitul eneoliticului ar fi avut loc doar
amestecuri între populaţii aparţinând aceleiaşi mari familii indo-europene.
Indiferent de punctul de vedere pe care îl adoptăm în conformitate cu datele furnizate
de cercetarea arheologică, nu se poate contesta că în eneoliticul final au loc mari mişcări de
populaţii şi schimbări de ordin cultural, ceea ce implică şi schimbări de ordin etnic. Nu se
poate nega că acum au avut loc procese de etnogeneză, chiar dacă acestea s-ar fi produs doar
în cadrul unei vechi mase de populaţii indo-europene, aşa cum, mai târziu, romanizarea unor
populaţii din Europa şi naşterea popoarelor romanice s-a petrecut tot între elemente etnice
de origine indo-europeană.
Constatăm în mod cert faptul că în aria culturală a ceramicii pictate sud-est europene
din eneoliticul dezvoltat, care includea şi teritoriul românesc, a luat naştere acum marele
neam al tracilor, considerat ulterior de Herodot drept cel mai numeros din lume, după cel al
inzilor; din masa tracică s-a desprins ramura nordică a geto-dacilor care, prin procesul
romanizării, stă la baza etnogenezei româneşti. Odată cu formarea neamului tracic, prin
procesul indo-europenizării, de acum circa patru milenii, putem urmări în istoria românească
evoluţia neîntreruptă a elementului autohton în spaţiul carpato-dunăreano-pontic prin filiera
traci – geto-daci – daco-romani – români. Această realitate istorică face din români,
asemenea grecilor şi albanezilor, unul dintre cele mai vechi popoare ale Europei.
Cultura Horodiştea-Erbiceni. Este numită astfel după o localitate din nordul
Moldovei, pe Prut, în jud. Botoşani, iar cealaltă în apropiere de Iaşi. În ambele situri s-au
descoperit urme de locuire care indică o lungă durată, cu mai multe faze şi etape, acoperind
întreaga evoluţie a eneoliticului final din zona Moldovei de nord şi centrale, dintre Carpaţi şi
Prut. În etapele târzii se constată o extindere şi în zona dintre Carpaţi şi Siret, precum şi la
nord de Prut, spre Nistrul superior, în zona controlată de purtătorii culturii amforelor sferice.
Cultura Horodiştea-Erbiceni are în partea nordică multe corespondenţe cu grupul Gorodsk
(Nistrul superior), iar spre sud cu grupul Usatovo (stepele nord-pontice, sudul Moldovei).
Cultura Horodiştea-Erbiceni îşi are originea în fondul cultural al ultimelor subfaze
cucuteniene (Cucuteni B2-3), la care se adaugă succesiv elemente răsăritene. Acest lucru este
dovedit de menţinerea, în complexele noii culturi, a ceramicii de tradiţie cucuteniană, inclusiv
pictată, mai ales cu motive liniare geometrice, alături de o ceramică bogat decorată cu şnurul
şi în tehnica inciziei. În faza veche, motivele decorative amintesc pregnant de cele
cucuteniene, iar în faza mai nouă se manifestă cu putere stilul geometric. O formă de vas
tipică acestei culturi o reprezintă aşa-numitele opaiţe („cădelniţe”), având un căpăcel cilindric
pe gura foarte îngustă. Tot o creaţie originală a purtătorilor acestei culturi este şi tipul de idol
cu gâtul încovoiat. Cercetările mai noi au relevat că purtătorii culturii Horodiştea-Erbiceni nu
aveau o economie pregnant pastorală, cum s-a crezut mult timp, ci mixtă, agro-pastorală.
Această realitate este vădită şi de aşezări, uneori fortificate şi cu mai multe niveluri de
depunere. Locuinţele continuă, în parte, tradiţiile cucuteniene: ele au platforme de lut şi
pereţi din schelet de lemn lutuit. Apar acum şi locuinţe mai modeste, de tipul unor colibe de
suprafaţă sau semibordeie. Unealta caracteristică acestei culturi este toporul de silex, parţial
şlefuit (la nivelul tăişului). Utilizarea frecventă a acestor unelte suplinea absenţa topoarelor de
cupru. Ritualul funerar constă din amenajarea mormintelor plane (şi nu tumulare, ca la
73
populaţiile nomade), cu depunerea defunctului în poziţie chircită; ca elemente de inventar se

întâlnesc vasele ceramice tipice acestei culturi, îndeosebi pictate. Spre sfârşitul ei, cultura
Horodiştea-Erbiceni va forma, în urma unor pătrunderi ale culturii învecinate din sud,
Folteşti-Cernavoda II, complexul cultural Horodiştea-Folteşti.
Cultura amforelor sferice. Aceasta este numită astfel după tipul caracteristic de vas:
oala cu corpul globular. Mai este cunoscută şi sub numele de cultura mormintelor în ciste sau
cutii de piatră, după specificul ritului şi ritualului funerar. Consecinţă a ocupaţiei principale a
purtătorilor ei, păstoritul, această cultură are o arie imensă de răspândire, din centrul
Germaniei până pe Bug, cuprinzând o mare parte a teritoriilor ocupate anterior de cultura
ceramicii liniare şi apoi de cea a paharelor în formă de pâlnie (TBK = Trichterbecherkultur). În
ţara noastră cultura amforelor sferice pătrunde în nordul Moldovei dinspre sudul Poloniei şi
din Ucraina subcarpatică (Volânia-Podolia). Ea este documentată (până spre Piatra Neamţ)
prin morminte izolate, descoperite la Suceava, Preuţeşti, Dolheştii Mari şi Piatra Neamţ.
Aşezările, de tip sezonier, au constat din simple colibe, care au lăsat urme cu totul sporadice,
greu sesizabile, cum ar fi cele cercetate în zona oraşului Suceava (Şcheia, Parcul Cetăţii). Aşa
cum au arătat descoperirile de la Dolheştii Mari (jud Suceava), cultura amforelor sferice este
suprapusă în nord-vestul Moldovei de faza târzie a complexului Horodiştea-Folteşti, care s-a
extins şi în această zonă. Pe de altă parte, descoperirile din necropola cu peste o sută de
morminte de incineraţie de la Suceava-„Parcul Cetăţii” au arătat că un aspect al cultuni
Horodiştea-Gorodsk s-a combinat aici cu fondul anterior al culturii amforelor sferice, dând
naştere unui nou aspect cultural numit Suceava. Influenţa culturii amforelor sferice s-a făcut
resimţită în bronzul timpuriu şi la începutul celui mijlociu din părţile răsăritene ale României,
unde întâlnim morminte în ciste (aria culturilor Glina, Monteoru şi Costişa).
Cultura Folteşti-Cernavoda II. Cultura s-a format probabil, într-o primă etapa, în sudul
Moldovei şi nord-estul Munteniei, aşa cum sugerează cercetările făcute la Stoicani şi Folteşti,
extinzându-se apoi în Dobrogea şi în estul Munteniei, unde a ocupat parţial arealul culturii
Cernavoda III. A luat naştere pe fondul culturii Cernavoda I, prin asimilarea unor elemente locale
de tradiţie gumelniţeană, cucuteniană, ca şi a unor influenţe sudice egeo-anatoliene. Caracteristica
pnncipală a ceramicii culturii Folteşti-Cernavoda II o constituie dispariţia scoicii pisate din pastă,
ca şi rara utilizare a decorului şnurat. Pentru realizarea decorului se recurge, în schimb, la şirurile
de crestături şi la brâiele crestate fin. Prin aspectul său, cultura Folteşti-Cernavoda II se apropie
destul de mult de cultura Horodiştea-Erbiceni, cu care a format un vast complex cultural
(Horodiştea-Folteşti), care continuă şi la începutul epocii bronzului. În această etapă finală
(Folteşti II-III) se constată, în sud-vestul Moldovei, o serie de întrepătrunderi cu o altă cultură,
Glina, din bronzul timpuriu. Sfârşitul complexului Horodiştea-Folteşti este pus în legătură, pe de
o parte, cu pătrunderea pe teritoriul Moldovei, la începutul epocii bronzului, a unor noi valuri de
populaţie pastorală nord-pontică, grupul mormintelor tumulare cu ocru în groapă simplă
(Iamnaja), iar pe de altă parte cu fenomenul extinderii treptate a culturii Monteoru din nord-estul
Munteniei şi a culturii Costişa-Komarov dinspre nord.
Cultura Cernavoda III. Este continuatoarea directă a culturii Cernavoda I; spre deosebire
de aceasta, aria sa de răspândire s-a restrâns, treptat, la jumătatea vestică a Munteniei, îndeosebi în
zonele de câmpie, şi la sudul Olteniei – aici dând naştere aspectului Celei. Iniţial ea a ocupat şi zona
Dunării de Jos, dovadă fiind marea aşezare din staţiunea eponimă, întinsă pe o suprafaţă de circa 1,5
ha pe platoul Dealului Sofia, având un strat cultural gros de l,5-2 m. În cultura Cernavoda III,
ceramica vădeşte prezenţa fondului Cernavoda I, a tradiţiilor târzii ale culturilor Gumelniţa şi Sălcuţa
– retrase acum în nordul Munteniei şi Olteniei, ca şi a impulsurilor puternice venite din bronzul
timpuriu egeo-helladic (Troia I târzie). Caracteristice pentru ceramica Cernavoda III sunt, în acest
74
sens, torţile tubulare, brâiele în relief şi decorul canelat, la care se adaugă menţinerea scoicii pisate în
pastă, moştenită de la cultura Cernavoda I. Ocupaţia principală a purtătorilor culturii Cernavoda III
era creşterea vitelor, remarcându-se marele număr de oase de cai descoperite în unele aşezări. Acest
fapt ar putea fi un argument pentru caracterul indo-european al purtătorilor acestei culturi, fiind
aceptată ideea după care generalizarea creşterii şi utilizării cailor este legată de populaţiile indo-
europene de stepă. În consens cu caracterul economiei lor, purtătorii culturii Cernavoda III au
cunoscut o mare mobilitate, contribuind, la începutul eneoliticului final, la procesul de uniformizare
culturală care cuprinde întreg bazinul Dunării, din Slovacia şi vestul Ungariei – aspectul Boleráz –
până în Dobrogea şi Munţii Balcani. Ulterior, această imensă unitate culturală, cu puternică
amprentă sudică, se fărâmiţează datorită presiunii altor grupuri culturale. Teritoriul dobrogean şi
estul Munteniei sunt ocupate de purtătorii culturii Folteşti-Cenavoda II, coborâţi din sudul
Moldovei. Spaţiul central-vestic al României este ocupat de cultura Coţofeni; în bazinul Dunării
Mijlocii, aspectul Boleráz continuă prin cultura Baden.
Aspectul cultural Celei. Comunităţile Cernavoda III şi-au restrâns aria în sudul Olteniei şi
nord-vestul Bulgariei, unde au format aspectul cultural Celei. În staţiunea eponimă, purtătorii
grupului Celei aveau o aşezare de tip tell; într-o locuinţă de aici (datată radiometric la circa 2.275
î.Chr.) s-au păstrat, pe o laviţă, resturile unei cuverturi de in, aceasta fiind, alături de rogojina din
aşezarea gumelniţeană de la Drăgăneşti-Olt, cea mai veche ţesătură păstrată pe teritoriul României.
Purtătorii aspectului cultural Celei au fost asimilaţi de purtătorii culturii Coţofeni care, având o mare
forţă de expansiune, au uniformizat aspectul culturii materiale din jumătatea vestică a ţării. În fosta
arie a grupului Celei se va forma o variantă locală a culturii Coţofeni.
Cultura Coţofeni. Aceasta îşi trage numele de la o localitate din jud. Dolj. Reprezintă
expresia cea mai evidentă a revitalizării fondului local la sfârşitul eneoliticului şi începutul
epocii bronzului. Acest fond local, supus la un moment dat unor presiuni convergente
dinspre răsărit, sud şi apus, a asimilat unele dintre aceste influenţe, găsind o nouă formă de
exprimare culturală. Cultura Coţofeni a luat naştere, pe o parte, din aria fostelor culturi ale
eneoliticului dezvoltat, cu participarea unor elemente gumelniţene târzii, împinse tot mai mult
spre nord şi vest de expansiunea culturilor Cernavoda I şi Cernavoda III. Din amestecul
celor patru culturi ale eneoliticului dezvoltat a luat naştere un orizont cultural cunoscut sub
numele de Sălcuţa IV-Băile Herculane-Cheile Turzii. Sub influenţa unor impulsuri din zona
bronzului egeean, acest orizont timpuriu a dobândit caracteristicile de bază ale culturii
Coţofeni, care a cuprins Oltenia, vestul Munteniei, Transilvania şi o parte a Banatului. În
evoluţia sa, ea a cunoscut trei faze principale şi mai multe variante locale: olteană, bănăţeană,
transilvăneană, în funcţie de diferitele influenţe culturale pe care le-a receptat. Purtătorii
acestei culturi s-au adaptat la locuirea şi exploatarea economică a regiunilor cu variate forme
de relief, având aşezări de lungă durată, fortificate, simple sălaşe sezoniere sau ocupând
peşterile. Diversificarea ocupaţiilor legate de subzistenţă este exprimată de dovezile practicării
păstoritul, dar şi a cultivării plantelor. Controlând zonele bogate în minereu din vestul ţării,
purtătorii culturii Coţofeni au practicat metalurgia cuprului arsenizat. Ceramica, extrem de
variată ca forme, are un decor specific realizat în tehnica împunsăturilor succesive şi prin
aplicarea unor pastile sub forma boabelor de linte, ultimul procedeu sugerând imitarea
probabilă a şirurilor de nituri de la vasele de metal din bronzul egeo-anatolian. În privinţa
ritului funerar, în aria culturii Coţofeni se cunosc, pe lângă practica înhumării în morminte
plane sau tumulare, unele cazuri de utilizare a incineraţiei. Sfârşitul culturii Coţofeni se
plasează în bronzul timpuriu, fiind determinat de o nouă expansiune convergentă dinspre est
şi vest: pătrunderea purtătorilor culturii Glina dinspre Muntenia şi sud-estul Transilvaniei şi a
purtătorilor unui curent cultural din Europa Centrală, caracterizat prin utilizarea ceramicii cu
75
aspect exterior de scoarţă de arbore (ceramică decorată cu măturica = Besenstrichkeramik).

Cultura Coţofeni a jucat, în părţile vestice ale spaţiului românesc, un rol important în
formarea populaţiei tracice, după cum în răsărit acest rol l-au îndeplinit purtătorii
complexului cultural Horodiştea-Folteşti-Cernavoda.
Cultura Baden. Este numită astfel după descoperirile efectuate într-o peşteră situată
la sud de Viena. A cunoscut o mare arie de răspândire, din Cehia, Slovacia şi Austria de Jos
până în vestul ţării noastre şi din sudul Poloniei până în nordul Serbiei şi Croaţiei. Pe
teritoriul României, cultura Baden este atestată în zonele de câmpie din Crişana şi Banat, în
peste 30 de puncte; spre est se învecinează cu cultura Coţofeni. Originea sa, controversată
încă, pare a se afla în bazinul Dunării Mijlocii, unde, în perioada eneolitică târzie s-au
manifestat influenţe nord-vestice, răsăritene şi, mai ales, sud-estice, cu analogii până în
Anatolia; a rezultat, astfel, o mixtură culturală, fapt relevat de conţinutul culturii. Puternica
influenţă sudică se vădeşte clar în utilizarea predilectă a canelurilor în decorarea ceramicii.
Aşezările culturii Baden ocupă terenuri cu relief variat, fiind atât fortificate cât şi deschise, în
general cu o durată scurtă de evoluţie. Din punct de vedere economic, purtătorii culturii
Baden aveau o economie de caracter mixt, ocupându-se cu agricultura şi cu creşterea vitelor;
se pare că ultima îndeletnicire predomina. Modelele de lut ale unor care cu două roţi arată
folosirea animalelor de tracţiune. Din punctul de vedere al ritului funerar, întâlnim atât
înhumaţia, cât şi incineraţia, ambele cu ritualuri extrem de diferite, denotând caracterul
eterogen al comunităţilor care formau această cultură. Prezenţa ritului incineraţiei, adesea cu
depunerea resturilor cremate în urne, pare să anunţe pătrunderea în zonă a culturii
câmpurilor de urne, care va deveni specifică pentru epoca bronzului din Europa Centrală,
afectând şi jumătatea vestică a ţării noastre (Vatina, Gârla Mare, Otomani, Suciu de Sus).
Cultura Kostolac. Denumită astfel după o staţiune din nord-estul Serbiei. S-a format în
această zonă pe fondul variantei sudice a culturii Baden, dar şi cu influenţe ale bronzului
macedonean. În ţara noastră se răspândeşte doar în sudul Banatului (Moldova Veche, Dubova,
Ostrovul Corbului), unde intră în contact cu cultura Coţofeni, contribuind la formarea unei
variante bănăţene a acesteia. Influenţele sale se resimt mult mai la nord, chiar până în centrul
Transilvaniei. Caracteristice pentru cultura Kostolac sunt vasele ornamentate cu împunsături
punctiforme şi încrustate cu alb, decor ce denotă o clară influenţă a bronzului timpuriu
macedonean. Ritul funerar recurge atât la înhumaţie, cât şi la incineraţie. Sfârşitul culturii Kostolac
se plasează în bronzul timpuriu, fiind treptat asimilată de purtătorii culturii Vučedol.
76
REPERE CRONOLOGICE
Circa 1.500.000/1.000.000 BP ● Primele dovezi ale prezenţei omului pe teritoriul României.

Circa 120.000 BP ● Paleoliticul inferior.
Circa 120.000-32.000 BP ● Paleoliticul mijlociu.
Circa 36.000-34.000 BP ● Cea mai veche atestare a omului modern (Homo spaiens sapiens) în
Europa (Steierdorf-„Peştera cu Oase”).
Circa 32.000-13.000 BP ● Paleoliticul superior.
Circa 13000-10.000 BP ● Epipaleoliticul.
Circa 10.000-8.500 BP ● Mezoliticul.
Circa 6.600/6.500-5.500 î.Chr. ● Neoliticul timpuriu.
Circa 5.500-5.000 î.Chr. ● Neoliticul târziu (dezvoltat).
Circa 5.000-4.500 î.Chr. ● Eneoliticul timpuriu.
Circa 4.500-3.800/3.700 î.Chr. ● Eneoliticul târziu.
Circa 3.800/3.700-3.500 î.Chr. ● Perioadă de „tranziţie” eneolitic-bronz.
Circa 3.500-2.300/2.200 î.Chr. ● Epoca bronzului, perioada timpurie.
Circa 2.300/2.200-1.500 î.Chr. ● Epoca bronzului, perioada mijlocie.
Circa 1.500-1.200/1150 î.Chr. ● Epoca bronzului, perioada târzie.
Circa 1.200/1.150-850/800 î.Chr. ● Prima epocă a fierului (Hallstatt), perioada timpurie (Ha A şi
B).
Circa 850/800-650 î.Chr. ● Prima epocă a fierului (Hallstatt), perioada mijlocie.
Circa 650-450/400 ● Prima epocă a fierului (Hallsratt), perioada târzie.
Circa 450/400-începutul sec. al III-lea î.Chr. ● A doua epocă a fierului (Latène), perioada timpurie.
Circa începutul sec. al III-lea – mijlocul sec. al II-lea î.Chr. ● A doua epocă a fierului
(Latène), perioada mijlocie.
Circa mijlocul sec. al II-lea – începutul sec. al II-lea d.Chr. (106 d.Chr.) ● A doua
epocă a fierului (Latène), perioada târzie.
Circa 514/513 î.Chr. ● Campania regelui Darius împotriva sciţilor.
Circa 480-470 î.Chr. ● Constituirea Regatului tracilor odrysi (în timpul domniei regelui Teres I).
Probabil puţin înainte de 450 î.Chr. ● Călătoria lui Herodot la Olbia.
În intervalul 450-430 î.Chr. ● Conflictul dintre sciţi şi tracii odrysi (Oktamasades/Sitalkes).
429 î.Chr. ● Expediţia lui Sitalkes în Macedonia.
424 î.Chr. ● Moartea regelui odrys Sitalkes în lupta contra triballilor.
359-336 î.Chr. ● Domnia regelui macedonean Filip II.
340/339 î.Chr. ● Expediţia lui Filip II la gurile Dunării.
336-323 î.Chr. ● Domnia lui Alexandru cel Mare.
335 î.Chr. ● Expediţia lui Alexandru contra triballilor şi a geţilor.
236
281 î.Chr. ● Lysimach, strateg 323 î.Chr., apoi (post 301 î.Chr.) rege al Traciei.
301-290 î.Chr. ● Conflictul dintre Lysimach şi Dromichaites.
Puţin după 279 î.Chr. ● Întemeierea Regatului celtic din Tylis.
Sec. al IV-lea – circa 175 î.Chr. ● Celţii în spaţiul carpato-dunărean.
Circa 200 î.Chr. – sec. I d.Chr. ● Bastarnii în Moldova.
121-63 î.Chr. ● Domnia lui Mithridates Vl Eupator, regele Pontului.
Circa 82-44 î.Chr. ● Domnia regelui geto-dac Burebista.
9 august 48 î.Chr. ● Confruntarea dintre Caesar şi Pompei (lupta de la Pharsalos).
15 martie 44 î.Chr. ● Moartea lui Caesar.
27 î.Chr.-14 d.Chr. ● Domnia împăratului Augustus.
6 d.Chr. ● A. Caecina Severus, primul guvernator cunoscut al Moesiei.
12 d.Chr. ● Geţii nord-dunăreni asediază cetatea Aegyssus, apărată de odrisi. Intervenţia
romanilor conduşi de prefectul Vestalis restabileşte situaţia; prima atestare a unei
praefectura (?) Ripae Thraciae).
14-37 d.Chr. ● Domnia împăratului Tiberius.
15 d.Chr. ● Garnizoana odrisă de la Troesmis, atacată de geţi, este salvată de guvernatorul
Moesiei, L. Pomponius Flaccus.
După 20 d.Chr. ● Sarmaţii iazigi părăsesc stepele nord-pontice şi se aşează în Câmpia Tisei;
în locul lor vin roxolanii. Încep infiltrările sarmale în spaţiul dacic.
37-41 d.Chr. ● Domnia împăratului Caligula.
41-54 d.Chr. ● Domnia împăratului Claudius.
46 d.Chr. ● Thracia devine provincie romană.
47-50 d.Chr. ● C. Terentius Tullius Geminus guvernator al Moesiei.
54-68 d.Chr. ● Domnia împăratului Nero.
50-56 d.Chr. ● Horothesia histriană menţionează alţi doi praefecti (?) ripae Thraciae) : Asiaticus
şi Arruntius Flamma.
55-66 d.Chr. ● Guvernarea lui Ti. Plautius Silvanus Aelianus în Moesia. Amplă acţiune diplomatică
şi demonstraţii militare. 100.000 de transdanubieni sunt aşezaţi la sud de Dunăre.
69-79 d.Chr. ● Domnia împăratului Vespasian.
68-69 d.Chr. ● Atacuri ale dacilor în sudul Dunării. Guvernatorul C. Fonteius Agrippa cade
în cursul acestor lupte.
După 69 d.Chr. ● Anexarea Dobrogei la provincia Moesia (redactio in formam provinciae).
Guvernarea lui Rubrius Gallus. Primele trupe auxiliare pe Dunăre. Ample lucrări de
fortificare. Classis Flavia Moesica pe Dunăre şi Classis Pontica pe litoral.
79-81 d.Chr. ● Domnia împăratului Titus.
81-96 d.Chr. ● Domnia împăratului Domitianus.
85 d.Chr. ● Dacii atacă Moesia. Război daco-roman. Moare în luptă guvernatorul Oppius Sabinus.
86 d.Chr. ● Reorganizare administrativă: apar provinciile Moesia Superior şi Moesia Inferior, în cea din
urmă este inclusă şi Dobrogea. În Moesia Inferior acţionează două legiuni (V Macedonica la
Oescus şi I Italica la Novae), precum şi un important număr de trupe auxiliare.Împăratul
Domitian la Dunăre. Probabil acum este inclus în imperiu şi oraşul Tyras.
87 d.Chr. ● Atacul roman la nord de Dunăre se termină dezastruos; moartea lui Cornelius Fuscus.
88 d.Chr. ● Victoria lui Tettius Iulianus la Tapae.
89 d.Chr. ● Pacea cu Decebal; Dacia devine regat clientelar Romei.
96-98 d.Chr. ● Domnia împăratului Nerva.
98-117 d.Chr. ● Domnia împăratului Traian. Intensă colonizare romană. Tomis depăşeşte în
dezvoltare celelalte cetăţi. Influenţe romane vizibile în oraşele greceşti. Avânt
237
economic. Apare comunitatea oraşelor greceşti de pe litoral koinon ton Hellenon (Histria,
Tomis, Dionysopolis, Odessos, temporar şi Messembria) – cu centrul la Tomis. Aceasta se
numeşte Pentapolis (temporar Hexapolis) şi are în frunte un pontarh. Manifestări de
loialitate politică şi cultul imperial.
99 d.Chr. ● Ample mişcări de trupe, pregătiri pentru războiul cu dacii.
100 d.Chr. ● Guvernatorul M. Laberius Maximus stabileşte hotarele teritoriului histrian (horothesia).
101-102 d.Chr. ● Primul război dacic al lui Traian. Atacul dacilor şi al aliaţilor lor (sarmaţi,
germanici) la sud de Dunăre, pe timp de iarnă, eşuează. Victorii romane pe locurile
viitoarelor aşezări Nicopolis ad Istrum şi Tropaeum Traiani.
102 d.Chr. ● Campania armatei romane din Moesia Inferior la nordul Dunării. Pacea cu dacii.
Teritorii de la nord de Dunăre (Muntenia centrală şi de est, Moldova de sud, sudul
Basarabiei) sunt anexate Moesiei Inferior. Legiunea XI Claudia la Durostorum, iar legiunea
V Macedonica la Troesmis. Garnizoane romane în Dacia de sud-vest şi la Sarmizegetusa.
105-106 d.Chr. ● Al doilea război dacic al lui Traian.
106, august 11 d.Chr. ● O diplomă militară atestă încheierea războiului cu dacii şi existenţa
Daciei ca provincie imperială, având în frunte un legatus Augusti propraetore de rang
consular. Trei legiuni staţionează în Dacia (I Adiutrix, IV Flavia, XIII Gemina).
106-107/109 d.Chr. ● Guvernarea lui Iulius Sabinus în Dacia. Census provinciae.
106-109 d.Chr. ● Construirea marelui monument triumfal roman de la Adamclisi (Tropaeum Traiani).
107-108 d.Chr. ● Pretenţiile iazigilor asupra unor teritorii din vestul Daciei sunt respinse de romani.
108 d.Chr. ● Miliarul de la Aiton menţionează tronsonul drumului imperial între Potaissa şi Napoca.
(?) -109/110 d.Chr. ● Guvernarea lui D. Terentius Scaurianus în Dacia, întemeierea oraşului
Colonia Dacica.
110 d.Chr. ● Emisiuni monetare cu legenda Dacia Augusti Provincia.
108-117 d.Chr. ● Intensă activitate constructivă pe malurile Dunării moesice. Un conventus
civium Romanorum atestat la Callatis. Probabil acum apare municipiul Tropaeum Traiani.
110/112-(?) 115 d.Chr. ● Guvernarea lui C. Avidius Nigrinus în Dacia.
112 d.Chr. ● P. Calpurnius Macer Caulius Rufus guvernator al Moesiei Inferior.
114 d.Chr. ● Probabila plecare a legiunii I Adiutrix din Dacia în războiul partic.
116-117 d.Chr. ● Q. Pompeius Falco guvernator al Moesiei Inferior. Garnizoană romană la Tyras.
117 d.Chr. ● C. Iulius Quadratus Bassus guvernator al Daciei.
117, august 13 d.Chr. ● Moare împăratul Traian; îi urmează Hadrian.
117 d.Chr., toamna ● Iazigii şi roxolanii atacă Dacia. Moare în luptă guvernatorul C. Iulius
Quadratus Bassus. Hadrian vine la Dunăre.
118 d.Chr. ● Hadrian renunţă la ideea abandonării Daciei. Q. Marcius Turbo este numit
guvernator excepţional al Daciei şi al Pannoniei Inferior. Pacea cu roxolanii. Legio IV
Flavia părăseşte Dacia. Romanii se retrag din Moldova de sud şi Muntenia (poate şi din
vestul Banatului(?), dar păstrează capul de pod de la Barboşi şi sudul Basarabiei.
Amenajarea valurilor romane din sudul Moldovei. Începe pătrunderea sarmaţilor
roxolani în Câmpia Jijiei şi în Câmpia Română (supravegheată de romani).
118 d.Chr., vara ● Hadrian la Roma. Q. Marcius Turbo guvernator al Daciei, cu titlul de
praefectus Aegypti.
118/119 d.Chr. ● Reorganizarea Daciei: apar provinciile Dacia Superior (pretoriană, având legiunea
XIII Gemina), Dacia Inferior şi Dacia Porolissensis (ambele procuratoriene, numai cu trupe
auxiliare). Drobeta, Napoca şi Romula (Malva) devin municipii. Capitala Daciei romane se
numeşte Colonia Ulpia Traiana Augusta Dacica Sarmizegetusa. Victorie asupra iazigilor.
119-127 d.Chr. ● Cn. Minicius Faustinus Sex. Iulius Severus guvernator al Daciei Superior.
238
123 d.Chr. ● Diploma de la Gherla, prima atestare a Daciei Porolissensis; procurator este Livius Grapus.
123-124 d.Chr. ● Hadrian vizitează Moesia Inferior. „A doua înfiinţare” a oraşului Histria.
Cetatea Tomis, redevenită civitas libera, începe a se intitula respublica Tomitanorum.
Preeminenţa oraşului este evidentă, începe dezvoltarea aşezărilor civile romane în
interiorul Dobrogei şi pe limesul dunărean.
129 d.Chr. ● Diploma de la Grojdibodu, prima atestare a Daciei Inferior; procurator este
Plautius Caesianus.
127-132 d.Chr. ● Ti. Claudius(?) şi apoi Egnatius(?) guvernează Dacia Superior. Amenajarea
drumului de pe valea Oltului.
130 d.Chr. ● Claudius Constans, procurator al Daciei Inferior.
132(?) -134 d.Chr. ● Guvernarea lui Cn. Papirius Aelianus în Dacia Superior. Apeductul de
la Sarmizegetusa.
133 d.Chr. ● Flavius Italicus, procurator al Daciei Porolissensis.
135-138 d.Chr. ● Guvernarea lui C. Iulius Bassus în Dacia Superior.
138 d.Chr. ● Moartea lui Hadrian; Antoninus Pius împărat.
139-141(?) d.Chr. ● Guvernarea lui L. Annius Fabianus în Dacia Superior.
140 d.Chr. ● Iulius Aquila Fides, procurator al Daciei Inferior.
După 140 d.Chr. ● Tomis poartă titlul de Metropolis şi este capitală a comunităţii oraşelor
greceşti (Pentapolis) - poate chiar a întregii provincii. Histria şi Callatis reiau emisiunile
monetare proprii.
141-144 d.Chr. ● Guvernarea lui Q. Mustius Priscus în Dacia Superior.
140-144 d.Chr. ● Tulburări în Dacia Inferior (lupte cu roxolanii(?). Dacii se agită. T. Flavius
Priscus Gallonius Fronto Q. Marcius Turbo conduce Dacia Inferior cu mandat special,
ca praefectus et pro legato. Începe construirea fortificaţiilor de la est de Olt (sectorul de
limes dacic numit Transalutanus).
142 Evergesia lui Q. Aurelius Tertius (80.000 de sesterţi ad annonas) la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.
144-148 d.Chr. ● Guvernarea lui P. Orfidius Senecio în Dacia Superior.
147/148-150 d.Chr. ● Guvernarea lui C. Curtius Iustus în Dacia Superior.
150-153 d.Chr. ● M. Sedatius Severianus guvernator al Daciei Superior.
153 d.Chr. ● O delegaţie din Dacia participă la învestirea lui Severianus drept consul.
153-156 d.Chr. ● Guvernarea lui L. Iulius Proclus în Dacia Superior.
152-155 d.Chr. ● Valerius Priscus, procurator al Daciei Inferior.
154 d.Chr. ● M. Macrinius Vindex, procurator al Daciei Porolissensis.
156-158 d.Chr. ● Guvernarea lui M. Statius Priscus în Dacia Superior. Tulburări la graniţele
Daciei, eliminate prin intervenţia armatei.
157 d.Chr. ● Ti. Claudius Quintianus, procurator al Daciei Porolissensis.
159-161/162 d.Chr. ● Guvernarea lui P. Furius Saturninus în Dacia Superior. Concilium
provinciae (prima atestare).
161 d.Chr. ● Moartea lui Antoninus Pius. M. Aurelius Antoninus şi L. Verus devin împăraţi.
161-166 d.Chr. ● Război victorios contra parţilor. Apare „ciuma antonină”, cu efecte devastatoare.
161/162-164 d.Chr. ● Guvernarea lui P. Calpurnius Proculus Cornelianus în Dacia Superior.
162 d.Chr. ● M. Servilius Fabianus guvernator al Moesiei Inferior. La Tomis se construieşte un
templu de mari dimensiuni.
164 d.Chr. ● L. Sempronius Ingenuus guvernează Dacia Porolissensis.
164-168(?) d.Chr. ● Ti. Iulius Flaccinus, guvernator al Daciei Superior.
167 d.Chr. ● O mică societate bancară (societas danistaria) atestată la Alburnus Maior.
239
166-175 d.Chr. ● Primul război marcomanic. Dacia va fi şi ea afectată de barbari (iazigi, vandali,
costoboci). Bastarnii pustiesc coastele vest-pontice. Reculul vieţii economice şi culturale.
167 d.Chr. ● Provincia Dacia este atacată. Iazigii devastează Tibiscum şi Micia. Este lovită şi
Sarmizegetusa. Ascunderea tăbliţelor cerate în galeriile minelor de la Alburnus Maior.
168 d.Chr. ● Legiunea V Macedonica este transferată de la Troesmis la Potaissa. Troesmis devine acum
probabil municipiu (sediu pentru concilium provinciae şi capitală a părţii latinofone a provinciei(?).
Consularul M. Claudius Fronto guvernează simultan Moesia Superior şi Dacia Apulensis.
168-169 d.Chr. ● Reorganizarea Daciei: cele trei provincii (numite acum Dacia Porolissensis, Apulensis
şi Malvensis) formează o unitate, condusă de un guvernator de rang consular (consularis trium
Daciarum). Apare Municipium Aurelium Apulense, iar Napoca devine colonie.
169-170 d.Chr. ● A. Iulius Pompilius Piso legat al legiunii XIII Gemina, M. Macrinius Avitus
Catonius Vindex procurator al Daciei Malvensis, iar P. Helvius Pertinax procurator.
170 d.Chr. ● Invazia costobocilor devastează Dobrogea şi ţinuturile balcanice M. Claudius
Fronto, guvernator al Moesiei Superior şi al celor trei Dacii concomitent, moare pe
câmpul de luptă. Atacuri şi în estul Daciei.
170-172 d.Chr. ● Guvernarea celor trei Dacii de către Sex. Cornelius Clemens. Barbarii lui
Tarbus ameninţă Dacia. Clemens provoacă război între triburile vandale, ca şi între
aceştia şi costoboci. Înfrângerea şi anihilarea costobocilor.
172 d.Chr. ● Contraofensiva romană. Barbarii cer pe rând pace. Eforturi de refacere generală şi de
fortificare a litoralului în Dobrogea, sub guvernarea lui M. Valerius Bradua.
173-175 d.Chr. ● Guvernarea lui L. Aemilius Carus în Dacia.
175 d.Chr. ● Romanii încheie pacea cu triburile germanice şi cu sarmaţii. Iazigii obţin dreptul
de a face comerţ cu roxolanii trecând prin Dacia, cu acordul guvernatorului.
175-177 d.Chr. ● Guvernarea lui C. Arrius Antoninus, perioadă de pace şi de refacere pentru
Dacia. P. Helvius Pertinax, guvernator al Moesiei Inferior, delimitează teritoriul rural al
ausdecensilor (civitas Ausdecensium).
177-180 d.Chr. ● Al doilea război marcomanic. Guvernator al celor trei Dacii este P. Helvius
Pertinax, viitorul împărat.
178-179 d.Chr. ● M. Valenus Maximianus, militar de renume, procurator al Daciei Porolissensis
178 d.Chr. ● Burii încheie o alianţa cu romanii, dar o încalcă la scurtă vreme.
179, aprilie l d.Chr. ● Diploma militară de la Drobeta menţionează vechile nume ale
provinciilor dacice (probabil numai ca şi circumscripţii militare).
180 d.Chr. ● Moare Marcus Aurelius. Îi urmează Commodus. Pacea cu barbarii din jurul provinciei.
Burii, învinşi, sunt obligaţi să elibereze prizonierii romani, să dea ostatici şi să nu se apropie la
mai puţin de 7,5 km (40 stadii) de hotarele Daciei. Lupte cu dacii din nord-vest.
180-182 d.Chr. ● Guvernator al celor trei Dacii este C. Vettius Sabinianus Iulius Hospes.
12.000 de daci din vecinătatea provinciei se supun şi guvernatorul le promite pământ
în Dacia romană. Colonia Aurelia Apulensis.
180-185 d.Chr. ● Tulburări în Dacia, reprimate de autorităţi. Populaţia se împotriveşte
noului împărat Commodus.
180-(?) d.Chr. ● Valerius Catulinus şi apoi Aelius Constans, procuratori financiari ai Daciei Porolissensis.
182-184 d.Chr. ● Guvernarea lui C. Pescennius Niger în Dacia.
184-186(?) d.Chr. ● I. Vespronius Candidus Sallustius Sabinianus guvernează în Dacia
190(?) d.Chr. ● C. Hasta consularis III Daciarum.
193, ianuarie d.Chr. ● Asasinarea lui Commodus. Pertinax împărat.
240
193, martie d.Chr. ● Război civil: legiunile din provincii se răscoală contra împăratului
Didius Iulianus. Armata din provinciile dunărene îl susţine pe L. Septimius Severus,
guvernatorul Pannoniei Superior.
193-197 d.Chr. ● L: Septimius Severus îşi învinge rivalii, devenind împărat; armatele Daciei şi
Moesiilor i-au fost mereu fidele.
192-194/195 d.Chr. ● Guvernarea lui Q. Aurelius Polus Terentianus în Dacia. Ti. Manlius
Fuscus, legatul legiunii XIII Gemina, conduce vexilaţiile din legiunile dacice în războiul
contra lui Pescennius Niger.
194/195-197 d.Chr. ● P. Septimius Geta, fiul împăratului, guvernator în Dacia şi în Moesia Inferior.
196-197 d.Chr. ● Ti. Claudius Claudianus, fost legat al legiunii V Macedomca, praepositus
vexillationum Daciscarum în războiul contra lui Clodius Albinus.
197 d.Chr. ● Sunt întemeiate noi oraşe în Dacia, lângă castrele de legiune (Potaissa şi
Municipium Septimium Apulense).
197-211 d.Chr. ● Mare efort edilitar. Noi oraşe (Dierna, Tibiscum, Ampelum, Porolissum devin
municipii, iar Drobeta şi Romula – colonii; ulterior este promovată la rang de colonie şi
Potaissa). Tomis şi Histria poartă titlul de „preastrălucite” (lamprotatae). Prezenţă romană
masivă în oraşele greceşti şi, mai ales, în teritoriul lor. Probabil acum Noviodunum (şi
Axiopolis) devin municipii.
197-199 d.Chr. ● O vexillatio Dacorum Parthica (din trupe auxiliare) participă la războiul cu parţii.
Sec. al II-lea – al III-lea d.Chr. ● Cultura Militari-Chilia în Muntenia centrală şi de vest,
expresie a civilizaţiei dacilor sub puternica influenţă romană. În Muntenia de nord-est
se manifestă cultura Poieneşti. Grupuri de sarmaţi în câmpiile slab locuite de daci. Toţi
sunt controlaţi de romani. La est de Carpaţi, mare concentrare de locuiri dacice
(cultura Poieneşti). Şefii locali primesc stipendii romane; pe Nistrul superior - cultura
Lipica (costobocii). Grupuri de iazigi pătrund în Câmpia Crişanei. Centru de locuire
dacică intensă în nord-vest şi în Crişana colinară. Influenţe şi infiltrări germanice
continue. Unele conflicte militare între daci şi vandali.
Sec. al II-lea – al IV-lea d.Chr. ● În nordul Daciei se dezvoltă „cultura tumulilor
carpatici”, cu elemente germanice şi dacice.
200-202/203 d.Chr. ● Guvernarea lui L. Octavius Iulianus în Dacia.
203-205(?) d.Chr. ● Guvernarea lui L. Pomponius Liberalis în Dacia.
După 205 d.Chr. ● Provincia Moesia Inferior pierde Messembria, dar primeşte oraşele Nicopolis
ad Istrum şi Marcianopolis.
205/206-207/208 d.Chr. ● Guvernarea lui Claudius Gallus în Dacia.
208-210(?) d.Chr. ● Guvernarea lui C. Iulius Maximinus în Dacia.
200-(?) d.Chr. ● Ti. Iulius Pollienus Auspex şi Mevius Surus, guvernatori ai celor trei Dacii,
la date neprecizate.
211 d.Chr. ● Moare Septimius Severus. Rivalitatea urmaşilor la tron, Caracalla şi Geta.
212 d.Chr. ● Asasinarea lui Geta. Caracalla domneşte singur. Constitutio Antoniniana.
211-212 d.Chr. ● Fi. Postumus guvernator al Daciilor.
212-217 d.Chr. ● Domnia lui Caracalla (M. Aurelius Antoninus), alături de mama sa, Iulia
Domna, susţinut de armată.
212-214/215 d.Chr. ● Guvernarea lui L. Marius Perpetuus în Dacia.
214 d.Chr. ● Vizita lui Caracalla în Dacia. Mari lucrări de refacere şi de lărgire a fortificaţiilor şi a
drumurilor. Tratative cu dacii liberi şi cu germanii de la frontiere. Demonstraţii militare de
intimidare, învrăjbirea marcomanilor cu vandalii. Regele cvazilor, Gabriomarus, este judecat
şi executat (probabil la Porolissum). Barbarii predau ostatici romanilor.
241
214 d.Chr. ● Atac carpic respins asupra oraşului Tyras (?).

215-217 d.Chr. ● Guvernarea lui C. Iulius Septimius Castinus în Dacia.
217 d.Chr. ● Asasinarea lui Caracalla. Macrinus împărat. M. Claudius Agrippa este numit guvernator
în Dacia. Barbarii de la hotarele Daciei atacă provincia şi obţin eliberarea ostaticilor.
218 d.Chr. ● Macrinus este detronat şi ucis. Restaurarea dinastiei Severilor.
218-222 d.Chr. ● Domnia lui Elagabal (M. Aurelius Antoninus Heliogabalus).
222-235 d.Chr. ● Domnia lui Severus Alexander. Perioadă de pace şi de prosperitate pentru
Dacia. La Samum (Căşeiu) apare o statio condusă de beneficiarii consulares, cu rol în
supravegherea frontierei. Sarmizegetusa primeşte epitetul de Metropolis. Concilium III
Daciarum (atestări). Încetează emisiunile monetare proprii la Tyras.
233(?) -235 d.Chr. ● Iasdius Domitianus guvernator al Daciilor.
235, martie d.Chr. ● Asasinarea lui Severus Alexander. Maximinus Thrax devine împărat.
Începe perioada anarhici militare.
235-236 d.Chr. ● Lupte cu sarmaţii şi cu dacii liberi la nord-vest de Dacia. Victorii romane.
236-237(?) d.Chr. ● Guvernarea lui M Cuspidius Flaminius Severus în Dacia.
237(?)-238 d.Chr. ● Guvernarea lui Q. Iulius Licinianus. Q. Axius Aelianus este procurator
al Daciei Apulensis şi agens bis vice praesidis.
238 d.Chr. ● Maximinus este ucis. Gordianus III împărat. Carpii şi goţii invadează Moesia
Inferior (începe aşa-numitul bellum Scythicum). Guvernatorul Tullius Menophilus
cumpără pacea de la goţi ş îi respinge pe carpi.
242 d.Chr. ● Carpii, sarmaţii şi goţii atacă Moesia şi Thracia. Împăratul intervine în Balcani
Încetează emisiunile monetare ale Histriei. Stare de nelinişte în Dacia. Stationes de pe
graniţa de nord devin regiones şi sunt încorporate provinciei.
241-243 d.Chr. ● Guvernarea lui D. Simonius Proculus Iulianus, ultimul consular atestat în
fruntea Daciei.
242-245 d.Chr. ● Procuratura lui M. Lucceius Felix în Dacia Apulensis.
244 d.Chr. ● Gordianus III este asasinat. La tron ajunge Filip Arabul.
246 d.Chr. ● Dacia emite monede proprii de bronz.
245-247 d.Chr. ● P. Aelius Hammonius este procurator al Daciei Apulensis.
246-247 d.Chr. ● Mare atac carpic asupra Daciei. Oltenia şi Muntenia de vest sunt devastate,
invadatorii pătrund şi în Transilvania. Filip Arabul vine în Dacia. Carpii sunt respinşi şi
înfrânţi. Împăratul ia titlul de Carpicus Maximus. Goţii deţin hegemonia în spaţiul nord-
pontic. Victoria goţilor asupra gepizilor, undeva în nordul Daciei (?).
247-248 d.Chr. ● Emisiuni monetare cu legenda Victoria Carpica. Mari eforturi de refacere a
provinciei. Nouă incintă fortificată la Romula.
248 d.Chr. ● Invazie barbară de mari proporţii în Moesia Inferior (conduc goţii lui Argaithus şi
Gunthericus). Asediul oraşului Marcianopolis. Guvernatorul Decius respinge atacul.
Încetează emisiunile monetare proprii la Tomis şi Callatis.
249 d.Chr., vara ● Armata din Pannonia îl proclamă împărat pe Decius.
249-251 d.Chr. ● Domnia lui Decius. Persecuţii anticreştine, măsuri de refacere economică a
Daciei (o inscripţie îl numeşte restitutor Daciarum). Municipiul septimian devine Colonia
Nova Apulensis. Lupte cu dacii liberi.
249-251 d.Chr. ● Mare invazie a goţilor conduşi de Kniva în Moesia şi Thracia. Atacă şi carpii.
Asediul cetăţii Novae. Goţii sunt înfrânţi la Nicopolis ad Istrum, dar pradă Philippopolis.
Dacia are şi ea de suferit.
242
251 d.Chr. ● Decius cade în lupta cu goţii de Ia Abrittus. Trebonianus Gallus devine împărat.
Pace umilitoare cu goţii. Provinciile balcanice se resimt puternic; devastări şi ruină.
Trupele romane părăsesc Tyras (?). Excidium Histriae.
252 d.Chr. ● Atestare epigrafică a oraşului Colonia Aurelia Apulensis Chrysopolis. M. Aurelius
Marcus procurator al Daciei Apulensis şi agens vicepraesidis.
253 d.Chr. ● Noua invazie a barbarilor transdanubieni este respinsă. Rebeliunea lui
Aemilianus, guvernatorul Moesiei Inferior. Gallus este ucis.
253-260 d.Chr. ● Domnia lui P. Licinius Valerianus şi P. Licinius Egnatius Gallienus. Criza
lumii romane atinge apogeul.
254 d.Chr. ● Raid gotic în Thracia până la Thessalonic. Panică în Balcani; refaceri grăbite de fortificaţii.
255-258 d.Chr. ● Se construieşte templul lui Deus Azizos la Potaissa. Tibiscum atestat ca municipiu.
Lupte cu dacii liberi(?) Legiunile Daciei se evidenţiază în lupte ca fidele lui Gallienus.
256 d.Chr. ● Dacia sistează emisiunile monetare proprii.
257 d.Chr. ● Lupte cu dacii. Gallienus este Dacicus Maximus.
257-258 d.Chr. ● Goţii, carpii şi alţi barbari încep atacurile pe mare spre coastele vest-
pontice. Devastări şi în Asia Mică. Pe litoralul Moesiei Inferior atacatorii sunt zdrobiţi de
Aurelian, viitorul împărat.
258-260 d.Chr. ● Rebeliuni militare în Pannonia, conduse de Ingenuus şi Regalianus (ultimul,
pretins descendent al lui Decebal).
260 d.Chr. ● Valerianus înfrânt şi capturat de perşi. Gallienus rămâne singur împărat.
Secesiunea Occidentului şi puterea Palmyrei în Orient. Invazii germanice la Rhin şi
Dunăre, agri decumates (poate şi Tyras) sunt pierdute.
După 260 d.Chr. ● O vexilaţie din detaşamente ale celor două legiuni dacice la Poetovio în
Pannonia Superior. O altă vexilaţie cu trupe din Dacia luptă în afara provinciei. Apărarea
Daciei are de suferit. Situaţie tot mai tulbure, pericole permanente şi regresul
civilizaţiei. Posibilă repliere romană din Transilvania estică (?); comunităţi de carpi se
aşează acolo (clienţi ai romanilor) (?).
263 d.Chr. ● Mare atac barbar pe mare, condus de Respa, Veduco şi Tharuao, respins cu
greu de romani.
După 265 d.Chr. ● Dacia ameninţată şi în criză. Detaşamente din legiunea V Macedomca trec
de partea uzurpatorilor din Gallia.
266 d.Chr. ● Atacul barbar pe mare devastează litoralul pontic până în Asia Mică; Odenat,
regele Palmyrei, îl respinge. Restul atacatorilor este înfrânt de Gallienus, care ia titlurile
de Gothicus Maximus şi Sarmaticus Maximus.
267 d.Chr. ● Mare atac barbar în valea Dunării şi pe mare, cu sute de corăbii. Moesia Inferior
şi Dacia sudică sunt devastate. Situaţia Daciei este tot mai tulbure. Mare efort de
refacere a cetăţilor de la Dunăre şi mare, coordonat de comandanţii Cleodamus şi
Athenaeus din Bizanţ.
268 d.Chr. ● Noi atacuri barbare pe ţărmul pontic eşuează. Tomis rezistă. Invadatorii ajung la
strâmtorile Mării Negre şi în Mediterana orientală. Uzurparea lui Aureolus (general de
origine dacică). Asasinarea lui Gallienus. Claudius II împărat.
269 d.Chr. ● Uriaşă invazie a barbarilor de pe ţărmul nord-pontic, pe mare şi pe uscat.
Devastarea Peninsulei Balcanice. Victorie decisivă asupra goţilor la Naissus. Claudius II
ia numele de Gothicus. Valea Dunării la adăpost de atacurile gotice. Emisiuni monetare
cu legenda Dacia Felix. Gepizii apar la frontierele romane.
270 d.Chr. ● Moare Claudius II Gothicus. Aurelian împărat.
243
270-271 d.Chr. ● Victorii romane asupra sarmaţilor, carpilor şi goţilor. Alamanii alungaţi din
Italia. Emisiuni monetare de tip Dacia Felix.
272 d.Chr. ● Carpii care atacaseră Dobrogea sunt înfrânţi şi colonizaţi (vicus Carporum).
274-275 d.Chr. ● Unitatea imperiului este refăcută. Distrugerea Palmyrei. Refacere în Moesia
Inferior. Provincia Dacia este abandonată („retragerea aureliană”). Legio V Macedonica şi
ala II Pannoniorum sunt instalate la Oescus (azi Ghighen, Bulgaria), iar legio XIII Gemina -
la Ratiaria (azi Arčar, Bulgaria). Apar la sudul Dunării Dacia Ripensis (cu capitala la
Ratiaria) şi Dacia Mediterranea (cu capitala la Serdica). Imperiul păstrează anumite capete
de pod la nordul Dunării (Gornea, Dierna, Drobeta, Sucidava etc.).
275-276 d.Chr. ● Se refac fortificaţiile la Tomis.
278 d.Chr. ● Imperiul respinge alte atacuri ale barbarilor nord-pontici (conduşi de goţi) în
valea Dunării de Jos.
280 d.Chr. ● Circa 100.000 de bastarni colonizaţi în Moesia Inferior. Eforturi de refacere a
provinciei. Probabil, unele amenajări militare în Moldova de sud şi în sudul Basarabiei.
284-305 d.Chr. ● Noul împărat, Diocletian, instaurează Tetrarhia. Reformele lui Diocletian. Apar
provinciile Scythia Minor cu capitala la Tomis (primul dux cunoscut este C. Aurelius
Firminianus) şi Moesia Secunda. Legiunile XI Claudia (la Durostorum), II Herculia (la Troesmis) şi
I Iovia Scythica (la Noviodununi), precum şi multe trupe auxiliare pe limes. Victorii repetate
asupra barbarilor, amplă refacere a fortificaţiilor de frontieră, a drumurilor. Înflorire a
oraşului Tomis, reşedinţă a guvernatorului (praeses); sunt refăcute zidurile de incintă şi portul.
Noi fortificaţii la Dunăre, pe ambele maluri (multe quadriburgia).
292-303 d.Chr. ● Persecuţii împotriva creştinilor. Martiriul sfinţilor Epictet şi Astion la
Halmyris. Primul episcop cunoscut la Tomis, Evangelicus.
Sec. al III-lea – al IV-lea d.Chr. ● Apare şi se răspândeşte cultura Sântana de Mureş-
Cerneahov, care cuprinde şi teritoriul Daciei, expresie a dominaţiei goţilor; foarte
puternice influenţe romane.
Sec. al IV-lea d.Chr. ● Carpii participă la atacuri asupra provinciilor romane, dar puterea lor
scade continuu. Goţii se infiltrează în teritoriile carpilor. Pe cuprinsul fostei Dacii
romane abundă atestările unei civilizaţii de tip roman, dar lipsesc urme ale unor locuiri
masive de migratori ori ale influenţei acestora. Numeroase vestigii în fostele oraşe şi
castre. Răspândirea creştinismului printre daco-romani. Mici grupuri intruzive de daci
şi carpi. Sarmaţii iazigi se aşează în Banatul de vest.
303-304 d.Chr. ● Prigoană anticreştină pe scară mare; mulţi martiri şi în Dobrogea, la Tomis,
Durostorum, Axiopolis etc.
306-337 d.Chr. ● Domnia lui Constantin cel Mare.
313 Edictul de la Mediolanum recunoaşte creştinismul.
315-316 d.Chr. ● Victorii asupra goţilor.
318-319 d.Chr. ● Noi victorii asupra goţilor.
324 d.Chr. ● Bătălia de la Chrysopolis. Constantin I domneşte singur.
325 d.Chr. ● Conciliul ecumenic de la Niceea; participă şi Marcus, episcop de Tomis.
Progresul ereziei ariene.
324-337 d.Chr. ● Reformele lui Constantin cel Mare. Refaceri la cetăţile dobrogene, care
devin avanpostul apărării pentru noua capitală, inaugurată în 330. Restabilirea multor
capete de pod la nord de Dunăre, refaceri de cetăţi. Viaţă romană de tip urban, dar la
nivel scăzut, la Dierna, Drobeta, Sucidava, mai puţin Romula. Goţii se aşează în Muntenia
şi pătrund în Transilvania.
328 d.Chr. ● Podul de piatră peste Dunăre între Oescus şi Sucidava. Se reface drumul până la Romula.
244
331-332 d.Chr. ● Atac al goţilor şi taifalilor asupra sarmaţilor din Banat. Intervenţia romană;
învinşi, germanicii încheie un tratat de alianţă cu romanii. Imperiul anexează Câmpia
Română (până la „Brazda lui Novac”), poate şi părţi din Banatul montan.
334 d.Chr. ● Conflicte în Banat şi în bazinul Tisei inferioare între sarmaţii argaragantes şi cei limigantes.
337-361 d.Chr. ● Domnia lui Constantius al II-lea. Continuă construirea de fortificaţii şi instalarea
de trupe în Dobrogea. Creştinismul la goţi; activitatea lui Ulfila la nordul Dunării.
341 d.Chr. ● Ulfila este numit episcop (de rit arian).
348 d.Chr. ● Regele vizigot Athanaric îi prigoneşte pe creştini. Mulţi goţi creştini (arieni)
conduşi de Ulfila trec în imperiu şi sunt aşezaţi lângă Nicopolis ad Istrum. Continuă
activitatea misionară la goţi.
358 d.Chr. ● Sarmaţii limiganţi din Banat şi valea Tisei, împreună cu cei argaraganţi şi cu
cvazii, atacă imperiul. Victorie romană rapidă. Se impun condiţii de pace uşoare; doar
limiganţii sunt strămutaţi mai departe de frontiere.
359 d.Chr. ● Nou atac al limiganţilor; romanii îi zdrobesc definitiv.
361-363 d.Chr. ● Domnia lui Iulian Apostatul. Reacţie anticreştină. Martirajul Sf. Aemilianus
la Durostorum.
364-378 d.Chr. ● Domnia împăratului Valens.
366 d.Chr. ● Rebeliunea lui Procopius contra împăratului Valens, sprijinită de goţi; rebelii
sunt zdrobiţi. Război romano-got. Armata romană întreprinde campanii la nordul
Dunării, până la Montes Serrorum (Munţii Buzăului).
După 366 d.Chr. ● Campanii romane repetate la nordul Dunării. Federaţi barbari în
garnizoanele romane.
367-420 d.Chr. ● Activitatea lui Niceta, episcop de Remesiana, la sudul Dunării.
368-369 d.Chr. ● Valens în Scythia Minor. Încercări de impunere a arianismului.
369 d.Chr. ● Conflictul împăratului cu episcopul Bretanion (sau Vetranion) din Tomis,
singura episcopie a provinciei.
369 d.Chr. ● Nou tratat de pace cu goţii; se intensifică relaţiile comerciale la Dunăre.
Tropaion al lui Valens în nordul Dobrogei. Epocă de înflorire în Dobrogea.
După 370 d.Chr. ● Prigoana anticreştină în Regatul vizigoţilor. Martirajul Sf. Sava şi al
preotului Sansala. Război civil între goţii regelui Athanaric şi cei ai lui Frithigern
(principe creştin, sprijinit de Valens). Episcopie ariană la Durostorum (episcop
Auxentius, apoi Dulcissimus).
376 d.Chr. ● Invazia hunilor. Regatul ostrogot din Ucraina este supus. Vizigoţii luptă pe Nistru, dar
sunt învinşi. Cete numeroase de vizigoţi, conduşi de Frithigern şi Alaviv, trec în imperiu, cu
voia împăratului. Adepţii lui Athanaric se retrag în Caucaland (curbura Carpaţilor). Hunii
domină fosta Dacie. Sfârşitul culturii Sântana de Mureş-Cerneahov.
377 d.Chr. ● Ordinul imperial pentru Scythia şi Moesia atestă un regim diferit de impozitare
faţă de cel vechi (capitatio-iugatio).
378 d.Chr. ● Răscoala vizigoţilor, ajutaţi de alţi barbari, primiţi în Moesia şi Thracia.
Atrocităţi şi pustiiri cumplite. Bătălia nedecisă de la Ad Salices.
378, august 9 d.Chr. ● Dezastrul armatei romane la Adrianopol. Valens este ucis. Barbarii
pradă provinciile balcanice.
379-395 d.Chr. ● Domnia lui Theodosius I cel Mare. Barbarii sunt învinşi pe rând. Mulţi
germanici în armata romană. Dispar progresiv villae rusticae. Unii şefi huni se declară în
slujba imperiului.
380 d.Chr. ● Athanaric trece în imperiu şi moare la Constantinopol. Ascunderea tezaurului de
la Pietroasa („Cloşca cu puii de aur”), precum şi a altor piese preţioase în zonă.
245
381 d.Chr. ● Nou tratat cu goţii, care sunt primiţi în imperiu ca foederati şi aşezaţi în provinciile
balcanice. Convieţuire dificilă. Multe noi conflicte. Scythia Minor are de suferit.
381 d.Chr. ● Conciliul ecumenic de la Constantinopol. Participă şi prelatul tomitan Gherontie.
„Carpodacii” care atacaseră imperiul sunt învinşi şi siliţi să se întoarcă la nord de Dunăre.
386 d.Chr. ● Dispoziţia imperială cere curialilor din Dacia şi Moesia să revină la posturile lor. Creşte
efortul păturii superioare orăşeneşti (curialii) de a se sustrage obligaţiilor care le incumbă.
386 d.Chr. ● Tomitanii, conduşi de Gerontios, atacă şi pedepsesc pe federaţii goţi care
comiteau abuzuri. Împăratul îi dezavuează.
386-395 d.Chr. ● Noi atacuri barbare la Dunăre, respinse de romani.
392 d.Chr. ● Se desfiinţează impozitul individual (capitatio).
395 d.Chr. ● La moartea lui Theodosius I, imperiul se împarte, Arcadius domnind în Răsărit
(395-408 d.Chr.), iar Honorius în Apus (395-423 d.Chr.).
400 d.Chr. ● Comandantul got Gainas se revoltă contra Imperiului de Răsărit şi încearcă să
revină „acasă” la nordul Dunării, cu cetele sale. Este înfrânt şi ucis de hunii lui Uldis.
După 400 d.Chr. ● Migraţia vizigoţilor şi vandalilor spre Occident. Hunii lui Uldis pradă în
imperiu. Eforturi romane de consolidare a limesului. Theotimos I, episcop de Tomis,
teolog şi cărturar de mare prestigiu, duce acţiune misionară printre huni.
403 d.Chr. ● Theotimos I ia atitudine în favoarea Sf. Ioan Gură de Aur.
408-450 d.Chr. ● Domnia împăratului Theodosius II.
408-420 d.Chr. ● Hunii pătrund în Pannonia şi îi supun pe gepizi. Ostrogoţii se aşează tot la
Dunărea Mijlocie, ca vasali ai hunilor, la fel şi alanii.
420-434 d.Chr. ● Confederaţia hunică se întăreşte. Atacuri repetate în Pannonia de sud şi în Balcani.
431 d.Chr. ● Episcopul tomitan Timoteos participă la Conciliul ecumenic de la Efes.
434 d.Chr. ● Moartea regelui Rua. Attila şi Bleda regi ai hunilor.
435 d.Chr. ● Hunii distrug o serie de cetăţi dunărene. Pace cu imperiul.
445-453 d.Chr. ● Attila domneşte singur asupra hunilor.
447-448 d.Chr. ● Atacuri hunice pustiitoare în valea Dunării; distrugeri de mari proporţii.
Imperiul de Răsărit le plăteşte stipendii şi le cedează vaste teritorii până la Balcani.
Grupuri de barbari se infiltrează şi se aşează în teritoriul roman.
448 d.Chr. ● Solia împăratului Theodosius al II-lea la curtea lui Attila, condusă de
Maximinus. La aceasta participă retorul Priscus din Panion, care lasă o relatare amplă
despre huni, incluzând şi date despre daco-romanii din sud-vestul fostei provincii
Dacia. Vestigiile arheologice confirmă existenţa acestora.
449-451 d.Chr. ● Alexander, episcop de Tomis; acesta semnează şi actele Conciliului
ecumenic de la Chalcedon (451).
451 d.Chr. ● Invazia hunilor în Occident este oprită de generalul Aetius (originar din
Durostorum) - bătălia de la Campus Mauriacus (Câmpiile Catalaunice).
453 d.Chr. ● Moartea lui Attila. Puterea hunilor se destramă.
454 d.Chr. ● Bătălia de la Nedao. Gepizii conduşi de Ardaric îi înfrâng pe huni, care dispar
din spaţiul carpatic. Regatul gepid încheie un tratat cu romanii. Mici enclave hunice
active la Dunărea de Jos.
458 d.Chr. ● Theotimos II, episcop de Tomis.
469 d.Chr. ● Hunii lui Dengizik sunt învinşi de oştile romane conduse de Anagastes, magister
militum per Thracias.
471 d.Chr. ● Gepizii cuceresc Sirmium, care devine capitala lor.
246
480 d.Chr. ● Cu permisiunea împăratului, protobulgarii se aşează la Dunărea de Jos.

Constituţia împăratului Zenon (476-491) confirmă faptul că Tomis rămâne unicul
centru episcopal din Scythia Minor.
488 d.Chr. ● Ostrogoţii migrează spre Occident. Ascensiunea puterii gepide la Dunărea
Mijlocie. Spre sfârşitul secolului, gepizii sunt aşezaţi în Banatul vestic, valea Tisei,
Crişana, Transilvania centrală şi de nord.
491-518 d.Chr. ● Domnia lui Anastasius în Imperiul de Răsărit. Avânt economic, mare
program de construcţii militare şi civile. Refacerea finanţelor statului. Nouă înflorire a
oraşelor romane din Dobrogea. Creşte aglomerarea în toate aşezările fortificate.
Ultimele atestări epigrafice ale păturii orăşeneşti superioare (curiales).
493-505 d.Chr. ● Atacuri repetate ale bulgarilor. Mulţi sunt acceptaţi ca federaţi în imperiu,
conduşi de un comes foederatorum.
Sec. al V-lea (sfârşit) d.Chr. ● Un centru germanic de putere în nord-vestul Transilvaniei
(tezaurele de la Tăuteni, Şimleu Silvaniei, Apahida, Someşeni etc.). Mormântul
principelui Omharus - gepid creştin.
Sec. al V-lea – al VI-lea d.Chr. ● Se construieşte basilica cu criptă de la Niculiţel, unde sunt
depuse osemintele martirilor Zotikos, Attalos, Kamasis şi Philippos. Numeroase alte
basilici (unele cu morminte de martiri) în Dobrogea.
Sec. al V-lea – al VI-lea d.Chr. ● Culturile Ipoteşti-Ciurelu-Cândeşti (în Oltenia şi
Muntenia), Costişa-Botoşana (în Moldova) şi Bratei-Ţaga (în Transilvania), expresie a
continuităţii populaţiei autohtone în Dacia.
500 d.Chr. ● Constituţia lui Anastasius legalizează transformarea micilor proprietari de pământ în
coloni legaţi de glie. Longobarzii în Pannonia de vest; relaţii schimbătoare cu gepizii.
505-514 d.Chr. ● Răscoala bulgarilor şi a hunilor federaţi primeşte sprijinul unor mase largi
de localnici din Moesia şi Scythia Minor.
514 d.Chr. ● Sub conducerea lui Vitalian, răsculaţii ameninţă capitala şi zdrobesc oastea
imperială condusă de Hypadus. Aceştia resping credinţa monofizită a împăratului.
Reprimare dură, flota rebelă este distrusă cu „focul grecesc”.
516-520 d.Chr. ● Grupuri de slavi se aşează în stepele de la est de Carpaţi.
518-527 d.Chr. ● Domnia lui Iustin I, adept al credinţei oficiale („niceene”). Influenţa monofiziţilor
scade. Vitalian este reabilitat şi adus la curte, dar apoi suprimat. Primele atacuri ale slavilor.
Germanus, comandantul armatei din Tracia, nimiceşte pe anţii invadatori.
520 d.Chr. ● La Sinodul din Constantinopol participă şi Paternus din Tomis, ca episcop
metropolitanus (primul cunoscut cu acest titlu). Alte 14 oraşe dobrogene acced la rangul
de episcopate.
527-565 d.Chr. ● Domnia lui Iustinian. Epocă de prosperitate şi avânt.
527-533 d.Chr. ● Atacurile hunilor, slavilor şi bulgarilor la Dunăre continuă. Campaniile lui
Baduarius si Iustinus contra slavilor de la Dunăre. Campaniile lui Comentiolus, apoi
ale lui Chilbudios (mort în 533).
După 533 d.Chr. ● Atacuri barbare permanente asupra Sciţiei Mici. Grupuri de slavi se
aşează în provincie. Mare efort militar al imperiului (reorganizarea şi înzestrarea
trupelor, recrutarea de federaţi barbari, uriaş program de fortificare). Numeroase
fortificaţii mici şi în mediul rural. Mănăstirea de lângă Libida; ştiri literare despre
„călugării sciţi”. Intensă activitate misionară. Capetele de pod de la nordul Dunării
sunt refăcute şi întărite (Recidiva, Transdiana, Drobeta şi altele; înflorirea Sucidavei).
Conflicte între gepizi şi longobarzi.
535 d.Chr. ● Teritoriul fostei Dacii depinde de arhiepiscopia Iustiniana Prima.
247
536 d.Chr. ● Sciţia Mică este subordonată unui quaestor Iustiniani exercitus.
545-550 d.Chr. ● Tot mai dese atacuri barbare (slavi şi alte populaţii).
545 d.Chr. ● Călugărul Dionysius Exiguus se retrage în mănăstirea Vivarium din Calabria.
546 d.Chr. ● Iustinian oferă anţilor (populaţie amestecată, cu o puternică componentă
slavă). Cetatea Turris de la nordul Dunării, în schimbul alianţei.
Către 550 d.Chr. ● Locuirea gepizilor în Crişana, atestată de surse scrise. Primele urme slave
în Dacia, atestate arheologic.
550-551 d.Chr. ● Slavii, hunii şi cutrigurii devastează Tracia şi Iliria.
550-553 d.Chr. ● Ultimul episcop tomitan cunoscut, Valentinian.
557 d.Chr. ● Avarii din stepele de la nord de Caucaz cer primirea în Imperiul bizantin.
558 d.Chr. ● Solie avară la Constantinopol. Avarii intră în serviciul imperiului.
559 d.Chr. ● Invazia kutrigurilor conduşi de Zabergan, opriţi abia la Constantinopol de
generalul Belizarie. Sciţia şi Tracia sunt devastate.
560-583 d.Chr. ● Domnia kaganului Baian asupra avarilor. El supune populaţiile nord-pontic.
562 d.Chr. ● Masiv atac huno-bulgar în Tracia, respins de Marcellus (nepotul împăratului). Avarii
lui Baian atacă la Dunăre şi cer să fie primiţi în Sciţia. Campanie avară eşuată în Turingia.
563 d.Chr. ● Avarii cer iarăşi primirea în imperiu.
565-578 d.Chr. ● Domnia lui Iustin II şi a soţiei sale, Sofia.
566 d.Chr. ● Expediţie avară reuşită în Turingia. Mare invazie avară la sudul Dunării.
567 d.Chr. ● Avarii şi longobarzii distrug Regatul gepid din valea Tisei. Bizantinii reocupă
Sirmium. Se reiau atacurile slavilor asupra imperiului.
568 d.Chr. ● Longobarzii pleacă spre Italia. Avarii stăpânesc bazinul carpatic (locuiri
numeroase în Pannonia şi în Câmpia Tisei, doar sporadice în vestul Transilvaniei).
Începe un lung război avaro-bizantin.
După 567 d.Chr. ● Gepizii rămaşi pe loc sunt supuşi ai avarilor. Extinderea ariei lor de
locuire în Transilvania. Contingente gepide în ostile avare. Numeroase aşezări gepide;
remarcabilă este cea de la Moreşti. Grupuri de slavi pătrund în Transilvania.
574-575 d.Chr. ● Tratat de pace cu avarii; kaganul Baian promite sistarea atacurilor în
schimbul unor subsidii uriaşe.
575 d.Chr. ● Împăratul Iustin II acordă scutire de impozite şi protecţie specială agricultorilor
din Scythia.
578-582 d.Chr. ● Tiberius II Constantin împărat.
578-579 d.Chr. ● Expediţie avară (cu sprijin bizantin) împotriva slavilor din Câmpia
Română, care sunt supuşi.
579-580 d.Chr. ● Noi atacuri avaro-slave. Slavii sunt aliaţi şi supuşi ai avarilor.
579-584 d.Chr. ● Invazie a slavilor în Peninsula Balcanică. Pustiiri şi jafuri. Grupuri de slavi
se aşează statornic în Balcani. Tratatul încheiat cu imperiul la 584 nu este respectat; noi
atacuri şi distrugeri în Scythia Minor.
582-602 d.Chr. ● Domnia lui Mauricius Tiberius.
582 d.Chr. ● Avarii cuceresc Sirmium.
584 d.Chr. ● Avarii cuceresc Singidunum şi alte oraşe. Bătălie lângă Tomis, câştigată de
bizantinii conduşi de Comentiolus; Baian fuge.
585 d.Chr. ● Noi atacuri avare. Incidentul de la Calvomuntis în Balcani („Torna, torna,
fratre”) pune în lumină romanitatea de la Dunărea de Jos.
586 d.Chr. ● Continuă războiul avaro-bizantin. Atacuri devastatoare în Dobrogea.
587 d.Chr. ● Dauritas, conducător al sclavinilor din estul Munteniei, refuză să plătească
tribut avarilor. Expediţie avară de pedepsire, cu sprijin bizantin (eşuată).
248
După 590 d.Chr. ● Atacuri ale avarilor şi slavilor (anţi şi sclavini) tot mai dese. Generalii
Priscus şi Petru conduc campanii victorioase contra barbarilor.
592 d.Chr. ● Victoriile lui Priscus la Dunăre asupra sclavinilor (Ardagast este învins,
Musokios este capturat).
594 d.Chr. ● Noi lupte; armata lui Priscus iernează în Muntenia.
595 d.Chr. ● Ofensiva lui Priscus spre Sirmium.
596 d.Chr. ● Sclavinii lui Piragast atacă Bizanţul; Petru îi respinge până în Scythia Minor.
Bizantinii trec Dunărea şi ajung la Ilivakia (Ialomiţa)(?), dar apoi sunt înfrânţi. Priscus
luptă la Singidunum. Avarii lui Baian pradă Remesiana. în Tracia.
597 d.Chr. ● Raid avar în Dobrogea, unde şi iernează. Asediul oraşului Tomis.
599 d.Chr. ● Expediţia lui Priscus pe Tisa inferioară.
599-600 d.Chr. ● Toată valea Dunării este devastată de avari şi de slavi. Imperiul pierde
cetăţile de pe malul nordic al Dunării.
600 d.Chr. ● Acalmie, cumpărată de bizantini cu bani grei. Slavii se stabilesc la nord de Dunăre.
Sec. al VI-lea – al VII-lea (început) d.Chr. ● Vestigii arheologice numeroase ale
populaţiei autohtone, romanice, la nordul Dunării. Răspândirea creştinismului în
mediul local. Continuă şi se încheie evoluţia culturilor materiale Costişa - Botoşana -
Hansca (în Moldova), Ipoteşti - Cândeşti - Ciurelu (în Muntenia şi Oltenia); Bratei -
Ţaga - Biharea (în Transilvania). Multe locuiri slave, mai ales pe dealurile şi podişurile
de la est şi de la sud de Carpaţi, mai puţine în Transilvania; vestigiile slave apar
totdeauna asociate cu cele autohtone (majoritare) şi cu importuri bizantine; începe un
proces de aculturaţie.
602 d.Chr. ● Campania lui Priscus şi Comentiolus în zona Tisei inferioare. Răscoala trupelor
de la Dunăre împotriva împăratului Mauriciu Tiberiu, care este ucis. Centurionul
Phocas devine împărat. Slavii şi avarii invadează sudul Dunării.
602-610 d.Chr. ● Domnia lui Phocas. Atacuri barbare fără ripostă, reculul masiv al
civilizaţiei urbane. Slavii se aşează în mase compacte în provinciile balcanice. Populaţia
slavă din Dacia se reduce.
După PETRESCU-DÎMBOVIŢA M., VULPE A. (coord.), Istoria românilor. I.

Moştenirea timpurilor îndepărtate, Academia Română. Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie,
Bucureşti, 2001, p. 863-865; PROTASE D., SUCEVEANU A. (coord.), Istoria românilor. II.
Daco-romani, romanici, alogeni, Academia Română. Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie,
Bucureşti, 2001, p. 761-776.
BIBLIOGRAFIE SELECTIVĂ
Bibliografia inserată mai jos are un caracter orientativ.

Lucrările din listă cuprind sursele bibliografice extensive ale problematicii abordate,
putând fi consultate pentru aprofundarea studiului.
● ANTONESCU D., Introducere în arhitectura dacilor, Bucureşti, 1984

● BARBU V., Trofeul lui Traian, Bucureşti, 1987
● BÂRZU L., BREZEANU St., Originea şi continuitatea românilor. Arheologie şi tradiţie istorică,
Bucureşti, 1991
● BÂRZU L., Continuitatea creaţiei materiale şi spirituale a poporului român pe teritoriul fostei Dacii,
Bucureşti, 1979
● BĂLAN-MIHAILOVICI A., Istoria culturii şi civilizaţiei creştine, Ediţia a doua revăzută şi
adăugită, Bucureşti, 2002
● BĂRBULESCU M., DELETANT D., HITCHINS K., PAPACOSTEA Ş., TEODOR P.,
Istoria României, Bucureşti, 1998
● BELDIMAN C., Studiul industriei preistorice a materiilor dure animale – istoricul
problemei şi evoluţia concepţiilor metodologice, Anale UCDC, Seria Istorie, 4, 2001, p. 19-44
● BELDIMAN C., Arta mobilieră în paleoliticul superior din Transilvania, Anale UCDC,
Seria Istorie, 4, 2001, p. 53-62
● BELDIMAN C., Arta mobilieră în paleoliticul superior din Dobrogea, Anale UCDC, Seria
Istorie, 5, 2003, p. 11-31
● BELDIMAN C., Arta mobilieră în paleoliticul superior din Oltenia, Anale UCDC, Seria
Istorie, 6, 2005 (sub tipar)
● BERCIU D., Arta traco-getică, Bucureşti, 1969
● BERCIU D., Zorile istoriei în Carpaţi şi la Dunăre, Bucureşti, 1966
● CÂRCIUMARU M., Mărturii ale artei rupestre preistorice în România, Bucureşti, 1987
● Colecţia revistei Dacia. Revue d’archéologie et d’histoire ancienne, Institutul de Arheologie „Vasile
Pârvan”, Bucureşti
● Colecţia revistei Studii şi cercetări de istorie veche (şi arheologie), Institutul de Arheologie „Vasile
Pârvan”, Bucureşti
● COMŞA E., Neoliticul pe teritoriul României. Consideraţii, Bucureşti, 1987
● CRIŞAN I. H., Burebista şi epoca sa, Ediţia a doua, Bucureşti, 1977
● CRIŞAN I. H., Civilizaţia geto-dacilor, Bucureşti, 1993
● CRIŞAN I. H., Spiritualitatea geto-dacilor, Bucureşti, 1986
● Cronica cercetărilor arheologice din România, 1999-2004, CIMEC, Bucureşti, 2000-2005
(www.cimec.ro)
250
● DAICOVICIU C., Dacica, Cluj, 1969

● DAICOVICIU H., Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972
● DAICOVICIU H., Studii dacice, Cluj, 1981
● DUMITRESCU Vl., Arta preistorică în România, Bucureşti, 1974
● DUMITRESCU Vl., MOGOŞANU Fl., BOLOMEY A., Esquisse d’une Préhistoire de la
Roumanie, Bucureşti, 1983
● DUMITRESCU Vl., VULPE A., Dacia înainte de Dromihete, Bucureşti, 1988
● FLORESCU R., MICLEA I., Strămoşii românilor. Vestigii milenare de cultură şi artă. I Preistoria.
II Geto-dacii. III Daco-romanii, Bucureşti, 1980
● GIURESCU C. C., GIURESCU D. C., Istoria românilor. I. Din cele mai vechi timpuri până la
întemeierea statelor româneşti, Bucureşti, 1975
● GLODARIU I. et alii, Cetăţi şi aşezări dacice în Munţii Orăştiei, Bucureşti, 1988
● GLODARIU I. et alii, Sarmizegetusa Regia capitala Daciei preromane, Deva, 1996
● GLODARIU I., Arhitectura dacilor. Civilă şi militară (sec. II î.e.n. – I e.n.), Cluj, 1983
● GLODARIU I., IAROSLAVSCHI E., Metalurgia fierului la daci, Cluj, 1982
● GOSTAR N., LICA V., Societatea geto-dacică de la Burebista la Decebal, Iaşi, 1984
● IONESCU I., Începuturile creştinismului românesc daco-roman (secolele II – VII), Bucureşti, 1998
● LAZAROVICI Gh., Neoliticul Banatului, Cluj, 1979
● LUCA S. A., Istoria antică a României. Preistoria, Sibiu, 2002
● MACREA M., Viaţa în Dacia romană, Bucureşti, 1969
● MADGEARU Al., Rolul creştinismului în întărirea romanităţii nord-dunărene (sec. IV-VII),
Bucureşti, 1998
● OTTE M., BELDIMAN C., Sur les objets paléolithiques de parure et d’art en Roumanie:
une pendeloque en os découverte à Mitoc, district de Botoşani, Memoria Antiquitatis, 20, 1995,
p. 35-70
● OŢETEA A. (red.), Istoria poporului român, Bucureşti, 1970
● PÂRVAN V., Dacia. Civilizaţiile antice din ţările carpato-dunărene, Ediţia a doua, Bucureşti, 1972
● PÂRVAN V., Getica. O protoistorie a Daciei, Ediţia a doua, Bucureşti, 1982
● PĂUNESCU A., Evoluţia uneltelor şi armelor de piatră cioplită descoperite pe teritoriul României,
Bucureşti, 1970
● PETOLESCU C. C., Dacia şi Imperiul roman, Bucureşti, 2000
● PETOLESCU C. C., Decebal, regele dacilor, Bucureşti, 1991
● PETOLESCU C. C., Scurtă istorie a Daciei romane, Bucureşti, 1995
● PETRESCU-DÎMBOVIŢA M., Depozitele de bronzuri din România, Bucureşti, 1977
● PETRESCU-DÎMBOVIŢA M., TEODOR D. Gh., BÂRZU L., PREDA Fl., Istoria
românilor de la începuturi şi până în sec. al VIII-lea, Bucureşti, 1995
● PETRESCU-DÎMBOVIŢA M., VULPE A. (coord.), Istoria românilor. I. Moştenirea timpurilor
îndepărtate, Academia Română. Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Bucureşti, 2001
● PIPPIDI D. M. (coord.), Dicţionar de istorie veche a României (paleolitic – secolul al X-lea),
Bucureşti, 1976
● POPESCU Em., Inscripţiile greceşti şi latine din secolele IV-XIII descoperite în România, Bucureşti,
1976
● PREDA C. (coord.), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I-III, A-Q,
Bucureşti, 1994-2000
● PREDA C., Istoria monedei în Dacia preromană, Bucureşti, 1998
● PREDA C., Monedele geto-dacilor, Bucureşti, 1973
● PROTASE D., Riturile funerare la daci şi daco-romani, Bucureşti, 1971
251
● PROTASE D., Autohtonii în Dacia, I. Dacia romană, Bucureşti,1980

● PROTASE D., Autohtonii în Dacia, II. Dacia postromană până la slavi, Cluj-Napoca, 2000
● PROTASE D., SUCEVEANU A. (coord.), Istoria românilor. II. Daco-romani, romanici, alogeni,
Academia Română. Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Bucureşti, 2001
● RUSSU I. I., Daco-geţii în Imperiul Roman (în afara provinciei Dacia Traiana), Bucureşti, 1980
● RUSSU I. I., Etnogeneza românilor. Fondul autohton traco-dacic şi componenta latino-romanică,
Bucureşti, 1981
● SANIE S., Din istoria culturii şi religiei geto-dace, Iaşi, 1995
● SÂRBU V., Credinţe şi practici funerare, religioase şi magice în lumea geto-dacilor, Brăila-Galaţi, 1993
● Seria Materiale şi cercetări arheologice, vol. I-X, Bucureşti
● STOICA C. (coord.), Comori ale epocii bronzului din România, Bucureşti, 1995
● STOICESCU N., Continuitatea românilor. Privire istoriografică, istoricul problemei, dovezile
continuităţii, Bucureşti, 1980
● URSULESCU N., Contribuţii privind neoliticul şi eneoliticul din regiunile est-carpatice ale României, I,
Iaşi, 2000
● VULPE R., Columna lui Traian. Monument al etnogenezei românilor, Bucureşti, 1988
● WALD L., SLUŞANSCHI D., Introducere în studiul limbilor indo-europene, Bucureşti, 1986
● ZUGRAVU N., Geneza creştinismului popular la români, Bucureşti, 1997
***
Conţinutul prezentei lucrări are la bază sinteza datelor preluate din următoarele surse
bibliografice, a căror menţionare aici suplineşte citarea frecventă în cuprinsul textului,
neuzuală pentru un curs general, destinat studenţilor anului I Istorie:
● BĂRBULESCU M., DELETANT D., HITCHINS K., PAPACOSTEA Ş., TEODOR P.,
Istoria României, Bucureşti, 1998
● CRIŞAN I. H., Burebista şi epoca sa, Ediţia a doua, Bucureşti, 1977
● DAICOVICIU H., Dacia de la Burebista la cucerirea romană, Cluj, 1972
● DUMITRESCU Vl., VULPE A., Dacia înainte de Dromihete, Bucureşti, 1988
● LUCA S. A., Istoria antică a României. Preistoria, Sibiu, 2002
● PETRESCU-DÎMBOVIŢA M., TEODOR D. Gh., BÂRZU L., PREDA Fl., Istoria
românilor de la începuturi şi până în sec. al VIII-lea, Bucureşti, 1995
● PETRESCU-DÎMBOVIŢA M., VULPE A. (coord.), Istoria românilor. I. Moştenirea timpurilor
îndepărtate, Academia Română. Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Bucureşti, 2001
● PREDA C. (coord.), Enciclopedia arheologiei şi istoriei vechi a României, vol. I-III, A-Q,
Bucureşti, 1994-2000
● PROTASE D., SUCEVEANU A. (coord.), Istoria românilor. II. Daco-romani, romanici, alogeni,
Academia Română. Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Bucureşti, 2001
● STOICA C. (coord.), Comori ale epocii bronzului din România, Bucureşti, 1995
SURSELE IMAGINILOR
Coperta 1:  Ceaşcă dacică de la Calu, jud. Neamţ (după R. Tanţău, Meşteşugurile la geto-daci,
Bucureşti, 1972, fig. 56).
 Femei dace reprezentate pe Metopa XLIX – Tropaeum Traiani, jud. Constanţa (după F.
B. Florescu, Monumentul de la Adamklissi–Tropaeum Traiani, Bucureşti, 1959, p. 324, fig. 180).
 Brăţară dacică de argint de la Orăştie, jud. Hunedoara, sec. I î.Chr. – detaliu al unui
capăt decorat cu palmete ştanţate (după R. Florescu, Die Kunst der dako-römischen
Antike, Bucureşti, 1986, p. 84, fig. 36).
 Monedă dacică de argint din Oltenia, sec. al II-lea î.Chr. (după C. Preda, Moneda
antică în România, Bucureşti, 1969, fig. 33).
Coperta 4:  Vârf gravettian de silex de la Ripiceni Stânca, jud. Botoşani [după N. N. Moroşan,
La station paléolithique de grotte de Stânca Ripiceni, Dacia, 5-6, 1935-1936 (1938), pl. V/3].
 Falangă de cal decorată cu motive gravate din situl tardigravettian de la Dubova–
„Cuina Turcului”, jud. Mehedinţi (după A. Păunescu, Paleoliticul şi mezoliticul din spaţiul
cuprins între Carpaţi şi Dunăre. Studiu monografic, Bucureşti, 2000, p. 348, fig. 140/2).
 Vas ceramic eneolitic aparţinând culturii Cucuteni, faza B din situl de la Miorcani,
jud. Botoşani (după D. Monah, D. Popovici, O lume regăsită. Satul cucutenian de la Poduri,
Catalog de expoziţie, Muzeul Naţional de Istorie, Bucureşti, 2000, p. 13, nr. 23).
 Vas de aur aparţinând epocii bronzului din tezaurul de la Rădeni, jud. Neamţ (după M.
Petrescu-Dîmboviţa, A. Vulpe, coord., Istoria românilor. I. Moştenirea timpurilor îndepărtate,
Academia Română. Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie, Bucureşti, 2001, pl. 17/1).
 Spadă de bronz din epoca bronzului de la Beneşti (Bendorf, jud. Sibiu) (după
Metalurgia neferoaselor în Transilvania preistorică, Catalog de expoziţie, Muzeul Naţional de
Istorie a Transilvaniei, Cluj-Napoca, 1995, p. 26, nr. 33).
 Secure geto-dacică de fier de la Grădiştea Muncelului, sec. I d.Chr. (după R. Tanţău,
Meşteşugurile la geto-daci, Bucureşti, 1972, fig. 14).
 Capitel roman de la Porolissum, sec. al III-lea d.Chr. (după R. Florescu, Die Kunst
der dako-römischen Antike, Bucureşti, 1986, p. 104, fig. 52).
Fondul coperţii:  Dacia după Geografia lui Ptolemeu (după M. Petrescu-Dîmboviţa, A. Vulpe, coord.,
Istoria românilor. I. Moştenirea timpurilor îndepărtate, Academia Română. Secţia de Ştiinţe
Istorice şi Arheologie, Bucureşti, 2001, p. 422, fig. 81).
Fig. 1, p. 11: Spaţiul carpato-danubiano-pontic – după Encarta Interactive World Atlas 2001,
Microsoft Corporation.
Fig. 2, p. 12: Vatra civilizaţiei geto-dacice (sec. al II-lea î.Chr. – I d.Chr.) – după M. Babeş,
Civilizaţia geto-dacă din a doua jumătate a sec. al II-lea a.Chr. până la începutul sec. al
II-lea d.Chr., în M. Petrescu-Dîmboviţa, A. Vulpe, coord., Istoria românilor. I. Moştenirea
timpurilor îndepărtate, Academia Română. Secţia de Ştiinţe Istorice şi Arheologie,
Bucureşti, 2001, p. 728, fig. 102.

1 IVR Epoca Pietrei

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

1 IVR Epoca Pietrei

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CUPRINS

OBIECTUL ŞI PERIODIZAREA ISTORIEI VECHI A ROMÂNILOR....................................7

Hallstattul timpuriu. ................................................................................................................... 105

Fig. 1. Spaţiul carpato-danubiano-pontic.

În primul sfert al sec. al XX-lea, arheologia românească ajunge să constituie o

unor săpături şi studii privind neo-eneoliticul, epoca bronzului şi a fierului; Nicolae N.

adesea, informaţiile oferite de Herodot (mormintele atribuite sciţilor; datele despre

consemnând cetăţile romane de pe malul drept al Dunării, de la Transmarisca (Turtucaia)

două tăbliţe de bronz şi menţionează date preţioase relative la organizarea administrativ-

la datarea relativă (stratigrafia, studiul paleoflorei şi al paleofaunei, sedimentologia,

Complexul interstadial Oscilaţia climatică

pietrişurile fluviatile ale văilor: Valea Argeşului (zona Piteşti-Budeasa-Merişani), văile

confecţionat unelte şi arme – bifaciale, racloare, vârfuri foliacee etc.), ca şi de amenajarea

Paleoliticul superior. Evoluează în timpul ultimei glaciaţiuni Würm (Würm mijlociu

atât în nivelul I de la Bistricioara-„Lutărie”, cât şi în nivelurile I şi II de la Ceahlău-„Dârţu”.

Epipaleoliticul. Această epocă are ca limite cronologice aproximative 13 şi 10 Ka BP

arheologia experimentală sunt concludente. Uneltele de os sunt constituite de vârfurile-

culturilor Vinča şi a Banatului de la Parţa (jud. Timiş), a culturii Precucuteni de la Târpeşti

tabletele de la Uruk-Warka IV şi Djemdet Nasr din perioada proto-literată din Mesopotamia;

din Republica Moldova; în nivelul Cucuteni B de la Poduri-„Dealul Ghindaru” a fost

poate fi comparat cu unele sanctuare de la Çatal Hüyük. La Căscioarele, în nivelul

balcano-egeo-anatolian şi aducea aici o civilizaţie pe deplin constituită, în toate componentele

cultura Starčevo-Criş se interferează, în bazinul Nistrului, cu cultura Bugului sudic. Alte

reprezentat de cultura ceramicii liniare. Drept urmare a acestor importante mişcări de

morminte), a culturii Hamangia. Asemenea mari necropole se explică printr-o substanţială

ocupată de purtătorii culturii Gumelniţa, dar menţinerea tradiţiilor locale a făcut ca în

în eneoliticul timpuriu din nord-vestul României. În primul rând, o parte importantă a

şi ace de os sau cupru, folosite la împletit şi cusut. Ca urmare a progreselor realizate în

Cultura Tiszapolgár. Este răspândită în răsăritul Ungariei, Vojvodina, sud-estul

denumirii de cultură Decea Mureşului la toate descoperirile de tip Bodrogkeresztúr din

„sceptre” de piatră stilizate în formă de protome zoomorfe, cum ar fi cel descoperit la

epoca bronzului. Această restructurare socială se reflectă şi în reprezentările plastice; statuetele

folclorişti şi etnografi, patria iniţială (Urheimat) a indo-europenilor (indo-germani sau arieni)

populaţiile nomade), cu depunerea defunctului în poziţie chircită; ca elemente de inventar se

aspect exterior de scoarţă de arbore (ceramică decorată cu măturica = Besenstrichkeramik).

Circa 1.500.000/1.000.000 BP ● Primele dovezi ale prezenţei omului pe teritoriul României.

214 d.Chr. ● Atac carpic respins asupra oraşului Tyras (?).

480 d.Chr. ● Cu permisiunea împăratului, protobulgarii se aşează la Dunărea de Jos.

După PETRESCU-DÎMBOVIŢA M., VULPE A. (coord.), Istoria românilor. I.

Bibliografia inserată mai jos are un caracter orientativ.

● ANTONESCU D., Introducere în arhitectura dacilor, Bucureşti, 1984

● DAICOVICIU C., Dacica, Cluj, 1969

● PROTASE D., Autohtonii în Dacia, I. Dacia romană, Bucureşti,1980

S-ar putea să vă placă și