Rezumat

pe tema: Spada lui Ștefan cel Mare

CAHUL – 2020
Articolul publicat de Eșanu Andrei si Eșanu Valentina în ziarul Accente ne adduce la cunoștință
difuzarea știrei precum că la Chișinău va fi adusă spade lui Ștefan cel Mare,care se spune că se
păstrează într-un muzeu în Turcia.Se spune că prin efortulș unei personae care a convins autoritățile
turce ,pentru a ne oferi o copie în semn de apreciere și gest demn pentru Republica Moldova o
asemenea urmă din epoca lui Ștefan cel Mare aproape că lipsesc cu desăvârșire.Cred că ar fi
binevenite unele precizări mai mult istorice decât științifice,privind ,,sabia,, lui Ștefan cel Mare. Atât
până la Ştefan cel Mare, cât şi după el, domnii,   boierii şi alţi înalţi demnitari ai Ţării Moldovei
purtau ca armă personală nu o sabie, ci o spadă, ambele arme erau confecţionate din oţel, între sabie
şi spadă sunt deosebiri esenţiale. Dacă sabia avea lamă îngustă, de regulă cu un singur tăiş, ca formă
era dreaptă sau încovoiată şi se ţinea cu o singură mână, apoi spada avea lamă lată şi dreaptă, cu
două  tăişuri şi era ţinută cu două mâini, fiind mai grea.se spune că prima menţiune documentară
a spătarului în Ţara Moldovei datează din 24 aprilie 1434, în această funcţie fiind menţionat „pan
Dieniş spătar”. În domnia lui Ştefan cel Mare, importanţa dregătoriei de spătar a crescut, acesta
trecând în sfatul domnesc înaintea vistiernicului, dar după pârcălabi, dregători cu funcţii
militare.,printre spătarii lui Ştefan cel Mare, în documentele vremii, sunt menţionaţi: „pan Seacâş”
(1458-1469), „pan Bodea” (1469- 1470), care se admite că a căzut pe câmpul de luptă la Valea Albă
(1476),  „pan Vrânceanu” (1471-1473), „pan Mihău” (1473-1476) „pan Costea” (1478-1483), „pan
Dragoş” (1483-1484), care a mai deţinut şi rangul de pârcălab de Roman şi pe cel de vornic, despre
care Ştefan cel Mare într-o carte domnească din 5 februarie 1468 arăta că acesta „l-a slujit drept şi
credincios”, şi ultimul care a deţinut dregătoria în domnia marelui voievod a fost „pan Clănău”
(1486-1503), de altfel,  foarte apropiat marelui domn, deoarece era căsătorit cu nepoata sa Dragna,
fiica Mariei, sora voievodului.Din informatie putem spune că spadele din această epocă aveau
lungimea de 125-128 cm, erau cu lama dreaptă, cu două tăişuri, cu vârful în formă de triunghi sau
rotunjit. Dea lungul ei, lama avea 2-3 şănţuleţe, garda în formă de cruce cu braţe drepte, înclinate
spre lamă sau curbate în sens opus, terminându-se cu butoni conici, care trebuia să oprească 
alunecarea  armei adversarului pe lângă braţele gărzii. Spada avea mâner  de apucat cu două mâini
sau cu o mână şi jumătate, în formă de fus şi era înfăşurat cu metal scump.
În vârf, spada avea un „măr” metalic în formă discoidală, unde, de regulă, se grava numele
posesorului, stema ţării, blazonul personal sau se înfrumuseţa cu pietre scumpe. La sigur că, Ştefan
cel Mare a avut şi arme personale, cu care lupta în războaie. Se ştie, de exemplu, după „O samă de
cuvinte” de Ion Neculce că, el avea arcul său personal. Avem în vedere legenda despre fondarea
mănăstirii Putna, când voievodul a tras, împreună cu un aprod de-al său, din arc, pentru a stabili locul
zidirii mănăstirii, iar în altă legendă se spune precum că Ştefan şi-a lăsat arcul chiar la această
mănăstire, unde s-a păstrat mai multă vreme. Arheologii au mai descoperit alte spade tipice
moldoveneşti la Hârlău (azi, exemplarul se află la Muzeul de Istorie a Moldovei din Iaşi), la Deleni
(jud. Iaşi) şi la Cetatea Neamţului, ultimele două sunt datate cu a doua jumătate a sec. al XV-lea,
toate trei având lungimea de până la 125 cm, cu capul mânerului de aceeaşi formă discoidală,spade
asemănătoare sunt zugrăvite şi în bisericile vestitelor mănăstiri medievale ale Moldovei – Voroneţ
(1488), Bălineşti (1499), Suceviţa şi biserica Sf. Gheorghe din Suceava (sec. XVI). Alte spade au
fost identificate pe o serie de broderii din aceeaşi epocă, dintre care menţionăm pe cele de pe dverele
de la mănăstirea Putna (din 1485 şi 1510), dăruite de Ştefan cel Mare, şi respectiv de fiul său Bogdan
al III-lea, voievod al Moldovei (1504-1517), şi cea de pe steagul de luptă a lui Ştefan cel Mare
(1500), spadă ţinută de Sf. Gheorghe Purtător de Biruinţă, ocrotitorul spiritual al Ţării Moldovei,
care astăzi se află la mănăstirea Zograf de la Sf. Munte Athos. Dacă ne întoarcem la spadele păstrate
astăzi în Turcia, după toate probabilităţile, acestea au ajuns la Muzeul Top Kapi Sarayi rămânând de
la sultanii otomani. Presupunem că, ele s-au pomenit acolo mai curând ca trofee de război, decât ca
daruri oferite demnitarilor otomani de vreun domn al Ţării Moldovei, ştiindu-se faptul că, otomanii
au jefuit în mai multe rânduri Ţara Moldovei în secolele XVI-XVII, prădând şi arzând până şi
palatele domneşti. La solicitarea noastră s-a interesat în această privinţă şi Excelenţa Sa
Ambasadorul Republicii Moldova în Turcia, Victor Ţvircun (căruia Îi mulţumim şi pe această cale
pentru răspuns), care ne-a informat că în anumite medii ştiinţifice din această ţară se crede că spada
în cauză a fost dăruită sultanului otoman de Petru Rareş în cea de a doua domnie (1541-1546).Spre
fiinele și concluziile trase în urma acestui articol putem spune, istoricii au observat că asemenea
spade sunt incomparabil mai puţine faţă de alte tipuri de arme albe folosite în acea epocă. Aceasta ne
face să conchidem că, spadele caracterizate mai sus, inclusiv şi cea atribuită lui Ştefan cel Mare,
aveau mai mult un caracter simbolic, element indispensabil al demnităţii domneşti, şi era folosită în
ceremonialul de curte.