Importanța protecției mediului este în ultimele decenii o temă din ce în ce mai

dezbătută. Atât la nivel european, cât și la nivel mondial și astfel, se poate

vorbi în prezent de dreptul mediului ca domeniu distinct, concretizat prin
apariția legislației în domeniu, cu caracter național și internațional.

Dreptul la un mediu de viață sănătos este un drept recunoscut ca fiind „un

drept uman fundamental”, cu origini în Declarația de la Stockholm din 1972
privind mediul uman.

Raportul dintre om și un mediu de viață sănătos a fost, de asemenea,

consacrat și în textul „Convenției privind biodiversitatea”, „Convenției privind
schimbările climatice”, „Declarației de la Johannesburg privind dezvoltarea
durabilă” din 2002, dar și în alte Convenții.

De asemenea și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului a

considerat dreptul la un mediu de viață sănătos ca fiind un drept fundamental
individual, care face parte din categoria „drepturilor civile”.

În conformitate cu Regulile de la Montreal din 1982 privind poluarea

transfrontalieră, art. 1 definește poluarea ca fiind: „introducerea de către om
în mediu, direct sau indirect a unor substanțe sau energii cu efecte
vătămătoare de natură să pună în pericol sănătatea omului, să prejudicieze
resursele biologice, ecosistemele și proprietatea materială, să diminueze
binefacerile sau să împiedice alte utilizări legitime ale mediului.”

Având în vedere dezvoltarea continuă a societății, omenirea are nevoie de

cantități tot mai mari de energie și de aceea sunt state care au recurs la
utilizarea energiei nucleare, aceasta fiind energia care se produce aproape
continuu și nu depinde de fenomene precum vântul sau lumina solară.

Deși, literalmente este instrumentul principal cu care au fost realizate cele mai
mari atrocități din istorie, atacurile nucleare de la Hiroshima și Nagasaki din
anul 1945, energia nucleară a fost de asemenea un ajutor semnificativ pentru
umanitate.

Energia nucleară este necesară în multiple proceduri medicale, de exemplu în

tehnologia nucleară de rezonanță magnetică.

De asemenea energia nucleară produsă în centrale nucleare, oferă electricitate

mai multor state, în același timp reducând nevoia de combustibili fosili care
afectează stratul de ozon.

Deși la prima vedere nu pare a avea efecte negative, analizând procesul de

producție al energiei nucleare deducem că aceasta are dezavantaje multiple,
care în anumite condiții pot avea urmări foarte grave.
Din păcate, în cazul unui accident nuclear, efectele acestuia sunt dezastruoase,
cauzând prejudicii majore mediului, calității vieții, dar și economiei statelor
afectate de urmările accidentului.

Unul dintre cele mai importante tratate internaționale, care reglementează

condițiile desfășurării activității nucleare, este Tratatul privind Neproliferarea
Armelor Nucleare ale cărui obiective sunt:
1. dezarmarea nucleară și dezarmarea completă în general;
2. prevenirea răspândirii armelor nucleare și a tehnologiei acestora;
3. promovarea cooperării pentru utilizarea în pace a energiei nucleare.

Tratatul reprezintă unicul angajament ce are ca scop dezarmarea statelor care

dețin arme nucleare.

Tratatul inițiază un sistem de măsuri de siguranță aflat sub responsabilitatea

Agenției Internaționale a Energiei Atomice. Măsurile de siguranță sunt
folosite pentru a verifica conformitatea cu tratatul prin inspecții conduse de
Agenția Internațională a Energiei Atomice.

Tratatul promovează cooperarea în domeniul tehnologiei nucleare pașnice și

asigură acces la această tehnologie pentru statele semnatare, în timp ce
măsurile de siguranță previn răspândirea materialului radioactiv pentru
folosirea în arme.

Activitatea nucleară mai este reglementată și de următoarele convenții și

acorduri privind activitatea nucleară:
1. Convenția de la Paris din 1960 asupra răspunderii în domeniul energiei
Nucleare, care a intrat în vigoare la data de 01 aprilie 1968, Convenția de la
Viena din anul 1963 privind răspunderea civilă în caz de accident nuclear
pentru o terță parte, care a intrat în vigoare la 12 noiembrie 1977 și Protocolul
comun privind aplicarea celor două convenții, intrat în vigoare la data de 12
septembrie 1997;
2. Tratatul din 1962 de la Moscova referitor la interzicerea testării armelor
nucleare în atmosferă, în spațiul cosmic sau în apă;
3. Tratatul din 11 februarie 1971 de la Londra, Moscova și Washinghton
referitor la interzicerea amplasării armelor nucleare sau a altor arme de
distrugere în masă pe fundul mării, oceanului sau în subsol;
4. Convenția din 26 octombrie 1979 de laViena referitoare la protecția fizică a
materialului nuclear și a instalațiilor nucleare [8], modificată prin
Amendamentul de la Viena din 2004;
5. Convenția din 26 septembrie 1986 de la Viena referitoare la notificarea
rapidă a unui accident nuclear.
6. Convenția privind acordarea de asistență în caz de accident nuclear și de
urgență radiologică din 26 septembrie 1986 de la Viena, care a intrat în
vigoare la 26 februarie 1987;
7. Convenția privind securitatea nucleară din 1994 de la Viena, care a intrat în
vigoare la 24 octombrie 1996;
8. Convenţia din 5 septembrie 1997 de la Viena privind gestionarea în condiţii
de siguranţă a deşeurilor radioactive şi a combustibilului nuclear uzat;
9. Convenţia din 12 septembrie 1997 de la Viena privind finanţarea
suplimentară a daunelor nucleare.

Un accident nuclear[18] este definit de Agenția Internațională a Energiei

Atomice ca fiind: „evenimentul care a dus la afectarea instalației nucleare a
unei centrale nucleare sau a unui reactor nuclear și a produs iradierea sau
contaminarea populației și mediului înconjurător peste limitele maxime
admise”.

Consecințele de mari dimensiuni ale accidentelor nucleare au determinat o

necesitate a reglementării regimului juridic în domeniul nuclear, atât la nivel
internațional, cât și la nivelul statelor.

Astfel, Convenția de la Paris din 1960 asupra răspunderii în domeniul energiei

Nucleare, Convenția de la Viena din 1960 privind răspunderea civilă în caz de
accident nuclear pentru o terță parte și Protocolul comun privind aplicarea
celor două convenții, stabilesc regimul particular al răspunderii civile pentru
pagubele nucleare.

Dispozițiile celor două convenții internaționale stabilesc principii în ceea ce

privește răspunderea civilă pentru pagubele nucleare precum:
– „responsabilul este operatorul;
– răspunderea pentru daunele nucleare este o răspundere obiectivă și
exclusivă;
– cei care desfășoară activități în domeniul nuclear au obligativitatea de
asigurare sau de o altfel de garanție financiară;
– nediscriminarea și unitatea de jurisdicție”

Principiile răspunderii civile în domeniul nuclear

„Operatorul trebuie să răspundă obiectiv de orice fel de daună nucleară

survenită de la instalația nucleară deținută, victima fiind lipsită de obligaţia
dovedirii culpei, aceasta trebuind doar să identifice persoana răspunzătoare de
accidentul nuclear care de obicei, este titularul autorizaţiei prealabile” [26].

„Potrivit legislației în vigoare dauna nucleară este reprezentată de:

– orice deces sau orice rănire;
– orice pierdere sau orice deteriorare a bunurilor;
– orice pierdere economică produsă de deces, rănire, pierdere sau deteriorare
a bunurilor, suferită de o persoană îndreptățită să ceară despăgubiri cu privire
la una dintre cauzele enumerate;
– costul măsurilor de refacere a mediului înconjurător deteriorat în urma
producerii unui accident nuclear;
– orice pierdere a veniturilor datorată deteriorării semnificative a mediului
înconjurător;
– orice altă daună economică, alta decât cea cauzată de deteriorarea mediului,
dar care este prevăzută de dispozițiile legale.

Excepţia de la principiul răspunderii obiective a operatorului este reprezentată

de cazul răspunderii solidare a mai multor exploatanţi şi culpa gravă a
victimei” [27].

„Un alt principiu al răspunderii pentru pagube nucleare este reprezentat de

principiul dirijării răspunderii spre operator, moment în care acesta este cel
ţinut să repare în mod exclusiv pagubele cauzate de accidentul nuclear,
victima neavând dreptul de a acţiona contra unui terţ. De asemenea,
operatorul nu are drept de regres împotriva altor persoane, decât în cazul unei
clauze contractuale exprese”[28].

Răspunderea operatorului este reglementată şi de principiul limitării în timp a

dreptului de a introduce cererea în reparaţie (10 ani de la data accidentului
nuclear[29] sau 3 ani de la data de la care victima a cunoscut dauna nucleară
şi identitatea exploatantului), precum şi de principiul limitării cuantumului
maxim de acoperire a pagubei.

Principiul limitării cuantumului maxim de acoperire a pagubei, reglementat în

art. V din Convenția de la Viena din 1963, prevede că statul pe al cărui
teritoriu se află instalația nucleară poate limita răspunderea operatorului
pentru fiecare accident nuclear astfel:
– „la un cuantum care nu va fi mai mic de 300 de milioane DST[30].;
– la un cuantum care nu va fi mai mic de 150 de milioane DST, cu mențiunea
că ceeea ce depășește suma de 150 de milioane DST și până la la 300 de
milioane DST, va fi alocat de către stat din fonduri publice;
– la un cuantum tranzitoriu care nu va fi mai mic de 100 de milioane DST,
pentru o perioadă de cel mult 15 ani de la data intrării în vigoare a Convenției,
cu condiția ca accidentul nuclear să se fi produs în acea perioadă;
– la un cuantum mai mic de 100 de milioane, cu condiția ca diferența de la
acea sumă și până la suma de 100 de milioane DST să fie alocate din fondurile
publice, de către stat” [31].

Cauze exoneratoare de răspundere civilă pentru daunele nucleare

„Aceste excepții de la raspunderea civilă au caracter restrictiv şi cuprind

următoarele ipoteze:
– tulburări politice cu caracter intern, cum sunt: insurecţia armată, războiul
civil etc.;
– tulburări politice cu caracter internaţional: conflicte armate, cazuri de
terorism etc.;
– cataclism natural excepţional, calamităţi catastrofale”

Răspunderea civilă în cazul accidentului nuclear de la Fukushima

Accidentul de la Fukushima, deși a fost declanșat în urma unui tsunami, a

avut ca și cauze și erori umane, precum faptul că operatorul de la Tokyo
Electric Power Company (TEPCO) nu a îndeplinit cerințele de siguranță de
bază, precum pregătirea pentru conservarea daunelor colaterale și elaborarea
planurilor de evacuare.

Japonia nu este parte din nicio Convenție Internațională, dar legea internă
este în conformitate cu Convențiile de Paris din 1960 și cea de la Viena din
1963.

Garanția depusă de operator pentru acoperirea unor daune nucleare în caz de

accident conform legislației japoneze este în sumă de 120 mld Yeni (1,12 mld
dolari). Guvernul poate elibera operatorul de această responsabilitate dacă se
determină că dauna este rezultatul unui „grav dezastru natural, cu caracter
excepțional”.

Având în vedere că accidentul de la Fukushima a fost declanșat de un tsunami,

operatorul a fost exonerat de culpă și toate pagubele au fost acoperite de statul
japonez, care a plătit până acum aproximativ 6 trilioane de Yeni[44].

Concluzii

Importanța protecției mediului ar trebui să fie o preocupare de zi cu zi, atât la

nivel internațional, la nivelul statelor, dar și la nivelul fiecărui individ, și nu
doar atunci când se întâmplă evenimente care să afecteze mediul.

Deși în anii 1950-1960 tehnologia nucleară părea tehnologia care va domina

viitorul, realitatea a demonstrat că 70 de ani mai târziu, energia nucleară
deține doar 10,6% din producția mondială de energie.

Energia nucleară a fost considerată una dintre cele mai mari descoperiri ale
secolului XX, dar timpul a dovedit că a fost nu numai o soluție a producerii
unei cantități mari și continue de electricitate, dar și cea mai de temut armă
împotriva umanității.

De-a lungul timpului, omul a fost supus radiațiilor precum cele provenite de la
razele soarelui, atmosferă și de la apele oceanelor, astfel dovedindu-se că în
anumite limite, radiațiile sunt inofensive pentru viață.

Deși omul a fost și este supus unor radiații naturale, radiațiile produse în
urma accidentelor nucleare s-au dovedit a avea un efect distructiv asupra a tot
ceea ce ating.
Poluarea radioactivă reprezintă un pericol cu caracter universal care
contaminează aproape în același timp aerul, solul, subsolul și apa, afectând
astfel toate componentele mediului.

Extinderea utilizării energiei nucleare și a izotopilor a produs mărirea

numărului potențialelor surse de poluare radioactivă și prin urmare, și a
gradului de risc.

Principalele surse de poluare radioactivă sunt: exploziile nucleare, centralele

atomonucleare, armele nucleare, navele cu propulsie nucleară, iradierea
medicală, extracția, transportul și prelucrarea minereului radioactiv, deșeurile
radioactive.

Deși sunt doctrinari în domeniul Dreptului mediului care consideră că

poluarea radioactivă se datorează în principal, activităților militare, s-a
demonstrat științific că și utilizarea pașnică a energiei nucleare poluează din
punct de vedere radioactiv.

Energia nucleară a fost întotdeauna considerată o sursă de energie curată,

deoarece centrala nucleară nu emite dioxid de carbon. Acest lucru este
adevărat, dar este înșelător, deoarece centralele nucleare nu emit dioxid de
carbon în timpul funcționării, dar cantități mari de dioxid de carbon sunt
emise în activitățile legate de construcția și funcționarea centralei. Procesul de
minare al Uraniului eliberează mari cantități de dioxid de carbon în mediu, de
asemenea și transportul deșeurilor radioactive emite dioxid de carbon.

Două dintre principalele probleme ale energiei nucleare sunt reprezentate de

depozitarea deșeurilor radioactive și de distrugerea centralelor nucleare la
expirarea termenului de funcționare.

Deșeurilor radioactive trebuie manipulate cu o atenție deosebită, deoarece

răcirea acestora necesită un timp îndelungat, iar după răcire, unele dintre
acestea rămân periculoase chiar și mii de ani.

Deși centralele dețin o tehnologie avansată de funcționare, care permite

funcționare centralei nucleare pentru o perioadă lungă de timp, în anumite
situații se poate pierde controlul reacției în lanț, ceea ce poate duce la explozia
centralei și la poluări masive.

În problematica răspunderii civile cu privire la daunele nucleare aceasta este

reglementată în prezent relativ uniform la nivel internațional, statele
implementând la nivel național Convențiile de la Paris din anul 1960 și de la
Viena din 1963. Pentru a se putea repara unele pagube produse de accidentele
nucleare, cele două Convenții au reglementat și dispoziții cu privire la
obligativitatea exploatatorului de a depune asigurări sau garanții financiare,
care în anumite situații sunt garantate chiar de către stat.
În concluzie, consecințele unui accident nuclear au efecte grave și de lungă
durată.

in acela~i context, Hotararea Parlamentului nr. I546-XII din 23 iunie 1993 prin care Republica
Moldova a aderat la Convenlia privind efectele transfrontiere ale accidentelor industriale
(Helsinki, 17 manie 1992) prevede masuri privind prevenirea, pregatirea ~i faspunsulla
accidentele industriale care pot avea efecte transfrontaliere, precum ~i masuri privind cooperarea
intemationala In acest domeniu. Accidentele majore pot avea eonsecinte dincolo de frontiere, iar
costurile de mediu ~i cele economice ale unui accident nu sunt suponate doar de catre
amplasamentul afectat, ci ~i de catre statele vecine. Fiind pane la Convenlie, statui nostru trebllie
sa puna in aplicare prevederile acesteia ~i sa ia masurile necesare pentru a proteja populalia
~imediullnconjllrator impotriva accidentelor industriale prin prevenirea, pc cit posibil, a unor
astfel de accidente, prin reducerea frecventei ~i prin atenuarea consecin\elor acestora. Prin
urmare, este necesar stabil irea ~i punerea in aplicare a masurilor de securitate ~i de reducere a
riscurilor, pentru a se evita eventualele accidente, care pot avea efeete transfrontaliere, pentru a
se reduce pericolul produeerii unor astfel de accidente ~i pentru a minimiza consecintele in cazul
producerii lor, ceea ce ar permite asigurarea unui nivel ridicat de protectie.

Substanțele chimice și pesticidele

Legislația UE în domeniul substanțelor chimice și al pesticidelor are scopul de a
proteja sănătatea umană și mediul și de a preveni obstacolele din calea
comerțului. Aceasta cuprinde norme care reglementează comercializarea și
utilizarea anumitor categorii de produse chimice, un ansamblu de restricții
armonizate privind introducerea pe piață și utilizarea unor substanțe și preparate
periculoase specifice, precum și norme care reglementează accidentele majore și
exportul de substanțe periculoase. Termenul „pesticide” se referă la substanțe
utilizate pentru a suprima, a preveni și a eradica organisme care sunt considerate
dăunătoare. Ele includ produsele biocide și produsele de protecție a plantelor
(PPP). Cea mai importantă realizare la nivelul UE o reprezintă Regulamentul
REACH, care reglementează înregistrarea, evaluarea și autorizarea substanțelor
periculoase, precum și restricțiile aplicabile acestora.
Temei juridic
Articolele 191 - 193 din Tratatul privind funcționarea Uniunii Europene (TFUE).

Prezentul proiect de Lege transpune prevederile Directivei 20121181UE a Par/amentului

European:;i a Consiliului din 04 iulie 2012 privind controlul pericoleIor de accidente majore care
implica substan(e periculoase, de modifieare $i ulterior de abrogare a Directivei 96182/CE a
Consiliului (Jurnalul Ofieia! al Uniunii Europene L/9711 din 24.07.2012). Aceasta are drcpt scop
prevenirea accidentelor majore care implica cantitati mari de substante periculoase (sau
amestecuri ale acestora), enumerate in anexa I a Directivei ~i limitarea consecintelor unor astfel
de accidente pentru sanatatea umana ~imediu. Directiva prezinta 0 abordare graduala a nivelului
de control, eu dit cantitatile de substante sunt mai mario eu atat sunt mai stricte nonnele.
Necesitatea eJaborarii proiectului actului normativ ~i transpunerii Directivei 2012/18/UE
(Seveso III, care inlocuie,te Directiva 96/82/CE - Seveso II, abrogatii la 4 iulie 2012) este
previizutii in Anexa Xlla Capitolul 16 "Mediul inconjuriitor", domeniul "Poluarea industrialii ~i
pericolele industriale" din Acordul de Asociere intre Republica Moldova, pe de 0 parte, ,i
Uniunea Europeanii ~i Comunitatea Europeanii a Energiei 1 Atomice ~istatele membre ale
acestora, pe de alta pane, ratificat prin Legea nr. 112 din 02.07.2014, prevede aplicarea
unnatoarelor dispozilii ale Directivei:

Prevederile Directivei 2012/18/UE a Parlamentului European și a Consiliului din

04 iulie 2012 privind controlul pericoleIor de accidente majore care implică substanțe
periculoase, de modificare și ulterior de abrogare a Directivei 96/82/CE a Consiliului
(Jurnalul Oficial al Uniunii Europene L/9711 din 24.07.2012). Aceasta are drept scop
prevenirea accidentelor majore care implică cantități mari de substanțe periculoase (sau
amestecuri ale acestora), enumerate în anexa I a Directivei și limitarea consecințelor unor
astfel de accidente pentru sănătatea umană și mediu. Directiva prezintă o abordare
graduală a nivelului de control, cu cât cantitățile de substanțe sunt mai mari cu atât sunt
mai stricte normele.