Aparatul renal

Noțiuni de anatomie și fiziologie

Sistemul excretor (aparatul excretor) este un sistem funcțional care îndepărtează din organism
produși inutili și toxici, asigurându-se astfel menținerea constantă a compoziției mediului intern -
homeostazia. Sistemul excretor îndeplinește o dublă funcție: a) reglează mediul intern prin
menținerea unei aceleiași cantități de săruri și de apă, cea mai mare parte din prisos fiind
eliminată prin rinichi; b) elimină substanțele inerte și substanțele toxice, rezultate din
metabolismul substanțelor proteice. Principala cale de excreție este calea renală.
Aparatul excretor este format din:
1. Rinichi
2. Căi urinare: bazinet, uretere (2), vezica urinară și uretra.

Rinichii

Localizare: în cavitatea abdominală, de o parte și de alta a coloanei vertebrale, în loja renală.

● Sunt organe retroperitoneale.
● Loja renală este captușită de fascia renală, iar între fascia renală și peretele posterior al
abdomenului se găsește un strat de grăsime - grăsime perirenală (capsula perirenală
adipoasă), mai dezvoltată pe fața posterioară a rinichiului. Învelișul conjunctiv permite
rinichiului mobilitate, ce face posibilă deplasarea în jos a acestuia - ptoza renală.
Ectopia renală: anomalie congenitală de poziție a rinichiului, datorată opririi rinichiului în timpul
migrației embrionare, în regiunea iliacă sau lombară.
Formă: boabe de fasole.
Greutate: aprox. 300 gr.
Consistență: fermă, elastică. Parenchimul renal este friabil, rupându-se cu ușurință în cursul
traumatismelor.
Configurație externă
● Suprafața rinichiului este de culoare roșie-brună, netedă și lucioasă.
● Prezintă două fețe (anterioară și posterioară), două margini (laterală - convexă, medială
- concavă) și două extremități ( polul superior și polul inferior).
La marginea medială, concavă a rinichiului se află hilul renal (locul de intrare și ieșire al
vaselor renale și bazinetului). Hilul renal se prelungește în interiorul rinichiului cu o scobitură -
sinusul renal. În sinusul renal se află țesut conjunctiv gras, ramificațiile vaselor renale și porțiuni
inițiale ale căilor de excreție.
La polul superior al rinichilor se află glandele endocrine suprarenale .
Structura rinichiului
a. La exterior prezintă o capsulă fibroasă, alcătuită din fibre conjunctive și elastice.
b. Sub capsula fibroasă se găsește o pătură musculară subțire, formată din fibre
musculare netede.
c. Parenchimul renal
La nivelul parenchimului renal, în secțiunea longitudinală se observa:
● Zona corticală, de culoare galben-brună.
 ● Zona medulară: piramide renale Malpighi (7-14), ce prezintă striații radiare, date de
tubii colectori și vase sanguine.
La nivelul sinusului, piramidele se termină cu o suprafață convexă - papila renală, perforată de
15-20 de orificii, ce formează aria cribrosa.
Între zona corticală și cea medulară nu există O limită precisă, la acest nivel fiecare piramidă
trimite în substanța corticală prelungiri sub formă de conuri mici, numite piramide corticale sau
Ferrein, în număr de 400-500 pentru fiecare piramidă.
Piramidele renale Malpighi prezintă vârful orientat spre pelvis și comunică cu calicele mici, care
se continuă cu calicele mari.
Parenchimul renal este împărțit în lobuli și lobi renal.
Lobului renal: cuprinde o piramidă Ferrein și substanța corticală din jurul ei.
Lobul renal: prezintă o piramidă renală Malpighi cu piramidele Ferrein corespunzătoare și
substanța corticală corespunzătoare. Numărul limbilor renali este egal cu numărul piramidelor
renale.
Vascularizația rinichiului: artera renală și vena renală.
Inervația rinichiului: este realizată de fibrele simpatice toracale, fibrele parasimpatice
provenite de la nervul vag.

Funcțiile rinichiului

Funcția de excreție asigură eliminarea din organism a produșilor toxici și nefolositori, contribuind
la menținerea constantei mediului intern. Această funcție este realizată de către:
● Plămânii: elimină CO2, apă și substanțe volatile (ex: acetona).
● Glandele sudoripare prin piele: apă, uree, acid lactic, creatinină, acid uric, cloruri.
● Glandele exocrine: ficatul excretă prin bilă substanțe toxice, glandele gastrice elimină
morfină, glandele salivare elimină modul și unele metale grele, glandele intestinului gros
elimină unele metale grele.
● Rinichii: elimină substanțe toxice sub formă de urină.
Rinichii îndeplinesc următoarele funcții:
● Elimină substanțe inutile și toxice: substanțe azotate neproteice (ureea, creatinină, acid
uric), sulfați (obținuți prin oxidarea sulfului din aminoacizi sulfați), fosfați (proveniți din
structura acizilor nucleici).
● Menține pH-ul sanguin constant (7,35-7,40).
 ● Menține presiunea sanguină a sângelui în limite constante: se elimină prin urină, apă și
sărurile în exces.
● Îndeplinește funcții endocrine: secretă renină și eritropoetină.
● Produc o formă activă de vitamina D, care contribuie la absorbția calciului în intestinul
subțire.
Renina este o enzimă care transformă proteina plasmatică angiotensinogen în angiotensinogen
I. Prin intervenția unei enzime (enzima de conversie a angiotensinei, ECA), angiotensina I se
transformă în angiotensina II cu efect vasoconstrictor (creșterea tensiunii arteriale) și de
stimulare a producerii de aldosteron (hormon secretat de corticala glandelor suprarenale).
Creșterea secreției de renină antrenează deci creșterea tensiunii arteriale, iar creșterea
producției de aldosteron mărește reabsorbția apei și sodiului, ducând până la apariția de
oligurie și edeme.

Nefronul - structură

Unitățile structurale și funcționale ale rinichilor se numesc nefroni. Fiecare rinichi conține
aproximativ 1 milion de nefroni. Fiecare nefron este format din corpusculul renal și tubul
urinifer.
a. Corpusculul renal
● se află în zona corticală, prezintă un ghem de capilare numit glomerul renal și capsula
Bowman (capsulă epitelială cu pereți dubli).
Glomerulul renal este un ghem de 4-12 capilare, care rezultă în urma ramificării arteriolei
aferente (provenită prin ratificarea arterei renale) și care se unesc la ieșirea din capsulă cu
arteriola eferentă (formează o rețea de capilare peritubulare, care se deschid în vene mici, apoi
în vene mai mari, care formează venele renale).
Endoteliul glomerular este fenestrat, perforat de pori care permit trecerea unei mari cantități de
plasmă deproteinizată din sânge în spațiul capsular.
Capsula Bowman prezintă două straturi:
● Strat parietal la exterior.
● Strat visceral, în apropierea capilarelor glomerulare; este format din celule epiteliale
modificate (podocite), cu ramificații care intervin în mecanismul de filtrare a plasmei
sanguine, permițând filtratului să intre sau nu în spațiul capsular.
b. Tubul urinifer prezintă trei segmente:
● Tubul contort proximal: lungime de 15 mm, de forma unui tub încolăcit aflat în zona
corticală, în apropierea capsulei Bowman. Structură: epiteliu simplu cubică cu margine
în perie, cu rol de reabsorbție.
● Ansa Henle: prezintă două ramuri: ram descendent - mai subțire, care trece din
corticală în medulară și ram ascendent - mai gros, se reîntoarce din medulară în
corticală. Ansa Henle participă la procesul de concentrație și diluție.
● Tubul contort distal: tub răsucit, care se găsește în corticală, după ansa Henle. Mai
mulți tubi contorți distali se deschid în tubul colector.

Tipuri de nefroni
 ● Corticali: reprezintă 85% din totalul de nefroni, ce prezintă glomerul în zona corticală și
cu ansa Henle mai scurtă, care se află în zona medulară.
● Juxtamedulari: prezintă glomerul situat la joncțiunea dintre corticală și medulară, cu
anse Henle lungi, care coboară adânc în medulară, ajungând la nivelul papilelor
renale. Acești nefroni au rol important în mecanismul contracurent, prin care rinichiul
produce urină concentrată.
Fiecare nefron prezintă o regiune numită aparat juxtaglomerular, situat la contactul dintre tubul
contort distal și unghiul format de arteriola aferentă și eferentă, aflate în strânsă legătură cu
glomerulul din capsula Bowman . La acest nivel, celulele sunt modificate, astfel celulele
tubului urinifer sunt mai dense și formează macula densa. Celulele musculare netede din
peretele arteriolei aferente și eferente sunt mai umflate, deoarece conțin granule cu renină
inactivă. Aceste celule se numesc și celule juxtaglomerulare. Complexul format din macula
densa și celulele juxtaglomerulare formează complexul juxtaglomerular.

Căile urinare: intrarenale, ureterele, vezica urinară și uretra

Căile urinare se împart în căi urinare intrarenale și extrarenale.

Căile intrarenale: calicele renale și pelvisul renal (bazinetul).
Calicele renale:
● Au structură fibroasă.
● Se împart în calice renale mici (6-12, situate în vârful piramidelor Malpighi) și calicele
renale mari (2-3, formate prin unirea calicele mici).
Pelvisul renal (bazinetul):
● Porțiune dilatată, ce rezultă din unirea calicelor mari.
● Are forma unei pâlnii;
● Bazinetul, vena renală, artera renală, nervii și limfaticele renale formează pediculul
renal.
● Se continuă cu ureterul.
Căile extrarenale sunt: ureterele, vezica urinară și uretra.

Ureterele

● Reprezintă două conducte lungi, de 25-30 cm, care se deschid în vezica urinară.
● Se găsesc retroperitoneal.
● Prezintă două porțiuni: abdominală (fosa iliacă) și pelviană (situată în bazin).
 ● Peretele ureterului este format din trei tunici concentrice: tunica externă de natură
conjunctivă, tunica musculară (medie) și tunica internă (mucoasa) care prezintă
numeroase cute longitudinale, cu aspect stelat.
Vascularizația ureterelor: artere renale, vena iliacă internă, vasele limfatice.

Vezica urinară

● Este un organ musculo-cavitar, cu funcție de rezervor, care acumulează urină.

● Urina se scurge continuu prin uretere până la vezica urinară.
● Eliminarea urinei se realizează ritmic, de 4-5 ori în 24 h, prin micțiune.
Localizare: la făt și nou-născut se află în cavitatea abdominală și pelviană, la adult este
localizată în zona pelvină, în loja vezicală.
Formă: la copil este piriformă, iar la adult când este plină are formă globuloasă sau ovoidă.
Alcătuire: corpul (cea mai mare parte a vezicii) și colul (trigonul), ce se continuă cu uretra.
Structură - peretele vezicii prezintă trei tunici:
● Tunica externă (seroasă) este reprezentată de peritoneu (La fața posterioară), țesut
conjunctiv lax și adipos.
● Tunica musculară cu trei straturi de fibre musculare netede: longitudinal extern,
mijlociu circular și longitudinal intern. Fibrele musculare circulare formează la nivelul
colului vezical sfincterul vezical, iar la nivelul porțiunii inițiale a uretrei dau naștere la
sfincterul intern al uretrei.
● Tunica internă (mucoasa) alcătuită din corion, epiteliu stratificat de tranziție - uroteliu,
un număr mic de glande. Pereții interni ai vezicii urinare prezintă numeroase cute, care
lipsesc la nivelul trigonului vezical (cuprinde orificiile ureterale - posterior și orificiul
uretral - anterioar).
Vascularizația
● Arterială: artera vezicală superioară, inferioară, artera iliacă internă.
● Venoasă: vene vezicale ce confluează în vena iliacă internă.
● Limfatică: realizată de ganglionii limfatici externi.
Inervația: ramuri senzitive, motorii și vegetative.

Uretra

● Este un conduct, care la bărbat are o lungime medie de 14-16 cm, iar la femeie de 4-5
cm.
La bărbat este un organ comun aparatului excretor și genital, cu rol în micțiune și ejaculare.
Uretra, la bărbat prezintă trei segmente:
● Uretra prostatică: prezintă posterior o proeminență centrală - coliculul seminal, la
nivelul căreia se deschid canalele ejaculatoare și canalele prostatice. La nivelul uretrei
prostatice se află sfincterul intern, cu fibre musculare netede și contracție involuntară.
● Uretra membranoasă: traversează perineul și prezintă un sfincter extern cu fibre
musculare striate și contracție voluntară.
 ● Uretra peniană: prezintă glande uretrale, ce se deschid în vârful glandului prin meatul
urinar.
La femeie, uretra este un organ care îndeplinește numai rol excretor. Uretra, La femeie
prezintă două segmente:
● Un segment pelvin, situat în pelvis, anterior de rect și înapoia vaginei.
● Un segment perineal, ce străbate perineul și se deschide în vulvă.
Uretra, la femeie prezintă un orificiul interior la nivelul vezicii urinare și altul la exterior, în
vestibulul vaginal, unde se află sfincterul extern striat.

Procesul de formare a urinii

Procesul de formare a urinii cuprinde trei etape:

A. Filtrarea glomerulară (filtrarea sângelui)
B. Reabsorbția tubulară
C. Secreția tubulară

A. Filtrarea glomerulară
● Este primul proces prin care rinichii produc urină.
● Sângele intră în glomerul cu presiune mare, forțând substanțele plasmatice să
traverseze membrana filtrantă și să intre în capsula Bowman.
● Membrana filtrantă este formată din:
■ endoteliul capilarului glomerular (discontinuu, cu orificii circulare).
■ membrană bazală structurată, continuă a membranei filtrante, cu rol major în
procesul de filtrare.
■ epiteliul capsulei Bowman. Celulele foiței viscerale ale capsulei Bowman emit
prelungiri sub forma unor picioare numite podocite, cu care se fixează pe membrana bazală.
Între prelungirile podocitelor se află spații.
Membrana filtrantă are rol de ultrafiltru, deoarece proteinele sunt reținute prin procesul de
pinocitoză de către celulele tubului renal, astfel încât urina normală este lipsită de proteine.
Membrana filtrantă are o permeabilitate de 100-500 de ori mai mare decât a capilarelor
obișnuite, permițând trecerea substanțelor cu moleculă mică.
● Lichidul care filtrează din capilarelor glomerulare în capsula Bowman se numește
ultrafiltrat glomerular sau urină primară.
Ultrafiltratul glomerular este compus din apă, peptide mici, săruri disociate (Na, Cl, K, H),
glucoză, produși azotici ca ureea, produși de metabolism, medicamente sau droguri (dacă au
fost consumate). Filtratul glomerular rezultat zilnic este de 180 l și numai 1% va constitui urină
finală.
Forțele care intervin în realizarea filtrării glomerulară sunt:
● Presiunea hidrostatică a sângelui din glomerul (60 mmHg).
● Presiunea din spațiul capsular opusă filtrării (18 mmHg).
● Presiunea coloid-osmotică a proteinelor sangvine care se opune filtrării (32 mmHg).
Menținerea constată a ratei filtrării se realizează prin menținerea presiunii hidrostatice a
sângelui din capilarele glomerulare, datorită următoarelor mecanisme - mecanism de feedback
numit echilibru glomerular tubular:
 ● Când rata filtrării scade, acesta are efectul scăderii fluxului de lichid în tub.
● La nivelul ansei Henle, timpul reabsorbției de Na și Cl crește, ca urmare, mai puțini ioni
de Na și Cl ajung la nivelul tubilor contorți distali și implicit, mai puțini sunt detectați de
macula densa din aparatul juxtaglomerular.
● Scăderea concentrației de ion va determină scăderea rezistenței pereților arteriolei
aferente, ceea ce va determină creșterea fluxului sanguin la acest nivel și în capilarele
glomerulare.
● Aparatul juxtaglomerular eliberează renină, care va stimula formarea de angiotensină
II, cu efect vasoconstrictor asupra arteriolei aferente .
● Aceste mecanisme determină creșterea presiunii hidrostatice în capilarele glomerulare
și revenirea ratei filtrării glomerulare la valorile normale.

B. Reabsorbția tubulară
● Este procesul prin care din ultrafiltratul glomerular sunt recuperate anumite substanțe
utile organismului.
● Reabsorbția începe în tubii contorți proximali și continuă în ansa Henle, tubii contorți
distali și tubii colectori. La nivelul tubilor contorți proximali, reabsorbția se realizează
mult mai eficient, deoarece celulele epiteliale prezintă microvili (celule cu marginea în
perie), care măresc suprafața de absorbție.
● Substanțele reabsorbite, care ajung în capilarele peritubulare sunt: apă, glucoză,
nutrimente (vitamine), sodiul și alți ioni.
● Reabsorbția substanțelor se realizează prin transport pasiv și transport activ.
Transportul pasiv se realizează prin difuziune și osmoză. Prin transport pasiv se reabsoarbe
pasiv apa (în grădina osmotic), uree și o parte din Na și Cl.
Apa este reabsorbită în cea mai mare parte la nivelul tubilor contorți proximali (80%), tubilor
contorți distali (4%), tubilor colectori (15%).
Transportul activ se realizează prin consum de energie, furnizată de ATP. Prin transport activ se
reabsorb glucoza, aminoacizii, unele vitamine, polipeptidele, majoritatea darurilor minerale
(Na, Cl, K, fosfați, sulfați, urați etc). Dacă o persoană consumă multă sare, rinichii acestuia
vor scădea cantitatea de sare reabsorbită și astfel o cantitate mare de sodiu va fi excretată prin
urină.

C. Secreția tubulară
● Eeste procesul prin care substanțe care nu se află în ultrafiltratul glomerular intră în
nefron, de-a lungul tubului urinifer.
● Aceste substanțe provin din sângele capilarelor peritubulare (medicamente
metabolizate) sau sunt secretați de celulele epiteliale ale tubilor uriniferi.
● Se realizează prin transport pasiv și activ.
● Secreția activă se desfășoară la nivelul tubilor proximal și distal, eliminându-se astfel
H și NH3; pasiv și activ este eliminat K la nivelul tubului contort distal; pasiv bazele și
acizii slabi.
Ureea este un produs al metabolismului aminoacizilor, iar acidul uric este un produs al
metabolismului acizilor nucleici. Ureea este reabsorbită pasiv, prin difuziune, iar 50% este
excretată în urină. Acidul uric este reabsorbit prin transport activ și o cantitate mică este
secretată în tubii renali.
În urma proceselor de reabsorbție și secreție tubulară rezultă urina finală.
Urina finală conține: 95% apă, 5% substanțe anorganice (amoniac, fosfați, sulfați, Na) și
organice (uree, acid uric, creatinină, uroblinogen).
pH-ul urinei este în jur de 6, cu limite normale cuprinse între 4,8 și 7,5.
Variațiile compoziției chimice sunt indicatori ai unor stări patologice:
● Creșterea pH-ului indică retenția urinei în vezica urinară: cistite cronice, anemie, ulcer
gastric obstruant.
● Aciditatea crescută poate însoți stări febrile sau o dietă hiperproteică.
● Apariția proteinelor în urină indică o afecțiune renală.
● Prezenta bilirubinei semnifică o afecțiune hepatică.

Micțiunea

Eliminarea urinii:
● Urina formată la nivelul nefronilor, ajunge în pelvisul renal apoi este eliminată în
uretere, de unde ajunge în vezica urinară.
● Pereții ureterele conțin fibre musculare netede longitudinale și circulare, care
propulsează urina în vezica urinară.
● În pereții vezicii urinare se află un strat muscular numit și mușchiul detrusor, care
constă în fibre musculare netede intercalate, dispuse în două straturi longitudinale
(extern și intern) și unul circular între celelalte două. În vezică urina este depozitată
temporar.
● La joncțiunea dintre vezica urinară și uretră se află două sfinctere: sfincterul uretral
intern involuntar (fibre musculare netede) și sfincterul uretral extern (fibre musculare
striate voluntare).
Procesul de eliminare al urinii se numește micțiune și este realizată prin act reflex.
● În vezică urinară se acumulează urina (200-300 ml), iar pereții vezicii urinare se
destind.
● În urma desprinderii pereților vezicii urinare, receptorii din pereții vezicii sunt stimulați.
● Impulsurile transmise de receptori ajung prin fibre aferente la centrii medulari lombari
simpatici. De la acești centru prin fibrele postganglionare ale fibrelor nervoase
hipogastrice pleacă impulsuri eferente, care inhibă contracțiile, relaxează mușchii
vezicali și întăresc tonusul sfincterului netede al cuplului vezical.
● De asemenea, distensia vezicală declansează impulsuri, care ajunse la măduvă, pe
calea nervilor rușinoși, sunt conduse apoi pe căi aferente nespecifice spre centrii
nervoși superiori ajungând până la nivelul scoarței cerebrale, determinând senzația
necesității de a urina. Dacă micțiunea nu este posibilă, impulsurile provenite de la
cortex, prin centrii medulari, inhibă tonusul mușchiului vezical, concomitent măresc
tonusul sfincterului extern și astfel apare continența urinară.
● Un alt centru reflex al micțiunii este reprezentat de centrii parasimpatici sacrali, de unde
se trimit impulsuri eferente pe cale nervilor pelvici , care produc contracția musculaturii
 vezicii și relaxarea sfincterului intern al cuplului vezical, dar și relaxarea voluntară a
sfincterului extern striat ce va determina actul micțiunii.
● Reflexul micțiunii este controlat de numeroși centrii nervoși supramedulari, cu rol
excitator sau inhibitor.

Bibliografie:
Curs de anatomie și fiziologie: Afemei Marinela
Anatomia și fiziologia omului, Compendiu: Cezar Th. Niculescu, Radu Cârmaciu
www.wikipedia.ro