Anatomia si fiziologia aparatului excretor

Viata organismului este asigurata prin necontenitele procese metabolice care se desfasoara în celulele sale.
Pentru excretia urinii exista în corp o serie de organe care împreuna formeaza aparatul urinar (excretor).
Aparatul excretor sau urinar face parte dintre aparatele de export ale materiei, deoarece prin el se elimina
produsii toxici rezultat din metabolismul tisular.
Aparatul urinar se compune din:
- rinichi, organul secretor
- caile de eliminare
- bazinet
- ureter
- vezica urinara
- uretra
Rinichiul
În mod normal se gasesc doi rinichi, drept si stâng.
Situatia topografica. Rinichii sunt situati în regiune cea mai profunda a cavitatii abdominale, de o parte si de alta
a coloanei vertebrale, proiectându-se pe o zona cuprinsa între ultimele 2 vertebre toracale si primele 3 vertebre
lombare.
Rinichiul stâng este situat cu o jumatate de corp de vertebra mai sus decât cel drept.
Sunt organe retroperitoneale si ocupa un spatiu numit loja renala.
Loja renala este delimitata de o formatiune fibroconjunctiva numita fascia renala. În fascia renala si peretele
posterior al abdomenului se afla un alt strat de grasime = grasimea perirenala sau capsula adipoasa perirenala,
care este mai dezvoltata pe fata posterioara a rinichiului. Acest învelis conjunctiv permite rinichiului o oarecare
mobilitate si face posibila deplasarea în jos a acestuia (ptoza renala). Aceasta schimbare de pozitie este
favorizata de anumite stari ale organismului: sarcina sau slabire marcata si rapida.
Ectopia renala este o anomalie congenitala de pozitie a rinichiului si consta în oprirea rinichiului, în timpul
migratiei embrionare, în regiunea iliaca sau lombara.
Mijloace de fixare
- presiunea exercitata de celelalte viscere abdominale;
- fascia renala;
- vasele renale.
Forma, directie, dimensiuni:
Forma rinichiului este asemanatoare cu a unui bob de fasole. Cei doi rinichi sunt asezati fata în fata, cu
concavitatea spre coloana vertebrala. Sunt orientati cu axul mare oblic de sus în jos si dinauntru în afara, fiind
mai apropiati prin extremitatile superioare.
Greutatea rinichilor este de aproximativ 300 gr. Au o consistenta ferma, elastica, cu o înaltime de 12-13 cm, o
grosime de 3 cm.
Parenchimul renal este friabil, rupându-se cu usurinta în cursul traumatismelor.
Configuratie externa
Suprafata rinichiului, de culoare rosie-bruna, este neteda si lucioasa.
Rinichiul prezinta:
-2 fete (una anterioara si una posterioara)
-2 margini
- laterala - convexa si acoperita diferit de la stânga la dreapta;
- mediala - concava, se afla hilul renal, de unde intra si ies elementele pedicolului renal (intra artera renala,
nervii vegetativi;
-2 extremitati:
- polul superior este acoperit de glanda suprarenala;
- polul inferior

1
Hilul renal se prelungeste în interior cu o cavitate numita sinus renal , unde se afla calicele renal.
Structura rinichiului .
Rinichiul este acoperit la suprafata de o capsula fibroasa care are în structura sa fibre colagene si fibre elastice.
Sub capsula se afla un strat subtire si dicontinuu de fibre musculare si netede.
În afara capsulei se afla o pernita adipoasa (grasoasa).
Pe o sectiune frontala se vede ca rinichiul este alcatuit dintr-un strat periferic de culoare brun galbuie „substanta
corticala” si o zona interna de culoare rosie închis „substanta medulara”.
Zona medulara este mai întinsa si contine 14 piramide renale numite piramide Malpighi; vârful piramidelor se
numeste papila renala si este îndreptat spre sinusul renal.
Piramidele au aspect striat dat de prezenta tubilor colectori (se numesc tubi Bellini). Acesti tubi se deschid în
cele 15-20 orificii din papila renala. Din zona corticala pleaca între piramidele Malpighi prelungiri corticale
numite coloane renale Bertin.
La baza piramidelor Malpighi situata catre suprafata se observa piramide mici (dispuse în baza cu vârful spre
suprafata rinichiului), numite piramide Ferrein . Ele sunt expansiuni (prelungiri) ale medularei spre corticala si
sunt în numar de 300 pentru o singura piramida Malpighi. Piramida renala Malpighi, împreuna cu coloane
renale din jurul ei alcatuiesc un lob renal . Fiecare rinichi având aproximativ 14 lobi renali.
Piramida Ferrein, împreuna cu zona corticala ce o înconjoara alcatuieste un lob renal ; fiecare lob renal având
practic 300 de lobuli renali; numarul lobulilor renali este egal cu cel al piramidelor renale Malpighi.
La nivelul rinichiului se gasesc nefroni situati atât în corticala cât si în medulara. Ei reprezinta unitatea
structurala si functionala a rinichiului.
Exista aproximativ 2 milioane de nefroni, dar ca neuroni nu functioneaza toti în acelasi timp.
Nefronul este format dintr-un corpuscul renal, tubul contort proximal, ansa Henle, tubul contort distal, care se
deschid în tub colector.
Corpuscul renal (Malpighi) este situat în corticala si are în structura sa:
- un glomerul vascular;
- o capsula Bowman (care înconjoara capilarul) si care prezinta o foita viscerala si una parietala între care se
afla un spatiu de colectare a urinei.
Cele doua foite: viscerala si parietala sunt formate dintr-un strat de celule turtite, asezate pe structura cunoscuta
a peretelui capilar sanguin (endoteliu, membrana bazala, periteliu).
Astfel, glomerulul renal prezinta:
- un pol vascular - care prezinta locul de patrundere si iesire al vaselor în corpul renal;
- un pol urinar - la nivelul caruia se petrece urina dintre etapele formarii urinei.
În continuare se afla tubul contort proximal - care prezinta o portiune în zona corticala si una în zona medulara.
- ansa lui Henle - un tub în forma de „U” care prezinta o ramura descendenta si una ascendenta;
- tubul contort distal - se continua cu tubul colector care se varsa în tubi uriniferi, ambii dând aspectul striat al
piramidei Malpighi.
Vasculatia rinichiului .
Rinichiul este vascularizat de:
a) Arterele renale (stânga, dreapta) - ramuri directe în aorta. Artera stânga este mai scurta decât cea dreapta.
Aceasta se divide în interiorul rinichiului, ajungând în final la nivelul glomerulului renal. Aici se divide într-o
vasta retea capilara care hraneste tubii contorti dupa care se varsa în venele renale.
b) Venele - debuteaza în corticala rinichiului numite vene stelare . Aceste vene stelare se grupeaza în vene
lobulare (între piramidele Ferrein), se varsa în vene arcuate ce au traseu invers arterei arcuate.
c) Circuatia limfatica - aparitia ganglionilor limfatici; iar inervatia este simpatica si parasimpatica.

Nefuncționarea în parametri normali a rinichilor conduce la apariția afecțiunilor renale. În majoritatea

bolilor renale, este afectată capacitatea rinichilor de a elimina produșii reziduali, care se acumulează în
sânge și au efecte nocive pentru organism. În cazul în care pacientul suferă și de alte afecțiuni (diabet,
hipertensiune arterială) sau există un istoric de boli renale în familia sa, riscul de a dezvolta boli renale
2
crește.

Fiziologia aparatului excretor

Principala funcție a rinichilor este de a elimina prin urină produșii catabolismului și excesul de apă din
sânge, aceștia având rolul de a filtra circa 200 de litri de sânge în fiecare zi. Sângele din organism este
transportat în și prin rinichi de către arterele renale, fiind tratat prin acțiunea a milioane de mici filtre,
numiți nefroni. De regulă, cele mai multe dintre bolile de rinichi apar din cauza lezării nefronilor. Atunci când
aceștia își pierd funcțiile de filtrare, există riscul de a se acumula cantități periculoase de lichide și produși
reziduali.
Uneori, rinichii mai sunt numiți și „staţia de curăţare” a sângelui. Dacă rinichii nu funcționează corespunzător
pentru a putea elimina produşii reziduali, aceștia se vor acumula în sânge şi vor cauza daune severe
organismului.
De asemenea, rinichii au un rol important în reglarea nivelurilor de minerale din sânge (sodiu, potasiu și
calciu) și păstrarea în limite normale a echilibrului între lichidele şi mineralele din corp.
În afara funcției de depurare a sângelui, rinichii îndeplinesc și o funcție edocrină, prin secreția câtorva hormoni
cu funcții importante în organism:
forma activă a vitaminei D, ce reglează absorbția calciului și a fosforului din alimente, cu rol în întărirea
oaselor;
eritropoetina, ce stimulează măduva osoasă să producă celule sangvine roșii;
renina, ce reglează volumul de sânge și tensiunea arterială.
Rinichii sunt întotdeauna activi, ajutând la reglarea tensiunii arteriale și stimularea producerii de globule roșii,
iar funcționarea acestora este vitală pentru avea un organism sănătos.
Bolile de rinichi care pot evolua către insuficiență renală sunt numeroase și au cauze diverse, unele cunoscute,
iar altele mai puțin clare. Cele mai frecvent întâlnite boli ale rinichilor sunt:
complicațiile renale ale diabetului zaharat, hipertensiunii renale, bolilor vasculare aterosclerotice;
glomerulonefrite;
litiază renală;
boli de rinichi toxice sau metabolice;
pielonefrite cronice;
boli ereditare precum polichistoza renală;
boala cronică de rinichi (insuficiență renală).
Deteriorarea funcției renale are loc treptat, în luni sau chiar ani de zile. Insuficiența renală este afecțiunea care
apare atunci când rinichii își pierd, parțial sau complet, abilitatea de a funcționa normal. Aceasta reprezintă un
adevărat pericol, deoarece apa, produșii catabolismului și substanțele toxice nu mai sunt eliminate de către
rinichi, ci sunt reținute în organism.
Totodată, insuficiența renală poate genera și alte probleme de sănătate: anemie, hipertensiune arterială, acidoză,
dereglarea concentrației de colesterol și de acizi grași, patologii osoase. În România, studiile epidemiologice
realizate la nivelul populației au indicat că în jur de 2 milioane de români suferă de boală cronică de rinichi.
Stadiul cel mai grav al acestei boli survine atunci când pacientul are nevoie de dializă. De regulă, doar un
procent foarte redus de pacienți ajung în acest stadiu. În restul cazurilor, evoluția bolii este stopată cu ajutorul
tratamentelor medicamentoase. 
Cele mai comune cauze ale insuficienței renale (bolii cronice de rinichi) sunt:
 inflamația și afectarea sistemului de filtrare a rinichilor;
 diabetul zaharat de tip I și II;
 hipertensiunea arterială necontrolată;
 folosirea analgezicelor în mod regulat, timp îndelungat;
 ateroscleroza;
 obstrucția căilor urinare de către calculi vezicali, adenom de prostată;
 patologiile vasculare: arterită, vasculită sau displazie fibro-musculară;
3
  probleme ale articulațiilor și mușchilor ce necesită folosirea regulată a preparatelor antiinflamatorii;
 istoricul familial de patologie renală.
O persoană își poate pierde până la 90% din funcția renală înainte ca primele simptome ale unei boli cronice de
rinichi să apară. Boala cronică de rinichi (BCR) poate fi prezentă mulți ani înainte ca simptomele să se
remarce. Unele semne (oboseala, lipsa apetitului) pot trece ușor neobservate în lipsa unei supravegheri medicale
și a unor analize efectuate periodic, iar apoi afectarea renală este ireversibilă.
Există, desigur, și unele simptome specifice bolii de rinichi: urina tulbure sau de culoare închisă, prezența
sângelui în urină (hematurie), micțiuni frecvente, în special noaptea, cantitate redusă de urină, durere sau
dificultăți în timpul urinării.
Evaluarea stării de sănătate a rinichilor este foarte importantă pentru a depista eventualele probleme din fază
incipientă. Atunci când există o suspiciune de afecțiuni renale, medicul recomandă efectuarea obligatorie a unor
analize de sânge și urină. Pentru început, cele mai uzuale analize prin care este evaluată starea de sănătate a
rinichilor sunt ureea serică, creatinina serică și sumarul de urină.  
 Creatinina și ureea reprezintă produși rezultați în urma proceselor metabolice ale organismului, care indică
starea de funcționare a rinichilor. Funcționarea în parametri normali a rinichilor permite eliminarea eficientă a
acestor produși metabolici, susținând astfel detoxifierea organismului.
Este recomandată testarea nivelului de creatinină și uree din organism, deoarece corelația acestora poate
reprezenta un indicator sensibil pentru afecțiuni renale acute sau cronice de cauză glomerulară sau tubulo-
interstițială. Concentrația de creatinină și nivelul de uree, dozate separat, reprezintă o aproximare a ratei
filtrării glomerulare a rinichilor.
Nivelul de creatinină poate fi considerat un indicator mai specific al funcției renale decât ureea, care prezintă un
nivel crescut abia atunci când rata filtrării glomerulare scade la 30 mL/min. Se recomandă dozarea ambilor
parametri, deoarece raportul acestora furnizează informații mai detaliate pentru diagnosticarea bolilor renale
cronice.
Pacienţii diabetici şi hipertensivi trebuie să-şi investigheze o dată la 3-6 luni creatinina, ureea şi acidul uric
seric. În cazul pacienților cu diabet zaharat, un test urinar care măsoară cantitățile mici de proteine din urină
(microalbuminurie) poate depista precoce afectarea rinichiului cauzată de diabet zaharat (nefropatie diabetică).
Proteinuria semnalizează de regulă o boală renală cronică.
Examenul de urină reprezintă o investigaţie esenţială şi indispensabilă la pacienţii cu afecţiuni renale, fiind
considerat o „biopsie a rinichiului” datorită informaţiilor valoroase pe care le oferă. Ideal, pentru examenul
sumarului de urină, se va recolta prima urină de dimineaţă (cea mai concentrată) într-un recipient curat
(nesteril).
Pe lângă analize de sânge, în depistarea insuficienței renale sunt recomandate și alte examene complementare:
ecografia renală: indică forma și structura rinichilor și poate depista o eventuală obstrucție a căilor urinare ce
poate cauza boala cronică renală;
tomografia computerizată și rezonanța magnetică nucleară permit vizualizarea mai detaliată a organelor interne,
inclusiv a rinichilor;
biopsia renală, prin care se poate realiza examinarea morfologică a țesutului renal. 
Pentru interpretarea corectă a analizelor și corelarea acestora cu istoricul dumneavoastră medical, este foarte
important să mergeți la medicul specialist nefrolog.

INFECTIA URINARA
Infecțiile urinare apar pe fondul răspândirii bacteriilor, în special E.coli, de-a lungul tractului urinar. Această
răspândire de bacterii poate avea numeroase cauze, printre care:
 Unele metode contraceptive - de exemplu, folosirea diafragmei apasă pe vezica urinară și împiedică
golirea completă;
 Un sistem imunitar slăbit;
 Igiena necorespunzătoare a zonei genitale - pe lângă spălarea periodică, este recomandată ștergerea după
urinare din față spre spate. Astfel, se va evita transmiterea germenilor din zona anală spre uretră sau
vagin;
4
  Spălăturile vaginale - această practică poate crește riscul de infecții urinare și distruge flora vaginală;
 Purtarea de lenjerie intimă din materiale sintetice, pantalonii mulați sau costumele de baie care se usucă
greu. Poți alege, în schimb, lenjerie intimă din bumbac și haine lejere din materiale răcoroase. De
asemenea, este indicat să speli costumul de baie după fiecare ieșire la mare sau la piscină. Nisipul, apa
sărată sau clorul reprezintă factori în apariția infecțiilor urinare;
 Folosirea toaletelor publice neigienizate;
 Purtarea de catetere în cazul persoanelor spitalizate. Aceste tuburi introduse în vezică pentru a elimina
urina pot duce la apariția unor infecții ale aparatului urinar;
 Abuzul de antibiotice - prin administrarea excesivă de antibiotice, se poate dezechilibra flora intestinală
a organismului, lucru care poate avea un efect negativ asupra imunității. Mai mult, luarea continuă de
antibiotice creează o rezistență a organismului pentru aceste medicamente, iar anumite boli devin
netratabile. Astfel, infecțiile urinare ajung să devină recurente;
 Unele boli cronice - afecțiuni precum cancerul, bolile autoimune sau unele alergii afectează sistemul
imunitar și îl lasă mai vulnerabil în fața atacurilor patogene, inclusiv a celor care atacă aparatul urinar;
 Alimentația necorespunzătoare - deficitul de vitaminele A, C, E, dar și un nivel redus al unor minerale
precum zinc, fier, seleniu sau magneziu pot duce la slăbirea mecanismului de apărare naturală a
organismului. O alimentație echilibrată, în care să fie incluse fructele, legumele, carnea slabă, este vitală
pentru menținerea imunității. Dacă există probleme de asimilare a unor nutrienți, doctorul îți poate
recomanda folosirea unor suplimente alimentare;
 Menopauza și premenopauza - în această perioadă, scade nivelul estrogenului, și drept urmare, crește
probabilitatea de apariție a infecțiilor urinare.
 Pe lângă acestea, există și o serie de cauze specifice bărbaților:
 Prezența unor afecțiuni ale prostatei;
 Sexul vaginal neprotejat cu o femeie cu infecție vaginală;
 Sexul anal neprotejat;
 Necircumcizia penisului;
Factori de risc
Infecțiile urinare apar mai des la femei și există șanse mari ca o femeie să aibă mai multe infecții urinare de-a
lungul vieții. Printre factorii de risc se află:
Anatomia femeii - o femeie are uretra mai scurtă decât a bărbatului, fapt ce reduce distanța care trebuie parcursă
de bacterii până ajung la vezica urinară;
Activitatea sexuală - femeile active sexual au un risc mai mare de infecție cu boli ale aparatului urinar.
Schimbarea frecventă a partenerilor crește, de asemenea, probabilitatea de infecție;
Unele anomalii ale aparatului urinar - există persoane născute cu anomalii ale tractului urinar, fapt ce nu permite
urinei eliminarea în mod normal sau care duce la reținerea urinei în uretră, ceea ce crește riscul de infecție;
Existența unui blocaj de-a lungul tractului urinar - pietrele la rinichi sau prostata mărită pot duce la blocarea
urinei în vezică, crește riscul de infecții urinare;
O intervenție la nivelul aparatului urinar.
Simptome
 Durere sau senzație de arsură la urinare;
 Senzație de sensibilitate în partea inferioară a abdomenului;
 Eliminarea unei cantități mici de urină și o nevoie de a urina în continuare;
 Urină tulbure cu un miros diferit, alterat;
 Durere în jumătatea inferioară a spatelui;
 Febră și frisoane;
 Greață sau vărsături frecvente.
Pentru infecțiile urinare superioare, pot apărea următoarele simptome:
 Febră de peste 38 de grade Celsius;
 Frisoane;
 Stări de greață;
5
  Vărsături;
 Dureri laterale în zona taliei;
 Dureri puternice de spate.
Tipuri
În funcție de locul infecției, există infecții urinare superioare, care afectează rinichii (pielonefrită) și infecții
urinare inferioare, care pot fi de trei tipuri:
Infecții ale uretrei (uretrite) - sunt cauzate mai ales de bacterii dobândite prin contact sexual cu o persoană care
are afecțiuni cu transmitere sexuală. Afectează deopotrivă bărbații și femeile, fiind produse de infecția cu
chlamydia;
Infecții ale vezicii urinare (cistite) - apar mai ales la femei, iar de obicei sunt cauzate de bacteria E.coli, care
migrează din zona anusului. În multe cazuri, sunt însoțite și de uretrite;
Infecții ale prostatei (prostatite) - apar pe fondul infecției cu E.coli, însă există o probabilitate mai mare de
infecție dacă persoana are imunitatea scăzută sau a intrat în contact cu virusuri cu transmitere sexuală.
Infecția rinichilor poate apărea ca o complicație a unei cistite netratate. În această situație, bacteriile migrează
dinspre vezica urinară spre rinichi. Apare mai ales la bărbați și afectează chiar și copiii, în special pe cei sub un
an.
Complicații
În lipsa tratamentului sau chiar a amânării sale, pot apărea complicații precum:
Recurența infecțiilor urinare;
Afectarea permanentă a rinichilor;
Pentru gravide, infecțiile urinare netratate pot crește riscul de naștere prematură sau de greutate sub cea normală
a fătului;
Îngustarea uretrei la bărbații cu uretrite recurente;
Sepsis - poate pune viața în pericol, mai ales dacă infecția ajunge la rinichi.
Diagnostic
Este foarte important consultul medical încă de la apariția primelor simptome. Medicul urolog va realiza un
consult și va dori să știe mai multe lucruri despre simptome: când au apărut, dacă sunt mai ușoare sau mai
intense, dacă apare usturime la urinare etc. De asemenea, pentru a oferi un diagnostic corect, va recomanda și
realizarea unor investigații medicale:
Sumar de urină și urocultură - ajută la depistarea bacteriilor din urină și la alegerea tratamentului potrivit.
Sumarul de urină confirmă prezența unei infecții, iar urocultura dezvăluie care este bacteria care o cauzează.
Urocultura este pozitivă când există cel puțin 100.000 de microbi pe un mililitru de urină. Cele mai frecvente
bacterii care cauzează infecții urinare sunt E.coli, Proteus sau Klebsiella;
Ecografie renală sau examen RMN - ajută la crearea unei imagini a tractului urinar. În cazul infecțiilor urinare
recurente, este posibil să existe o anomalie a tractului urinar, iar aceste teste vor arăta acest lucru.
Tratament
În cele mai multe cazuri de infecție urinară, medicul urolog recomandă administrarea de antibiotice. Durata
tratamentului și alegerea medicamentelor depind de simptome, de starea de sănătate a persoanei și de tipul de
bacterii din urină. Frecvent, simptomele dispar după câteva zile, însă este indicat să urmezi tratamentul conform
recomandărilor doctorului, pentru a fi sigur că bacteriile au fost eliminate. În cazurile ușoare, tratamentul poate
dura 1-3 zile, în timp ce infecțiile moderate spre grave pot dura câteva săptămâni. Este posibil ca medicul să
recomande și un analgezic pentru a reduce din durerea la urinare. Pentru cazurile severe, se administrează
antibiotice intravenos la spital.
În cazul infecțiilor urinare apărute la femeile la menopauză, medicul poate recomanda și un tratament pe bază
de estrogeni.
Tratament naturist
În cazurile de infecție urinară ușoară, poți apela cu încredere la anumite plante care au proprietăți antibacteriene,
antiinflamatoare și antioxidante, care te vor ajuta să elimini infecția. Mai jos sunt câțiva dintre aliații tăi din
natură:

6
Merișoarele - conțin vitamina C și acid salicilic, având un ușor efect antibacterian. Consumul regulat ajută la
prevenirea atașării bacteriilor de pereții tractului urinar;
Vișinele - conțin antocianine, o serie de compuși care dizolvă sărurile din acidul uric și grăbesc eliminarea
urinei;
Sparanghelul - este bogat în vitaminele A, B1, B2, B9, C, E și în minerale precum magneziu, fier și calciu și are
efect diuretic, antibacterian și antiinflamator;
Mătasea de porumb - are rol diuretic și ajută la golirea vezicii urinare. Poate reduce din efectele neurotoxice ale
unor medicamente;
Coada-calului - conține siliciu, calciu, potasiu și flavonoizi și are efect diuretic și antiinflamator;
Frunzele de măslin - au efect antibacterian;
Urzica - este de folos în tratarea infecțiilor urinare care afectează și prostata. Contribuie la prevenirea obstrucției
tractului urinar;
Semințele de dovleac - sunt bogate în vitamine și aminoacizi și au efect antiinflamator.
Prevenție
Cele mai sigure modalități de a preveni infecțiile urinare constau în igiena locală și în consumul de lichide, în
special apă și ceaiuri. Lichidele vor ajuta la diluarea urinei, iar creșterea frecvenței urinării va duce la eliminarea
mai rapidă a bacteriilor din tractul urinar. Mai jos sunt alte modalități de a preveni infecțiile urinare:
După fiecare urinare, șterge din față spre spate, pentru a evita transferul bacteriilor din zona anusului spre
uretră;
Mergi la toaletă imediat după contactul sexual, pentru a preveni migrarea bacteriilor spre tractul urinar;
Evită produsele de îngrijire intimă parfumate, gelurile de duș generice sau pudra de talc;
Limitează folosirea diafragmei sau a prezervativelor nelubrifiate, deoarece poate crește riscul de apariție a
bacteriilor;
Schimbă tamponul de cel puțin trei ori pe zi pe durata menstruației;
Mergi la toaletă și evită să te abții de la urinare. Dacă urina stagnează, există un risc mai mare de apariție a
bacteriilor;
Evită folosirea unor detergenți puternici atunci când speli hainele, în special lenjeria intimă.
În cazul infecțiilor urinare recurente, este recomandat să consumi probiotice. Antibioticele afectează și flora
intestinală, pe lângă bacteriile responsabile pentru infecția urinară. Pentru a echilibra flora, te ajută probioticele
din iaurt, varză murată sau soia fermentată.
Mituri
Lipsa informării și refuzul de a cere ajutor medical pot duce la răspândirea unor mituri despre infecțiile intime.
Mai jos sunt cele mai populare astfel de mituri:
Consumul de lichide reduce riscul de infecție urinară” (adevărat) - consumul a cel puțin doi litri de lichide pe zi
duce la urinări frecvente și crește probabilitatea de eliminarea a bacteriilor;
„Infecțiile urinare afectează doar femeile” (fals) - acestea apar mai frecvent la femei, însă sunt prezente și la
bărbați, mai ales în cazul unei igiene improprii sau al unei vieți sexuale active. În lipsa tratamentului, o infecție
a prostatei poate duce la probleme de rinichi;
„Ai mai multe șanse de infecție în sarcină sau menopauză” (adevărat) - pe timpul sarcinii crește nivelul de
progesteron și din acest motiv se relaxează pereții uretrei și ai vezicii. Drept urmare, apare fenomenul de reflux
urinar. Acesta constă în deplasarea mai lentă a urinei sau chiar în întoarcerea sa spre rinichi. Astfel, sunt șanse
mai mari de infecție urinară. La menopauză, nivelul estrogenului scade, iar acest lucru duce la dezechilibrarea
florei vaginale. În lipsa aceste protecții, crește riscul de infectii vaginale și urinare;
„Infecția urinară apare o dată în viață” (fals) - recurența este destul de comună în cazul infecțiilor urinare. Există
o probabilitate de 80% de reapariție a infecției urinare, în cazul femeilor care au mai avut cel puțin trei cazuri de
infecție.
Detectată din timp și tratată corespunzător, conform indicațiilor medicului, infecția urinară nu reprezintă un
pericol pentru sănătate. Foarte importantă în prevenirea reapariției infecției este și igiena locală. Dacă observi
simptomele, adresează-te doctorului. Tratamentul este destul de ușor de urmat, iar simptomele se ameliorează
după 2-3 zile
7
PIELONEFRITA
Pielonefrita acută este o inflamație acută de origine bacteriană la nivelul rinichilor și pelvisului
renal.Pielonefrita acută afectează  toate categoriile de vârstă, în special copiii, incidența cea mai mare
regăsindu-se în jurul vârstei de 3 ani.La femeile însărcinate, pielonefrita acută se întâlnește în aproximativ 3-5
% din cazuri.Pielonefrita acută face parte din infecțiile de tract superior .
În cele mai multe cazuri, pielonefrita apare după o infecție de tract inferior (cistită) netratată sau  tratată
necorespunzător.
Etiologie
În patologiei pielonefritei acute intervin cel mai frecvent bacteriile si mult mai rar alți germeni, virusuri, fungi,
micoplasme. Dintre bacterii , Escherichia Coli  este germenul cel mai frecvent întâlnit în proporție de 70-90%
în infecțiile necomplicate și 20-40% din cele complicate. Alți agenți patogeni implicați în apariția pielonefritei
pot fi : Klebsiella, Proteus, Staphylococcus Saprophyticus, Chlamydia, etc. Candida este considerată cea de-a
doua cauză de pielonefrită acută de etiologie nosocomială fiind suspicionată la pacienții ce nu răspund la
tratament corespunzător.Etiologia virală este foarte rar identificată în practică.
Patogenie
În mod normal, la nivelul tractului urinar nu se află germeni ( cu excepția uretrei anteriore). În anumite condiții
germenii pot coloniza tractul urinar prin doua căi : calea hematogenă și calea ascendentă (cea din urmă fiind cea
mai frecventă) . Într-o stare septică, se eliberează în circulației de la nivelul unor focare de infecție germeni
patogeni. Aceștia ajung la nivelul rinichiului, pe care îl însămanțează mai ales în prezența unui factor obstructiv
(calea hematogenă).
În mod normal, în uretra anterioară se pot regăsi  streptococi, stafilococi sau germeni de tipul lactobacililor.De
la acest nivel, bacteriile pot acescensiona și pot pătrunde în vezica urinară. Datorita uneori factori favorizanți ,
germenii  pot ajunge până la nivel renal declanșând o inflamație acută a rinichiului și pelvisului renal(calea
ascendentă).
Factorii favorizanți sunt:
Reclama
refluxul vezico-ureteral
factorii de tip obstructiv ( litiaza renală, tumori ale căilor urinare)
anomalii ale tractului urinar
actul sexual
diabetul zaharat
deficiențe imune
afecțiuni neurologice ( scleroza multiplă , traumatismele vertebrale)
cateterul de lungă durată
denutriția
boli cronice
constipația
reducerea aportului lichidian
tulburări neurogene vezicale
explorări invazive
Factorii de protecție ai tractului urinar sunt:
fluxul urinar
pH-ul acid
flora microbiană saprofită
factorii bacteriostatici : lisozimul , IgG, IgA
valvele vezico-ureterale
proteina Tamm-Horsfall
secreția prostatică  –  ce prezentă substanțe de tip bactericid
polimorfonuclearele
Forme clinice
8
Pielonefrita acută poate fi de mai multe tipuri :
pielonefrită acută forma comună
pielonefrită acută formă septică – se asociază deobicei cu un factor obstructiv , prezentând un tablou clinic grav.
pielonefrită acută gravidică
pielonefrită acută la diabetici – tabloul clinic este mai puțin exprimat; poate decompensa diabetul.
pielonefrită acută complicată cu insuficiență renală acută
Simptome
Cel mai adesea debutul pielonefritei este brusc cu febra 39-40° C însoțită de frisoane ,
transpirații , cefalee, grețuri , vărsături și stare generală alterată. Pacienții prezintă dureri lombare, de obicei
bilaterale, cu caracter colicativ în cazul prezenței unui factor de tip obstructiv. Tabloului clinic îi se mai
asociază polakiuria , alguria, disuria .La persoanele diagnosticate cu diabet zaharat durerea poate lipsi.
Diagnostic
La examenul clinic se observă sensibilitate la nivelul lojelor renale , rinichi mariți în volum , manevra
Giordano pozitivă.La unii bolnavi se poate evidenția un rinichi ptozat foarte sensibil la palpare.
Examenul paraclinic
Examenul urinii : macroscopic urina este tulbure. Sumarul de urină va evidenția leucociturie , hematurie,
cilindrii leucocitari.Proteinuria poate fi prezentă având valori cuprinse intre 0,5 g/24h și 1g/24h.Urocultura este
pozitivă ( peste 100.000 germeni/ml) și se recoltează înaintea instituirii tratamentului.
Reclama
Hemoleucograma ne poate indica leucocitoză cu netrofilie .Probele inflamatorii de tipul  VSH,proteina C
reactivă , fibrinogen vor fi crescute .Hemocultura poate fi pozitivă în 20% din cazuri, permițând izolarea
germenului.
Ecografia relevă rinichii mariți în volum și prezența unui factor de obstrucție .Una sau mai multe zone
hipoecogene pot ridica suspiciunea prezenței unor microabcese.
Radiografia renală simplă  evidențiază umbrele renale mărite în volum. Uneori se poate observa calcificări la
nivelul ariei renale sau pe traiectul ureterului ce relevă prezența unui factor obstructiv.
La urografia intravenoasă  se pot observa rinichii mariți în volum,stenoze uretrale sau de joncțiune pielo-
ureterală, tumori, etc.
Diagnostic diferențial
Diagnosticul diferențial se poate face cu :
Reclama
apendicita acută
colecistita acută
pneumonia bazală
tuberculoza renală – poate debuta uneori ca o PNA
sarcină ectopică
diverticulită
boala inflamatorie pelvină
Tratamentul în pielonefrita acută
Tratamentul pielonefritei acute presupune antibioterapie administrată în prealabil după recoltarea uroculturii si
hemoculturii. Cele mai frecvente antibiotice utilizate sunt cele cu spectru larg de acțiune. Aceste pot fi
adminitrate intravenos sau per os. Se poate utiliza Ciprofloxacină 500 mg /12 h , Norfloxacină 400 mg /12 h
timp de 14 zile.În cazurile mai severe pacientul va fi internat, tratamentul administrându-se intravenos . În
aceste cazuri se pot asocia  două antibiotice : Ampicilină 1g/6h cu Ciprofloxacină 500 mg /12h  .  Tratamentul
va fi administrat pe o perioadă de 2-6 săptamâni.
Complicații
Cele mai frecvente complicații ale pielonefritei pot fi :
insuficiența renală acută de regulă reversibilă
necroză papilară
supurație renală : abcese renale , microabcese , flegmon perinefritic
9
septicemie
Evoluție 
Evoluția pielonefritei este în general favorabilă sub tratament antibiotic. Evoluția poate fi prelungită,
nefavorabilă în cazul prezenței unui factor obstructiv.

GLOMERULONEFRITA
 Glomerulonefrita acută poststreptococică este o glomerulonefrită autoimună, secundară unei infecții
streptococice. De la nivelul porţii de intrare (faringiană sau cutanată), antigenele extracelulare ale
streptococului pătrund în circulaţie şi declanşează formarea de anticorpi antistreptococici, care reacţionează
cu antigenele şi determină formarea de complexe imune circulante. Leziunile glomerulare caracteristice sunt
rezultatul formării și depunerii in situ a unor complexe imune. Complexele imune circulante se produc în exces
şi se depun la nivelul membranei bazale glomerulare și sunt responsabile de activarea sistemului complementul,
care induce atragerea macrofagelor şi acumularea lor la nivelul capilarelor glomerulare, unde eliberează
citokine proinflamatorii, care determină creşterea permeabilităţii membranei bazale glomerulare urmate de
pierderea de proteine şi elementele figurate în urină.
      Principala consecință a leziunilor histologice este scăderea filtratului glomerular, fără scăderea în
paralel şi a fluxului sanguin renal. Ca urmare scade fracţia filtrată rezultând oligurie sau chiar anurie, iar în
amonte consecinţele sunt hipervolemia şi retenţia de sodiu, care explică simptomatologia bolii. Scăderea
filtratului glomerular se asociază cu o reabsorbţie tubulară normală, reabsorbţia tubulară de apă şi sare având rol
important în apariţia edemelor şi a hipertensiunii arteriale. Dacă oliguria este foarte severă, se asociază tulburări
în eliminarea produşilor de metabolism, cresc ureea şi creatinina serică, apar anomalii severe ale echilibrului
acido – bazic, se instalează insuficienţa renală acută.
      Glomerulonefrita acută survine după 7 – 14 zile de la infecţia faringiană streptococică şi de la 14 – 21
zile de la cea cutanată. Titrul ASLO (Antistreptolizina O) nu creşte în afectările cutanate (cresc doar
antihialuronidaza şi antidezoxiribonucleaza B).
      Din punct de vedere anatomo –  patologic:
macroscopic: rinichi măriți de volum, palizi, cu corticală îngroșată;
microscopie optică: afectare difuză, ghem glomerular mărit de volum, lumenele capilarelor comprimate,
proliferare a celuleor glomerulare, dar și inflitrat inflamator (monocite, PMN, eozinofile). Membrana bazală
glomerulară nu e ingroșată uniform; uneori proliferare a celulelor capsulei sub formă de semilune; tubi renali
normali;
microscopie electronică: depozite dense („humps:) pe versantul epitelial al membranei bazale glomerulare;
imunoflorescență: depozite fine, granulare, de complexe imune circulante și factorul complementului C3 (”cer
înstelat”).
Tabloul clinic din glomerulonefrita acută poststreptococică
      Perioada de latență: durează 1 – 3 săptămâni de la infecția streptococică faringiană (3-6 săptămâni de
la infecția streptococică cutanată) și este asimptomatică sau marcată de acuze nespecifice, vagi:
subfebrilitate, astenie, inapetenţă, fatigabilitate, epistaxis, artralgii.
Reclama
      Debutul bolii este acut şi se manifestă: fie tipic prin manifestări urinare (hematurie, oligurie), însoţite
adesea de edeme şi, eventual, de febră; fie mai puţin tipic: cu hipertensiune arterială importantă, uneori cu
manifestări neurologice de „encefalopatie hipertensivă„ sau cu semne de insuficienţă cardiacă; fie complet
atipic: febră (chiar debut pseudoinfecţios), cefalee, vărsături, anorexie, dureri abdominale (chiar
pseudocolicative) sau în flancuri, stare de rău (letargie). De regulă, în zilele următoare, apar semnele urinare
revelatoare. Manifestările de debut pot avea o intensitate foarte variată, de la forme oligosimptomatice, minore,
până la forme cu prognostic rezervat.
      Perioada de stare se manifestă printr-un sindrom nefritic acut cu:
edeme – periferice până la anasarcă, în funcție de gravitatea leziunilor renale, cantitatea de lichide ingerate și
amploarea proteinuriei;
oligurie (sub 300 ml/24 ore);
10
proteinurie sub 1 g/24 ore (rang nefritic);
hematurie macroscopică: la jumătate din pacienți, aspect al urinii de ”spălătură de carne”, care durează până la
4 săptămâni;
hipertensiune arterială: valoare moderată până la severă, bine tolerată la copii; în 5 % cazuri se poate
complica cu encefalopatie hipertensivă (cefalee, vărsături, somnolenţă, tulburări de comportament, confuzie,
agitaţie, convulsii, uneori comă); uneori se complică cu edem pulmonar acut (dispnee cu ortopnee, raluri
subcrepitante care urcă de la bază spre vârf, tuse seacă, insuficiență respiratorie).
      Evaluarea pacientului trebuie să includă:
datele antropometrice: greutate, talie;
monitoriarea tensiunii arteriale;
evaluarea sindromului edematos (edeme periferice, ascită, pleurezie);
evaluarea sistemului cardio-vascular: semne de supraîncărcare volemică (tahicardie, hepatomegalie de stază,
reflux hepato-jugular, insuficiență respiratorie, edem pulmonar acut);
măsurarea volumului urinar pe 24 ore, contorizarea consumului de lichide versus diureză.
Investigații de laborator pentru glomerulonefrita acută poststreptococică
1) Explorări urinare:
volum urinar redus;
densitate urinară crescută > 1020;
osmolaritate sub 700 mOsm/l;
proteinurie sub 50 mg/kg/zi sau sub 2 g/m²/zi (dispare în maxim 6 luni);
hematuria (cel mai constant semn) – dispare după maxim 1 an (menținerea ei, însoțind proteinuria după 1 an
este semn de afectare glomerulară cronică), cu hematii dismorfice (pe eșantion de urină proaspătă);
cilindri hematici (testul Addis, sedimentul urinar).
2) Explorări biochimice:
explorarea funției renale: uree, creatinină, clearance de creatinină, rata de filtrare glomerulară;
electroliți sangvini: hiponatriemie de diluţie (în formele cu oligoanurie), hiperpotasemie, acidoză metabolică;
hemoleucograma: sindrom anemic (prin hemodiluție), uşoară leucocitoză cu neutrofilie (tranzitorie);
sindrom inflamator: creșterea vitezei de sedimentare a hematiilor, a proteinei C reactive, a fibrinogenului;
hipoproteinemie prin hemodiluție, rar ca urmare a pierderilor de tip nefrotic.
3) Explorări imunologice:
scăderea complementului seric total, a fracțiilor complementului C3, C4, C5 (normalizare în maxim 8
săptămâni);
prezența crioglobulinelor de tip III (IgM, IgG);
determinări specifice unor boli sistemice: anticorpii antinucleari, anticorpii anti-ADN dublu catenar, anticorpii
anti-citoplasma neutrofilelor, etc.
4) Explorări bacteriologice pentru demonstrarea etiologiei streptococice a bolii:
fie prin demonstrarea directă a prezenţei streptococului β-hemolitic de grup A în culturi faringiene sau
cutanate (N.B.: culturile negative nu exclud diagnosticul şi există şi purtători sănătoşi !!);
fie prin demonstrarea indirectă a infecţiei streptococice recente: titrul ASLO crescut la peste 80% din cazuri
(nu este proporţional cu gravitatea bolii şi nu este element de prognostic), mai puţin în infecţiile cutanate; alţi
markeri ai infecţiei streptococice: cel mai fidel test este titrul antidezoxiribonuclează B, inclusiv în infecţia
cutanată. Se mai folosesc: antihialuronidaza, antistreptokinaza, antistreptodornaza, antinicotinamid-adenin
dinucleotidaza sau un complex de anticorpi steptozyme (acesta creşte procentul pozitivităţii la peste 95 % din
cazuri).
5) Electrocardiograma:
confirmă hiperpotasemia (unda P este turtită până la dispariţie, PR alungit, complexe QRS lărgite şi deformate,
T înalt, ascuţit, simetric, ST deprimat, iar la peste 9 – 10 mEq/l, aritmii severe sau oprirea cordului), eventual
suprasolicitarea ventriculului stâng.
6) Puncția – biopie renală are o serie de indicații precum:
11
absența infecției înaintea debutului;
glomerulonefrită acută intrainfecțioasă;
normo – complementemie;
prezența sindromului nefrotic impur;
azotemie fără alte semne clinice;
vârsta sub 2 ani;
istoric de boli renale;
simptomatologie sistemică (febră prelungită, artralgii/artrită, afectare hepatică, hemtologică, rash cutanat);
oligurie sau azotemie peste 2 săptămâni;
hipertensiune arterială peste 3 săptămâni;
factorul complementului C3 scăzut peste 8 săptămâni;
proteinurie și hematurie peste 6 luni;
hematurie microscopică peste 1 an.
Diagnosticul pozitiv în glomerulonefrita acută poststreptococică
anamnestic: episodul infecţios cu streptococ și intervalul liber asociat
etiologic: anamneză pozitivă pentru infecţii faringiene sau cutanate recente și prezenţa markerilor infecţiei cu
streptococ β-hemolitic de grup A  (culturi faringiene, titrul ASLO);
clinic: prezenţa unui sindrom nefritic acut ce atestă afectarea glomerulară (edeme, hipertensiune arterială,
oligurie, hematurie, proteiunurie minimă, retenție azotată);
biologic: sindrom inflamator (viteza de sedimentare a hematiilor crescut, leucocitoză cu neutrofilie)
patogenic: boală a complexelor imune circulante (scăderea complementului seric);
anatomo – patologic: glomerulonefrită difuz – proliferativă, exsudativă, endocapilară;
evolutiv: evoluţie autolimitată, către vindecare (deplină sau cu sechele).
 Diagnosticul diferenţial în glomerulonefrita acută poststreptococică
glomerulonefrite acute infecţioase de altă etiologie (pneumococi, stafilococi, Mycobacterii, Salmonella,
Treponema pallidum, virus Coxakie B, Echovirus tip 9, virus influenza, virus rujeolic, Cytomegalovirus,
virusuri Coxsakie, virus Epstein Barr, virus hepatitic B, Plasmodium malariae, Plasmodium falciparum,
Schistosoma, Toxoplasma, fungi);
alte glomerulonefrite acute întâlnite în cursul unor afecţiuni de natură imună (granulomatoza Wegener,
lupus eritematos sistemic, crioglobulinemia, poliarterita nodoasă, purpura Henoch Schonlein, glomerulonefrita
membranoproliferativă, boala Berger, glomerulonefrita mezangială proliferativă pură);
nefropatia cu IgA;
glomerulonefrita cronică;
glomerulonefrita rapid progresivă cu semilune;
nefrite ereditare (boala membranelor bazale glomerulare subţiri, sindrom Alport).
 Complicații pentru glomerulonefrita acută poststreptococică
hipertensiunea arterială;
sindrom anemic persistent, anemie hemolitică;
edem pulmonar acut;
insuficiența cardiacă congestivă;
miocardită;
encefalopatie hipertensivă;
insuficiență renală acută;
sindrom nefrotic;
boală cronică de rinichi, care poate progresa până la stadiul terminal;
deces.
 Tratamentul în glomerulonefrita acută poststreptococică
      Tratamentul este cu precădere suportiv, deoarece nu există o terapie specifică pentru leziunea renală.
      Internarea este obligatorie în toate cazurile datorită riscului de complicaţii imprevizibile grave (edem
pulmonar acut, encefalopatie hipertensivă, insuficiență cardiacă). În primele zile este obligatoriu repaosul la
12
pat, mai ales dacă pacientul prezintă edeme, hipertensiune arterială, oligurie şi retenție azotată. Apoi, se va
relua activitatea fizică, dar mai restrânsă, fără eforturi fizice mari. Se impune restricţie de lichide până la
restabilirea diurezei. Cântărirea zilnică a bolnavului este cel mai bun indicator al unui bilanţ hidric echilibrat.
Din momentul în care diureza s-a restabilit , nu este necesară nici o restricţie privind cantitatea de lichide
primită de bolnav.
      De asemenea este necesară restricţia de sodiu, uneori şi după externare dacă necesită tratament
antihipertensiv de întreţinere. Până la reluarea diurezei se impune şi restricţie de potasiu (se sistează medicația
care economisește potasiul, restricție a fructelor uscate, banane, citrice, fasole, mazăre uscată, legume verzi,
cartofi), iar restricţia de proteine va fi iniţial completă, apoi parţială, în funcţie de retenţia azotată. Din
momentul în care valoarea ureei s-a normalizat, restricţia de proteine nu mai are justificare medicală.
      Tratamentul antibiotic este recomandat cu Penicilină 1 000 000 U/zi 10 zile (sau alt antibiotic cu acţiune
antistreptococică de tipul Eritromicină, Amoxacilină cu Acid clavulanic, Claritromicină, Cefuroxim,
Cefalexim) la toate cazurile la care există dovezi ale unei infecţii încă active (faringiene sau cutanate) şi,
de asemenea, pentru controlul simptomelor locale şi limitarea diseminării la contacţi (poate steriliza
eventualele focare restante). Riscul foarte mic al reinfecţiei cu altă tulpină nefritigenă, face să nu se indice o
profilaxie a reinfecţiei streptococice pe termen lung (spre deosebire de profilaxia din reumatismul articular
acut).
      Tratamentul cu corticosteroizi este indicat numai în formele rapid progresive.
      Tratamentul hipertensiunii arteriale cuprinde: administrare de blocante de canale de calciu (Nifedipină),
Rezerpină, Minoxidil. În cazul encefalopatiei hipertensive, se administrează Diazoxid, Nitroprusiat de sodiu și
Furosemid. Inhibitorii enzimei de conversie ai angiotensinei pot reduce suplimentar filtrarea glomerulară,
iar beta-blocantele pot accentua hiperpotasemia !!
      Tratament suportiv se adresează tulburărilor electrolitice, în special hiperpotasemiei: se sistează
medicația care economisește potasiul, restricție alimentară, hidratare parenterală, gluconat de calciu, ser
glucozat, Kayexalate, nebulizare cu Salbutamol, monitorizarea continuă pe electrocardiogramă.
         În perioada de oligurie, aportul de lichide administrate pe cale orală nu trebuie să depășească 1 L (pentru
copilul școlar) și va fi alcătuit din ceai și lichide dulci (în proporții egale). Se va încerca forțarea diurezei cu
Manitol, iar daca pacientul are și insuficiență cardiacă se va utiliza concomitent și Furosemid. O altă
variantă este administarea timp de o oră a unei soluții de ser glucozat 10 % asociată sau nu cu Furosemid (în caz
de insuficiență cardiacă sau hipertensiune arterială asocierea cu Furosemid este obligatorie). Manitolul crește
fluxul sangvin de la nivelul medularei renale și clearence-ul apei și electroliților, mărind astfel volumul
urinar. La un pacient cu oligurie severă, administrarea Manitolului poate precipita apariția unui edem pulmonar
acut (util este de măsurat presiunea venoasă centrală). Majoritatea pacienților cu glomerulonefrită acută
poststreptococică trec peste această etapă cu ajutorul medicației administrare, dar o parte au nevoie de epurare
extrarenală.
      Indicațiile de dializă sunt: creșterea foarte rapidă a nivelurilor serice ale ureei (peste 100 – 150 mg/dl) și
creatininei (peste 5 mg/dl), hiperpotasemie severă (peste 8 mEq/l) rebelă la terapie, acidoză metabolică
refractară la administrarea de bicarbonat, edem pulmonar acut, insuficiență cardiacă asociată cu insuficiență
renală acută, encefalopatie hipertensivă refractară la terapie, gastrită uremică secundară.
Evoluţie și prognostic în glomerulonefrita acută poststreptococică
      Glomerulonefrita acută poststreptococică parcurge, în peste 95 % din cazuri, aceleaşi etape: infecţia
streptococică premonitorie, perioada de latenţă (7 – 21 zile), debut, de regulă, acut și perioada de stare (faza
acută), în medie de 7-14 zile, uneori mai mult (semnele se remit însă în totalitate în maximum două luni, doar
modificările urinare pot persista chiar peste un an). De obicei, diureza se reia în 3 – 7 zile de la debut, apoi
regresează edemele şi hipertensiunea arterială, dispărând congestia circulatorie (în primele 14 zile). Hematuria
îşi păstrează aspectul macroscopic 1 – 2 săptămâni de la debut.
      Evoluţia glomerulonefritei acute poststreptococice este în general benignă. Convalescenţa durează până
la un an de debut. Vindecarea se apreciază la un de la debut; în 90 – 95 % cazuri aceasta este deplină, dar în 5 –

13
10 % sunt prezente sechelele (persistenţa unor sechele glomerulare minime, neevolutive: hematurie
microscopică şi/sau discretă proteinurie reziduală).
      Prognosticul este excelent în toate cazurile care depăşesc faza acută a bolii. Factorii de prognostic
negativ sunt: persistenţa deteriorării funcţiei renale sau a anomaliilor urinare (peste 18 – 36 de luni), a
hipocomplementemiei sau asocierea semnelor de sindrom nefrotic.
Profilaxia în glomerulonefrita acută poststreptococică
      Depistarea precoce şi tratarea corectă a faringo-amigdalitelor streptococice (cu Penicilină) reduc în
peste 50 % din cazuri riscul complicaţiilor renale. Membrilor familiei copilului li se vor face culturi pentru
streptococ β-hemolitic grupa A şi dacă acestea sunt pozitive vor fi trataţi adecvat.
      Dispensarizarea este obligatorie pentru copilul cu glomerulonefrită acută poststreptococică. După externare,
pacientul va fi supravegheat prin examene clinice şi prin măsurători ale tensiunii arteriale și examinări ale
urinei pentru proteine și sânge. În general, examinările se efectuează la intervale de 4 – 6 săptămâni pentru
primele 6 luni și la intervale de 3 până la 6 luni după ce au fost absente atât hematuria, cât și proteinuria, iar
tensiunea arterială a fost normală timp de 1 an. Este recomandat ca la 12 luni după debutul glomerulonefritei să
se evalueze proteinuria și hematuria microscopică, să vadă dacă au dispărut. La 2, 5 și 10 ani după debutul bolii
este recomandat să se evalueze pentru a sumarul de urină, tensiunea arterială și nivelul creatininei serice, pentru
a evita eventualele complicații.
IRA
Insuficiența renală este o afecțiune a rinichilor și înseamnă că aceștia nu mai funcționează în totalitate în
parametri normali. În aceste condiții, rinichii nu își mai îndeplinesc funcția principală - de a elimina din
organism substanțele toxice, apa și alți compuși nocivi, astfel că, ulterior, reziduurile sunt reținute în organism.
Insuficiența renală este cunoscută și sub denumirea de boală cronică de rinichi (BCR) și poate duce la diverse
complicații. De aceea, este important să cunoști cauzele acesteia, simptomele, dar și cum are loc diagnosticarea
afecțiunii și care este tratamentul pe care medicii îl recomandă, de obicei, pacienților care suferă de această
boală.
Care este rolul rinichilor în organism
Care sunt cauzele insuficienței renale
Ce simptome are insuficiența renală
Cum se diagnostichează insuficiența renală
Care este tratamentul pentru insuficiența renală
Cum poate fi prevenită insuficiența renală
Zilnic, rinichii filtrează în jur de 200 de litri de sânge și produc aproximativ 2 litri de urină.
Insuficiența renală se poate declanșa din mai multe cauze, printre care se numără:
 glomerulonefrita - afectează sistemul de filtrare al rinichilor;
 diabetul zaharat de tip I si II - acestea pot duce la nefropatie diabetică, una dintre cauzele insuficienței
renale cronice;
 hipertensiunea arterială necontrolată;
 boala polichistică ereditară;
 administrarea regulată de analgezice precum acetaminofen sau ibuprofen pentru o perioadă îndelungată;
acestea pot cauza nefropatie analgezică, una dintre cauzele insuficienței renale;
 ateroscleroza, care poate provoca nefropatie ischemică, o altă cauză a afecțiunilor renale;
 prezența calculilor vezicali, stricturi, tumori sau adenoame de prostată care să obstrucționeze căile
urinare;
 patologii vasculare, precum arterita, vasculita sau displazia fibro-musculară;
 afecțiuni ale articulațiilor și mușchilor care impun utilizarea regulată a unor soluții antiinflamatorii;
 moștenirea genetică
Riscul de insuficiență renală există și în cazul persoanelor care:
 sunt infectate cu HIV;
 consumă droguri;

14
  suferă de amiloidoză - presupune acumularea anormală de amiloid (o proteină) în diverse țesuturi sau
organe;
 suferă de eritematos sistemic - boală autoimună cronică;
 au calculi renali;
 suferă de infecții cronice renale.
Evoluția insuficienței renale este lentă și, din acest motiv, simptomele afecțiunii sunt puțin evidente. Acestea
sunt:
 culoare închisă sau tulbure a urinei;
 urinări frecvente;
 cantitate redusă de urină;
 dureri în timpul urinării;
 edeme la nivelul pleoapelor, al membrelor superioare și al celor inferioare;
 hipertensiune arterială;
 dureri de cap;
 crampe musculare.
Odată cu evoluția bolii, există și riscul de apariție a unor crize epileptice sau a unor confuzii mentale. De
asemenea, apariția complicațiilor poate fi semnalată și de alte simptome:
 dureri toracice;
 dispnee (dificultăți în respirație);
 grețuri, vomă;
 hemoragie severă;
 pierderea cunoștinței;
 dureri articulare severe.
Diagnosticarea insuficienței renale are loc cu ajutorul analizelor de sânge și de urină, pe care medicul le poate
recomanda în cazul în care există suspiciunea prezenței acestei afecțiuni. Acestea pot include:
creatinina serică - creșterea nivelului acesteia poate fi un prim semn al insuficienței renale acute;
BUN-ul - reprezintă conținutul de azot din uree. Un nivel ridicat de BUN (blood urea nitrogen) înseamnă
prezența insuficienței renale;
hemoleucograma - este de folos pentru a depista boli sau infecții care pot duce la declanșarea insuficienței
renale, deoarece oferă detalii semnificative despre celulele roșii, celulele albe și despre plachetele sanguine.
În ceea ce privește analizele de urină care pot fi efectuate pentru diagnosticare, ele ajută la obținerea de
informații despre sedimentul urinar sau despre eozinofilele urinare - acestea din urmă, prezente în urină, pot
indica o reacție alergică nocivă pentru rinichi.
RMN-ul (Rezonanță Magnetică Nucleară) și CT-ul (Computerul Tomograf) sunt alte investigații care pot fi
de folos medicului pentru diagnosticarea insuficienței renale, acestea permițând vizualizarea în detaliu a
rinichilor.
Biopsia renală - care presupune recoltarea de țesut din parenchimul renal prin introducea unui ac special -
poate fi, de asemenea, recomandată de medic pentru stabilirea unui diagnostic corect. De cele mai multe ori,
aceasta se efectuează, la nevoie, după ce în urma altor investigații nu a putut fi stabilit un diagnostic precis.
Metoda nu este recomandată pacienților care suferă de cancer renal.
Insuficiența renală nu se vindecă, dar poate fi ținută sub control. Primele măsuri pe care o persoană cu această
afecțiune trebuie să le ia în calcul includ schimbări în regimul alimentar. Este nevoie ca aceasta să reducă
aportul de proteine, pentru a încetini acumularea de reziduuri în organism și pentru a limita manifestările
asociate afecțiunii renale.
Ulterior sau în paralel cu aplicarea acestor măsuri, medicul poate recomanda și administrarea unui tratament
medicamentos, cu mai multe scopuri:
să corecteze sau să trateze cauza care a dus la declanșarea insuficienței renale;
să susțină funcționarea rinichilor până când aceștia se vor vindeca;
să prevină sau să trateze complicațiile apărute în urma insuficienței renale.

15
Tratamentul pe care medicul îl recomandă pacienților care suferă de insuficiență renală depinde de cauza care a
dus la apariția afecțiunii.
În cazul în care tratamentul medicamentos nu are rezultatele dorite, iar funcția renală continuă să se deterioreze,
pacientul poate avea nevoie de dializă sau de transplant renal.
Dializa
Dializa este necesară pentru suplinirea funcției renale diminuate. Aceasta presupune utilizarea unei membrane
care să funcționeze precum un filtru și care să permită eliminarea reziduurilor și a excesului de lichide din
organism. Dializa poate fi peritoneală (folosește cavitatea peritoneală ca membrană de filtrare) sau hemodializă
(folosește o membrană mecanică pentru filtrarea substanțelor din organism), în funcție de stadiul insuficienței
renale.
Transplantul renal
Pentru efectuarea unui transplant renal, este nevoie ca atât donatorul, cât și primitorul să fie evaluați cu
minuțiozitate, pentru că între cei doi trebuie să existe compatibilitate imunologică. Importante sunt, de
asemenea, grupele sanguine ale celor două persoane implicate și antigenul leucocitar uman (HLA), care
determină compatibilitatea dintre țesuturile care urmează să fie transplantate. Uneori, necesitatea unui transplant
este impusă de complicațiile pe care un pacient le resimte în urma dializei.
Câteva obiceiuri pe care să le incluzi în rutina ta zilnică se pot dovedi a fi utile pentru prevenirea insuficienței
renale. Printre acestea se regăsesc:
adoptarea unui regim alimentar sănătos;
evitarea consumului de alcool în exces;
efectuarea regulată a unor activități fizice;
evitarea administrării de medicamente care pot afecta modul de funcționare al rinichilor.
Orice afecțiune, inclusiv cea de insuficiență renală, aduce modificări nedorite stilului tău de viață, care includ
reducerea nivelului de confort nu doar fizic, ci și psihic. De aceea, este important să ții cont de acțiunile pe care
le poți întreprinde pentru a preveni degradarea funcțiilor rinichilor tăi și să recunoști simptomele. Important de
știut este că medicul este singurul care îți poate furniza diagnosticul corect, în urma unor investigații de
specialitate.
HEMODIALIZA
Hemodializa- “rinichiul artificial” al bolnavului cu insuficienta renală
Hemodializa este o tehnică de epurare (“curățare”) a sângelui, bazată pe procese fizice și chimice. Hemodializa
înlocuiește majoritatea din cele mai importante funcții ale rinichiului, deci se utilizează când aceste organe sunt
foarte bolnave sau când lipsesc din corpul uman. Ea este folosită și în intoxicații severe, cum ar fi cea cu antigel
(etilenglicol). Hemodializa eliberează organismul de substanțele toxice și nedorite, care se formează în corp, dar
și care provin din alimentație sau din alte surse.
Acest procedeu este practicat uzual în stadiul 5 (uremic), terminal al bolii cronice de rinichi, care este o
afecțiune ireversibilă. Uremia se referă la acumularea acelor substanțe care în mod normal sunt eliminate de
rinichi. Până când pacientul primește un nou organ, poate beneficia
de hemodializă chiar și o durată foarte lungă de timp. Înaintea apariției acestei tehnici, insuficiența renală cronic
ă  era considerată o boală incurabilă, fără tratament eficient, care ducea sigur la moarte. Totuși, acum există
speranță la viață.
Când se inițiază hemodializa și când nu este recomandată?
Pregătirea fizică și psihică a pacientului pentru terapia de supleere a funcției renale trebuie realizată pe măsură
ce boala evoluează spre stadiul final. La majoritatea pacienților se poate prezice cu aproximație când stadiul 5
va fi atins, această informație fiind foarte utilă atât pentru bolnav, cât și pentru asigurarea unei perioade optime
de realizare a abordului vascular.
Următorii parametri clinici indică necesitatea de inițiere a hemodializei:
pleurezia și / sau pericardita uremică (urgență);
encefalopatia uremică progresivă, care se manifestată prin confuzie, tremurături fine ale extremităților, pareze
(amorțeli) sau chiar convulsii (urgență);
hemoragii secundare uremiei (urgență);
16
exces de apă (hiperhidratare) care nu răspunde la tratamentul cu diuretice;
hipertensiune arterial severă care nu rapunde la terapia antihipertensivă;
hiperkaliemie- concentrație foarte crescută de potasiu (care poate duce la moarte prin aritmii severe);
hipercalcemie sau hipocalcemie- calciul foarte crescut / scăzut în organism (determină paralizii);
acidoză metabolică severă;
greata și vărsături care nu permit alimentația;
malnutriția.
Cele enumerate mai sus au un mare potențial de amenințare a vieții, dar pot fi luate în considerare și alte situații
care să necesite hemodializa.
Indicații relative de inițiere (în câteva zile – Indicații de planificare (în câteva săptămâni –
săptămâni) luni)

·         Alte simptome de uremie ·         Scădere în greutate

·         Intoxicatii cu substanțe dializabile

·         Atrofii musculare
(medicamente, toxice)

·         Neuropatie periferică cauzată de uremie ·         Oprirea dezvoltării la copii

·         Scăderea importantă a concentrației de

·         Mâncărimi intense date de uremie
albumină serică

·         Anemie care nu răspunde la terapia cu

·         Aport de proteine sub 0.8 g / kg corp / zi
eritropoietină

·         Tulburări de coagulare ·         Filtare glomerulară sub 15 ml / min

·         Afectarea memoriei și gândirii ·         Anorexie

Numeroase studii au arătat că o inițiere precoce a hemodializei îmbunătățește supraviețuirea, calitatea vieții și
reduce rata de apariție a complicațiilor la acești bolnavi.
Reclama
Este contraindicată inițierea hemodializei în următoarele situații:
hipotensiune arterial care nu răspunde la medicație;
leziuni cerebrale organice;
boli psihice cu lipsă de cooperare;
boli terminale (cum ar fi neoplaziile și bolile consumptive).
Funcțiile rinichiului
Cele 5 funcții esențiale ale rinichiului sunt:
eliminarea produșilor de retenție azotată: ureea și creatinina;
eliminarea apei;
corectarea tulburărilor acido-bazice, precum acidoza metabolică;
mentinerea concentrațiilor fiziologice a electroliților în sânge (potasiu, sodiu, calciu etc);
stimularea sintezei de celule roșii (eritrocite) prin secreția de eritropoietină.
Hemodializa este capabilă să asigure toate funcțiile rinichiului, cu excepția eritropoiezei.
Principiile hemodializei
In urma proceselor de reabsorbție și de secreție realizate de rinichi rezultă urina finală. Aceste procese se fac cu
consum de oxigen. Epurarea prin aparatul de hemodializa (“rinichi artificial”) este dependentă numai de forțele
fizice de difuziune și ultrafiltrare ce se exercită la suprafața membranei semipermeabile. Imaginați-vă această
17
membrană ca o folie perforată (numeroși pori foarte, foarte mici). Prin acești pori pot trece doar substanțele cu
greutate moleculară mică și apa. Solviții mai mari, precum proteinele, nu pot trece. Această membrană
semipermeabilă înlocuiește glomerulul din rinichi
(pentru mai multe informații despre structura rinichiului apasă aici si aici).
Difuziunea
Difuzia reprezintă modalitatea prin care solviții se mișcă dintr-un compartiment lichid în altul, pe baza
gradientului de concentrație. Această “circulație” a solviților se numește mișcare browniană. Moleculele mici se
mișcă cu o viteză mai mare, deci vor trece mai des și mai ușor prin membrană. Transportul moleculelor mari de-
a lungul membranei va fi mai dificil. Epurarea toxinelor din organism din timpul
hemodializei se realizează în principal prin acest mecanism.
În cazul hemodializei, cele două compartimente sunt reprezentate de sânge și de soluția de dializă. Membrana
semipermeabilă este o varietate de celofan, permeabilă pentru uree, creatinină, electroliți, bicarbonat, glucoză și
unele toxine și impermeabilă pentru proteine, lipide, celule și bacterii.
Schimburile realizate la nivelul membranei asigură 3 din funcțiile rinichiului:
ureea și creatinina din sângele pacientului trec în dializant, deoarece acesta nu le conține;
electrolitii difuzează de o parte și de altă până concentrațiile se egalizează;
hemodializa corectează acidoza metabolică a bolnavului, eliminând sulfații și fosfații și primind la schimb
bicarbonat.
Difuzia nu determină și scăderea apei din organism, deoarece moleculele de apă sunt în concentrații egale în
cele două compartimente. Această sustragere a apei se realizează prin ultrafiltrare.
Ultrafiltrarea (convecția)
Asa cum am spus, moleculele de apă sunt foarte mici și pot traversa membrana semipermeabilă. Această
circulație se poate realiza prin două modalități: crearea unei diferențe de presiune hidrostatică sau prin transfer
osmotic. Odată cu traversarea apei, trec și solviții mici în mod pasiv. Aici transferul nu mai ține cont de
concentrațiile celor două compartimente. Prin crearea unei diferențe de presiune hidrostatică, apa trece din
compartimentul cu presiune crescută în cel cu presiune scăzută. Acest lucru se realizează fie prin scăderea
presiunii din compartimentul dializantului cu ajutorul unui sistem de aspirare, fie prin creșterea presiunii din
sânge prin intermediul unei pompe.
Aparatul de hemodializă
Scopul acestui aparat este de aduce sângele și soluția de dializă la nivelul membranei, unde au loc procesele de
difuzie și convecție. Aparatul de dializă cuprinde circuitul sanguin extracorporeal și circuitul dializatului
(vezi aici o schemă a aparatului de hemodializa).
Circuitul sanguin extracorporeal
Sângele este pompat de la nivelul accesului vascular (dintr-o arteră) până la nivelul filtrului de dializă și,
ulterior, este returnat la bolnav prin intermediul circuitului venos. Hemodializa are nevoie neapărat de un acces
vascular. Transportul sângelui se face prin intermediul unei tubulaturi care prezintă pe ambele linii sangvine
niște capcane de aer. Acestea sunt necesare pentru a detecta prezența de aer și cheaguri, evitând pătrunderea lor
în sistemul vascular al pacientului. Alte dispozitive situate pe tubulatură sunt pentru monitorizarea tensiunii
arteriale din circuit și pentru recoltarea de sânge sau administrarea de medicamente intravenoase pe parcursul
ședinței de hemodializă.
Pompa de sânge asigură fluxul sangvin de 300 ml/min la nivelul circuitului, dacă sângele provine de la o fistulă.
În cazul cateterului venos, este acceptat un debit de 200-250 ml/min. Dializorul este alcătuit din cele 2
compartimente pentru sânge și pentru soluția de dializă. Ele sunt separate de membrana semipermeabilă.
Direcția de curgere a celor 2 lichide este opusă, altfel ele ar rămâne în contact static și în timp concentrația
solviților ar deveni egală (nu s-ar mai face niciun schimb între compartimente).
Care sunt condițiile unui bun filtru de dializa?
sa fie biocompatibil;
sa aibă o capacitate crescută de epurare a toxinelor;
să nu permită pierdere mare de sânge sau de alte componente vitale;
sa aibă dimensiuni reduse;
18
Circuitul dializatului
Soluția de dializă constă în apă intens purificată, la care se adaugă concentrații prestabilite de sodiu, potasiu,
calciu, magneziu, clor, bicarbonat și dextroză în funcție de profilul biologic al fiecărui pacient. De exemplu, la
un pacient cu hipermagneziemie, dializatul va avea o concentrație mai mică de magneziu. Așa cum am spus,
toxinele lipsesc din dializat, deci rata lor de transfer prin membrană va fi mai mare, dinspre sânge spre soluția
de dializă. Temperatura lichidului este în jur de 37⁰ C.
Abordul vascular
In funcție de perioada de timp necesară pentru tratament, abordul vascular poate fi reprezentat de o fistulă
arterio-venoasă, de un cateter venos central sau de o proteză vasculară arterio-venoasă. Mortalitatea pacienților
dializați pe cateter este de 2-3 ori mai mare față de cei dializați pe fistulă, deci ar trebui folosită doar în caz de
urgență. Abordul vascular ideal trebuie să fie ușor de creat și de inserat și să fie gata de folosire imediat. Să
permită realizarea unei dialize eficiente, trebuie să asigure un debit sangvin mare, de 200-400 ml / min, și să
aibă o “supraviețuire” îndelungată. Este foarte important ca accesul vascular să se asocieze cu o rată redusă de
complicații. Deși niciunul din cele 3 tipuri nu îndeplinesc toate criteriile, fistula este modalitatea cea mai bună
la cei dializați cronic.
Deoarece fistula se realizează pe membrul superior non-dominant, pacientul trebuie instruit să nu accepte
puncționarea unui vas de la acest nivel în scop terapeutic sau diagnostic. Nefrologul va atenționa medicul de
familie cu privire la acest aspect și va nota interdicția pe toate biletele de ieșire la externarea bolnavului.
Fistula arterio-venoasă nativă
Când se anticipează că bolnavul va avea nevoie de un acces vascular în mai puțin de 1 an, se trimite pentru
consult la chirurgul vascular. Fistula reprezintă o anastomoză (cale de comunicare) între o arteră și vena care o
acompaniază. Această alipire permite trecerea fluxului de sânge arterial în venă și, ca urmare, vena se dilată
datorită presiunii mari. În timp, pereții vasului se îngroașă (proces numit “arterializare”). Când această
maturizare este completă, vena poate fi utilizată pentru puncționare și pentru inițierea procesului de
hemodializă. Durata de timp necesară maturizării este de aproximativ 1,5-3 luni.
Cele mai folosite vase de sânge sunt artera radială și vena radială superficială, care pot fi localizate în treimea
distală a antebrațului, aproape de articulația pumnului. Anastomoza mai este cunoscută sub numele de fistula
Cimino-Brescia.
Proteza vasculară arterio-venoasă (PAV)
Proteza constă într-un grefon politetrafluoretilen. Numită și proteză Goretex, ea se plasează chirurgical între
venă și arteră ca o punte. Datorită riscului crescut de stenoză, trombozare și infecție, este inferioară fistulei,
dar  superioară cateterizării. Nu mai este necesară o perioada așa de lungă până la puncționare, 2-3 săptămâni
fiind suficiente. Acest timp este necesar pentru remiterea inflamației și vindecarea plăgii chirurgicale. Proteza
este ușor de palpat, fiind plasată sub piele. Această tehnică este necesară atunci când fistula nu mai este
eficientă.
Cateterul venos central (CVC)
Această modalitate de abord vascular este folosită doar ca o alternativă până la maturizarea fistulei, dacă aceasta
nu este realizată la inițierea hemodializei cronice. Cateterizarea are o serie de avantaje. Oferă un debit sangvin
de aproximativ 200ml/min (satisfăcător), se inseră rapid, utilizându-se imediat, și poate fi efectuată chiar de
către nefrolog. Cateterul poate fi introdus în vena jugulară internă (la nivelul gâtului), în venă subclaviculară sau
în cea femurală. Alegerea locului de inserție este influențată de condițiile de antomie ale pacientului, de alte
patologii vasculare sau de evitarea unor complicații. De exemplu, puncționarea venei subclaviculare la un
pacient cu BPOC sever se asociază cu un risc crescut de pneumotorax. Pneumotoraxul reprezintă acumularea de
aer în cavitatea pleurală ce poate determina insuficiență respiratorie acută. Cateterizarea venei femurale se
complică frecvent cu infecție, datorită igienei defectuoase din acea zonă.
Reclama
Ghidurile internaționale de nefrologie recomandă o perioadă de aproximativ 3 săptămâni pentru cateterul venei
jugulare și 5 zile pentru cel din vena femurală. După această durată de timp, se schimbă cateterul.
Cum se evaluează eficiența hemodializei?

19
Evaluarea eficienței este o adevărată problemă. Urmărirea concentrației de uree nu este suficientă, ea fiind
influențată și de alimentație. Un nivel scăzut de uree sugerează mai degrabă malnutriție. Nici
evaluarea clinică nu este de ajuns, deoarece dializa și administrarea tratamentului pentru
anemie elimină majoritatea simptomelor, pacientul putând fi subdializat.
Rata de epurare a ureei (RRU) este determinarea primară pentru evaluarea eficienței hemodializei și se bazează
pe conceptul de reducere liniară, constantă de uree pe parcursul ședinței. De exemplu, dacă înainte de dializă,
pacientul are ureea serică de 100 mg/dl, iar postdialitic 20 mg/dl, reducerea relativă a ureei este de 0,8 (calcul:
(Uree predialitic – Uree postdialitic) / 100= (100 – 80) / 100 = 0,8). RRU se exprimă în procente, deci valoarea
ratei de epurare ar fi de 80%. Ținta este un RRU de 70% (minim 65%).
Alt mod de a evalua dializa este prin volumul de plasmă epurat împărțit la volumul de distribuție al ureei
(Kt/V). K-ul reprezintă clearance-ul ureei, t este durata ședinței, iar V este volumul de apă din corp. Valoarea
recomandată pentru Kt/V este 1,4 (minim 1,2).
Următorii parametri se asociază cu un risc de mortalitate redus:
timp de dializă mai mare de 4 ore;
ureea serica înaintea ședinței de dializă între 155-200 mg/dl;
un necesar de eritropoietina scazaut;
medicatie împotriva hipertensiunii arteriale;
semne de nutriție adecvată ( albumina serică peste 4 g/dl, colesterol între 200-300 mg/dl și creatinine serică
predialitica peste 12,5 mg/dl).
Complicațiile asociate cu hemodializa
În mod normal, dacă hemodializa este individualizată și corect supravegheată, sedința se însoțește rar de
complicații la un pacient cu puține comorbidități. La cei vârstnici sau cu multiple afecțiuni cronice sau severe,
complicațiile pot fi frecvente și grave, ducând chiar la deces:
hipotensiune arterială;
crampe musculare;
hipertensiune arterială tranzitorie;
tulburări de ritm cardiace;
intoleranță digestive, manifestată prin greață și vărsături;
dureri de cap cu caracter de migrenă;
reacții alergice (anafilaxie);
embolism (aer sau cheaguri);
sindrom de dezechilibru de hemodializă;
mâncărimi;
hipoxemie (scăderea presiunii parțiale a oxigenului din sânge).
Cum se simte un pacient dependent de hemodializă?
In ciuda faptului că rinichiul artificial a schimbat prognosticul bolii cronice de rinichi, au apărut noi aspecte,
dintre care cele mai importante sunt cele psihologice. Hemodializa implică supunerea bolnavului unui stres
psihic permanent, simțindu-se dependent de centrul de dializă, de echipa medicală și de cei dragi. Pe lângă toate
acestea, se simte frustrat că nu poate mânca orice și că nu poate avea un loc
de muncă pe care îl dorește. Consideră că nu are viață socială. Are traume
chirurgicale în urma realizării fistulei. În general, un astfel de pacient este anxios, apare teama de
moarte generată de boală și se simte compleșit de complexitatea terapiei (mai ales de circulația extracorporeală).
Acestea determină apariția unor tulburări psihice precum negarea gravității bolii și a ireversibilității acesteia.
Poate apărea chiar depresia. De aceea, este important ca pacientul să fie informat corect, să fie încurajat și să fie
reintegrat socio-profesional și familial. Semnele majore care arată că bolnavul nu s-a adaptat la dializă sunt
nerespectarea regimului alimentar și a programului de dializă (4 ore pe zi, 3 zile pe săptămână), precum și
stările depresive cu tendința la suicid.
Existența acestor tulburări a dus la necesitatea folosirii psihoterapiei la bolnavii hemodializați. Urmărește
crearea unor relații bazate pe încredere și înțelegere între pacient și echipa medicală, reechilibrare psihică și

20
influențare într-un mod pozitiv a dinamicii relațiilor în familie. Sunt utile convorbirile psihoterapeutice, terapia
de grup și antrenamentul.
Totuși, nu doar bolnavul este afectat, ci și familia și cei dragi. Aceștia pot deveni hiperprotectori sau pot adopta
o atitudine de indiferență. Indiferent de atitudinea celor din familie, întâlnirile periodice dintre medic și
aparținători au un efect pozitiv. Ei încep să cunoască regimul alimentar și programul de dializă și sunt puși la
curent cu prognosticul și evoluția bolii

DIALIZA PERITONEALA
In cadrul dializei peritoneale sangele este curatat in interiorul corpului. Medicul plaseaza in abdomen un tub din
plastic numit cateter, prin care va introduce lichidul de dializa.
Sangele ramane in arterele si venele care iriga cavitatea abdominala (peritoneala), in timp ce excesul de lichide
si toxinele sunt indepartate.
 
Desi indeplineste o parte din functiile rinichilor si elimina numeroase probleme cauzate de insuficienta renala,
dializa nu vindeca bolile renale. Numerosi pacienti continua sa lucreze dupa ce se obisnuiesc cu dializa, cu
conditia ca munca lor sa nu implice efort fizic.

In dializa peritoneala o solutie sterila care contine minerale si glucoza este introdusa printr-un tub in cavitatea
peritoneala. Cavitatea peritoneala a corpului actioneaza ca o membrana semipermeabila. Aceasta membrana
este un strat de tesut care contine vase de singe care inconjoara organele interne si tapeteaza cavitatea
abdominala. Dializatul este lasat pentru o perioada de timp pentru a absorbi produsele de degradare fiind apoi
drenata la exterior prin tubul de dializa. Acest ciclu este repetat de 4-5 ori in timpul zilei. Ultrafiltrarea apare
prin osmoza. Dializa periotoneala este mai putin eficienta decit hemodializa, dar deoarece poate fi efectuata de
mai multe ori efectele de eliminare a deseurilor si apei este similar hemodializei. Dializa peritoneala este
efectuata la domiciliul pacientului.
Regimuri de dializa peritoneala
Se clasifica in dializa peritoneala continua si intermitenta.

Dializa peritoneala continua presupune prezenta permanenta in cavitatea peritoneala a solutiei de dializa (24
de ore pe zi, 7 zile pe saptamana), in vreme ce forma intermitenta se administreaza numai cateva zile pe
saptamana sau cateva ore pe zi.

Dializa peritoneala continua ambulatorie este o forma de dializa portabila care nu necesita alte echipamente
decit pungile cu lichid de dializa si o linie de conectare a acestora la cateterul de dializa. Schimburile sunt
efectuate manual de catre pacient. Simplicatea sa, pretul redus si independenta de aparatura automata au facut

ca aceasta forma sa devina forma cea mai populara de dializa

Dializa peritoneală – metodă de substituție a funcției renale
      Rinichii sunt organe pereche situați în spatele cavității peritoneale, în regiunea lombară, de o parte și de alta
a coloanei vertebrale. Polul superior al rinichilor este la nivelul vertebrei toracice T , iar polul inferior la nivelul
12

vertebrei lombare L . Dimensiunile normale ale rinichilor sunt: 12 cm (în lungime), 6 cm (în lățime), 3 cm (în
3

grosime), iar greutatea este de aproximativ 125 – 170 g pentru fiecare rinichi. Sunt înveliți într-o capsulă
fibroasă care este înconjurată de grăsimea perirenală. Rinichiul este alcătuit dintr-un parenchim renal (zonă
corticală la exterior și zonă medulară la interior) și sistemul colector. Nefronul este unitatea morfo-
funcțională a rinichiului și este alcătuit din: corpuscul renal Malpighi (glomerul, capsula Bowman, aparatul
juxta-glomerular), tubul contort proximal, ansa Henle și tubul contort distal.

Localizarea rinichilor în corpul nostru

      Principalele funcții ale rinichiului sunt:
Reclama
21
funcția excretorie: prin filtrarea glomerulară, reabsorbția tubulară și secreția tubulară se asigură eliminarea
substanțelor nefolositoare organismului (substanțe azotate, toxine, droguri);
funcția de reglare a compoziției, volumului fluidelor corpului și a echilibrului acido-bazic;
funcția endocrină: rinichiul este sediul de secreție a unor hormoni (renină, eritropoietină, vitamina D3
activată), degradarea unor componenţi endogeni şi exogeni.
Boala cronică de rinichi și importanța acesteia în populația generală
      Boala cronică de rinichi (BCR) constă în scăderea progresivă a numărului de nefroni (care este unitatea
morfologică și structurală a rinichiului) și a funcției renale (adică, scăderea ratei de filtrare glomerulară – RFG).
National Kidney Foundation definește BCR ca „o afectare renală persistentă (având o durată mai mare de 3
luni) și/sau o reducere persistentă a funcției renale (RFG < 60 ml/min/1,73 m , de asemenea mai mare de
2

3 luni), indiferent de etiologia acesteia”.

      Boala cronică de rinichi ajunsă la o RFG < 15 ml/min/1,73 m  reprezintă boala cronică de rinichi în
2

stadiul terminal, care necesită tratamentul de supleere renală prin: hemodializă, dializă peritoneală

sau transplant renal.
      Prevalența BCR în populația generală în diferite țări ale lumii esre cuprinsă aproximativ între 10 % și 20
%. În România, BCR a fost depistată la 45,5 % dintre pacienții unei clinici de Diabet, Nutriție și Boli
Metabolice, la 34,1 % dintre cei spitalizați cu AVC (accident vascular cerebral) în cursul unui an într-o clinică
de Neurologie și la 34,4 % din cei cu afecțiuni cardiovasculare internați într-o clinică de Cardiologie. Proporția
pe plan mondial a pacienților tratați prin terapii de supleere extrarenală s-a dublat la fiecare 10 ani în ultimele
două decenii.
Factorii de risc pentru progresia bolii cronice de rinichi

Factori nemodificabili Factori modificabili

proteiunuria (prezența unui exces de proteine în urină);

hipertensiunea arterială (HTA);
controlul glicemic;
acidoză metabolică;
factorii genetici; dislipidemia (colesterol și trigliceride crescute);
sexul masculin; hiperuricemie asimptomatică;
vârstă înaintată a retenție de fosfați;
pacienților; greutatea corporală (supraponderalii sau obezii);
greutatea mică la naștere. fumatul;
drogurile recreaționale (de exemplu, heroină);
nivelul socio-economic scăzut;
consumul îndelungat de analgezice sau AINS (antiinflamatorii nesteroidiene);
anemia.
      O funcție renală adecvată este esențială pentru susținerea vieții pacienților, iar până în a doua jumătate a
secolului trecut, BCR reprezenta un drum închis, progresiv către deces. Prin apariția dializei, ca metodă de
substituție a funcției renale, în urmă cu aproximativ 50 de ani, a fost făcută posibilă supraviețuirea a mai mult
de un million de pacienți cu afectare renală în stadiu terminal în întreaga lume. Principalul obiectiv al
dializei este de a restabili homeostazia intracelulară și extracelulară ce caracterizează o funcție renală
adecvată.
      Odată apărută, BCR evoluează spre stadiul final de boală cronică de rinichi terminală, astfel încât
pacientul trebuie să fie pregătit, atât fizic cât și psihologic pentru tratamentul de supleere a funcției renale. La
mulți pacienți este posibilă predicția aproximativă a momentului în care stadiul V al bolii renale cronice este
atins. Această informație este utilă pentru pacient și asigură o perioadă optima în vederea creării accesului
vascular, adică crearea fistulei arterio – venoase (care este o anastomoză între o arteră și vena sa adiacentă).

22
      Transplantul renal prezintă mai multe avantaje faţă de dializă: perioadă de supravieţuire mai mare,
integrare socio-profesională completă şi cost mai redus, pe termen lung.
Indicațiile și contraindicațiile dializei peritoneale
I) Indicaţiile dializei peritoneale
      Dializa peritoneală poate fi prescrisă aproape la orice pacient cu boală renală cronică terminală,
indiferent de vârstă. Preferinţa pacienţilor pentru dializă peritoneală sau refuzul hemodializei sunt decisive în
alegerea dializei peritoneale ca modalitate iniţială de dializă, cu excepţia contraindicaţiilor medicale
absolute. Dializa peritoneală poate fi indicată în mod particular celor care locuiesc la distanţă mare de centrul
de hemodializă sau care au probleme de transport către acest centru.
      Dializa peritoneală este singura alternativă pentru pacienţii la care accesul vascular
pentru hemodializă este dificil sau imposibil, precum cei cu tromboze venoase extinse, cu ischemie severă a
extremităţilor sau cu fistule arterio – venoase multiple în antecedente. Dificultatea menţinerii abordului
vascular la sugari şi la copiii mici constituie, de asemenea, motivul pentru care dializa peritoneală este
modalitatea de dializă preferată la această categorie de vârstă.
II) Contraindicaţiile dializei peritoneale
a) Contraindicaţiile absolute ale dializei peritoneale sunt:
imposibilitatea realizării abordului peritoneal;
refuzul dializei de către pacient;
disfuncţia membranei peritoneale, ce împiedică realizarea unei dialize peritoneale adecvate;
tulburări neuro – psihice severe ale pacientului, care îi afectează capacitatea efectuării corecte a schimburilor
(demenţă);
defecte majore neoperabile ale peretelui abdominal (hernii, eventraţii), care împiedică o dializă eficientă sau
cresc riscul de infecţii.
b) Contraindicaţiile relative ale dializei peritoneale sunt:
herniile abdominale, hiatale şi hemoroizii se pot agrava în cursul dializei peritoneale, de aceea este
recomandabil să fie rezolvate chirurgical înainte de iniţierea acesteia. Herniile abdominale netratate pot afecta
drenajul lichidului de dializă şi eficienţa dializei peritoneale.
obezitatea morbidă face mai dificilă operaţia de implantare a cateterului de dializă peritoneală şi vindecarea post
– operatorie. Atingerea parametrilor dializei peritoneale adecvate poate fi, de asemenea, dificilă (sunt necesare
volume mari de dializat). În plus, dializa peritoneală poate determina sau agrava probleme respiratorii,
metabolice, articulare şi digestive la aceşti pacienţi.
pacienţii cu malnutriţie severă pot avea probleme de vindecare a plăgii abdominale după inserţia cateterului,
probleme de complianţă la regimul de dializă peritoneală şi risc crescut de agravare a stării de nutriţie, din cauza
pierderilor de proteine în dializat.
la pacienţii cu acuitate vizuală redusă sau cu afecţiuni locomotorii (neuro-musculare sau articulare) ale mâinilor,
autoadministrarea dializă peritoneală este dificilă. Aceasta poate fi însă realizată de către o altă persoană din
anturaj (membru al familiei, asistentă medicală).
unii pacienţi, precum cei cu boli respiratorii cronice, boala polichistică renală severă, pot tolera cu dificultate
volumul de dializat prescris.
pacienţii cu boli intestinale cronice inflamatorii (boală Crohn, rectocolită ulcero – hemoragică) sau ischemice au
un risc crescut de peritonită, agravarea ischemiei sau perforaţii intestinale în cursul dializei peritoneale.
infecţiile peretelui abdominal şi ale pielii riscă să determine contaminarea orificiului de ieşire al cateterului
peritoneal, infecţii ale tunelului subcutanat şi peritonite. Un risc crescut de infecţii există şi la pacienţii cu stomii
digestive sau urinare.
un episod de diverticulită se poate complica cu peritonită. De aceea, antecedentele de diverticulită recurentă
constituie o contraindicaţie relativă pentru dializa peritoneală.
alte contraindicaţii pot fi, de la caz la caz: depresia, non – complianţa la tratament, ocupaţia sau stilul de viaţă
nepotrivit al pacientului.
Avantaje și dezavantaje ale dializei peritoneale

23
      Spre deosebire de hemodializă, în care se foloseşte o membrană de dializă artificială, extracorporeală,
dializa peritoneală utilizează o membrană biologică, situată intracorporeal – membrana peritoneală. Este o
formă de dializă la domiciliu, mult mai simplă şi mai ieftină decât hemodializa, ce poate fi folosită la orice
categorie de vârstă. În prezent, pe plan mondial, aproximativ 11 % dintre pacienţii cu boală renală cronică
terminală dializaţi cronic sunt trataţi prin dializă peritoneală. În România, acest procent este aproape de 30%.
      Dializa peritoneală și hemodializa sunt echivalente din punct de vedere al supravieţuirii şi al ratei
spitalizărilor pacienţilor. Cele două metode au, însă, avantaje şi dezavantaje relative.
a) Avantajele dializei peritoneale în comparaţie cu hemodializa sunt:
controlul mai bun al volemiei şi al tensiunii arteriale (cel puţin în primii ani de dializă peritoneală), datorită
ultrafiltrării uniforme, continue a sângelui;
prezervarea mai bună a funcţiei renale reziduale, probabil datorită stabilităţii tensiunii arteriale;
pacienţii cu dializă peritoneală necesită tratament cu Eritropoietină în doze semnificativ mai mici decât pacienţii
hemodializă, probabil datorită prezervării mai bune a funcţiei renale reziduale şi absenţei pierderilor de sânge,
ce apar în cursul hemodializei.
reducerea riscului de infecţii virale hematogene (hepatită virală, HIV), datorită lipsei accesului vascular şi a
circulaţiei extracorporeale;
posibil, o mai bună calitate a vieţii, în comparaţie cu hemodializa, oferind pacienţilor mai multă libertate în
organizarea vieţii profesionale şi a timpului liber.
dializa peritoneală nu necesită acces vascular, aparatură sofisticată, filtre sau anticoagulare, iar personalul
medical de îngrijire este mai redus. În consecinţă, costurile dializei peritoneale sunt, în medie, cu 25% mai mici
decât ale hemodializei.
b) Dezavantajele principale ale dializei peritoneale, în comparaţie cu hemodializa sunt:
riscul complicaţiilor infecţioase (peritonite);
degradarea structurală şi funcţională, în timp, a membranei peritoneale;
complicaţii metabolice: malnutriţia proteică, hiperglicemia şi dislipidemia.
c) Schimbarea modalităţii de dializă de la dializă peritoneală la hemodializă trebuie considerată în
următoarele situaţii:
insuficienţa clearance-ului sau al ultrafiltrării;
episoadele frecvente de peritonită;
complicaţii mecanice ale accesului peritoneal care nu pot fi rezolvate;
pierderile importante de proteine şi malnutriţia severă;
hipertrigliceridemia severă.
Care sunt regimurile de dializă peritoneală?
      Regimurile de dializă peritoneală se împart în: dializă peritoneală continuă şi dializă peritoneală
intermitentă. Dializa peritoneală continuă presupune prezenţa permanentă a soluţiei de dializă în cavitatea
peritoneală (24 ore pe zi, 7 zile pe săptămână), în vreme ce dializa peritoneală intermitentă se administrează
numai câteva zile pe săptămână sau câteva ore pe zi, de obicei în cursul nopţii.
      Dializa peritoneală continuă ambulatorie este o formă de dializă portabilă, care nu necesită alte
echipamente decât pungile cu lichid de dializă şi o linie de conectare a acestora la cateterul de dializă
peritoneală. Schimburile sunt efectuate manual de către pacient sau de altă persoană din anturajul acestuia.
Simplitatea sa, preţul de cost redus şi independenţa de aparatura automată au făcut ca dializa peritoneală
continuă ambulatorie să devină forma cea mai populară de dializă peritoneală. Ea permite menţinerea stabilităţii
fiziologice, controlul volemiei şi al tensiunii arteriale la majoritatea pacienţilor.
      Dializa peritoneală automatizată este o formă de dializă peritoneală, în care schimburile sunt efectuate cu
ajutorul unei maşini. Schimburile sunt mai scurte şi mai frecvente decât în dializa peritoneală continuă
ambulatorie. Astfel, dializa peritoneală automatizată permite creşterea volumelor de dializat infuzate până la 20
– 30 litri în 24 ore, prin aceasta fiind utilă la pacienţii anurici (în special, cei cu masă corporală mare) și la
pacienții care nu pot realiza clearance-uri sau ultrafiltrări adecvate în dializa peritoneală continuă ambulatorie.
Administrarea nocturnă a dializei peritoneale automatizată conferă în plus avantajul de a nu perturba activitatea
pacienţilor şi de a permite infuzarea unor volume mai mari (care sunt mai bine tolerate în poziţie culcată).
24
      În dializa peritoneală, abordul peritoneal se face prin intermediul cateterelor peritoneale. Acestea sunt făcute
din cauciuc siliconat şi au două segmente: intraperitoneal şi extraperitoneal.
      Extremitatea internă a segmentului intraperitoneal, care se plasează în fundul de sac al lui Douglas, are
numeroase orificii, ce permit trecerea lichidului. Poate fi dreaptă sau spiralată, uneori prevăzută cu anumite
dispozitive (crose sau discuri). Cateterele cu vârful spiralat ar oferi, teoretic, avantajul unor dureri mai mici la
infuzia dializatului (prin reducerea „efectului de jet”), al unui risc mai mic de migrare, de obstruare cu oment şi
de traumatizare viscerală.
      Segmentul extraperitoneal are, la rândul său, o parte subcutanată şi o parte externă. Partea subcutanată este
dreaptă sau curbă şi dotată cu unul sau două manşoane de Dacron (poliester). Cateterele curbate din fabricaţie
sunt mai stabile. Manşoanele de Dacron induc o fibroză locală, cu rol de fixare şi de barieră antimicrobiană. În
prezent, cel mai folosit în întreaga lume este cateterul Tenckhoff, care are vârful drept sau spiralat şi segmentul
subcutanat drept, prevăzut cu două manşoane.
      Implantarea cateterelor se face de către un chirurg, prin laparotomie sau laparoscopie. Orificiul cutanat al
cateterului trebuie menţinut curat, prin spălare zilnică sau o dată la două zile cu săpun antibacterian sau cu o
soluţie antiseptică.
      Soluţia de dializă peritoneală, prin compoziţia sa, determină schimburile transperitoneale în cadrul
dializei peritoneale, schimburi prin care se realizează epurarea din organism a toxinelor uremice, corectarea
anomaliilor hidro-electrolitice şi acido-bazice şi, prin aceasta, ameliorarea unor tulburări metabolice,
endocrine şi hemodinamice caracteristice uremiei. Soluţiile de dializă peritoneală conţin electroliţi, substanţe
tampon şi agenţi osmotici.
      Compoziţia electrolitică a soluţiei de dializă peritoneală este:
Na  : 130 – 141 mmol/l;
+

K  : 0 – 2 mmol/l;
+

Mg : 0,25 – 0,75 mmol/l;

2+ 

Ca : 1,25 – 1,75 mmol/l;

2+ 

Cl  : 96 – 105 mmol/l.
–

      Substanţele tampon au rolul de a corecta acidoza metabolică. Cel mai folosit este lactatul, în concentraţie
de 35 sau 40 mmol/l. Odată ce este absorbit în sânge, lactatul este apoi metabolizat la bicarbonat, adevăratul
tampon alcalin. Bicarbonatul este un tampon fiziologic, nu necesită metabolizare şi este mai biocompatibil decât
lactatul. Pentru a se evita precipitarea sa sub formă de carbonat de calciu în timpul sterilizării soluţiei de dializă
peritoneală este necesară folosirea unor pungi cu două compartimente: într-unul se află o soluţie de bicarbonat
de sodiu, iar în celălalt o soluţie cu electroliţi şi glucoză; cele două soluţii sunt amestecate doar în momentul
infuziei în cavitatea peritoneală.
      Agenţii osmotici sunt cei care creează gradientul osmotic necesar ultrafiltrării peritoneale. Aceştia sunt de
două tipuri: cristaloizi (glucoza, aminoacizii) şi coloizi (icodextrina). Glucoza este agentul osmotic cel mai
utilizat. Există în trei concentraţii diferite: 1,5 g/dl, 2,5 g/dl şi 4,25 g/dl. Soluţiile mai concentrate au o putere de
UF mai mare. Folosirea glucozei are avantajul unui preţ de cost redus, dar şi importante dezavantaje:
eficacitatea mai slabă în comparaţie cu agenţii coloizi pentru schimburile de lungă durată, bioincompatibilitatea
şi antrenarea unor tulburări metabolice. Icodextrina este un polimer de glucoză, care menţine un gradient
osmotic durabil, eficient pentru schimburile lungi, de 8 – 12 ore. Indicaţiile principale ale Icodextrinei sunt
la pacienţii diabetici , cu insuficienţă de ultrafiltrare, permanentă sau temporară, pentru schimburi lungi (8 – 16
ore), în dializa peritoneală continuă ambulatorie sau în dializa peritoneală automatizată.
      Soluţiile de dializă peritoneală convenţionale au o serie de caracteristici nefiziologice,
bioincompatibile. Hiperosmolaritatea, pH-ul acid, concentraţia crescută de glucoză, produşii de degradare ai
glucozei, lactatul – toţi aceşti factori au fost incriminaţi în producerea unei inflamaţii peritoneale, care
determină secundar modificări funcţionale vasculare şi, în final, alterări structurale interstiţiale, vasculare 
mergând până la scleroză peritoneală. Aceste alterări se asociază cu deteriorarea funcţională a membranei
peritoneale, anume creşterea permeabilităţii pentru glucoză şi reducerea capacităţii de ultrafiltrare peritoneală.
Complicațiile dializei peritoneale
1) Hiperhidratarea și / sau insuficienţa ultrafiltrării peritoneale
25
      În faţa unui pacient dializat peritoneal, care se află într-o stare de hiperhidratare (cu edeme), trebuie luate în
considerare următoarele cauze: noncomplianţa pacientului la restricţia hidro-salină, o prescriere inadecvată a
dializei peritoneale, reducerea funcţiei renale reziduale, complicaţii mecanice (herniile şi eventraţiile),
comorbidităţi (insuficienţă cardiacă, sindrom nefrotic) şi insuficienţa ultrafiltrării peritoneale.
      Insuficienţa ultrafiltrării peritoneale apare la 30% dintre pacienţii cu dializă peritoneală cu vechime de peste
2 ani. Aceasta se asociază cu hipervolemie, hipertensiunea arterială,  hipertrofie ventriculară stângă şi risc
crescut de mortalitate, în special de natură cardiovasculară. Reprezintă una dintre cauzele cele mai importante
de eşec al dializei peritoneale, alături de peritonitele recurente. Deteriorarea structurală şi funcţională a
membranei peritoneale în timp, care stă la baza insuficienţei ultrafiltrării peritoneale, se datorează în mare
măsură bioincompatibilităţii soluţiei de dializă peritoneală, în special prin conţinutul său în glucoză şi prin pH-
ul acid şi lactatul folosit ca tampon. Tratamentul insuficienţei ultrafiltrării peritoneale nu este bine stabilit, dar
folosirea soluţiilor de dializă peritoneală cu icodextrină, precum şi a altor soluţii mai biocompatibile (cu pH
neutru, fără produși de degradare ai glucozei) ar putea fi utile, atât în scop profilactic, cât şi curativ.
2) Peritonitele associate dializei peritoneale
      Peritonitele infecţioase (bacteriene, fungice, micobacterii) reprezintă complicaţii majore ale dializei
peritoneale, care rămân şi în prezent prima cauză de eşec al acesteia în ciuda progreselor din ultimii ani în
prevenirea lor. Agenţii etiologici ai peritonitelor sunt, de regulă (80 – 90%), bacterii, mai frecvent Gram –
pozitive decât Gram – negative.
      În peritonita asociată dializei peritoneale spre deosebire de peritonitele chirurgicale, infecţia este cu
un germen unic, iar inoculul bacterian este de obicei în cantitate mică.
      Căile de acces ale microorganismelor în cavitatea peritoneală sunt variabile şi adesea dificil de identificat:
calea transluminală este cea mai frecvent implicată (30 – 40%). Contaminarea se face de obicei cu bacterii
Gram pozitive, cu ocazia schimburilor de dializă, în timpul conexiunii dintre setul de transfer şi pungile cu
soluţie. Bacteriile provin fie de pe mâinile pacienţilor sau ale personalului, fie din atmosferă.
calea periluminală reprezintă poarta de intrare a germenilor în 20 – 30% din cazuri. Contaminarea se face
atunci când nu există o etanşeitate perfectă între cateter şi tegument, de exemplu în cazul infecţiilor orificiului
de ieşire sau ale tunelului subcutanat.
calea transmurală intestinală este incriminată în 25 – 30% din cazuri. Contaminarea peritoneală se poate face
fie prin traversarea peretelui intestinal, în caz de constipaţie, diverticuloză colică sau boli inflamatorii
intestinale, fie printr-o leziune intestinală produsă de cateter, apărută precoce sau la distanţă de implantarea
acestuia.
      Manifestările clinice ale peritonitelor asociate dializei peritoneale sunt: dureri abdominale, tulburări
digestive (greață, vărsături, diaree sau constipație), febră, frisoane. La examenul clinic – obiectiv, abdomenul
este sensibil la palpare, difuz, rar cu apărare musculară. Dializatul efluent este tulbure. Examenele de laborator
evidenţiază creșterea globulelor albe şi prezența sindromului inflamator (cu proteina C reactivă, viteza de
sedimentare a hematiilor, fibrinogenul şi γ – globuline crescute). Examenul citologic al probei de
dializat efluent arată > 100 leucocite/mm3, cu > 50% polimorfonucleare. Predominenţa limfocitelor în lichid
poate sugera o infecţie fungică sau tuberculoasă. Cultura pozitivă a dializatului efluent confirmă diagnosticul de
peritonită, deşi, în 10% din cazuri, culturile pot fi negative.
      Diagnosticul pozitiv de peritonită asociată dializei peritoneale se stabileşte în prezenţa a cel puţin două
dintre următoarele trei criterii:
simptome şi / sau semne clinice de peritonită;
dializat efluent tulbure şi/sau cu > 100 leucocite/mm3 şi/sau cu > 50% polimorfonucleare;
prezenţa de germeni în dializatul efluent, la examenul direct sau la cultură.
      O cultură negativă a lichidului de dializă peritoneală la un pacient care prezintă dureri abdominale şi
dializat tulbure nu exclude peritonita infecțioasă. Această situaţie se poate întâlni în cazul unei recoltări
precoce, la debutul peritonitei (când există o proliferare bacteriană redusă) sau cantitate prea mică a lichidului
de dializă, ori „decapitării” infecţiei cu antibiotice administrate anterior (pentru manifestările curente sau pentru
o altă boală existentă). Peritonite cu culturi negative, adesea repetate, se pot întâlni şi în alte afecţiuni: peritonită
tuberculoasă, peritonită non-infecţioasă cu eozinofile (alergică), tumori, leucemie, limfom.
26
      Principalele măsuri de prevenire a peritonitelor sunt următoarele:
Reclamaiză peritoneală, crearea unui tunel subcutanat cu traiect descendent, evitarea traumatismului şi a
hematomului local, administrarea de antibiotice preoperator, îngrijirea corectă post-operatorie a orificiului de
ieşire;
respectarea tehnicii corecte a schimburilor, a măsurilor de asepsie şi a paşilor dializei, implică o bună instruire a
pacientului şi reevaluarea periodică a tehnicii;
eradicarea portajului nazal de Staphylococcus aureus, prin tratament local cu antibiotic, poate scădea riscul
infecţiilor orificiului de ieşire.
      Tratamentul curativ al peritonitelor constă în antibiotice, administrate, de regulă,
intraperitoneal. Examenul cito-bacteriologic (coloraţie Gram) al dializatului efluent poate orienta terapia
iniţială, empirică. Până la identificarea germenilor, se recomandă asocierea a două cefalosporine (Cefazolină
sau Cefalotină plus Ceftazidimă) sau a unei cefalosporine (Cefazolină sau Cefalotină) cu
un aminoglicozid (Gentamicină).
      După obţinerea antibiogramei (în 24 – 48 ore), se adaptează terapia pe baza acesteia. După 4 zile, se
evaluează eficacitatea tratamentului (simptome clinice, examen citologic al dializatului), în funcţie de care se
decide continuarea sau modificarea sa. În caz de evoluţie nefavorabilă, se ia în discuţie reevaluarea
diagnosticului (peritonită secundară) sau ablaţia cateterului de dializă peritoneală.
      Durata optimă a tratamentului depinde de etiologie şi de evoluţia clinică. În peritonitele cu germeni Gram-
pozitivi (mai puţin cele cu Staphylococcus aureus ), cu germene Gram-negativ unic şi în cele cu cultură
negativă, antibioticele trebuie continuate cel puţin o săptămână după ce dializatul devine limpede (sau numărul
de leucocite scade < 100/mm3) şi cultura devine negativă – ceea ce înseamnă circa 10 – 14 zile, în total.
În peritonitele cu Staphylococcus aureus , Pseudomonas aeruginosa, asocieri de bacili Gram-negativi sau/şi
anaerobi se recomandă un tratament de 21 zile.
În peritonitele cu fungi, durata trebuie să fie de 28 zile.
Peritonita cu enterococ se tratează cu Ampicilină, eventual în asociere cu un aminoglicozid. În caz de rezistenţă
la Ampicilină se indică Vancomicină sau Clindamicină, iar în caz de rezistenţă la Vancomicină, se
administrează Linezolid sau Quinupristin / Dalfopristin.
În peritonitele cu enterococi rezistenţi la Vancomicină, este de luat în considerare ablaţia cateterului de dializă
peritoneală.
Peritonita cu Staphylococcus aureus sensibil la Meticilină se tratează cu o cefalosporină de generaţia I. Dacă
după 24 – 48 ore răspunsul la tratament nu este satisfăcător, se adaugă Rifampicină per os.
Pentru Staphylococcus aureus rezistent la Meticilină (ce presupune rezistenţă simultană la toatele penicilinele şi
la cefalosporine) se recomandă Rifampicină + Clindamicină sau Vancomicină sau Teicoplanină.
Pentru Staphylococcus aureus rezistent la Vancomicină se pot folosi Linezolid, Daptomycin sau Quinupristin /
Dalfopristin.
Peritonitele cu Escherichia coli, Klebsiella pneumoniae sau Proteus se tratează cu Ceftazidimă, dacă
antibiograma indică sensibilitate.
Peritonitele cu Pseudomonas aeruginosa necesită asocierea Ceftazidimei cu (cel puţin) un al doilea antibiotic:
Piperacilina, Ciprofloxacina, Aztreonam, aminoglicozid sau Trimetoprim – Sulfametoxazol.
Peritonitele plurimicrobiene au, de regulă, cauze intraabdominale, chirurgicale.
      Ablaţia cateterului de dializă peritoneală este indicată în următoarele situaţii:
peritonite asociate cu infecţii ale orificiului de ieşire şi ale tunelului cutanat
peritonite refractare la tratament
peritonite cu Pseudomonas aeruginosa rezistent la tratament
peritonitele fungice şi tuberculoase
peritonitele secundare
peritonitele recidivante şi cu recăderi frecvente.
      După ablaţia cateterului de dializă peritoneală, se recomandă, de regulă, lăsarea unui interval liber de
minimum trei săptămâni până la implantarea unui nou cateter peritoneal, timp în care pacientul este
tratat prin hemodializă.
27
3) Complicaţii mecanice asociate dializei peritoneale
      Scurgerile de lichid de dializă din cavitatea peritoneală pot apărea precoce, sub 30 zile (5 – 10%) sau tardiv,
la peste 30 zile după implantare (2 – 4%). Pot fi exteriorizate la nivelul orificiului de ieşire al cateterului,
subcutanate, vaginale sau pleurale (hidrotorax).
Scurgerile precoce sunt rezultatul unor orificii de ieşire prea largi sau suturii incorecte a peritoneului în jurul
cateterului. Apar mai frecvent la obezi, vârstnici, pacienţi cu diabet zaharat sau cu sindrom nefrotic. De
asemenea, sunt favorizate de iniţierea precoce a schimburilor. Se manifestă, cel mai frecvent, prin exteriorizarea
lichidului de dializă prin plagă sau prin orificiul de ieşire al cateterului. În cazul unei scurgeri precoce, se vor
reduce, temporar, volumele intraperitoneale sau se recurge la dializă peritoneală intermitentă, în poziţie culcată.
Uneori este necesară întreruperea pentru 1 – 2 săptămâni a dializei peritoneale şi, dacă este nevoie, tratarea în
acest timp a pacientului prin hemodializă. Pentru scurgerile recurente, este necesară reconstrucţia chirurgicală.
Scurgerile tardive sunt consecinţa diminuării rezistenţei peretelui abdominal. Se manifestă clinic ca şi
scurgerile precoce, dar pot apare şi pierderi de dializat pe căi neobişnuite (de exemplu, pe cale vaginală).
Tratamentul este acelaşi ca în cazul scurgerilor precoce. Dacă tratamentul conservator nu este suficient,
cateterul va trebui îndepărtat.
      Herniile şi eventraţiile sunt provocate sau agravate de presiunea intraabdominală crescută, în special la
pacienţii cu defecte congenitale sau dobândite ale peretelui abdominal. Cel mai frecvent se întâlnesc herniile
ombilicale, inghinale, la nivelul liniei de incizie sau al orificiului de ieşire a cateterului. Factorii favorizanţi
sunt: tehnica incorectă de implantare a cateterului, diastazisul muşchilor drepţi abdominali, hipotonia
musculaturii abdominale. Herniile sunt adeseori asimptomatice, iar multe sunt depistate doar cu ocazia unei
complicaţii. Încarcerarea unei hernii se manifestă prin dureri abdominale colicative, cu sau fără oprirea
tranzitului intestinal (în funcţie de conţinutul herniei – intestin sau epiploon).  Orice hernie semnificativă
trebuie corectată chirurgical, de preferinţă înainte de iniţierea dializei peritoneale, altfel, sacul herniar riscă
să se mărească, împiedicând drenajul adecvat al lichidului de dializă din cavitatea peritoneală. Ulterior este
indicată gimnastica medicală, pentru întărirea peretelui abdominal şi corset de susţinere.
4) Complicaţii metabolice asociate dializei peritoneale
a) Malnutriţia proteică
      Aceasta se întâlneşte la circa 30 – 70% dintre pacienţii cu dializă peritoneală, având multiple cauze, printre
care:
prezenţa cateterului şi a lichidului de dializă în cavitatea peritoneală determină adesea disconfort abdominal,
tulburări ale evacuării gastrice şi ale motilităţii intestinale, ce afectează apetitul alimentar.
absorbţia glucozei din dializat poate fi benefică la pacienţii cu aport caloric alimentar redus, dar, pe de altă
parte, poate favoriza reducerea ingestiei de proteine.
bioincompatibilitatea soluţiei de dializă peritoneală determină o reacţie inflamatorie cronică, ocultă, din partea
organismului, care stimulează, la rândul său, catabolismului proteic. Fenomenul se accentuează în cursul
peritonitelor.
pierderile de nutrimente în dializat constituie un inconvenient major al dializa peritoneală. În medie, se pierd 5 –
15 g proteine/zi, dar până la 30 g/zi în cazul unei peritonite. Se pierd, de asemenea, aminoacizi (2 – 3 g/zi),
vitamine hidrosolubile şi microelemente.
b) Tulburările metabolismului glucidic
      Glucoza din dializat se absoarbe în cantitate de 100 – 200 g/24 ore. Absorbţia este variabilă de la un individ
la altul, creşte în cazul utilizării de soluţii concentrate, al stazelor lungi şi în cursul peritonitelor şi poate induce
hiperglicemii de până la 160 mg/dl la pacienţii nediabetici şi chiar 300 – 400 mg/dl la diabetici.    Consecinţele
pe termen lung sunt: hiperinsulinismul, agravarea dislipidemiei, obezitatea şi malnutriţia
proteică. Prevenirea hiperglicemiei se poate face prin limitarea folosirii soluţiilor hiperosmolare şi prin
utilizarea altor agenţi osmotici.
      Creşterea în greutate este frecvent întâlnită la pacienţii cu dializă peritoneală în primul an de la iniţierea
dializei, în special la femei, la diabetici şi la obezi.
c) Tulburările metabolismului lipidic

28
      Aceastea se întâlnesc frecvent la pacienţii cu dializă peritoneală, fiind caracterizate prin: creşterea
colesterolului total, a LDL – colesterolului, a trigliceridelor şi a lipoproteinei (a) şi scăderea HDL-
colesterolului.
      Factorii cei mai importanţi în patogeneza acestei dislipidemii sunt insulinorezistenţa şi absorbţia glucozei
din dializat. Pentru prevenirea şi tratarea dislipidemiei, se recomandă o dietă cu conţinut redus în colesterol şi
grăsimi saturate. Aceste restricţii nu trebuie însă să afecteze prea mult aportul proteic şi caloric, pentru a induce
malnutriţie. La pacienţii diabetici, un bun control glicemic poate ameliora anomaliile lipidice, în special
hipertrigliceridemia, iar soluţiile de DP cu glucoză hipertonice trebuie, pe cât posibil, evitate. Ca medicaţie
hipolipemiantă, statinele sunt de elecţie: ele scad semnificativ colesterolul total, LDL – colesterolul şi
trigliceridele şi cresc puţin HDL – colesterolul.

MODEL - PLAN DE INGRIJIRE AL PACIENTULUI CU  PIELONEFRITǍ ACUTǍ

CULEGEREA DATELOR

- nume, prenume:  F.A.M

- vârsta:     65 ani
- sex:        feminin
- stare civilǎ:                 casatorita
- domiciliu:     mediu rural
- ocupaţie:     pensionarǎ 
- naţionalitate:                 românǎ
- religie:     ortodoxǎ
- condiţii de viaţǎ:     locuieşte cu sotul , la curte, în condiţii salubre.
Are 3 copii, cǎsǎtoriţi, care o viziteazǎ regulat.
- obiceiuri: îi place sǎ citeascǎ,  sǎ se uite la televizor, să lucreze prin curte,să ȋngrijească florile.
Elemente fizice:
- RH – pozitiv
- Grupa sanguinǎ – A(II)
Date antropometrice:
- greutate –72 kg
- inǎlţime – 1.56 m
Elemente biografice legate de sǎnǎtate :
- A.H.C. -fǎrǎ importanţǎ.
- A.P.F. -menarha 12 ani,
-trei naşteri la termen fǎrǎ complicaţii,
-menopauza la 46 de ani.
-A.P.P.            -apendicectomie la 17 ani,
-H.T.A.de 10 ani,
-litiazǎ renalǎ dreaptǎ.
Motivele internǎrii :
- cefalee occipitalǎ,
- vertij,
-  fatigabilitate,
- disurie,
- polakiurie,
- febra, frison.

29
 Diagnostic medical la internare :Pielonefrită acuta ;  HTA stadiul II.
Durata internǎrii: 20.02.2021

Nevoi afectate:
1. Nevoia de a evita pericole
2. Nevoia de a elimina 
3. Nevoia de a-și menține temperatura corpului in limite fiziologice
4. Nevoia de a respira și a avea o buna circulație
5. Nevoia de a se alimenta și hidrata 
6. Nevoia de a dormi și a se odihni 
7. Nevoia de a fi curat ȋngrijit, de a-și păstra tegumentele și mucoasele curate și integre
8. Nevoia de a se mișca și a avea o bună postură 

Data și Nevoia afectată Obiective Intervenții Evaluare

ora
20.02.2021 Nevoia de a evita -Reducerea sau -Conduc bolnava la rezervă Ora 12:00
Ora 09:00 pericole suprimarea și ȋi recomand sa se așeze ȋn bolnava prezintă:
DN- Vulnerabilitatea riscurilor pat ȋntr-o poziție cât mai -stare psihică
față de pericole: -Bolnava să comodă și confortabilă; relativ  bună;
-febră T =39.1 C
o o
beneficieze de un -Recomand bolnavei repaus -prezintă ȋn
-tahicardie- 116bpm mediu de siguranță și odihnă și ȋncerc să o continuare risc
-tahipnee (23 r/min) -Bolnava să fie linistesc; de complicații
-frison echilibrată psihic -Aleg să efectuez proceduri prin natura bolii;
-paloare și investigații cu risc minim TA=148/76
-durere de infecție. mmHg
-vertij - Efectuez EKG conform FO T =38.8 C
o 0

-cefalee -Recoltez conform FO sânge AV=101 bpm

-disurie pentru: examen biochimic,
-polakiurie hemoleucograma,VSH,
-anxietate coagulograma. Ora 18:00
-risc de complicații ale -Recoltez conform FO urină bolnava prezintă:
bolii(IRA,IRC,HTA, pentru: sumar de urină, -stare psihică
abces renal, sepsis, urocultură. relativ  bună;
etc.) -Recoltez conform FO -prezintă ȋn
-risc de complicații materii fecale pentru examen continuare risc
iatrogene coproparazitologic. de complicații
-risc de infecții -Monitorizez funcțiile vitale prin natura bolii;
nosocomiale și notez ȋn FO.
Din cauza procesului -Administrez tratamentul cu -analizele de
infecțios Tador 1 f(la nevoie), conform laborator au
FO confirmat
-Administrez conform FO diagnosticul de
tratamentul cu Ciprinol 500 pielonefrită
mg/12 h. acută(infectie cu
-Administrez conform FO E. Coli).
tratamentul cu No Spa3 f/zi . -Bolnava respect

30
 -Administrez conform FO repausul și
500 ml Glucoza 5% și  1000 regimul impus,
ml Ser Fiziologic iv. s-a hidratat
corespunzător .

Ora 09:00 Nevoia de a elimina -Pacienta să fie -Recoltez urină pentru Ora 12:00
DN 1: Eliminare echilibrată examene fizice si bolnava prezinta:
urinară inadecvată hidroelectrolitic șibacteriologice, conform F.O.; -durere
calitativ și cantitativ: acidobazic și să nu -Asigur igiena corporală diminuata
-disurie prezinte complicațiiriguroasa; -transpitratii
-polakiurie ale bolii; -Corectez dezechilibrul acido diminuate
-durere lombară -Pcienta să fie bazic ȋn funcție de rezerva -tegumente
Din cauza procesului echilibrata psihic; alcalină, la indicația uscate
infecțios Pacienta  să prezinte
medicului; Ora 18:00
comfort și -Am oferit  pacientei lichide bolnava prezintă:
DN 2 – Diaforeză: tegumente uscate și ȋn cantitate crescută; -durere
-transpirații profuze curate; -Am efectuat  bilanțul hidric diminuata
-tegumente umede masurând ingestia și excreția; -nu mai prezintă
-dezhidratare Corectez dezechilibrul hidric transpirații
Din cauza hipertermiei prin hidratare. -tegumente
-Administrez conform FO uscate
tratamentul cu Ciprinol 500 -pacienta a
mg/12 h.; ingerat 1800 ml
-Administrez NO-SPA 3f/zi lichide și are o
conform F.O.; diureză de 2000
-Administrez Tador 1 f(la ml
nevoie), conform FO;
-Schimb  lenjeria de pat și de
corp și ajut bolnava la
efectuarea toaletei pe regiuni.
Ora 09:00 Nevoia de a-si -Pacienta să-și -Aerisesc ȋncaperea și ofer Ora 12:00
mentine temperatura mențină temperatura bolnavei lenjerie de corp T= 38,8 C 0

corpului in limite corpului ȋn limite curată; -tegumentele

fiziologice fiziologice; -Aplic comprese reci, sunt calde;
DN- Hipertermia : -Pacienta să fie ȋmpachetări reci, sau -pacienta se
-febra 39.1 C
0
echilibrată ȋncalzesc bolnava dacă are odihnește activ
-frison hidroelectrolitic; frison; ȋn pat și este
-tegumente umede -Ofer  pacientei lichide ȋn linistită;
Din cauza procesului cantitate crescută , ceaiuri .
infecțios -Administrez 500 ml Glucoza Ora 18:00
5% și 1000 SF, iv, conform T= 38,3 C
0

FO; -tegumentele
-Administrez conform FO sunt calde
tratamentul cu Ciprinol 500
mg/12 h.;
-Administrez 1 fiola
Algocalmin , conform F.O;
-Schimb des lenjeria de pat și

31
 de corp și mențin igiena
tegumentelor ;

Ora 09:00 Nevoia de a respira și Pacienta să fie -Recomand pacientei repaus, Ora 12:00
a avea o bună echilibrată psihic și discut cu ea și o linistesc; -Bolnava
circulație să prezinte -Discut cu pacienta despre prezintă :
DN- Circulație circulație adecvată; necesitatea urmării TA-148/86
inadecvată tratamentului prescris(HTA); mmHg
-tahicardie – 116 bpm -Administrez pacientei AV=101 bpm
-tahipnee (23 r/min) tratamentul HTA conform
-tegumente palide prescriptiei anterioare;
-HTA grad II( TA- -Administrez 1 f Ora 18:00
162/94 mmHg) Algocalmin(la nevoie), TA= 149/84
Din cauza procesului conform FO; mmHg
infecțios -Administrez NO-SPA 3f/zi AV=98 bpm
conform F.O.; 18 r/min
-Administrez Tador 1 f(la
nevoie), conform FO;

Ora 09:00 Nevoia de a se Pacienta să aibă o -Invăț  pacienta să respire Ora 12:00
alimenta și hidrata stare de bine , să fie profund pentru a scăpa de -pacienta
DN-Alimentație echilibrată hidro- senzația de greață; respectă regimul
inadecvată  prin deficit: electrolitic și -Explorez gusturile alimentar impus
-inapetență nutrițional; alimentare ale pacientei și o și se hidratează
-anxietate ȋnvaț despre importanța conform
-greață regimului alimentar ȋn indicațiilor
-consum redus de menținerea sănătății; primite;
lichide -Ofer pacientei lichide ȋn -nu mai prezintă
Din cauza procesului cantitate crescută; grețuri;
infecțios. -Administrez  500 ml
Glucoza 5% și 1000 SF, iv,
conform FO; Ora 18:00
-pacienta a
ingerat 1800 ml
lichide și
respectă regimul
alimentar impus;

Ora 09:00 Nevoia de a dormi și a Bolnava să se -Creez mediul ambiant optim Ora 12:00
se odihni odihnească și să pentru somn și odihnă; -Bolnava se
DN- doarmă suficient -Administrez 1 fiola Tador, odihneste pasiv
Epuizare(oboseală) pentru a fi conform FO; in pat, si a
-aspect palid echilibrată fizic și -Supraveghez si observ dormit o ora
-slăbiciune psihic; cantitatea și calitatea -Bolnava
-HTA somnului și a odihnei; prezintă semne
-neliniște -Administrez pacientei de oboseală ușor
-ochi ȋncercănați tratamentul HTA conform diminuate;
32
 prescripției;
Din cauza procesului -Asigur bolnavei suport Ora 18:00
infecțios psihic, o liniștesc și o Bolnava s-a
ȋncurajez explicându-i odihnit , a ȋnțeles
necesitatea respectării necesitatea
repausului la pat pentru repausului,a
ȋmbunătățirea condiției fizice dormit și se
și evoluția pozitivă a bolii; simte mai bine;
-starea de
oboseală este
diminuată;

Ora 09:00 Nevoia de a fi curat -Prevenirea alterării -Schimb des lenjeria de pat și Ora 12:00
ȋngrijit, de a-și păstra tegumentelor; de corp și mențin igiena Bolnava prezintă
tegumentele și -Bolnava să prezinte tegumentelor; confort și
mucoasele curate și confort; -Administrez 1 f Algocalmin, tegumente
integre: conform FO; integre;
DN- Alterarea -Sterg tegumentele pacientei
tegumentelor și  a cu un burete umed;
mucoaselor :
-transpirații Ora 18:00
-tegumente palide Bolnava prezintă
confort și
Din cauza hipertermiei tegumente
produsă de procesul integre;
infecțios;
Ora 09:00 Nevoia de a se mișca Pacienta să aibă o -Administrez 1 fiola Tador, -Ora 12:00
și a avea o bună postură adecvată , conform FO; -Durerea
postură să prezinte confort -Recomand bolnavei repaus bolnavei este
DN- Postură inadecvată și să nu apară la pat și odihnă; diminuată;
-durere lombară complicații; -Discut cu bolnava, o -Bolnava
-astenie fizica liniștesc și ȋi ofer suport respectă repausul
Din cauza procesului psihic; impus;
infecțios;
Ora 18:00
-Durerea
bolnavei este
diminuată;
-Bolnava
respectă repausul
impus;

33