Omul creștin

Mulți dintre noi spun că sunt creștini, că sunt religioși și credincioși și că merg
în fiecare duminică la biserică. Însă cât de creștini suntem noi de fapt ? Nu este
destul să frecventezi biserica și să crezi în Dumnezeu pentru a fi un om creștin.
Credincioșia nu presupune doar lucrurile materiale, precum deținerea a nu știu câtor
icoane în casă sau purtarea unei cruci mari de aur la gât. Mai degrabă, acestea sunt
lăudăroșenii.

În opinia mea, a fi credincios presupune în primul și în primul rând, să te

dăruiești cu sufletul, nu cu trupul, pentru că în suflet ne purtăm credință și el este în
același timp și veșnic, pe când trupul este efemer. De aceea dacă mergem la
biserică noi credem că este îndeajuns pentru a ne mântui, dar dacă noi suntem
prezenți doar trupește și nu și sufletește la Sfânta Liturghie, nu ne putem numi
creștini. Trebuie să credem cu tot dinadinsul și să ne implicăm cu tot sufletul în
credință noastră. De asemenea, ne considerăm creștini, însă ne este rușine să ne
facem semnul crucii în public, sau să ne exprimăm în public alte aspecte ce țin de
creștinism. De aceea, nu trebuie să cădem în nicio extremă : nici să ne lăudăm cu
credința noastră prin extravaganțe așa cum spuneam mai sus, dar nici să ne
ascundem de identitatea noastră.

Cu toții știm cât de mulți oameni au murit pentru creștinism, cât de mulți
oameni au fost uciși pentru că ei credeau în Dumnezeu și nu în Allah sau alți zei.
Toți martirii care și-au dat viață pentru această religie, au făcut-o pentru a ne fi nouă
bine în viitor și pentru a nu ajunge să ne exprimăm credință în alți zei decât
Dumnezeu. Cei mai cunoscuți martiri sunt Luca, Marcu, Matei, Ioan Botezătorul și
Sf. Dimitrie. Cu siguranță în ziua de azi, nimeni nu și-ar mai pune viață în pericol
pentru a nu se lasă cucerit de alte popoare și religii. De asemenea, cu mult timp în
urmă oamenii nu aveau voie să își exercite credința și totuși pentru a se identifica
unul pe altul, foloseau diferite semne cunoscute doar de ei, cum ar fi inițiale ale unor
cuvinte ce țineau de creștinism, forme subtile ale crucii și altele. Însă toate aceste
”codificatii“ până în anul 313, când Constantin cel Mare da Edictul de la Milan prin
care religia creștină devine o religie permisă. Împreună cu mama sa sunt recunoscuți
ca Sființii Împărați Constantin și Elena, iar ea este cea care a descoperit rămășițele
crucii pe care Iisus Hristos a fost răstignit.

După cum ne dăm seama, de-a lungul istoriei s-au desfășurat multe
evenimente în ceea ce privește religia și multe persoane au făcut sacrificii pentru a
apăra creștinismul. Chiar și domnitori români precum Ștefan cel Mare, Mihai
Viteazul, etc. au dus multe lupte împotriva otomanilor, pentru ca aceștia să nu-și
impună în întreaga Europă religia. Astfel, ar trebui să fim mult mai recunoscători și
bucuroși că azi putem să mergem la biserică, să ne facem cruce în public fără să fim
judecați, nicidecum uciși.

Odată Iisus le-a spus ucenicilor săi: „Dacă voiește cineva să vină după Mine,
să se lepede de sine, să-și ia crucea și să-Mi urmeze Mie. Pentru că oricine va vrea
să-și scape viaţa o va pierde, dar oricine își va pierde viaţa pentru Mine o va câștiga.
Și ce ar folosi unui om să câștige toată lumea, dacă și-ar pierde sufletul? Sau ce ar
da un om în schimb pentru sufletul său? (Matei 16:24-26). In acest verset ne spune
chiar Iisus ceea ce trebuie să facem pentru a ne mântui și pentru a fi buni creștini,
asta incluzând și propria sacrificare.

În ceea ce mă privește pe mine, eu pot să zic că mă consider un om creștin,

deoarece încerc pe cât posibil să mă comport ca atare, mergând la biserică și fiind
atentă la slujbă, respectând cele 10 porunci, rugându-mă și multumind lui Dumnezeu
și lecturând Biblia.

În concluzie, fiecare dintre noi putem fi buni creștini printr-un comportament

adecvat și mai ales prin credința în Domnul pentru că în el ne putem regăsi liniștea și
pe noi înșine: „Și fără credință este cu neputință să fim plăcuți Lui! Căci cine se
apropie de Dumnezeu, trebuie să creadă că El este, și că răsplătește pe cei ce-L
caută.” (Evrei 11:6).