GHIDUL DE STUDIU

DISCIPLINA HISTOLOGIE

§ Titlul cursului: Histologie – partea I

§ Introducere
− Tipul cursului: Cursul de Histologie – partea I, este un curs obligatoriu, adresat
studenţilor anului II, Facultatea de Medicină.

− În cursul semestrului I, vă veţi familiariza cu aspectele de structură histologică la

nivelul ţesuturilor şi apoi al organelor.

− Majoritatea diagnosticelor histologice pe care le veţi formula, necesită o abordare

multidisciplinară şi ca urmare cunoştinţele vor fi integrate cu informaţiile
prezentate la alte discipline. Acesta este motivul pentru care în curs vor fi
abordate aspectele de structură histologică, cu scurte referiri la funcţionalitatea
organului respectiv sau corelaţii clinice.

− Temele de curs abordate în acest semestru vor fi:

§ Structura histologică a ţesuturilor epiteliale
§ Structura histologică a ţesuturilor conjunctive
§ Structura histologică a ţesuturilor musculare
§ Structura histologică a ţesutului nervos
§ Structura histologică a sistemului circulator
§ Structura histologică a sistemului hemoimun

− Lucrările practice se vor desfăşura în directă corelare cu materia prezentată la curs

şi se va pune accentul pe însuşirea abilităţilor practice de recunoaştere şi
diferenţiere a preparatelor histologice. Activitatea lucrărilor practice se va
desfăşura sub directa îndrumare a unui cadru didactic şi va cuprinde şi seminarii,
discuţii ale aspectelor prezentate la curs, etc.

− O cunoaştere fundamentată a materiei presupune reamintirea noţiunilor studiate

anteruior la disciplinele: Anatomie, Biologie Celulară şi Fiziologie.

− Resursele bibliografice utile pentru completarea cunoştinţelor predate la curs sunt:

1. Carmen Mihaela Mihu, Maria Crisan, Alina Sovrea, Mariana Marginean. Histologie
Generala Vol.I. Ed. Medicala Universitara „Iuliu Hatieganu”, Cluj-Napoca, 2006
2. Gartner LP, Hiatt JL. Color Text Book of Histology. WB Saunders Company; 1997.
3. Henrikson Ray, Histology. Willians and Wilkins 1998.
4. Gocan ME, Toader M, Mureşan DV. Histologie. vol. I. Cluj-Napoca: Editura
Medicală Universitară “Iuliu Haţieganu”; 1998.
5. Junqueira LC, Carneiro J. Basic Histology. Text and Atlas, 10th edition. Lange
Medical Books;Mc. Graw-Hill Medical Publishing Division; 2003.
6. Ross MH, Kaye GJ, Pawlina W. Histology a Text and Atlas, 4th edition, Lipincott
Williams & Wilkins. 2003.

− Planning-ul activităţilor pe disciplină:

§ Orar

1
 LUNI MARŢI MIERCURI JOI
VINERI
8-10 Lp.gr. 1 8-10 Lp. Eng. Gr. 5, 6, 8 -10 Lp. Gr. 15 8-10 Lp.gr. 5
2 7, 8 16 6
3 17 7
4 10-12 CURS Engl. S. I 18
10-12 Lp.Fr.MG gr. 13, 9 -10 CURS FSS AML
14, 15, 16 12-14 CURS Eng.S. II 10 –12 Lp. Gr 19
20 10- 11 Lp FSS gr. 1 – 3
12-14 CURS S. I 12-14 Lp.Engl.gr. 1, 2 21 11- 12 Lp FSS gr. 4 – 7
3, 4
12-14 Lp.gr. 22 12-14 CURS S III
23 12-14 CURS Fr.MG S.II
24
14-16 Lp-MG.Fr. gr. 5,6,
7, 8

14-16 CURS S IV
14-16 CURS S. II 15-17 Lp.Engl.gr. 9, 10,
11,12
14-16 Lp.gr.25 16-18 Lp.Fr.MG gr. 1, 2,
26 15-17 Fr. MG gr. 9, 10, 3, 4
27 11, 12
28
17-19 CURS Fr. MG S I
16-18 Lp.gr.8
9 17-19 Lp.Engl.gr. 13,14,
10 15,16
11
18-20 lp.gr. 12
13
14

§ Programul consultaţiilor - anul universitar 2009 – 2010 semestru I

Conf. Dr. Carmen Mihu: Luni ora 12 - 13

Conf. Dr. Alina Şovrea: Joi ora 11 - 12
Şef. Lcr. Mariana Mărginean: Luni ora 10 - 11
Şef. Lcr. Dr. Carmen Melincovici: Marţi ora 10 - 11
Asist. Univ. Anne Marie Chindriş: Marţi ora 14 - 15
Asist. Univ. Sergiu Şuşman: Miercuri ora 12 - 13

− Tematica cursului şi a demonstraţiilor practice

CURS DE HISTOLOGIE SEMESTRUL I

1. Introducere. Istoric. Generalităţi despre ţesuturi, clasificare, histogeneză. Modificări
celulare fiziologice şi patologice. Ţesuturi epiteliale de acoperire. Ţesuturi epiteliale
simple, stratificate şi de tip particular. Structură histologică la M.O. şi M.E. Funcţii.
Corelaţii clinice.
2. Ţesuturi epiteliale de acoperire şi glandulare. Epitelii glandulare: clasificare, organizare
generală a glandelor exocrine şi endocrine. Corelaţii clinice. Ţesuturi conjunctive.
Caractere generale. Celulele conjunctive proprii şi alogene sau tranzitorii structură
histologică la M.O. şi M.E., funcţii. Fibrele conjunctive: de colagen, reticulină şi elastice.
Structură histologică la M.O. şi M.E. Metode de evidenţiere prin coloraţii specifice.
Substanţa fundamentală – structură macromoleculară. Histofiziologie. Corelaţii clinice.
3. Ţesuturi conjunctive. Clasificarea ţesuturilor conjunctive. Ţesuturi conjunctive
embrionare şi comune (propriu zise). Structură histologică. Histofiziologie.

2
4. Ţesuturi conjunctive specializate. Structură histologică la M.O. şi M.E. Histofiziologie.
Ţesutul cartilaginos: hialin, elastic, fibros. Discul intervertebral. Structură histologică la
MO şi ME. Corelaţii clinice.
5. Ţesuturi conjunctive. Celulele ţesutului osos. Structură histologică la M.O. şi M.E.
Histofiziologie. Matricea osoasă. Structură histologică la M.O. şi M.E. Histofiziologie.
Ţesuturile osoase: compact şi spongios. Structură histologică la M.O. şi M.E.
Histofiziologie. Osificarea endoconjunctivă şi encondrală. Corelaţii hormonale. Corelaţii
clinice.
6. Ţesuturi musculare. Generalităţi. Clasificare. Ţesutul muscular striat scheletal şi cardiac.
Structură histologică la M.O. şi M.E.
7. Ţesut muscular neted - structură histologică la M.O. şi M.E. Histofiziologie. Corelaţii
clinice. Sistemul vascular. Generalităţi. Artere elastice, artere musculare, vene, capilare.
Structură histologică la M.O. şi M.E. Histofiziologie. Dispozitive vasculare de tip
particular. Vase limfatice. Structură histologică la M.O. şi M.E. Modificări structurale ale
pereţilor vasculari, legate de vârstă şi de unele aspecte patologice. Corelaţii clinice.
8. Sistemul hemoimun – generalităţi, Definiţie. Cito-histologia celulelor imunocompetente
şi rolul lor.
9. Sistem hemo-imun. Măduva hematogenă - structură histologică la M.O. şi M.E. Funcţii.
Corelaţii clinice. Hematopoeza - eritropoeza, granulocitopoeza, trombocitopoeza,
10. Sistem hemo-imun. Hematopoeza - limfocitopoeza şi monocitopoeza.
11. Ţesut limfoid. Clasificare, generalităţi, limfocite T şi limfocite B. Timus - Structură
histologică la M.O. şi M.E. Corelaţii clinice.
12. Sistem hemo-imun. Splină şi limfoganglion. Structură histologică la M.O. şi M.E.
Histofiziologie. Corelaţii clinice.
13. Ţesut nervos şi sistemul nervos. Neuronul şi nevroglia. Clasificare. Structură histologică
la M.O. şi M.E. Histofiziologie. Sistem nervos periferic: nervul şi ganglionii spinali şi
vegetativi. Structură histologică la M.O. şi M.E. Corelaţii clinice.
14. Curs recapitulativ.

LUCRĂRI PRACTICE HISTOLOGIE SEMESTRUL I

1. Preparatul microscopic.
2. Epiteliu simplu pavimentos, epiteliu simplu ciliat, epiteliu pseudostratificat cilindric ciliat
epiteliu pavimentos stratificat, uroteliul.
3. Glandă tubulară simplă, glandă alveolară simplă, acini seroşi, mucoşi, micşti, glande
endocrine.
4. Ţesut mucos; Ţesut conjunctiv lax; Ţesut conjunctiv tendinos; Ţesut elastic; Ţesut
conjunctiv fibrolamelar.
5. Ţesut reticular; Ţesut adipos ( HE- Sudan), ţesut seminar.
6. Ţesut cartilaginos hialin; Ţesut elastic; Ţesut osos spongios.
7. Ţesut osos compact (şlefuit + Hematoxilină eozină); Osificare.
8. Ţesut muscular scheletal ( HE, HF Heid.). Ţesut muscular cardiac ( HE, HF Heid.).
Muşchi ca organ.
9. Vase: Aortă (HE , RFW); Pachet vasculo-nervos
10. Recapitulare. Măduvă roşie hematogenă. Timus.
11. Ganglion limfatic. Splină. Recapitulare.
12. Recapitulare.
13. Ţesut nervos.
14. Recapitulare.

3
− Evaluarea cunoştinţelor şi abilităţilor practice
§ Pentru a fi acceptaţi la examen sunt necesare:
- Pezenţă 70 % din cursuri
- Prezenţă 100% la lucrările practice; se pot motiva şi recupera max
3 lucrări practice
- Prezenţa activă la lucrările practice
- Portofoliu de activitate( caiet de lucrări practice)
§ Condiţii pentru promovarea examenului:
- Examen scris – minim nota 5
- Examen practic – minim nota 5
- Nota finală se calculează astfel: 50% examen scris, 40% examen
practic, 10 % activitate din timpul anului
§ Calendarul evaluărilor pe parcurs – în timpul fiecărei lucrări practice
§ Calendarul evaluării finale – 18 ian. – 14. feb. 2010
§ Calendarul examenelor ulterioare – sesiunea toamnă I şi toamnă II
§ Modul de desfăşurare al evaluărilor:
- Examenul teoretic final va fi examen scris cu întrebări opţionale
multiple şi răspunsuri redacţionale scurte din aspectele predate la
curs şi lucrările practice
- Examenul practic final se va desfăşura oral. Va fi reprezentat de
stabilirea diagnosticului histologic şi reprezentatrea schematică
pentru un preparat permanent. Întrebările vor viza structura
histologică examinată, dar pot fi întrebări şi din capitole conexe.
- Examinări pe parcurs, orale vor fi realizate de asistentul de grupă
în timpul lucrărilor practice
- Portofoliul de activitate
§ Modul de notare:
- 50% examen scris
- 40% examen practic
- 10 % activitatea din timpul semestrului, inclusiv portofoliul de
activitate

− Cadre didactice de predare – semestrul I

Seria I - Conf. Dr. Alina Şovrea
Seria II – Conf. Dr. Carmen Mihu
Seria III - Conf. Dr. Carmen Mihu
Seria IV – Şef. Lcr. Dr. Carmen Melincovici

− Cadre didactice care vor efectua lucrări practice semestrul I.

Conf. Dr Carmen Mihaela Mihu
Conf. Dr Alina Şovrea
Şef.Lcr. Dr Mariana Mărginean
Şef.Lcr. Dr Carmen Melincovici
Asist.Univ Dr Anne Marie Chindriş
Asist.Univ Dr Sergiu Şusman
La lucrările practice vor participa şi Dr. Răzvan Bucur (Rezident
Dermatologie), Dr. Gabriela Checicheş (rezident dermatologie), Dr. Aca Popa
(Rezident Morfopatologie).

4
− Portofoliul de activitate va cuprinde un caiet de lucrări practice în care se vor
regăsii scurte informaţii teoretice legate de lucrarea parctică precum şi schiţa
preparatelor microscopice studiate în lucrarea respectivă. Fiecare lucrare va fi
semnată de cadrul didactic responsabil pentru grupa respectivă la sfârşitul lucrării
practice.

5
 CURSUL 1

ŢESUTURILE EPITELIALE

• Tabla de materii:
Introducere în studiul Histologiei
Clasificarea şi originea ţesuturilor
Ţesuturile epiteliale: Definiţie
Histogeneză
Caractere generale
Funcţiile epiteliilor
Specializările de suprafaţă ale celulelor epiteliale
Clasificarea epiteliilor
Epiteliile de acoperire
Corelaţii clinice

Introducere

Histologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul celulelor, ţesuturilor şi organelor.

Ţesutul se defineşte ca o asociere de celule şi substanţă intercelulară, specializată pentru
îndeplinirea unei funcţii particulare sau a unui grup de funcţii.

Clasificarea şi originea ţesuturilor

În organism există patru tipuri fundamentale de ţesuturi: epitelial, conjunctiv, muscular şi

nervos. Ţesuturile intră în componenţa organelor, care la rândul lor alcătuiesc sisteme.
Ţesuturile epiteliale sunt alcătuite predominant din celule. Epiteliile provin din toate cele
trei foiţe embrionare.
Ţesuturile conjunctive sunt formate din celule şi o substanţă intercelulară abundentă. În
marea lor majoritate, au origine mezodermo-mezenchimală.
Ţesuturile musculare sunt de două tipuri: neted şi striat scheletal şi cardiac. Au origine
mezodermo-mezenchinală.
Ţesutul nervos este format din neuroni şi celule gliale. Este de origine neuro-
ectodermică.

Ţesuturile epiteliale

Sunt ţesuturi pur celulare, formate din celule şi o cantitate infimă de ciment intercelular.
Epiteliile acoperă suprafaţa corpului, tapetează cavităţile naturale ale organismului sau se
organizează în glande exocrine sau endocrine.
Histogeneză: Din ectoderm derivă epidermul şi anexele tegumentare, medulosuprarenala
şi neurohipofiza. Din mezoderm se formează endoteliile şi mezoteliile, corticosuprarenala şi
epiteliul parenchimului renal. Din endoderm derivă epiteliul tubului digestiv şi al glandelor
anexe, tiroida şi paratiroidele.
Caracterele generale ale epiteliilor
Celulele epiteliale vin în raport de contact, fiind solidarizate prin diferite tipuri de
joncţiuni. Substanţa de ciment intercelulară este redusă cantitativ. Sunt situate pe o membrană

6
bazală. Epiteliile nu sunt vascularizate, dar sunt inervate. Celulele epiteliale prezintă o polaritate
netă.

Funcţiile epiteliilor: protecţie (mecanică, fizică, chimică), permeabilitate selectivă,

transport transcelular, absorbţie selectivă, secreţie, epurare, reducerea fricţiunii şi lubrificare.
Specializările de suprafaţă ale celulelor epiteliale
Suprafeţele epiteliale bazale
Membrana bazală este o matrice extracelulară specializată care separă epiteliile de ţesutul
conjunctiv subiacent.
Hemidesmozomii sunt joncţiuni specializate echivalente cu o jumătate de desmozom,
care realizează adeziunea celulelor epiteliale de membrana bazală.
Plicaturile bazale sunt modificări ale membranei bazale sub formă de invaginaţii.
Suprafeţele epiteliale laterale
Suprafeţele laterale prezintă joncţiuni intercelulare de aderenţă şi de comunicare.
Suprafeţele epiteliale apicale
Suprafeţele apicale pot prezenta: microvili, stereocili şi cili. Microvilii formează
marginea în perie a celulelor care tapetează tubul proximal din rinichi şi platoul striat al
enterocitelor din intestin. Stereocilii sunt microvili foarte lungi ficşi. Cilii sunt proiecţii activ-
mobile care execută o mişcare ondulatorie sincronă şi regulată.
Clasificarea ţesuturilor epiteliale: există trei mari categorii de epitelii: de acoperire, glandulare şi
senzoriale.
Epiteliile de acoperire
Epiteliile de acoperire sunt epiteliile care acoperă suprafaţa corpului sau tapetează
cavităţile naturale ale organismului.
Aceste epitelii pot fi clasificate după două criterii: numărul de straturi celulare şi forma
celulelor.
După numărul de straturi, epiteliile pot fi: simple şi stratificate.
După forma celulelor, epiteliile pot fi: pavimentoase, cubice şi cilindrice.
Epiteliile pseudostratificate sunt tipuri particulare de epitelii simple. Există două varietăţi:
cilindric şi de tranziţie.
Epiteliul simplu pavimentos (scuamos) Este format dintr-un singur rând de celule turtite
cu nucleii aplatizaţi. Localizare: foiţa parietală a capsulei Bowmann, epiteliul alveolelor
pulmonare, ansa Henle, mezoteliile, endoteliul.
Epiteliul simplu cubic Este format dintr-un singur rând de celule cubice cu nucleii
rotunzi. Localizare: ductele glandelor exocrine, suprafaţa ovarului, tubii renali.
Epiteliul simplu cilindric Este format dintr-un singur rând de celule cilindrice cu nucleii
ovalari situaţi în treimea bazală a celulei. Acest tip de epiteliu poate fi ciliat sau neciliat, cu
microvili. Localizare: tubul digestiv, bronhiile mici, ductele excretoare mari.
Epiteliul pseudostratificat cilindric Este un epiteliu simplu cilindric modificat, format din
celule prismatice cu înălţimi variate şi nucleii situaţi la nivele diferite. Acest epiteliu poate fi
ciliat sau neciliat. Localizare: Epiteliul ciliat numit şi epiteliu respirator formează mucoasa
traheei şi a bronhiilor. Epiteliul neciliat tapetează ductele mari ale glandelor exocrine.
Epiteliul de tranziţie (uroteliul) Este un epiteliu simplu, alcătuit din trei tipuri celulare
celulele bazale, celulele intermediare, ,,în rachetă’’, cu polul apical dilatat şi baza îngustă, şi
celulele superficiale, ,,în umbrelă’’, cu polul apical larg. Localizare: Uroteliul tapetează lumenul
căilor urinare: al calicelor renale, al ureterului, al vezicii urinare şi al uretrei.
Epiteliul stratificat pavimentos Este format din mai multe straturi de celule. Stratul bazal
sau germinativ este format dintr-un singur rând de celule cubo-cilindrice Acest strat asigură
regenerarea epiteliului. Stratul mijlociu sau spinos este format din mai multe rânduri de celule
poligonale cu aspect spinos caracteristic. Stratul superficial este format din 2-3 rânduri de celule

7
turtite, pavimentoase. Există două varietăţi de epiteliu stratificat pavimentos: keratinizat şi
nekeratinizat. Localizare: epiteliul keratinizat intră în structura tegumentului, purtând denumirea
de epiderm; epiteliul nekeratinizat tapetează cavităţi:bucală, esofagiană, vaginală, rectală şi
anală.
Epiteliul stratificat cubic Este un epiteliu bistratificat, format din două rânduri de celule
cubice. Localizare: acest tip de epiteliu se găseşte în ductele excretoare ale glandelor sudoripare.
Epiteliul stratificat cilindric Este format din mai multe rânduri de celule, cele superficiale
fiind cilindrice. Acest epiteliu poate fi ciliat sau neciliat. Localizare: se întâlneşte la nivelul
uretrei masculine, în ductele excretoare mari ale glandelor exocrine şi formează conjunctiva
oculară.
Există trei tipuri particulare de celule epiteliale: celulele neuroepiteliale, cu funcţie
senzorială, celulele mioepiteliale, cu rol contractil şi celule epiteliale pigmentare, melanocitele.
Corelaţii clinice.
1. Metaplazia este un proces patologic de transformare a unui anumit epiteliu într-un alt
tip de epiteliu. 2. Sindromul cililor imobili: cilii au o bătaie anormală sau nu prezintă bătaie. 3.
Pemfigoidul bulos este o boală autoimună cauzată de producerea de anticorpi împotriva
hemidesmozomilor. 4. Tumorile epiteliale pot fi benigne sau maligne (carcinoame). Tumorile
care iau naştere din celulele epiteliale glandulare se numesc adenocarcinoame.

• Obiective educaţionale:

Esenţial: Cunoaşterea tipurilor de ţesuturi din organismul uman, a caracterelor generale

ale epiteliilor, a morfologiei tipurilor de epitelii de acoperire.
Important: Cunoaşterea originii ţesuturilor, a funcţiei epiteliilor, a specializărilor de
suprafaţă, a localizării epiteliilor de acoperire.
Util: Asocierea structurii ţesuturilor cu originea lor, asocierea structurii diferitelor tipuri
de epitelii cu funcţia acestora.
Facultativ: Cunoaşterea histogenezei ţesuturilor epiteliale, a corelaţiilor clinice.

• Întrebări şi teme recapitulative:

1. Enumeraţi caracterele generale ale epiteliilor

2. Descrieţi epiteliul stratificat pavimentos
3. Descrieţi epiteliul de tranziţie
Stabiliţi caracterul adevărat sau fals al următoarelor afirmaţii:
1. Endoteliul este epiteliul simplu pavimentos care tapetează lumenul vaselor sanguine.
2. Mezoteliul este epiteliul simplu cubic care căptuşeşte seroasele.
3. Epiteliile simple cilindrice pot fi ciliate sau neciliate.
4. Epiteliile pseudostratificate sunt formate din celule de dimensiuni şi forme diferite,
situate pe mai multe rânduri.
5. Uroteliul este un epiteliu pseudostratificat şi e localizat la nivelul căilor urinare.

8
 CURSUL 2

ŢESUTURI EPITELIALE, GLANDULARE

ŢESUTURI CONJUNCTIVE

• Tabla de materii:
Epiteliile glandulare
Definiţie şi clasificare
Glandele exocrine: Glandele exocrine de tip particular
Clasificarea glandelor exocrine
Organizarea morfologică a glandelor exocrine
Glandele endocrine
Sistemul neuroendocrin difuz
Ţesuturi conjunctive
Definiţie şi caractere generale.
Celulele ţesuturilor conjunctive.

Epiteliile glandulare

Epiteliile glandulare sunt alcătuite din celule specializate, care au capacitatea de secreţie
şi excreţie.
Clasificarea epiteliilor glandulare
Epiteliile glandulare participă la alcătuirea următoarelor tipuri de glande: 1.Exocrine:
produsul lor de secreţie este eliminat în afara organismului sau în cavităţi care comunică cu
exteriorul. 2. Endocrine: produsul lor de secreţie se elimină direct în sânge. 3.Paracrine: produsul
de secreţie al celulelor paracrine se elimină în spaţiul extracelular şi acţionează local. 4.Mixte: au
secreţie dublă, exocrină şi endocrină.
Glandele exocrine pot fi :
Glande exocrine propriu-zise, organe parenchimatoase dotate cu canal execretor.
Glande exocrine de tip particular, care nu au canal excretor: glanda unicelulară, glandele
intraepiteliale şi glandele membraniforme. Glanda unicelulară este reprezentată de celulele
mucoase denumite şi celule caliciforme. Glandele intraepiteliale sunt reprezentate de grupuri
mici de celule situate în grosimea unui epiteliu de acoperire. Glandele membraniforme sunt
reprezentate de epiteliile de acoperire care au funcţie dublă: de protecţie şi secretoare.
Clasificarea glandelor exocrine
Clasificarea morfologică se face în funcţie de aspectul porţiunilor secretorie (adenomerul
sau piesa terminală) şi excretorie (ductul excretor).
După forma adenomerului, glandele pot fi: Tubulare: adenomerul are formă de ,,deget de
mănuşă’’(ex.: glandele Lieberkuhn din intestin). Acinoase: adenomerul este rotunjit.(ex.: glanda
lacrimală). Alveolare: adenomerul este voluminos, cu lumen larg (ex.: glanda sebacee). Mixte:
cele trei tipuri enumerate se pot asocia, constituind segmente secretoare tubulo-acinoase (ex.:
glandele salivare), sau tubulo-alveolare (ex.: prostata).
După forma ductului excretor, glandele pot fi: simple: ductul este drept; compuse: ductul
este ramificat.
Clasificarea în funcţie de modalitatea de eliminare a produsului de secreţie descrie trei
tipuri de glande: Glandele merocrine: produsul de secreţie se elimină din celulă prin exocitoză
(ex.: glandele salivare, pancreasul exocrin); Glandele apocrine: produsul de secreţie se elimină
odată cu polul apical al celulei (ex.: glanda mamară); Glandele holocrine: produsul de secreţie se
elimină prin dezintegrarea acesteia (ex.: glanda sebacee); Glandele ecrine: produsul de secreţie

9
difuzează prin membrana plasmatică a celulei (transport transepitelial). (ex.: celulele din
glandele sudoripare şi celulele secretoare de HCl din stomac).
Clasificarea în funcţie de natura produsului secretat descrie trei tipuri de glande: Glandele
seroase secretă în principal enzime.(ex.: pancreasul exocrin). Glandele mucoase secretă
mucigenul care prin hidratare se transformă în mucină, componentul major al mucusului (ex.:
celulele mucoase din tubul digestiv, căile respiratorii). Glandele mixte secretă deopotrivă enzime
şi mucigen.(ex.: glandele salivare).
Organizarea morfologică generală a glandelor exocrine
Glandele exocrine sunt organe parenchimatoase formate din capsulă, stromă şi
parenchimul reprezentat de adenomer şi ductele excretoare.
Parenchimul glandelor salivare este format dintr-o glandă exocrină tubulo-acinară
compusă.
Adenomerul glandei este reprezentat de acinii secretori. În funcţie de natura produsului
secretat, acinii pot fi: seroşi, mucoşi şi micşti.
Acinii seroşi sunt de dimensiuni mici şi au lumenul îngust. Celulele seroase sunt
piramidale, cu nucleii mari, sferici, dispuşi în treimea bazală a celulelor. Citoplasma este
granulară şi bazofilă.
Acinii mucoşi au dimensiuni mai mari şi lumenul larg. Celulele mucoase sunt mari,
piramidale, cu nucleii aplatizaţi, hipercromi, situaţi bazal. Citoplasma este clară, cu aspect
vacuolar.
Acinii micşti sunt formaţi din celule mucoase situate central şi celule seroase care
formează semilunele Gianuzzi la periferia acinului.
Sistemul excretor este reprezentat de ducte extralobulare şi intralobulare.
Glandele endocrine
Glandele endocrine sunt organe parenchimatoase formate din capsulă, stromă reticulinică
şi parenchim. Parenchimul este format din celule endocrine dispuse sub formă de cordoane sau
foliculi, în strânsă legătură cu capilarele sangvine.
Aranjarea sub formă de cordoane caracterizează majoritatea glandelor endocrine,
dispunerea sub formă de foliculi este caracteristică tiroidei.
Glandele mixte
Glandele mixte au atât secreţie exocrină cât şi endocrină şi pot fi homotipice (ficatul) sau
heterotipice (ex.: acinii sero-zimogenici, respectiv insulele Langerhans din pancreas).
Sistemul neuroendocrin difuz
Sistemul neuroendocrin difuz e alcătuit din celule endocrine răspândite printre celulele
epiteliale care formează mucoasa digestivă şi respiratorie.

ŢESUTURILE CONJUNCTIVE

Caractere generale ale ţesuturilor conjunctive

1. Au origine mezodermo- mezenchimală.
2. Conţin trei elemente: celule, fibre şi substanţă fundamentală.
3. Primele elemente care apar sunt celulele, acestea elaborează substanţa fundamentală şi
apoi fibrele. Cu cât un ţesut conjunctiv este mai tânăr, cu atât are mai puţine fibre.
4. Substanţa fundamentală este un rezervor de apă şi diferite substanţe, în funcţie de tipul de
ţesut( ex. calciul în ţesutul osos, grăsime în ţesutul adipos, proteine plasmatice în ţesutul
conjunctiv lax).
5. Au mare capacitate de regenerare, deci pot genera tumori.
6. Se întâlnesc peste tot în organism.
7. Nu vin în contact cu mediul extern, fiind separate de ţesuturile epiteliale prin

10
 membrana bazală.
8. Au rol în procesele de apărare ale organismului. În ţesuturile conjunctive migrează o
serie de celule, al căror principal rol este de a participa la procesele de apărare
specifică şi nespecifică ale organismului.
9. Ţesuturile conjunctive includ o varietate de ţesuturi cu diferite funcţii, dar cu o serie de
caractere comune.

Celulele ţesuturilor conjunctive

Celulele fixate reprezintă o populaţie celulară, care se dezvoltă în ţesutul conjunctiv şi tot
aici îşi realizează funcţiile. Celulele fixate sunt:celula mezenchimală nediferenţiată, fibroblastul-
fibrocitul, miofibroblastul, pericitul, celula adipoasă şi mastocitul.
Celulele tranzitorii au originea în măduva roşie hematogenă şi circulă pe cale sanguină.
La un anumit stimul, aceste celule părăsesc circulaţia şi trec în ţesutul conjunctiv unde îşi
realizează funcţiile. Celulele tranzitorii sunt: macrofagul, plasmocitul şi leucocitele.
Celulele mezenchimale
În cursul vieţii embrionare, celulele mezenchimale au formă stelată, cu numeroase
prelungiri, nucleu ovalar, eucrom, nucleolat. Pe măsura dezvoltării, între aceste celule apare
substanţa fundamentală şi apoi fibrele. Progresiv, celulele mezenchimale se vor diferenţia în
celule proprii ţesutului conjunctiv, celule endoteliale şi fibre musculare netede.
Fibroblastele
Sunt cele mai numeroase celule ale ţesutului conjunctiv. Provin din celula mezenchimală
nediferenţiată. Sunt celule tinere, cu dimensiuni de 20- 30µm, active metabolic, cu formă
neregulată şi prelungiri. Sintetizează substanţă fundamentală şi fibre. La adult, fibroblastele se
divid rar, în general în procesul de vindecare al rănilor. Se pot transforma în celule adipoase,
condroblaste şi osteoblaste.
Fibrocitele
Provin din fibroblaste. Reprezintă celulele adulte. Sunt mai mici decât fibroblastele, au
aspect fusiform, cu nucleu hipercrom, alungit, cu capetele ascuţite. Citoplasma conţine organite
reduse. În ţesuturi apar ataşate fibrelor colagene. Când sunt stimulate, fibrocitele îşi cresc
activitatea şi se transformă în fibroblaste.
Miofibroblastele
Sunt celule cu caractere intermediare între fibroblast şi fibra musculară netedă. În
coloraţiile de rutină sunt greu de diferenţiat de fibroblaste.
Pericitele
Sunt numite şi celule adventiţiale sau celule perivasculare. Sunt localizate în jurul
capilarelor şi venulelor. Pericitele sunt considerate o populaţie celulară cu caractere de celule
mezenchimale, cu capacitatăţi de diferenţiere şi proliferare.
Celulele adipoase
Provin din celula mezenchimală nediferenţiată. Celulele adipoase sunt celule diferenţiate,
care nu se mai divid. Există două tipuri de celule adipoase:
- celula adipoasă uniloculară
- celula adipoasă multiloculară.
Celula adipoasă uniloculară este o celulă mare, 120 µm, sferică, atunci când este izolată
şi poliedrică, atunci când este studiată în ţesut.
Celule adipoase uniloculare pot fi întâlnite izolate sau în mici grupuri în ţesutul
conjunctiv lax. Atunci când sunt numeroase formează tesutul adipos comun.
Celulele adipoase se formează din celule mezenchimale antenatal, iar postnatal din
fibroblaste. Nucleul celulei este turtit, hipercrom, iar citoplasma conţine organite bine dezvoltate:
Ap. Golgi, ribozomi liberi, mitocondrii, RER slab dezvoltat. Plasmalema conţine receptori
pentru insulină, hormonul de creştere, hormoni tiroidieni, catecolamine şi glucocorticoizi.

11
 Celula adiposă multiloculară este mai mică decât celula adipoasă uniloculară, având
dimensiuni de aproximativ 20- 30 µ. Nucleul este situat central, iar citoplasma conţine mai multe
vacuole lipidice, mitocondrii în număr mare, REN, puţini ribozomi liberi. Formează ţesutul
adipos brun.
Mastocitele
Au origine în celulele stem mieloide în timpul hematopoezei. Precursorii mastocitului, pe
cale sanguină ajung în ţesutul conjunctiv şi se diferenţiază în mastocite, prin apariţia în
citoplasmă a granulaţiilor specifice. Au durată de viaţă scurtă. Se localizează în ţesutul
conjunctiv din tot organismul, în vecinătatea vaselor mici.
Este cea mai mare dintre celulele conjunctive fixate, cu dimensiuni cuprinse între 20- 35
µm. Celula are formă ovalară. Nucleul este rotund, situat în centrul celulei. În citoplasmă, alături
de organitele comune, se evidenţiază granule delimitate de membrane, care se colorează
metacromatic cu albastru de toluidină. Aceste granule au diferite forme şi mărimi şi conţin
histamină, heparină, arylsufatază, factorul chemotactic eozinofil, factorul chemotactic neutrofil.
Mastocitele mediază reacţiile de hipersensibilitate de tip I(de tip imediat).
Macrofagele
Au origine în celula stem din măduva roşie hematogenă, sub formă de monocite.
Monocitul intră în circulaţie şi la un stimul specific migrează prin endoteliul capilarelor sau
venulelor, în ţesutul conjunctiv şi se transformă în macrofag.
Macrofagele fac parte din sistemul monocito- macrofagic.
Macrofagul ţesutului conjunctiv se numeşte histiocit. Este bine reprezentat în ţesutul
conjunctiv lax şi în zonele bine vascularizate.
Este o celulă cu formă neregulată, cu prelungiri citplasmatice scurte şi drepte, dimensiuni
de 10- 30 µm. Nucleul poate fi ovalar sau reniform, eucrom, nucleolat. Citoplasma slab bazofilă,
conţine Ap. Golgi, RER, lizozomi.
Funcţiile macrofagelor:
- Histiocitul este un agent de apărare prin fagocitoză.
- Macrofagele participă la reacţiile imune, atât datorită capacităţii de a produce citokine,
cât şi proprietăţii de prezenta antigenii.
Plasmocitele
Se găsesc în număr crescut în zonele cu inflamaţie cronică( tractul gastrointestinal şi
respirator). Sunt numeroase în glandele salivare, limfoganglioni şi ţesutul hemoimun. Au durată
de viaţă scurtă, 10- 30 zile. Provin din limfocitele B. Sunt celule ovalare, cu dimensiuni de
20µm, nucleu excentric, sferic, cu blocuri alternante de eucromatină şi heterocromatină- aspect
în „ spiţă de roată”. Citoplasma este intens bazofilă, datorită conţinutului crescut în RER ( Fig.7).
Reprezintă celule implicate în producerea anticorpilor.
Leucocitele
Circulă pe cale sanguină şi migrează prin peretele capilarelor în ţesutul conjunctiv, ca
răspuns la diferite agresiuni. Prezenţa acestor celule în ţesutul conjunctiv denotă o reacţie
inflamatorie acută. Neutrofilele migrază în număr mare, fiind urmate de monocite, care se vor
diferenţia în macrofage. Eozinofilele sunt prezente în număr crescut în cazul reacţiilor alergice
sau infestaţiilor parazitare. Bazofilele în colaborare cu mastocitele intervin în reacţiile de
hipersensibilitate de tip întârziat.
Limfocitele
Se găsesc în număr mic în ţesutul conjunctiv. Numărul lor creşte în locuri unde are loc o
inflamaţie cronică. Limfocitele sunt numeroase în corionul mucoaselor la nivelul tractului
respirator şi gastrointestinal. Sunt celule implicate în răspunsul imun.
Limfocitele sunt celule rotunde, cu citoplasmă redusă, palid colorată bazofil în
hematoxilină- eozină, greu vizibilă pe preparatele histologice. Nucleul este rotund, hipercrom.

12
• Obiective educaţionale:

Esenţial: Cunoaşterea tipurilor de ţesuturi din organismul uman, a morfologiei tipurilor

de epiteliilor glandulare. Cunoaşterea caracterelor generale ale ţesuturilor conjunctive.
Prezentarea tipurilor de celule conjunctive.
Important: Cunoaşterea originii ţesuturilor, a morfologiei funcţiei epiteliilor, a
specializărilor de suprafaţă, a localizării epiteliilor de acoperire. Definirea rolului celulelor
conjunctive.
Util: Asocierea structurii ţesuturilor cu originea lor, asocierea structurii diferitelor tipuri
de epitelii cu funcţia acestora. Prezentarea unor corelaţii clinice.
Facultativ: Cunoaşterea histogenezei ţesuturilor epiteliale.

• Întrebări şi teme recapitulative:

1. Enumeraţi caracterele generale ale epiteliilor

2. Descrieţi epiteliul stratificat pavimentos
3. Descrieţi epiteliul de tranziţie
Stabiliţi caracterul adevărat sau fals al următoarelor afirmaţii:
1. Endoteliul este epiteliul simplu pavimentos care tapetează lumenul vaselor
sanguine.
2. Mezoteliul este epiteliul simplu cubic care căptuşeşte seroasele.
3. Epiteliile simple cilindrice pot fi ciliate sau neciliate.
4. Epiteliile pseudostratificate sunt formate din celule de dimensiuni şi forme
diferite, situate pe mai multe rânduri.
5. Uroteliul este un epiteliu pseudostratificat şi e localizat la nivelul căilor
urinare.

4. Precizaţi caracterele şi tipurile celulare încadrate în categoria celulelor fixate.

Stabiliţi caracterul adevărat sau fals pentru următoarele afirmaţii:
1. Macrofagul prezintă în citoplasmă granuţaşii ce conţin heparină,
histamină, etc
2. Celulele adipoase multiloculare prezintă organizare sub formă de lobuli.
3. Fibroblastele se pot transforma în celule adipoase.
4. Plasmocitele sunt celule implicate în sinteza anticorpilor.
5. Ţesuturile conjunctive sunt bine vascularizate.

13
 CURSUL III

ŢESUTURILE CONJUNCTIVE

• Tabla de materii:

Matricea extracelulară:
Substanţa fundamentală
Fibrele conjunctive
Lichidul tisular
Clasificarea ţesuturilor conjunctive
Prezentarea tipurilor de ţesuturi conjunctive

Matricea extracelulară
Este formată din substanţă fundamentală, fibre conjunctive şi lichid tisular.
Substanţa fundamentală este numită şi matrice amorfă sau matrice nefibrilară. Ocupă
spaţiile dintre celule şi fibre. Asigură schimburile nutritive între capilare şi celulele ţesuturilor
conjunctive. În microscopie optică apare relativ omogenă, conţinând o cantitate mare de apă. În
microscopie electronică are aspect fin fibrilar şi granular. Conţine proteoglicani,
glicozaminoglicani şi glicoproteine structurale.
Lichidul tisular
În afara substanţei fundamentale, în ţesutul conjunctiv se găseşte o cantitate mică de
lichid tisular, cu compoziţie similară plasmei sanguine, prin conţinutul de ioni şi substanţe
difuzabile. Lichidul tisular conţine şi o cantitate redusă de proteine plasmatice, cu greutate
moleculară mică, ce pot traversa peretele capilar, ca urmare a presiunii hidrostatice a sângelui. În
condiţii normale, cantitatea de lichid tisular este foarte redusă; când creşte apare edemul.
Fibrele ţesutului conjunctiv
Fibrele colagene se numesc şi fibre albe. Sunt flexibile, nu se ramifică, nu se
anastomozează, se grupează în fascicule care se întretaie, delimitând areole.
Se colorează în roz cu eozina, în roşu în coloraţia Van Gieson, în albastru în coloraţia
tricrom Mallory şi în verde în coloraţia tricrom Masson.
Microscopia optică descrie fibrele formate din fibrile.
Microscopia electronică arată că fibrilele sunt formate din protofibrile, ce prezintă o
alternanţă regulată de benzi clare şi întunecate, cu o periodicitate de 68 nm. La rândul lor
protofibrilele sunt formate din macromolecule de tropocolagen. Aceste macromolecule sunt
formate din trei lanţuri polipeptidice, răsucite unul în jurul celuilalt. Fiecare lanţ este format din
1000 de aminoacizi, între care predomină glicina( tot al treilea aminoacid).
Se cunosc 19 tipuri de colagen, care diferă prin structura polipeptidelor, localizare şi
funcţii.
Colagenul tip III este descris ca fibre de reticulină de histologia clasică. Colagenul tip III
formează fibre subţiri, ramificate şi anastomozate, delimitând reţele de diferite mărimi:
Se evidenţiază prin impregnare argentică( metodele Gomori şi Wilder), sau coloraţie cu
acid periodic Schiff( PAS).
Fibrele elastice se numesc şi fibre galbene. Sunt fibre subţiri, lungi, omogene, puternic
refringente, drepte sau ondulate. Se ramifică şi se anastomozează formând reţele tridimensionale,
cu ochiuri.
În microscopie optică se evidenţiază prin coloraţii speciale:
- Rezorcină- fuxină Weigert- fibrele elastice se colorează în violet;

14
 - Orceină- fibrele elastice se colorează în roşu- brun.
Microscopia electronică descrie pentru fibrele elastice două componente structurale:
- zonă centrală care conţine elastina
- zonă periferică, în care se găsesc microfibrile de fibrilină.
Clasificarea ţesuturilor conjunctive
1. Ţesuturi conjunctive de tranziţie( embrionare)
- Ţesutul mezenchimatos
- Ţesutul mucos
2. Ţesuturi conjunctive permanente
- Ţesutul conjunctiv lax
- Ţesutul conjunctiv dens
neordonat( în derm şi capsula organelor)
ordonat
ţesut tendinos
ţesut aponevrotic
ţesut fibrolamelar
ţesut elastic
3. Ţesuturi conjunctive specializate
- Ţesutul reticular
- Ţesutul adipos
- Ţesutul cartilaginos
( Substanţa fundamentală este semidură, elastică)
hialin
elastic
fibros
- Ţesutul osos
(Substanţa fundamentală este dură, mineralizată)
spongios
compact
- Sângele
(Substanţa fundamentală este fluidă)
- Ţesutul hematopoetic
- Ţesutul limfatic
Ţesutul mezenchimatos
Apare în viaţa embrionară şi dispare pe măsură ce componentele celulare se diferenţiază.
Prin maturarea ţesutului mezenchimatos se formează aproape toate ţesuturile conjunctive
permanente. Conţine celule de formă stelată, cu prelungiri, prin care celulele vin în contact unele
cu altele, realizând o reţea tridimensională. Spatiul dintre celule este ocupat de substanţa
fundamentală. Fibrele sunt reduse, fiind reprezentate de colagenul tip III( fibre de reticulină).
Ţesutul mucos (gelatina Wharton)
Se găseşte în cordonul ombilical. La adult este localizat în pulpa dentară.
Conţine celule de formă stelată, cu prelungiri, prin care celulele vin în contact unele cu
altele. Substanţa fundamentală este abundentă, bogată în acid hialuronic, , gelatinoasă, umple
spaţiile dintre celule.
Ţesutul conjunctiv lax
Este cea mai răspândită varietate de ţesut conjunctiv.Conţine celule, fibre şi substanţă
fundamentală în proporţii relativ egale. Se întâlneşte în corionul şi adventiţia organelor cavitare,
formează stroma unor organe, se dispune în jurul vaselor şi nervilor.Ţesutul conjunctiv lax
conţine celule conjunctive fixate şi mobile, fibre colagene, elastice şi de reticulină, substanţă
fundamentală şi lichid tisular, vase sanguine( în special capilare) şi nervi.

15
 Ţesutul conjunctiv dens neordonat
Conţine fibre colagene groase, fibre elastice şi de reticulină. Formează reţele, în care se
dispun celule conjunctive, în special fibroblaste şi histiocite. Substanţa fundamentală este în
cantitate relativ redusă. Se găseşte în derm, capsulele organelor, periost şi pericondru. Formează
tunica submucoasă a tractului digestiv.
Ţesutul conjunctiv dens ordonat
Se caracterizează prin predominenţa fibrelor.
Există următoarele varietăţi:
1. Ţesutul tendinos( ţesut conjunctiv dens ordonat colagen).
Conţine fibre colagene groase, dispuse în fascicule orientate într- o singură direcţie.
Fibrocite modificate numite tenocite( tendinocite). Tenocitele sunt dispuse în lungul fibrelor,
două câte două, nucleii acestor celule fiind numiţi nuclei gemeni.
2. Ţesutul aponevrotic( ţesut conjunctiv dens ordonat colagen)
Aponevroza joacă rolul tendonului în cazul unor mase musculare mari şi aplatizate.
Conţine fibre conjunctive, dispuse sub formă de lame suprapuse, în două sau mai multe
planuri. Într-o lamă, fibrele colagene sunt orientate paralel, dar perpendicular pe fibrele din
lamele supra sau subiacente. Celulele sunt alungite, dispuse cu axul lung pe direcţia fibrelor.
Sunt celule de tipul fibrocitelor.
3. Ţesutul fibrolamelar( ţesut conjunctiv dens ordonat colagen)
Conţine fibre conjunctive, dispuse sub formă de lame paralele( la nivelul corneei) sau
concentrice( în corpusculii Vater- Paccini). Celulele sunt alungite, dispuse cu axul lung pe
direcţia fibrelor. Sunt celule de tipul fibrocitelor.
4. Ţesutul elastic( ţesut conjunctiv dens ordonat elastic)
Conţine fibre elastice, solidarizate prin ţesut conjunctiv. Fiecare fibră este înconjurată de
o reţea de fibre de reticulină. Celule de tipul fibroblastelor Formează ligamentele galbene,
intervertebrale şi media aortei.
Ţesutul reticular
Este un ţesut conjunctiv permanent, care formează stroma organelor hemato şi
limfopoetice (excepţie face timusul).
Este format din două reţele: reţea fibrilară, formată din fibre de reticulină; reţea celulară,
formată din celule reticulare, de formă stelată, cu prelungiri, prin care celulele vin în contact.
Celulele au nuclei eucromi, nucleolaţi şi citoplasmă abundentă. Citoplasma celulelor reticulare
înconjoară fibrele de reticulină şi le izolează

• Obiective educaţionale:

Esenţial: Cunoaşterea componentelor matricei extracelulare. Însuşirea clasificării

ţesuturilor conjunctive. Descrierea tipurilor de ţesuturi conjunctive.
Important: Cunoaşterea rolului componentelor matricei celulare şi a caracteristicilor
fiecărui tip de ţesut conjunctiv.
Util: Asocierea structurii ţesuturilor cu originea lor. Cunoaşterea funcţiilor. Prezentarea
unor corelaţii clinice.
Facultativ: Cunoaşterea histogenezei ţesuturilor conjunctive.

• Întrebări şi teme recapitulative:

1. Precizaţi localizarea şi rolul fibrelor elastice.

2. Menţionaţi glicoproteinele structurale din ţesuturile conjunctive.
Stabiliţi caracterul adevărat sau fals al următoarelor afirmaţii:

16
1. Proteoglicanii se formează prin asocierea glicozaminoglicanilor cu o structură
proteică.
2. Fibrele colagen tip III se evidenţiază în coloraţia de rutină HE.
3. Ţesutul mucos se mai numeşte şi gelatina Warton.
4. Ţesutul fibrolamelar se întâlneşte la nivelul corneei.

17
 CURSUL IV

ŢESUTURILE CONJUNCTIVE

• Tabla de materii:
Ţesutul adipos
Ţesut adipos alb- galben, comun, unilocular:
Ţesut adipos brun, multilocular
Ţesuturile cartilaginoase
Ţesutul cartilaginos hialin
Ţesutul cartilaginos elastic
Ţesutul cartilaginos fibros

Ţesutul adipos
În funcţie de localizare, structură şi culoare se disting două tipuri de ţesut adipos:
- ţesut adipos alb- galben, comun, unilocular:
- ţesut adipos brun, multilocular.
1. Ţesutul adipos alb- galben, comun, unilocular
Este cel mai bine reprezentat ţesut din organism.
Se întâlneşte la nivelul hipodermului, în axilă, la nivelul glandelor mamare, în jurul
omentului, mezenterului, în spaţiul retroperitoneal şi în jurul rinichilor.
În cantitate mai redusă se localizează şi în măduva osoasă şi la nivelul orbitei.
Ţesutul adipos comun este format din celule adipoase uniloculare, puţine fibre şi
substanţă fundamentală. Celulele adipoase se grupează în paniculi( lobuli) adipoşi, separaţi prin
travee de ţesut conjunctiv. Un lobul conţine 100- 200 adipocite, fiecare celulă fiind înconjurată
de o reţea de fibre de reticulină, capilare sanguine şi fibre nervoase.
2. Ţesutul adipos brun, multilocular
Este un ţesut adipos implicat în producerea de căldură. Are importanţă crescută la nou
născut. La adult apare în axilă, retrosternal, în jurul rinichilor şi aortei abdominale. Este un ţesut
bine vascularizat.
Este format din celule adipoase multiloculare, dispuse în cordoane, înconjurate de o reţea
de fibre de reticulină şi capilare- organizare asemănătoare glandelor endocrine.

ŢESUTUL CARTILAGINOS

Ţesuturile cartilaginoase sunt ţesuturi conjunctive specializate, alcătuite din cele 3

elemente: celule, substanţă fundamentală şi fibre.
Substanţa fundamentală este dură şi elastică, conferind acestor ţesuturi rezistenţa
mecanică necesară îndeplinirii funcţiei de suport.
La om, există cartilagii de tranziţie (formează scheletul embrionului şi fătului şi prin
osificare se transformă în ţesut osos) şi cartilagii permanente (formează scheletul unor organe:
traheea, epiglota, pavilionul urechii).
Caractere generale
1. Au origine mezenchimală.
2. Sunt ţesuturi ordonate cu structură compactă.
3. Predomină substanţa fundamentală şi celulele.
4. Au o matrice intercelulară omogenă; fibrele nu se disting de masa de substanţă
fundamentală, ambele având acelaşi indice de refracţie.
5. Celulele sunt formatoare şi distrugătoare de cartilaj.

18
 6. Celulele adulte se găsesc în cavităţi.
7. Nu sunt vascularizate (nutriţia cartilajului se face prin difuziune, de la nivelul vaselor
sanguine şi limfatice din pericondru; odată cu înaintarea în vârstă, matricea devine mai densă şi
difuziunea mai dificilă).
8. Sunt slab inervate.
9. Cresc prin două modalităţi: - apoziţie (creştere în grosime, pe baza stratului fertil al
pericondrului); - diviziune interstiţială (creştere în lungime realizată prin mitoze ale celulelor
cartilaginoase, aşa numita creştere endogenă).
10. Regenerarea este redusă (cartilajul fiind avascular); pierderile mici de cartilaj pot fi
înlocuite prin proliferarea pericondrului.
Clasificarea ţesutului cartilaginos
În funcţie de natura fibrelor, se descriu 3 tipuri de ţesut cartilaginos:
- hialin – cu predominanţa fibrelor de colagen tip II;
- elastic – cu predominanţa fibrelor elastice,
- fibros – cu predominanţa fibrelor de colagen tip I.
A. Ţesutul cartilaginos hialin
Este forma cea mai frecventă şi mai bine structuralizată, motiv pentru care se studiază ca
şi prototip de ţesut cartilaginos.
În timpul vieţii intrauterine formează scheletul embrionului şi fătului, iar la adult se
găseşte în septul nazal, trahee, bronhii mari, în cartilajele articulare şi costale.
Este alcătuit din numeroase celule, substanţă fundamentală şi fibre (ultimele două
formând matricea intercelulară).
Structură histologică
1. Pericondrul
La periferie, cartilajul e învelit de un ţesut conjunctiv dens, pericondrul; acesta prezintă 2
straturi: unul extern fibrilar, bogat în fibre de colagen tip I şi vase de sânge şi unul intern celular,
numit şi strat fertil; acesta conţine celule asemănătoare fibroblastelor şi celule mezenchimale
care se pot diferenţia în condroblaste (celule condrogenice).
Rolul pericondrului extern este de a asigura protecţia şi nutriţia cartilajului, iar cel al
pericondrului intern de a asigura creşterea în grosime a cartilajului.
2. Celulele cartilaginoase
Condroblastele sunt celule tinere, de formă turtită, aşezate imediat sub pericondru într-un
singur şir. Au dimensiuni mici (10-12 μ) şi caractere de celule tinere, active metabolic: nucleu
eucrom, nucleolat şi citoplasmă bazofilă. Condroblastele dau naştere substanţei fundamentale şi
fibrelor.
Condrocitele sunt celule atât formatoare cât şi distrugătoare de cartilaj.
Îşi menţin capacitatea de mitoză şi de sinteză a matricii cartilaginoase, asigurând pe lângă
creşterea apoziţională şi o creştere interstiţială. Ele produc şi în acelaşi timp degradează
componentele matricii cartilaginoase. Echilibrul este menţinut prin jocul unor citokine, factori de
creştere - molecule reglatoare elaborate chiar de condrocit şi ai unor hormoni litici (colagenaza).
Celule adulte ale cartilajului, au dimensiuni mai mari (15-40μ), formă sferică sau ovalară,
nucleu hipercrom şi citoplasmă eozinofilă. Se găsesc în aria centrală a cartilajului, în nişte
cavităţi sau lacune ale substanţei fundamentale numite condroplaste. De regulă citoplasma
condrocitului se retractă şi condroplastul nu e ocupat în întregime (artefact tehnic).
Citoplasma condrocitelor mature conţine organite comune în număr redus: RER, aparat
Golgi, vezicule de glicogen şi lipide. Condrocitele tinere pot sintetiza cantităţi mari de
glicozaminoglicani şi colagen II şi se dispun la periferia masei cartilaginoase.
Condrocitele se pot dispune fie izolat, fie în grupe izogene (grupe de celule delimitate de
o capsulă comună care rezultă din diviziunea condrocitelor). Grupele izogene pot fi de 2 tipuri:

19
 - grupe izogene coronare – diviziunea condrocitelor se face în planuri diferite şi celulele
sunt dispuse sub formă de cerc cu centrul liber;
- grupe izogene axiale – diviziunea condrocitelor se face în planuri paralele şi celulele se
dispun sub formă de coloane.
3. Matricea cartilajului hialin
Omogenă, este alcătuită din substanţă fundamentală şi fibre.
Fibrele sunt alcătuite majoritar din colagen de tip II.
Substanţa fundamentală, componentă amorfă a matricii este formată din
glicozaminoglicani care se leagă de proteine formând proteoglicani. Proteoglicanii se prind de
acidul hialuronic formând molecule care interacţionează cu colagenul. Proporţia de colagen, acid
hialuronic şi proteoglicani diferă în funcţie de localizarea anatomică şi vârstă.
La tineri, predomină proteoglicanii care sunt puternic hidrofili; cu vârsta aceştia se reduc
cantitativ, reducându-se şi cantitatea de apă.
Proteoglicanii cu multe grupări sulfat dau caracterul bazofil al substanţei fundamentale.
Cu vârsta scade cantitatea de proteoglicani şi se demască coloagenul care se colorează eozinofil.
Deci cartilajele tinere conţin proteoglicani, iar în coloraţie H.E., matricea acestor cartilaje
apare bazofilă.
În cartilajele îmbătrânite componenta majoră este colagenul, deci matricea se colorează
eozinofil în H.E.
În cartilajele adulte, în jurul grupelor izogene, matricea este bogată în proteoglicani
sulfataţi, formând matricea teritorială bazofilă în H.E., iar în rest, intercelular, predomină
colagenul, formând matricea intercelulară, eozinofilă în H.E. Deci cartilajul adult are un aspect
“de mozaic”.
Matricea teritorială este metacromatică şi PAS pozitivă datorită bogăţiei de
glicozaminoglicani. În matricea teritorială se dispun fibre de reticulină sub formă de coşuleţ,
formând o unitate morfofuncţională numită condron.
B. Ţesutul cartilaginos elastic
Ţesutul cartilaginos elastic îl găsim în ureche, conductul auditiv extern, epiglotă, trompa
lui Eustache.
Are culoare galbenă, este opac şi friabil. Condrocitele sunt izolate sau organizate în grupe
izogene mici. Substanţa fundamentală este redusă. Fibrele sunt elastice, se dispun pericelular şi
se evidenţiază în coloraţii speciale: cu rezorcină fuxină Weigert în violet şi cu orceină în roşu
brun.
C. Ţesutul cartilaginos fibros
Îl găsim la nivelul discurilor intervertebrale şi a simfizei pubiene. Are caractere
intermediare între ţesutul conjunctiv dens şi cartilajul hialin.
Celulele – condrocitele – sunt dispuse în cavităţi, sunt rare şi se găsesc izolate sau rareori
grupate izogen.
Substanţa fundamentală este redusă.
Fibrele sunt de colagen I şi se dispun în fascicule groase, în funcţie de direcţia forţelor de
presiune ce se exercită asupra lor.
În coloraţia H.E. matricea se colorează eozinofil datorită colagenului I aflat în cantitate
mare.
Nu prezintă pericondru.
Corelaţii clinice
Condrodisplazia este un defect genetic care afectează sinteza colagenului II şi antrenează
alături de cartilajul anormal, malformaţii osoase şi articulare.
Artroza este o afecţiune degenerativă a cartilajului articular, care generează mari
probleme de sănătate publică. Este determinată şi de lipsa pericondrului în acest tip de cartilaj,

20
 care împiedică orice posibilitate de aport celular. Transplantul de condrociteeste singura soluţie
satisfăcătoare.
Ruptura discului intervertebral (hernia de disc) se localizează frecvent în regiunea
posterioară a discului intervertebral, în special în zona lombară. Constă în ruptura inelului
fibros cu protruzia consecutivă a nucleului pulpos. Determină dureri intense în regiunea
inferioară a spatelui şi uneori în membrele inferioare, discul herniat comprimând nervii spinali.
Tumorile ţesutului cartilaginos sunt benigne – condroame – sau maligne – condrosarcoame;
acestea din urmă apar în proporţie de 17-22% şi afectează de obicei aparatul locomotor

• Obiective educationale:

Esential: Cunoaşterea tipurilor de ţesuturi adipoase. Caractere generale ale ţesuturilor

cartilaginoase şi clasificarea acestora. Descrierea tipurilor de cartilaj.
Important: Cunoaşterea aspectelor de nutriţie deficitară prin absenţa vascularizaţiei,
mecanism şi consecinţe clinice; absenţa pericondrului la nivelul cartilajului hialin articular şi a
cartilajului fibros.
Util: Capacitatea de regenerare redusă, corelaţii clinice.
Facultativ: Detalii de structură

• Întrebări şi teme recapitulative:

1. Precizaţi posibilele localizări ale ţesutuli adipos brun.

2. Precizaţi coloraţiile histologice în care poate fi studiat ţesutul adipos comun.
3. Stabiliţi caracterul adevărat sau fals pentru următoarele afirmaţii:
1. Celula adipoasă uniloculară se formează din fibroblaste sau celule mezenchimale
2. Ţesutul adipos comun este organizat sub formă de lobuli

I.întrebări cu răspuns unic sau multiplu

1. Care din urmatoarele celule formeaza prin diviziune grupuri
izogene : A. condroclastele
B. condrocitele
C. condroblastele
D. celulele mezenchimale
E. osteocitele
R:B
2. Ţesutul cartilaginos elastic se găseşte în următoarele structuri,
cu excepţia : A. urechii
B. peretelui conductului auditiv extern
C. cartilajului articular
D.epiglotei
E. trompei lui Eustache
R:C

3. Cartilajul hialin formează: A. Septul nazal

B. Epiglota
C. Simfiza pubiana
D. Cartilajele costale
E. Cartilajele articulare
R: A,D,E

21
 4. Care din următoarele propoziţii sunt adevărate?
a.Cartilajele prezintă două modalităţi de creştere: prin
apoziţie şi prin diviziune interstiţială
b. Celulele formatoare de cartilaj sunt: condrocitele şi
condroblastele
c. Ţesutul cartilaginos elastic se găseşte în conductul auditiv
extern, epiglota şi trompa lui Eustachio
d. Cartilagiile de tranziţie formează septul nazal, cartilajele
costale şi articulare
e. Condroblastele sunt situate în interiorul cartilajului,
formând grupe izogene
R: D
5. Corelaţi cele 2 câmpuri:
A. Substanţa fundamentală dură şi mineralizată
B. Fibre de reticulină
C. Fibre de colagen
D. Fibre elastice
E. Substanţa fundamentală semidură şi elastică

1. Cartilajul hialin R: C,E

2. Cartilajul elastic R: D,E

6. Care dintre următoarele localizări este tipică cartilajului

elastic: A. septul nazal
B. discurile intervertebrale
C. epiglota
D. articulaţiile
E. traheea
R: C

II Caz clinic
Un muncitor în construcţii în vârstă de 50 de ani se prezintă la medic
pentru dureri în regiunea lombară, cu senzaţii de parestezii (amorţire) a
membrelor inferioare.
Întrebări: 1. Care preconizaţi a fi cauza acestor simptome şi care sunt
factorii favorizanţi pentru apariţia lor în acest caz?
2. Explicaţi mecanismul de producere al bolii

22
 CURSUL V

ŢESUTUL OSOS

• Tabla de materii:
Definiţie
Caractere generale ale ţesuturilor osoase
Celulele osoase- structură histologică la MO şi ME
Matricea osoasă - structură histologică la MO şi ME
Clasificarea ţesuturilor osoase. Ţesutul osos compact şi spongios - structură
histologică la MO şi ME
Osificarea endocondrală şi endoconjunctivă
Creşterea oaselor. Remodelarea ţesutului osos
Corelaţii hormonale şi clinice
Definiţie
- ţesuturi conjunctive specializate adaptate pentru funcţia de suport şi protecţie

Caractere generale
- origine mezenchimală
- conţin cele 3 elemente: celule, substanţă fundamentală (SF), fibre
- se caracterizează prin predominenta SF, care este dură şi mineralizată →
duritate si rigiditate;
- fibrele de colagen I nu se disting în masa substanţei fundamentale → matricea
osoasă este omogenă
- celulele osoase - 2 tipuri :
● celule osteoformatoare
● celula osteodistrugatoare
- sunt ţesuturi ordonate, cu structură lamelară
- sunt vascularizate
- creşterea se face prin apoziţie

Celulele osoase
I. Celulele osteoformatoare :
a. Celulele osteoprogenitoare
- Sunt celulele osoase cele mai tinere
- Localizare: stratul intern, profund al periostului, de-a lungul canalelor haversiene,
în endost;
- Origine: mezenchimala
- Aspect fusiform
- MO - citoplasma redusa, palid bazofilă,
- nucleu ovalar, eucrom, voluminos;
- ME: organite bine dezvoltate
- Rol : dau naştere osteoblastelor
b. Osteoblastele
Celule tinere osoase care sintetizează matricea osoasă
- Origine: celula osteoprogenitoare;
- Localizare:- pe suprafata oaselor tinere,

23
 - in zonele supuse proceselor de reparatie si regenerare
- Formă neregulată , cu prelungiri
- MO - se dispun sub forma unui rând de cel.
- când activitatea de sinteză este intensă
- cel cubo-cilindrice,
- nucleu eucrom, nucleolat;
- citoplasma bazofila
- ME: organite numeroase
- când activitatea de sinteză diminuă
- cel. turtite
- bazofilia citoplasmei scade
- ME: organite puţine
Rolul osteoblastelor :
1. sinteza matricei osoase , iniţial nemineralizată
2. calcificarea matricei osoase
3. intervin in remodelarea tesutului osos
c. Osteocitele
- celule mature osoase,
- sunt incluse in cavităţi = osteoplaste
- osteoplastele comunică între ele prin fine structuri canaliculare cu dispozitie
radiară;
- Formă : turtită, talie mica; cu prelungiri citoplasmatice
- MO - nucleu: turtit, hipercrom;
- citoplasma eozinofilă
- ME : organite puţine
- Rol : mentinerea SF elaborate

II.Celule osteodistrugatoare
Osteoclastele
- Origine – în MRH în cel. progenitoare granulocito-macrofagică
- Localizare : pe suprafetele osoase, în lacune escavate= lacune Howship;
- Dimensiuni mari (≈ 150µ);
- MO - numerosi nuclei (pina la 50);
- citoplasma acidofila
- ME: prezinta 4 zone: marginea convoluta (plisata) , zona clara, zona veziculara,
zona bazală
- Rol : resorbţia ţesutului osos . Activitatea de resorbţie e reglată de 2 hormoni:
PTH, calcitonina

Matricea osoasă : substanţa fundamentală (SF) + fibre

Formata din :
● componenta anorganică (65%)
● componenta organică (35%)
º Componenta anorganică:
- Ca, P, dar si bicarbonati, citrati, Mg, K, Na;
- Ca si P formează cristale de hidroxiapatită ce se dispun de-a lungul fibrelor de colagen
º Componenta organică : fibre + SF
● Fibrele - 95% din componenta organică
- colagen tip I, grupate sub forma de fascicule
● SF : GAG (condroitin sulfat si keratan sulfat);

24
 Glicoproteine : osteocalcina, osteopontina, sialoproteina osoasa;

Lamela osoasă
- unitatea morfologică a tesutului osos;
- este constituită din matrice osoasa şi osteocite situate in osteoplaste legate intre ele
prin sistem canalicular;

Clasificarea ţesuturilor osoase:

A. Ţesutul osos spongios
- Localizare: - epifizele oaselor lungi; diploea oaselor late, scurte.
- Macroscopic: aspect buretos, spongios
- Structural : trabecule osoase care delimitează cavităţi (areole)
º Areolele conţin măduva rosie hematoformatoare (cu timpul in unele oase →
maduvă galbenă);
º Trabeculele osoase :
- orientate în direcţii diferite
- sunt alcătuite din lamele osoase suprapuse cu aranjament neregulat
- la periferia trabeculelor se dispun osteoblastele;
Tesutul osos spongios – complex medulo-osos
B. Ţesutul osos compact
- Localizare - diafiza oaselor lungi , tăblia oaselor scurte şi late
- Predomină componenta osoasă
- Are o arhitectură cilindric-lamelară
- Structural : lamelele osoase dispuse concentric, in jurul unor spatii conjunctivo-
vasculare = canalele Havers;
Sistemul haversian (osteonul)
- unitatea morfo-funcţională a osului compact;
- canal Havers + sistemul lamelar care îl înconjoară
Sisteme interhaversiene
- între osteoane
- lamele osoase cu traiect arcuat, necentrate de un canal Havers

Periostul prezintă 2 zone

- Zona externă: fibro-vasculara
- Zona internă, celulară, fertilă
Endostul Localizare : - tapetează canalul medular, areolele osului spongios
Structural : ţ. conj. fibrilar, sărac în celule
Rol important în viaţa embrionară ( activ. osteogenetică)

Osificarea = procesul biologic prin care se formează ţesut osos

Osteogeneza = totalitatea proceselor de dezvoltare a osului ca organ

Osificarea endoconjunctivă - se desfăsoară in membrana ţesutului mezenchimal;

- formează: oasele capului (frontal, parietalele, părţi din occipital şi temporale, maxilarul
superior si mandibula), corpul claviculei

Osificarea endocondrală (endocartilaginoasă)

- constă în formarea de ţesut osos pe seama unui model cartilaginos;
- se formează: majoritatea oaselor scheletului (oasele lungi, vertebrele, coastele,
sternul, oasele bazei neurocraniului);

25
 Fazele osificării endocondrale
1. Zona cartilajului de rezervă
2. Zona cartilajului hiperplazic seriat
3. Zona cartilajului hipertrofic şi calcificat
4. Zona de eroziune
5. Zona de osteoid
6. Zona de ţesut osos

Creşterea oaselor
- in lungime : se realizeaza pe seama cartilajului de crestere (epifizar) prin osificare
endocondrala (până la 18 ani)
- in grosime : prin apozitie pe seama stratului intern fertil al periostului

• Obiective educationale:

Esenţial: Cunoaşterea caracterelor generale ale ţesuturilor osoase, a tipurilor de ţesuturi

osoase precum şi a procesului de osificare.
Împortant : Recunoaşterea preparatelor histologice de:
- Ţesutul osos compact
- Ţesutul osos spongios
- Osificarea endocondrală (recunoasterea pe preparate a fazelor osificării
endocondrale)
Util: Asocierea structurii histologice a ţesuturilor osoase cu funcţia lor.
Facultativ: Cunoaşterea procesului de osificare endoconjunctivă.

• Întrebări şi teme recapitulative:

1. Enumeraţi caracterele generale ale ţesutului osos

2. Osteoblastele: aspect la MO şi ME
3. Descrieţi aspectul la ME al osteoclastelor
4. Definiţi lamela osoasă
5. Stabiliţi caracterul adevărat sau fals al următoarelor afirmaţii:
În ţesutul osos spongios predomină componenta osoasă în detrimentul cele medulare
A F
Areolele osului spongios conţin măduvă roşie hematogenă
A F
Osteoblastele sunt situate în osteoplaste
A F
În osul compact există o arhitectură cilindric lamelară
A F
Sistemul haversian reprezintă unitatea morfologică a osului spongios

26
 CURSUL VI

ŢESUTURILE MUSCULARE

• Tabla de materii:
Caractere generale ale ţesuturilor musculare
Clasificarea ţesuturilor musculare
Ţesutul muscular striat scheletal
Ţesutul muscular striat cardiac
Ţesutul muscular neted.

Caractere generale ale ţesuturilor musculare

1. Reprezintă ţesuturi adaptate funcţiei de contractilitate şi conductibilitate. Adaptarea

este demonstrată prin forma celulelor, care este alungită (justificând denumirea de fibră
musculară) şi prin apariţia în citoplasmă a structurilor specifice, numite miofibrile.
2. În fibrele musculare, membrana celulară este numită sarcolemă, iar citoplasma,
sarcoplasmă.
3. Ţesuturile musculare sunt bogat inervate. Capacitatea de a da un răspuns specific-
contracţia, la un stimul nervos- excitaţia, se datorează unui tip particular de sinapsă, numită placă
motorie sau joncţiune neuro- musculară.
4. Ţesuturile musculare reprezintă principalul rezervor de aminoacizi din organism, fiind
sediul unor procese metabolice importante.

Clasificarea ţesuturilor musculare

1. Ţesuturi musculare striate

- muşchi striaţi scheletali, ataşaţi oaselor, responsabili de mişcarea scheletului;
- muşchi striaţi viscerali, identici cu cei scheletali, localizaţi la nivelul limbii,
faringelui, treimea superioară a esofagului.
- muşchiul striat cardiac.
2. Ţesut muscular neted

Ţesutul muscular striat scheletal

Este un ţesut cu origine mezodermo- mezenchimală. Unitatea morfofuncţională este fibra

musculară striată scheletală.
Structura histologică a fibrei musculare striate scheletale
Fibra musculară striată scheletală prezintă membrană celulară( sarcolemă), citoplasmă(
sarcoplasmă) şi nuclei.

27
 Sarcolema – microscopia electronică evidenţiază o ultrastructură coplexă, formată din:
- sarcolema propriu-zisă
- membrana bazală
Sarcoplasma, eozinofilă în coloraţia de rutină( HE), conţine:
- proteine necontractile- miogen, mioglobină.
- nucleii, în număr de câteva sute, sunt eucromi, dispuşi periferic, subsarcolemal. Au
aspect alungit, cu axul lung paralel cu axul lung al fibrei.
- organite comune- mitocondrii( dispuse perinuclear), lizozomi, Ap. Golgi, reticul
endoplasmic modificat, numit reticul sarcoplasmic şi incluziuni de glicogen, lipide şi
granule cu pigment de uzură.
- „ organite specifice”- miofibrile.
Miofibrilele formează aparatul contractil. Se dispun în zona centrală a sarcoplasmei, sub
forma unor fascicule paralele. Miofibrilele sunt formate dintr- o alternanţă regulată de discuri
clare şi discuri întunecate. Zona de trecere între discul clar şi cel intunecat se numeşte joncţiune
I-A. Discurile clare şi întunecate se dispun la acelaşi nivel în toate miofibrilele unei fibre, dând
un aspect striat caracteristic. Fiecare disc clar este împărţit în două jumătăţi egale prin membrana
Z. Fiecare disc întunecat este împărţit în două jumătăţi egale prin zona H, în centrul căreia se
găseşte linia M. Unitatea morfofuncţională a fibrei musculare striate scheletale în microscopie
optică este sarcomerul. Acesta reprezintă segmentul dintr- o miofibrilă, cuprins între două
membrane Z succesive. Conţine un disc întunecat şi două jumătăţi de disc clar
Microscopia electronică descrie miofibrilele formate din miofilamente. Există două tipuri
de miofilamente:
- miofilamente subţiri( de actină). Miofilametele subţiri se inseră pe discul Z, ocupă
discul clar şi pătrund în discul întunecat până la limita zonei H.
- miofilamente groase( de miozină). Se dispun corespunzător discului întunecat.
Miofibrilele conţin:
- proteine contractile fundamentale: actina şi miozina
- proteine contractile reglatoare: troponina şi tropomiozina
- proteine cu rol structural
o titina- proteină elastică, asigură legătura între filamentele groase şi discul Z;
o α actinina- proteină care asigură fixarea filamentelor subţiri la discul Z;
o miomezina- asigură menţinerea filamentelor groase în poziţie;
o proteina C- se presupune că este o proteină de legătură pentru miomezină.
o nebulina- proteină ataşată discului Z, dispusă paralel cu filamentele subţiri.
o tropomodulina- proteină legată de porţiunea liberă a filamentelor subţiri.
o desmina- asigură legarea membranelor Z din miofibrile învecinate, precum şi
legarea discurilor Z periferice de sarcolemă.
Discul Z este o matrice în care se distinge o linie în zig- zag. Reprezină un element
citoscheletal.
Linia M menţine filamentele groase în poziţie corectă. Linia M este formată din filamente
orientate transversal. Aceste filamente conţin miomezină.
Sistemele tubulare
Reticulul sarcoplasmic reprezintă o modificare adaptativă a reticulului endoplasmic, fiind
format din canalicule dispuse paralel cu miofibrilele, pe care le înconjoară.
Sistemul transversal este reprezentat de invaginaţii ale sarcolemei, situate la nivelul
joncţiunilor I-A. Î
La nivelul joncţiunilor I-A se formează structuri numite triade, formate din două cisterne
terminale şi o invaginaţie a sarcolemei.
Muşchiul ca organ
Este format dintr-o componentă musculară şi o componentă conjunctivă( Fig. 10).

28
 Ţesutul conjunctiv, predominent fibrilar, care înveleşte muşchiul la periferie se numeşte
epimisium. Din epimisium se desprind septe conjunctive, cu vase sanguine şi terminaţii
nervoase, care înconjoară fasciculele de fibre musculare, formând structura numită perimisium.
În jurul fiecărei fibre musculare se găseşte o reţea de fibre de reticulină, capilare şi fine terminaţii
nervoase, care constituie endomisiumul.

Ţesutul muscular striat cardiac

Ţesutul muscular cardiac şi componenta conjunctivo-vasculară din endomisium formează

peretele contractil al inimii.
Unitatea morfo-funcţională a ţesutului muscular striat cardiac este fibra musculară striată
cardiacă. Aceasta are formă cilindrică, cu capetele ramificate, prin intermediul cărora fibrele vin
în contact.
Structura histologică a fibrei musculare striate
Fibrele musculare striate cardiace sunt formate din sarcolemă, sarcoplasmă şi nucleu.
- Sarcolema prezintă structură similară fibrei musculare striate scheletale. La
extremităţile fibrelor, sarcolema formează benzi groase, omogene, numite discuri
intecalare. Discurile intercalare sunt asocieri de joncţiuni intercelulare.
- Sarcoplasma conţine: organite citoplasmatice comune: mitocondrii, Ap. Golgi, reticul
endoplasmic modificat sub forma reticulului sarcoplasmic. În fibrele cardiace există
structuri numite diade, formate dintr-o cisternă terminală şi un sistem transversal.
Organitele comune se dispun în jurul nucleului într-o zonă numită fusul sarcoplasmic
axial. Există incluziuni citoplasmatice de glicogen şi lipide..În sarcoplasmă se
întâlnesc şi miofibrile. Miofibrilele se dispun sub formă de fascicule longitudinale,
adesea fiind ramificate şi anastomozate. Sunt formate din sarcomere. Microscopia
electronică descrie miofibrilele formate din miofilamente de actină şi miozină.
Contracţia musculară se desfăşoară similar cu contracţia fibrei musculare striate
scheletale.
- Nucleul este alungit, cu capete rotunjite, eucrom
O particularitate a miocitelor atriale o constituie prezenţa unor granule situate în
sarcoplasma perinucleară. Aceste granule conţin doi hormoni polipeptidici: factorul natriuretic
atrial( FNA) şi factorul natriuretic cerebral( FNC).
Ţesutul nodal sau sistemul excitoconductor
Reprezintă un ţesut miocardic de tip embrionar, care asigură contracţia autonomă şi
ritmică a inimii. Realizează legătura anatomică şi funcţională între atrii şi ventricule. Este format
din fibre musculare numite şi celule conducătoare cardiace sau fibre Purkinje. Citoplasma
acestor fibre conţine cantităţi mari de glicogen, care ocupă porţiunea centrală a sarcoplasmei.
Miofibrilele sunt situate periferic. Aceste celule sunt grupate în noduli, reţele sau fascicule(
nodulii sino-atrial şi atrio-ventricular, fasciculul Hiss, reţeaua Purkinje).
Inervaţia ţesutului muscular cardiac este realizată de sistemul nervos vegetativ( simpatic
şi parasimpatic) care asigură ritmicitatea contracţiei miocardice.simpaticul determină accelerarea
ritmului contracţiei, iar parasimpaticul are actiune antagonistă.

Ţesutul muscular neted

Unitatea morfofuncţională este fibra musculară netedă.

Fibrele musculare netede au aspect fusiform, lungimea de 16-20 µ şi diametrul de 3-8 µ.
Aceste dimensiuni cresc semnificativ în uterul gravid: 20-35 µ diametrul şi 500 µ lungimea.
Localizarea fibrelor musculare netede:

29
 - izolate, în ţesutul conjunctiv al unor organe( prostată, splină, ţesutul conjunctiv al
orbitei);
- formează muşchi individualizaţi: muşchiul erector al firului de păr, muşchii
constrictor şi dilatator pupilar;
- În pereţii organelor cavitare sunt grupate în fascicule, care formează straturi: În
pereţii vaselor sanguine, fasciculele au orientare circulară, iar în pereţii organelor
tubului digestiv, fasciculele au dispunere longitudinală, circulară sau oblică.
Structura histologică a fibrei musculare netede
Fibrele musculare netede sunt formate din:
- Sarcolemă, care prezintă structură similară fibrei musculare striate scheletale, cu
menţiunea că sistemul transversal lipseşte, existând trei zone de specializare morfo-
funcţională, vizibile în microscopie electronică:
o Caveolele: reprezintă microinvaginaţii ale sarcolemei, care cresc considerabil
suprafaţa fibrei. Sunt implicate în homeostazia intracelulară a calciului şi
sechestrarea ionilor de calciu, fiind echivalentele tubilor T din fibrele
musculare striate.
o Ariile dense: reprezintă zone de material electrono-opac, ataşate pe versantul
intern al sarcolemei, constituind locusuri de ataşare pentru filamentele subţiri
de actină. Sunt mai numeroase la capetele fibrelor.
o Joncţiunile intercelulare sunt comunicante şi intermediare.
§ Joncţiunile comunicante apar în regiunile unde fibrele sunt foarte
apropiate( distanţa între ele este de 2nm). Sunt locusuri de rezistenţă
electrică minimă, asigurând trecerea rapidă a impulsului. Asigură şi
comunicarea ionică între celule.
§ Joncţiunile intermediare sunt joncţiuni de tip adherens, cu rol de
solidarizare intercelulară.
- Sarcoplasma conţine:
o organite citoplasmatice comune
o incluziuni citoplasmatice de glicogen şi lipide
o nucleul, alungit, cu capete rotunjite, eucrom. În fibra musculară contractată
o nucleul are aspect spiralat
o filamente de actină,
o filamente de miozină,
o filamente intermediare
o corpi denşi
Caracteristicile contracţiei în fibrele musculare netede
1. Contracţia este lentă şi prelungită.
2. Contracţia este ritmică, asigurând deplasarea conţinutului în organele cavitare.
3. Contracţia este autonomă, sistemul nervos vegetativ având rol de modelare a
contracţiei şi nu de iniţiere a acesteia.
4. Forţa de contracţie este mai redusă.
5. Viteza de contracţie este mai redusă.
6. Datorită absenţei discurilor Z, fibrele netede se pot scurta cu mai mult de 50% din
lungimea iniţială.
7. Muşchiul neted sintetizează colagen tip III şi IV, laminină, elastină, proteoglicani.
Fibrele musculare netede din peretele arteriolei aferente glomerulare renale secretă
renina.

30
• Obiective educaţionale:

Esenţial: Cunoaşterea caracterelor generale şi a clasificării ţesuturilor musculare.

Descrierea tipurilor de ţesuturi musculare.
Important: Cunoaşterea particularităţilor de structură în ţesutl muscular cardiac.
Util: Asocierea structurii ţesuturilor cu funcţia acestora. Prezentarea unor corelaţii
clinice.
Facultativ: Cunoaşterea aspectelor celulelor Purkinje.

• Întrebări şi teme recapitulative:

1. Definiţi sarcomerul.
2. Descrieţi 4 proteine cu rol structural.
3. Descrieţi discurile intercalare.
4. Precizaţi localizarea şi modul de organizare al fibrelor musculare netede.
Stabiliţi caracterul adevărat sau fals pentru următoarele afirmaţii:
1. Discurile întunecate din miofibrile conţin filamente de actină.
2. Discurile intercalare aparţin sarcoplasmei fibrelor musculare striate cardiace.
3. În fibra musculară netedă contracţia este lentă şi prelungită.
4. Filamentele groase conţin miozina.
5. Tropomina este o proteină cu rol structural.

31
 CURSUL VII

SISTEMUL CARDIO – VASCULAR

• Tabla de materii:
Definiţie. generalităţi
Originea embrionară
Clasificare
Structura histologică de bază
Vascularizaţia peretelui vascular
Inervaţia peretelui vascular
A. Sistemul vascular sanguin
1. Inima
2.Sistemul arterial
Arterele elastice
Arterele musculare
Artere de tranziţie
Arteriolele
Capilarele
Clasificare: capilarele continue
capilarele perforate sau fenestrate
capilarele sinusoide sau discontinue
Venele
B.Sistemul vascular limfatic
Corelatii clinice

I. Definiţie. Generalităţi
Sistemul cardio – vascular este un ansamblu de organe care asigură irigaţia întregului organism şi
permite mişcarea continuă a tuturor fluidelor din corp.
Fluidele corporale sunt reprezentate de : plasmă – 3.5 l, limfă – 3l, lichid interstiţial – 9.5 l, lichid
intercelular – 40% din greutatea corpului; aceste cifre sunt aproximative şi variază în funcţie de sex şi
vârstă.
II. Originea embrionară
Toţi constituenţii sistemului cardio – vascular sunt de origine mezodermică.
III. Clasificare
Sistemul circulator cuprinde doi constituenţi funcţionali:
- Sistemul vascular sanguin sau aparatul cardio – vascular
- Sistemul vascular limfatic sau aparatul limfatic
1. Sistemul vascular sanguin sau aparatul cardio – vascular
Este alcătuit din :
- Inimă – propulsează sângele în arterele cu diametru descrescător;
- Capilare – dispuse într-o vastă reţea;
- Vene de calibru descrescător – readuc sângele la inimă.
În cadrul acestui sistem se descrie o circulaţie pulmonară şi o circulaţie sistemică.
2. Sistemul vascular limfatic sau aparatul limfatic
Cuprinde un ansamblu de capilare şi vase limfatice care drenează limfa şi o deversează în
circulaţia venoasă.
IV. Structura histologică de bază
Întregul sistem circulator are o structură de bază comună, compusă din trei tunici concentrice:
- Intima

32
 - Media
- Adventiţia
Intima: este tunica internă formată din endoteliu (strat de celule pavimentoase aşezat pe o
membrană bazală) şi un ţesut conjunctiv.
Endoteliul reprezintă constituentul esenţial şi permanent al intimei. El tapetează suprafaţa internă
a întregului sistem circulator şi se interpune ca o membrană semipermeabilă între sânge şi lichidul
interstiţial. Celulele endoteliale sunt foarte aplatizate şi alungite în axul vasului.
Stratul subendotelial constă dintr-un ţesut conjunctiv lax în care fibrele elastice se orientează în
sens longitudinal. În acest strat se găsesc de asemenea, câteva fibroblaste şi celule musculare netede.
Limitanta elastică internă este alcătuită din fibre elastice longitudinale care formează o reţea
asemeni unui tub perforat) prin care se realizează comunicări şi schimburi între intimă şi medie.
Media: este reprezentată de o cantitate variabilă de ţesut muscular neted şi fibre conjunctive, cu
orientare circulară şi helicoidală.
Adventiţia: este un ţesut conjunctiv care conţine nervii vasomotori (inervează musculatura
netedă) şi vasele de irigaţie (vasa vasorum).
A. Sistemul vascular sanguin
1. Inima
Este organul central al sistemului circulator. Este un organ motor, propulsor, distribuitor şi
colector al sângelui.
Este constituit din trei tunici :
- endocard
- miocard
- epicard
Endocardul
Este tunica care delimitează cavităţile inimii. Este compusă dintr-un endoteliu continuu, aşezat pe
o membrană bazală.
Ţesutul conjunctiv subendotelial este dens şi conţine numeroase fibre şi lame elastice care vor
constitui scheletul cardiac. Conţine de asemenea şi fibre colagene şi câteva fibre musculare netede.
Ţesutul conjunctiv subendocardic este mai lax; el se continuă cu ţesutul conjunctiv al
miocardului. Conţine fibre de colagen, fibrele lui Purkinje şi mici vase de sânge.
Valvele cardiace sunt pliuri ale endocardului, deformabile dar inextensibile. Ele sunt menţinute şi
îngroşate prin extensii ale inelelor fibroase.
Miocardul
Este o tunică mijlocie foarte groasă, constituită din ţesut muscular cardiac. Între fasciculele
musculare există numeroase elemente conjunctive şi vasculare. Acest ţesut muscular formează în atrii o
reţea, fiind susţinut de către numeroase fibre de colagen şi elastice. Miocardul atriilor este complet separat
de cel al ventriculelor prin inele fibroase.
În ventriculi, miocardul este alcătuit din numeroase straturi cu dispoziţie helicoidală, pe care se
inseră aproape toate inelele fibroase. Fibrele elastice sunt mult mai rare decât în atrii.
Celulele cardionectoare de la acest nivel constituie ţesutul nervos de conducere sau ţesutul nodal.
De regulă ele formează fascicule (când sunt separate de ţesutul muscular printr-o teacă conjunctivă), dar
pot fi întâlnite şi izolat (când se găsesc în continuitate cu celulele musculare).
Epicardul
Este un ţesut conjunctiv fibro-elastic şi adipos. Este vascularizat de către vasele coronare şi
inervat de către plexuri nervoase vegetative. Epicardul este limitat la exterior de către mezoteliu (strat
unic de celule aplatizate) care lasă să se filtreze un lichid seros. Acest lichid lubrefiază şi facilitează
mişcările epicardului pe faţa parietală a pericardului.
Scheletul inimii este un dispozitiv constituit din patru inele fibroase care întăresc orificiile atrio-
ventriculare, aortic şi pulmonar.
Vascularizaţia
Densitatea capilară a inimii este mai mare decât cea a muşchiului scheletic.
Fluxul sanguin coronar este de 225 ml/min., aproximativ 5 % din fluxul sanguin cardiac.
Fluxul sanguin coronar este maxim în timpul diastolei, în opoziţie cu fluxul sanguin din toate
celelalte paturi capilare. Structura capilarelor inimii este similară celei din capilarele muşchiului scheletic.

33
 Circulaţia limfatică începe în jurul celulelor miocardice cele mai apropiate de endocard şi
drenează limfa spre epicard.
Inervaţia
Este reprezentată de sistemul nervos simpatic şi parasimpatic. Este constituită din fibre
mielinizate şi nemielinizate care formează plexuri şi ganglioni în masa miocardică.
2. Sistemul arterial
Arterele sunt vase care conduc sângele către organe. Structura peretelui lor depinde parţial de
presiunea exercitată de fluxul sanguin în momentul sistolei ventriculare. Această presiune diminuă pe
măsură ce arterele sunt mai îndepărtate de inimă.
Sistemul arterial cuprinde trei tipuri de vase principale :
- Artere elastice
- Artere musculare
- Arteriole
Arterele elastice
Acest tip de artere se întâlnesc la nivelul: aortei, arterelor subclavii, carotidelor, arterelor
pulmonare, arterelor iliace.
Sunt vase mari al căror perete este relativ subţire. Peretele arterial este format din trei tunici:
intima - 10%, media - 80% şi adventiţia - 10%.
Intima este la rândul său alcătuită din endoteliu, strat subendotelial şi limitanta elastică internă.
Endoteliul este un epiteliu simplu pavimentos; celulele au axul lung orientat paralel cu lungimea vasului
şi sunt conectate prin joncţiuni ocluzive; conţin granule Weibel-Palade alcătuite dintr-o glicoproteină,
factorul von Willenbrand (acesta facilitează coagularea trombocitelor în timpul formării cheagului;
absenţa sa determină hemoragii excesive în zonele traumatizate). Stratul subendotelial este format din
ţesut conjunctiv cu rare fibre musculare netede. Limitanta elastică internă este compusă din 3-4 lame
elastice fenestrate şi este greu vizibilă.
Media este formată în principal din 40-70 lame elastice, concentrice şi fenestrate. Între aceste
lame se găseşte un ţesut conjunctiv de legătură care le solidarizează şi câteva fibre musculare netede.
Există şi o limitantă elastică externă, slab vizibilă.
Adventiţia este compusă din ţesut conjunctiv lax, care conţine macrofage, mastocite, numeroase
adipocite. Acest ţesut conjunctiv conţine vasa vasorum, limfaticele şi fibrele orto- şi parasimpatice.
Arterele musculare
În arterele musculare, peretele reprezintă un sfert din diametrul total, cele trei tunici aflându-se
într-o proporţie aproximativă de 5-10% intima, 50% media şi 40-45% adventiţia.
Intima are aceeaşi structură ca şi la artera elastică, dar stratul subendotelial este mai gros, iar
limitanta elastică internă este foarte bine conturată, ca o linie ondulată refringentă, formată din mai multe
lame elastice fenestrate (se consideră un element de diagnostic).
Media este formată în principal din celule musculare netede dispuse, după importanţa arterei, în
10 până la 40 de straturi concentrice. Între fibre există un ţesut conjunctiv de legătură, alcătuit din fibre de
reticulină, elastice şi substanţă fundamentală. Limitanta elastică externă este reprezentată printr-o reţea
elastică tridimensională, greu vizibilă.
Adventiţia are o structură comună cu cea din arterele elastice.
Diametrul acestor artere diminuă progresiv.
Arteriolele
Arteriolele au un diametru de 300 până la 30 microni şi aparţin deci domeniului microscopiei
electronice. Arteriolele, capilarele şi venulele de acelaşi calibru constituie microvascularizaţia.
Media arteriolelor nu cuprinde decât unul, două straturi de celule musculare netede. Cele mai
groase arteriole prezintă încă o limitantă elastică internă, subţire şi fenestrată.
La limita arteriole – capilare, lumenul vascular se restrânge în formă de con şi celulele musculare
ale mediei constitue un sfincter care funcţionează atât ca mecanism de deschidere, cât şi de închidere
capilară.
3. Capilarele
Capilarele sanguine au o importanţă considerabilă. Cea mai mare parte dintre ele au un esenţial
rol nutritiv. Datorită permeabilităţii peretelui lor, capilarele asigură ţesuturilor substanţele necesare
activităţii acestora şi îndepărtează deşeurile ca şi produsele de metabolism.

34
 Lumenul capilar este foarte îngust; adesea este mai mic decât diametrul unei globule roşii (7
microni).
Peretele capilarelor este constituit din endoteliu, o membrană bazală şi câteva pericite (celule
tinere, stelate, cu prelungiri primare, dispuse paralel cu axul lung al capilarului şi prelungiri secundare ce
înconjură vasul şi formează joncţiuni cu celulele endoteliale; au rol contractil, reglând fluxul sanguin din
capilare).
Nu prezintă tunica medie.
Adventiţia, un ţesut conjunctiv lax, este extrem de redusă. În capilarele sistemului nervos central
nu există adventiţie: picioruşele astrocitelor sunt aplicate direct pe membrana bazală.
În microscopia electronică, se disting trei tipuri de capilare: 1) capilare adevărate sau continue, 2)
capilare perforate sau fenestrate şi 3) capilare sinusoide sau discontinue.
Capilarele adevărate sau continue
Acest tip de capilare este cel mai frecvent. Sunt capilare care se găsesc în ţesuturile musculare, în
toate ţesuturile conjunctive, în sistemul nervos central, în ţesutul pulmonar, etc.
În acest tip de capilar atât endoteliul cât şi membrana bazală sunt continue. Celulele endoteliale
sunt aplatizate, unite prin joncţiuni şi identice celor din artere. Ele sunt aşezate pe o membrană bazală
continuă.
Capilarele perforate sau fenestrate
Se găsesc în organele cu funcţii specializate, cum sunt: glandele endocrine, glomerulii renali,
vilozităţile intestinale.
În acest tip de capilar endoteliul este perforat, în timp ce membrana bazală este continuă. Astfel în
M.E. se observă citoplasma celulelor endoteliale, perforată în mai multe locuri. Membrana bazală este
continuă.
Capilarele sinusoide sau discontinue
Sunt formaţiuni cavitare neregulate (din latinescul sinus sau cavitate). În acest tip de capilar atât
endoteliul cât şi membrana bazală sunt perforate. Astfel în M.E. capilarele sinusoide sunt delimitate de un
strat unic de celule aplatizate, care nu se unesc prin joncţiuni, susţinute de o reţea de fibre de reticulină.
Membrana bazală este discontinuă, uneori total absentă.
Acest tip de capilare constituie patul capilar al organelor limfoide, al măduvei osoase, al hipofizei
anterioare şi al ficatului. În ficat, celulele endoteliale sunt mai fenestrate.
4. Venele
În acest sistem se disting: 1) venule şi 2) vene musculare (mici, mijlocii, mari).
Venulele
Ele drenează capilarele şi diferă de acestea doar printr-un diametru mai mare, de ordinul a 100 de
microni.
Venele mici, mijlocii şi mari
Au o structură conformă cu structura de bază (respectiv cele trei tunici: intima - 5%, media - 15%
şi adventiţia - 80%), dar se diferenţiază de artere prin următoarele caracteristici:
- peretele venos este mai îngust decât peretele arterial, pentru un acelaşi diametru;
- intima este alcătuită numai din endoteliu;
- media, subţire, este formată din fibre colagene şi rare fibre musculare, cu dispoziţie
longitudinală, iar limitanta elastică externă lipseşte (cu excepţia venelor pulmonare care au un perete
muscular atât de important, încât este dificil de a le distinge de arterele pulmonare după colorarea cu HE);
- adventiţia conţine numeroase vase limfatice, ceea ce explică faptul că anumite cancere
invadează pereţii venoşi şi foarte puţin pereţii arteriali;
- o venă golită de sânge se colabează, deci tonusul pereţilor venoşi este foarte slab.
Calibrul venelor este mai mare decât cel al arterelor corespondente; 70 % din volumul sanguin
este conţinut în reţeaua venoasă. Fluxul sanguin venos este datorat unui mecanism pasiv, prin presiunea
negativă din atriul drept indusă de fiecare inspiraţie. Pentru a împiedica sângele să reflueze în timpul
expiraţiei, venele sunt prevăzute cu valve, 2 pliuri semiluinare ale endoteliului pe un ax conjunctiv fibro-
elastic. Contracţiile muşchiului scheletal ajută de asemeni la reîntoarcerea venoasă.
Nutriţia pereţilor vasculari

35
 La nivelul arterelor, intima şi partea internă a mediei sunt hrănite prin difuziune din sângele
circulant. Adventiţia şi partea externă a mediei arterelor mari sunt hrănite de vasa vasorum (vasa vasorum
derivă din micile artere vecine şi din micile artere colaterale ale arterei respective).
Peretele capilarelor este traversat de schimburi continue între sângele circulant şi lichidul
interstiţial, găsindu-se astfel la nivelul propriei surse.
Pereţii venoşi sunt hrăniţi în principal de către vasa vasorum, mai importante decât cele din artere,
ceea ce compensează aportul neglijabil de oxigen din sângele circulant venos.
Reţele capilare
O reţea capilară adevărată este formată din plexul de capilare interpus între arteră şi venă.
Se găseşte în toate ţesuturile, cu excepţia: epiteliilor, cartilajului, corneei, cristalinului şi părţii
mijlocii a mediei arterelor mari, hrănită prin difuziune.
B. Sistemul vascular limfatic
Sistemul vascular limfatic este alcătuit din vase limfatice, care drenează limfa din spaţiile tisulare
interstiţiale, în sistemul vascular sanguin.
Este constituit din capilare limfatice, care se deversează în canalele colectoare limfatice; ulterior
acestea se grupează în trunchiuri mari (canalul toracic la stânga şi canalul limfatic la dreapta); de aici
limfa definitivă este deversată în circulaţia sanguină la nivelul venelor subclavii.
Histologic, capilarele limfatice sunt asemănătoare capilarelor continue. Totuşi, membrana lor
bazală este incompletă, iar celulele endoteliale sunt distanţate în anumite zone, fără a avea însă fenestre;
peretele limfatic este mai subţire şi nu conţine pericite.
Vasele colectoare şi trunchiurile mari sunt de asemenea similare venelor de acelaşi calibru, deşi
numărul valvelor creşte.
Rolul vaselor limfatice este de-a drena fluidul interstiţial, reîntorcându-l de la periferie la inimă
(circulaţie într-un singur sens). Acest fluid se numeşte limfă. Limfa nu conţine eritrocite, ci numeroase
limfocite, furnizate de către ganglionii limfatici situaţi de-a lungul întregului sistem vascular limfatic.
Corela ții clinice
1.Boala reumatismală cardiacă reprezintă o sechelă a reumatismului articular acut (după
infecţii streptococice), manifestându-se prin fibrozarea cicatrizantă a valvelor, cu reducerea
elasticităţii lor. Apare astfel o deficienţă funcţională, exprimată prin insuficienţă sau stenoză.
Aceste afecţiuni se manifestă mai ales la valvele mitrală şi aortică. 2.Tetralogia Fallot
reprezintă o malformaţie congenitală care cuprinde defecte ale septului interventricular,
hipertrofia ventriculului drept (prin îngustarea arterei pulmonare sau a valvei sale) şi
transpoziţia aortei ;3. Boala ischemică cardiacă sau coronariană afectează cu precădere
vârstnicii; este legată de ateroscleroza vaselor coronare din miocard, la nivelul cărora
depozitele de plăci ateromatoase reduc lumenul coronar. Conduce la angină pectorală, infarct
miocardic sau moartea subită cardiacă;4.Insuficienţa cardiacă se referă la imposibilitatea golirii
complete a sângelui din atrii sau ventricule. Se datorează fie afectării capacităţii de contracţie a
inimii, fie blocajului fluxului sanguin, printr-o modificare patologică valvulară. Acumularea
progresivă de sânge determină distensia cavităţilor cardiace incriminate şi creşterea locală a
presiunii; are loc o hipertrofie compensatorie a muşchiului cardiac. Când ventriculul stâng este
afectat, devine incapabil să accepte întreaga cantitate de sânge din atriul stâng în timpul
diastolei şi ca urmare atriul stâng se va goli la rândul său incomplet, cu refluarea sângelui în
venele şi ulterior capilarele pulmonare; acestea, datorită stazei, se destind iar presiunea
intraluminală creşte. Insuficienţa inimii drepte rezultă de obicei din cea a inimii stângi şi poartă
numele de insuficienţă cardiacă congestivă;5.Pericarditele reprezintă infecţii ale cavităţii
pericardice. Induc deficienţe funcţionale cardiace în urma obliterării cavităţii prin aderenţe între
cele două straturi. Iniţial se produce o pericardită seroasă care devine sero-fibrinoasă şi ulterior
fibrinoasă. Datorită extensiei, sunt stimulate terminaţiile nervoase senzoriale, cu apariţia
durerii. Clinic, la ascultaţia cordului, se înregistrează apariţia frecăturii pericardice;6.
Modificările de uzură ale peretele arterial apar precoc e(30-35 ani). Factorii esenţiali în acest
proces sunt: 1) starea de continuă tensiune, arterele fiind structuri care nu se relaxează
niciodată; 2) vascularizaţia, deci nutriţia lor deficitară (cea mai mare parte a peretelui arterial,

36
 cu excepţia adventiţiei şi mediei adiacente este lipsit de capilare, ceea ce determină consecutiv
alteraţii celulare şi ulterior fibrilare); 3) reactivitatea redusă a peretelui vascular (procesele de
reparaţie decurg defectuos, cu înlocuirea ţesuturilor funcţionale cu ţesut conjunctiv). Termenul
de arterioscleroză desemnează leziunile generalizate legate de senescenţă, care conduc la o
durificare a mediei, prin depunere de calciu. Termenul de ateroscleroză desemnează leziunile
localizate (ateroame - plăci alb-gălbui), apărute în intima arterelor mari prin 3 procese:
proliferarea celulelor musculare netede, hiperproducţie de colagen, elastină şi proteoglicani şi
acumularea de lipide extra şi intracelulare. 7. Anevrismele reprezintă balonizări locale ale
arterelor datorită slăbirii peretelui acestora sau înlocuirii fibrelor elastice cu cele de colagen,
odată cu înaintarea în vârstă; ele pot fi asociate aterosclerozei, sau pot apare în sifilis sau în boli
ale ţesutului conjunctiv (sindrom Marfan, Ehlers-Danlos).;8.Varicele sunt dilatări venoase care
apar în special la nivelul venelor membrelor inferioare ca urmare a pierderii tonicităţii
musculare, a proceselor degenerative şi lipsei de funcţionare a valvelor.

• Obiective educationale:

Esential: Structura histologică de bază a sistemului vascular sanguin şi limfatic

Important: Clasificare
Util: Nutriţia pereţilor vasculari, corelaţii clinice
Facultativ: Generalităţi, origine embrionară, aspecte M.E.

• Intrebari si teme recapitulative:

1.In M.O. , in coloratia cu H-E, arterele prezintă :

a. un lumen neregulat
b. media groasa, formand jumatate din perete
c. media mai groasa ca si adventitia
d. limitanta elastica externa considerata ca si element de diagnostic
e. media formata din muschi striat

2.In M.O. , in coloratia cu H-E, venele prezintă :

a. un lumen neregulat
b. intima formeaza 5% din perete
c. media fibromusculară
d. vasa vasorum de la nivelul adventitiei mai putin numeroase ca in artere
e. adventitia formeaza 80% din perete

3. In M.O. , in coloratia cu H-E, artera musculara prezintă:

a. un lumen neted
b. intima care formează 20% din perete
c. elementul de diagnostic este limitanta elastica internă
d. poate prezenta o limitantă elastica externă
e. adventitia nu contine vasa vasorum

3. Faceti un diagnostic diferential intre artere si vene

37
 CURSUL VIII

SISTEMUL TISULAR HEMOIMUN (S.T.H.I.)

• Tabla de materii:
Consideraţii generale
Hematopoeza
Hematopoeza prenatală
Hematopoeza postnatală (a adultului)
Reglarea hematopoezei
Măduva hematogenă
Structura histologică a măduvei hematogene
Granulocitopoeza

Introducere:

Toate celulele sistemului tisular hemo-imun au origine în celula stem (CSH – celula stem
hematopoietică). Cea mai primitivă celulă stem este celula stem pluripotentă .
CSH pluripotentă se diferenţiază, dând naştere la două celule CSH multipotente: CFU-S (celula
stem mieloidă), predecesorul celulelor mieloide (eritrocite, granulocite, monocite şi trombocite)
şi CFU-Ly (unităţi formatoare de colonii limfoide), responsabile de formarea celulelor limfoide
(limfocite B şi T). Celulele stem multipotente dau naştere la celule progenitoare, care sunt
angajate în una, două sau mai multe căi de diferenţiere hematopoietică, ele fiind unipotente,
bipotente sau oligopotente. Celulele progenitoare au capacitate limitată de autoreînnoire şi nu
sunt identificabile morfologic.
Prin diferenţierea progenitorilor iau naştere precursorii diferitelor serii, elemente tinere,
identificabile morfologic pe frotiu, denumite celule cap de serie: proeritroblaşti, mieloblaşti,
monoblaşti, megacarioblaşti.
Toate liniile mieloide urmează etapele de proliferare, diferenţiere şi maturare cu formare
în final a unor celule mature, funcţionale, incapabile de diviziune.

Hematopoeza

Celulele stem au proprietatea de a se divide atât în decursul vieţii embriofetale, precum şi

adulte, proces ce constituie hematopoeza, în care au loc fenomene de diviziune, diferenţiere şi
maturare. Hematopoeza se desfăşoară diferit în viaţa embrio-fetală şi la adult.
Hematopoeza prenatală
Decurge în următoarele perioade: prehepatică, hepato-splenică şi perioada medulo-
ganglionară.
Hematopoeza postnatală (a adultului)
La adult, hematopoieza se desfăşoară în ţesutul mieloid al măduvei hematogene pentru:
celule mieloide – granulocite, hematii, megacariocite – trombocite, monocite şi precursorii
limfocitelor B în ţesutul limfoid din organele limfoide, timus, echivalentele bursei lui Fabricius,
limfoganglion, splină, se formează limfocitele şi plasmocitele.

38
 Măduva hematogenă

Ţesutul mieloid este dispus în cavităţi osoase unde constituie măduva hematogenă.
Structura histologică a măduvei hematogene . Stromă şi parenchim; învelită într-o
capsulă (se confundă cu endostul); Stroma: ţesut reticular. Celulele şi fibrele formează o
structură asemănătoare unui spongiu, care este traversat de numeroase capilare sinusoide
Celulele parenchimului: celule nehematopoietice şi hematopoietice. Celulele nehematopoietice:
celule reticulare nefagocitare, macrofage, celule adipoase şi mastocite Celulele hematopoietice :
precursorii celulelor mieloide, limfocitele, precursorii monocitelor
Granulocitopoeza
Seria granulocitară este reprezentată prin 6 celule dispuse în 2 sectoare: de diviziune şi
maturare. Din sectorul de diviziune fac parte mieloblastul, promielocitul, mielocitul. Din sectorul
de maturare fac parte metamielocitul, granulocitul nesegmentat şi granulocitul segmentat.
Sectorul de diviziune
Mieloblastul este celula cap de serie: nucleu mare, eucrom, multinucleolat (4-5 nucleoli),
citoplasma redusă bazofilă, cu numeroase mitocondrii şi ribozomi liberi, dar un RER redus,
agranulară.
Promielocitul. Ceva mai mare decât mieloblastul, nucleul mare, rotund sau oval, cu
cromatina mai densă, difuză şi nucleolii mai puţin clari. Citoplasma, în general bazofilă,
caracterizată prin granulaţii dense azurofile sau granulaţii primare, nespecifice.
Mielocitul. Reprezintă celula cheie, deoarece este ultima care se divide şi prima care se
maturează. Semnele de maturare sunt prezentate prin apariţia de granulaţii specifice, neutrofile,
eozinofile şi bazofile.
Sectorul de maturare
Metamielocitul. După repetate diviziuni, mielocitul devine mai mic şi încetează a se mai
divide. Ultimele celule ce rezultă din această diviziune se numesc metamielocite, forme juvenile
de granulocite, cu granulaţii caracteristice.
Granulocitul nesegmentat. Este prima celulă care poate fi găsită în sângele periferic şi
stimularea granulocitopoezei este asociată cu creşterea numărului lor în sângele periferic
Granulocite segmentate
Granulocitele neutrofile reprezintă 60-70% din elementele sanguine albe circulante
Nucleul este polilobat, cu 2-5 lobi, în medie 3 lobi, legaţi prin punţi fine de cromatină. La
microscopul optic în coloraţie cu May-Grunwald Giemsa, granulaţiile specifice sunt mici, egale
ca mărime şi egal distribuite, de culoare violacee. Granulocitele eozinofile în procent de 2-4% la
adult şi 2-6% la copil. Nucleul este în general bilobat. Granulaţiile citoplasmatice la microscopul
optic, în coloraţia May-Grunwald Giemsa sunt de culoare cărămizie strălucitoare, mari, egale ca
mărime, egal distribuite în citoplasmă. Granulocitele bazofile reprezintă 0,5 din numărul de
granulocite. Nucleul trilobat (nucleu în treflă), fără nucleoli. Microscopul optic: în coloraţia
May-Grunwald Giemsa granulaţiile citoplasmatice, sunt bazofile, inegale ca mărime şi inegal
distribuite, acoperă suprafaţa nucleului.

• Obiective educationale:

Esenţial: Cunoaşterea noţiunilor de hematopoeză precum şi descifrarea structurii

histologice a măduvei roşie hematogene.
Important: Cunoaşterea tipurilor celulare prezente în sectoarele de diviziune şi maturare.
Util: Cunoaşterea tipurilor de granulaţii prezente la nivelul granulocitelor.
Facultativ. Cunoaşterea noţiunilor de hematipoeză prenatală.

39
 • Întrebări şi teme recapitulative:

Care este originea celulelor STHI?

Care sunt celulele sectorului de diviziune al seriei eritrocitare?
Care sunt celulele sectorului de diviziune în granulocitopoeză?
Care din următoarele celule pot fi identificate la MO?
a. Granulocitul neutrofil
b. Granulocitul eozinofil
c. Granulocitul bazofil
d. Plasmocitul
e. Monocitul

40
 CURSUL IX

SISTEMUL TISULAR HEMOIMUN (S.T.H.I.)

• Tabla de materii:
Eritropoeza
Megacariocitopoeza
Monocitopoieza
Mielograma
SISTEMUL LIMFOID (IMUN)
Celulele sistemului imun
Originea limfocitelor B şi T
Limfocitele B
Limfocitele T
Celulele care prezintă antigenul (APCs)
Natural killer Cells (NK)
Transformarea blastică a limfocitelor
Proprietatea de recirculaţie a limfocitelor

.
Eritropoeza

Eritropoeza cuprinde şase celule, trei în sectorul de diviziune: pronormoblast, normoblast

bazofil, normoblast policromatofil, şi alte trei celule în sectorul de maturare: normoblast oxifil,
reticulocit şi hematie.
Sectorul de diviziune
Pronormoblast (proeritroblast): dimensiuni : 16 µ liber şi 25µ pe frotiu, prezintă un
nucleu mare eucrom, nucleolat, 2-3 nucleoli; citoplasma redusă, bazofilă.
Normoblastul bazofil (eritroblastul bazofil): mai mic decât proeritoblastul (10-15 µ),
nucleul este mai dens heterocromatic, cu nucleoli greu vizibili; citoplasma redusă, intens
bazofilă.
Normoblastul policromatofil (eritroblastul policromatofil): dimensiuni mai mici.
Nucleul mai intens cromatic, heterocrom, excentric, mai mic. Citoplasma este de obicei acidofilă
din cauza abundenţei de Hb.
Sectorul de maturare
Normablastul oxifil. Are dimensiuni mai mici. Nucleul condensat, picnotic, fără nucleoli,
tinde să părăsească celula.
Reticulocitul, 7-10 µ; în sângele periferic se pot găsi reticulocite în proporţie de 0,05-2 %
de hematii.
Hematia are dimensiunea de 7,6 µ diametru, în frotiu fiind mai mare, 8,5µ. Are formă de
lentilă biconcavă.

Megacariocitopoeza

Formarea plăcuţelor sanguine. Celula progenitoare unipotentă CFU-MK, dă naştere la

celula precursoare megacarioblast, celulă foarte mare; nucleul are mai mulţi lobi, raportul

41
nucleu/citoplasmă este mare. Megacarioblastele se diferenţiază în megacariocite, fiecare cu un
nucleu lobulat. Megacariocitul bazofil, mai mare decât megacarioblastul, nucleu polilobat,
citoplasma intens bazofilă. Megacariocitul granular: raportul nucleu/citoplasmă este mic, nucleu
multilobat, citoplasma acidofilă, plină de granule, iar când acestea se grupează (10-12),
megacariocitul devine megacariocitul trombocitogen. Plăcuţele sanguine. Sunt fragmente
citoplasmatice (anucleate) de formă rotundă sau ovalară, cu diametru de 2-5 µ. În coloraţie
Giemsa se colorează în albastru violet; sunt formate dintr-un centru granular de culoare roşie –
purpurie sau violet - granulomer şi dintr-o zonă periferică, omogenă, slab bazofilă - hialomer.

Monocitopoeza

Monocitele provin din CFU-GM, se divid şi dau naştere la CFU-G şi la CFU-M

(monoblaste). Monoblastul dă naştere la promonocit, celulă mare (16-18 µ), nucleu reniform,
excentric. Citoplasma: albăstruie cu numeroase granule azurofile. Monocitul este o celulă mare
(15µ), nucleu excentric, oval sau incizat, fără nucleoli, citoplasma abundentă, de culoare
albastru-gri cu vacuole numeroase şi granule care dau aspect de sticlă mată; monocitele nou
formate intră în ţesutul conjunctiv şi se diferenţiază în macrofage.

SISTEMUL LIMFOID (IMUN)

Sistemul limfoid reprezintă suportul proceselor imunitare, celulele acestuia protejând

organismul împotriva macromoleculelor străine, virusurilor, bacteriilor şi altor microorganisme
şi celule alterate Răspunsul imun prezintă patru proprietăţi: specificitatea, diversitatea, memorie
şi recunoaşte ceea ce este propriu (self) de străin (nonself).
Celulele sistemului imun. Originea limfocitelor B şi T. Toate limfocitele iau naştere din
celula stem limfoidă, derivată la rândul ei din celula stem hematopoetică pluripotentă. Celula
stem limfoidă generează celule progenitoare B şi T – progenitoare.
Limfocitele B. Sunt limfocite mici, care au originea în măduva hematogenă şi devin
imunocompetente.
Limfocitele T din punct de vedere histologic apar identice cu celulele B, totuşi există
diferenţe importante: limfocitele T prezintă receptori, în loc de anticorpi pe suprafaţa lor, T-cells
receptors – (TCRs); recunosc numai epitopii prezentaţi de alte celule; îşi realizează funcţiile
numai la o mică distanţă. Există următoarele subtipuri de limfocite T: limfocite T cls. 1 şi 2 (TH1
şi TH2), citotoxice, supresoare şi limfocite T memorie.
Celulele care prezintă antigenul (APCs)
Acestea fagocitează, prelucrează antigenul, atacă epitopii cu moleculele CMH II şi
prezintă acest complex limfocitelor T. Aceste celule includ: macrofagele, celulele dendritice,
celulele Langerhans din epiderm şi mucoasa cavităţii bucale şi două tipuri de celule care nu
derivă din monocit, celulele reticulare epiteliale din timus şi limfocitele B.
Natural killer Cells (NK) Sunt similare cu limfocitele T citotoxice, prin aceea că omoară
unele celule tumorale şi alterate de virusuri. Atacă de preferinţă celulele învelite în anticorpi..
Transformarea blastică a limfocitelor. Limfocitele prezintă proprietatea de transformare
blastică ca urmare a stimulării antigenice, transformându-se în limfoblaşti sau imunoblaşti.
Limfocitul transformat blastic are următoarele caractere: creşte în dimensiuni, nucleul devine
eucrom, nucleolat, citoplasma bazofilă . Prin diferenţiere dă naştere la limfocite efectoare şi
memorie. În cazul activării limfocitelor B, se formează plasmocite. În cazul recunoaşterii
antigenului de către limfocitele T, rezultă celule transformate blastic (limfoblaşti) care se divid în
continuare pentru a produce limfocite efectoare, secretoare de limfokine, citotoxice şi reglatoare
helper (CD4) şi supresoare (CD8). Proprietatea de recirculaţie a limfocitelor Este proprietatea de

42
a reveni în circulaţie, odată ajunse în ţesuturi. Există trei posibilităţi de recirculaţie: recirculaţia
lentă, rapidă, acută

• Obiective educationale:
Esenţial: Cunoaşterea tipurilor celulare prezente în sectoarele de diviziune şi maturare din
cadrul: eritropoezei, megacariocitopoeza şi monocitopoezei.
Important: Sa observe în preparatele histologice măduva se prezintă ca un ţesut puternic
celular, în care majoritatea celulelor sunt de dimensiuni relativ mici, dispuse în insule şi celule
gigant în raport cu acestea, dispuse dispersat, megacariocitele, precum şi celule adipoase izolate
sau în grupe.
Util: Să examineze frotiuri medulare.
Facultativ: Cunoaşterea proprietăţilor răspunsului imun.

• Întrebări şi teme recapitulative:

Care din următoarele celule se găsesc în sânge în condiţii normale?

a. Granulocitul bazofil
b. Macrofagul
c. Mastocitul
d. Plasmocitul
e. Monocitul
Care din următoarele celule sunt celule prezentatoare de antigen?
a. Macrofagul
b. Celula Langerhans
c. Limfocitul B
d. Celulele reticulare epiteliale din timus
e. Celulele dendritice
Care este celula „cheie” a seriei granulocitare şi de ce?
Care sunt etapele hematopoezei prenatale?
Care sunt caracterele limfocitului transformat blastic?

43
 CURSUL X

ŢESUTUL ŞI SISTEMUL LIMFOID

• Tabla de materii:
Definiţie. Generalităţi
Populaţii celulare
Clasificarea ţesutului limfoid
Organe limfoide
Timusul – structura histologică la MO şi ME. Histofiziologie Corelaţii clinice
Limfoganglionul - structura histologică la MO şi ME. Histofiziologie Corelaţii
clinice
Splina - structura histologică la MO şi ME. Histofiziologie Corelaţii clinice

Definiţie: reprezintă substratul morfologic al proceselor imune.

- prezintă 2 populaţii celulare reprezentate de:
• celulele imuno-competente
• celulele auxiliare
- este structurat în organe limfoide centrale şi periferice.

Populaţii celulare
a. Celule imuno-competente : limfociteleT, limfocitele B şi limfocitele natural
killer (NK), plasmocite

Limfocitele B
- Originea în măduva hematogenă (devin imunocompetente);
- Rol : în imunitatea umorală sau imediată.
- Au durată de viaţă variabilă.
- Receptori: B-cells receptors – (BCRs); - recunosc epitopii antigenelor
- Limfocitele B mature din sânge, exprimă pe suprafaţă Ig M şi Ig D.
- Markerii lor specifici: CD9, CD19, CD20, CD24.
- La un prim contact cu antigenul, limfocitele B activate, suferă un proces de transformare
blastică,→ limfoblaste din care rezultă: limfocite B cu memorie şi limfocite B efectoare =
plasmocite (secretoare de imunoglobuline)
Limfocitele T
- Se diferenţiază în timus
- Sunt implicate în imunitatea mediată celular.
- Au durată de viaţă lungă
- Prezintă receptori: T-cells receptors -TCRs recunosc numai atg (epitopii) legaţi de CMH
- Exprimă pe suprafaţă proteine de diferenţiere: CD7, CD2, CD3, şi CD4 sau CD8
- Prin transformare blastică → limfoblaste, care se divid şi produc:
- limfocitele T cu memorie
- limfocite T efectoare sau reglatoare:
• limfocite T citotoxice, ( CD8)
• limfocite T helper (CD4)
• limfocite T supresoare ( CD8)

Limfocitele NK (natural killer)

44
 - nu sunt restricţionate de CMH, nu intră în timus pentru a deveni competente imunologic şi
acţionează nespecific;

b. Celulele auxiliare
- Sunt celule prezentatoare de antigen
- Au la suprafaţă CMH II
- Sunt celule care fagocitează materialul antigenic, îl prelucrează şi prezintă fragmente
limfocitelor .

Clasificarea ţesutului limfoid

I Ţesut limfoid lax → funcţie de filtrare
II.Ţesut limfoid dens → rol în limfopoeză
Ţesutul limfoid lax
- Este alcătuit dintr-o reţea de ţesut reticular şi capilare sinusoide tapetate de celule
endoteliale şi Mf
- Este adaptat pentru filtrarea limfei
Ţesutul limfoid dens
- Rol: limfopoeză
- Poate fi : - Nodular
- Difuz
Ţesutul limfoid dens nodular este reprezentat de structuri circumscrise numite
foliculi limfoizi.
Foliculii limfoizi sunt: primari sau secundari
- Se găsesc în organele limfoide periferice:ganglionul limfatic, splină,amigdale,
corionul mucoaselor (o parte)
- Sunt alcătuiţi preponderent din limfocite B
Foliculul primar
-MO: forma sferica, lipsit de capsulă,
conţine numeroase limfocite B mici
- sunt prezenţi în perioada embrionară şi în primele zile după naştere, când
organismul nu a ajuns în contact cu antigeni.
Foliculul secundar sau activ
- zonă centrală mai clară numită centru clar sau germinativ
- zonă periferică intens bazofilă, coroana limfocitară.
Ţesutul limfoid dens difuz - apare sub forma unei zone dense, difuze, fără contur net,
alcătuită în special din limfocite T.
- Se găseşte în: ţesutul interfolicular din corticala superficială şi în paracorticala
limfoganglionului, tecile limfoide periarteriale din splină, zonele interfoliculare din ţesutul
limfoepitelial al mucoaselor tubului digestiv sau ale tractului respirator

Organele limfoide sunt formate din ţesut limfoid.

- După anumite caractere morfo-funcţionale se împart în:
- organe limfoide centrale
- organe limfoide periferice

45
 • Obiective educationale:

Esenţial: Cunoaşterea modului de organizare şi a populaţiilor celulare prezente în ţesutul

limfoid.
Important: Cunoaşterea originii şi rolului fiecărui tip de limfocit.
Util: Cunoaşterea elementelor descriptive pentru CMH.
Facultativ: Cunoaşterea markerilor de suprafaţă ai limfocitelor.

• Întrebări şi teme recapitulative:

1. Stabiliţi caracterul adevărat sau fals al următoarelor afirmaţii

Limfocitele B au origine în măduva roşie hematogenă A F
Limfocitele T sunt implicate în imunitatea celulară A F
Limfocitele T efectoare secretă anticorpi A F
Limfocitele CD8 sunt citotoxice A F
Diferenţierea limfocitelor T se face în timus A F

2. Alegeti variantele corecte

2.1. Celulele imunocompetente ale ţesutului limfoid sunt :
a. macrofagele
b. monocitele
c. limfocitele B
d. plasmocitele
e. leucocitele

CURSUL XI

TIMUS

• Tabla de materii:

Structura histologică a timusului.

Descrierea lobulilor timici
Bariera timus – sânge
Vascularizaţia timusului
Funcţiile timusului

Timusul

- Organ limfoid central

- Atinge greutatea maximă la pubertate, după care involuează
- Este alcătuit din doi lobi mari, uniţi prin ţesut conjunctiv.
- Fiecare lob conţine sute de lobuli.

46
 - Lobulii constituie unităţile morfofuncţionale.
Structura histologică a timusului
Timusul este un organ parenchimatos format din:capsulă, stromă, parenchim
Capsula - ţesut conjunctiv fibrilar
Stroma- septe conjunctive - lobuli.
- celule stelate reticulo-epiteliale

Celulele reticuloepiteliale
- de origine endodermică
- nu au proprietăţi fagocitare
- nu sunt asociate cu fibre de reticulină
- sunt celule de formă stelată, cu prelungiri, ce formează o reţea
- nuclei mari, ovoizi, eucromi, nucleolaţi
-citoplasma : lizozomi, vacuole, granule electronodense, de natură secretorie,
ce reprezintă suportul morfologic al secreţiei timozinei sau
timopoetinei.
- se descriu 6 tipuri de celule reticulo- epiteliale, 3 localizate la nivelul corticalei şi 3
în medulara lobulilor timici.
Parenchimul
- Are o structură lobulară
- Nu prezintă foliculi limfoizi
- Nu prezintă sinusuri limfatice
Fiecare lobul timic este structuralizat în două zone:
o zonă superficială, corticala,
o zonă profundă, medulara.
- Parenchimul este format din limfocite T, care trec printr-un proces lung de
diferenţiere.
- Pe măsură ce se maturează, timocitele ocupă poziţii mai profunde în corticală.
În medulară ajung ≈ 10% din limfocitele corticalei
Limfocitele T mature părăsesc timusul prin venulele postcapilare → sange →
organele limfoide periferice (zonele T dependente)
În medulară există corpusculii Hassal
Corpusculii Hassal
MO - formaţiuni intens eozinofile
- formate din celule turtite concentrice, rezultate din degenerarea celulelor reticulo-
epiteliale(VI)
- celulele centrale degenerează într-o masă amorfă, care se poate calcifica şi
cheratiniza,
- Dg. diferenţial pe preparatele histologice - vasele
ME : granule de keratohialin, picături lipidice şi filamente intermediare. –
Corpusculii Hassal sunt foarte bine exprimaţi în perioada de distrugere intensă de
timocite şi în timpul involuţiei.

Bariera timus – sânge

- prezentă numai in corticală

- rol : protejează populaţia limfoidă imatură a cortexului de influenţa antigenilor circulanţi
- formată din:
- peretele capilar continuu
- o cantitate redusă de ţesut conjunctiv cu macrofage,

47
 - lamina bazalis a celulelor reticulo-epiteliale tip I
-celule reticulo-epiteliale tip I ale căror prelungiri sunt legate prin desmozomi.

Vascularizaţia timusului

- Arterele intră în timus prin capsulă → arteriole în septele ţesutului conjunctiv

- Arteriolele părăsesc septele pentru a pătrunde în parenchim la limita dintre corticală şi
medulară. → capilare, care se ramifică atât în corticală, cât şi în medulară.
- Capilarele corticalei drenează în venule postcapilare şi în final se deschid în venule la
nivelul septelor.
- Capilarele medularei drenează direct în venulele de la nivelul septelor.

Funcţiile timusului –limfopoeză

- organ endocrin prin secreţia unor hormoni implicaţi în
diferenţierea şi maturarea limfocitelor T
- dezvoltarea toleranţei imunologice

Corelaţii clinice – sindromul di George

- starea timico-limfatică
- miastenia gravis

• Obiective educationale:

Esenţial: Cunoaşterea aspectului particular al stromei timice .

Important: Cunoaşterea organizării histologice şi a particularităţilor timocitelor.
Util: Asocierea structurii histologice cu funcţiile tim,usului.
Facultativ: Cunoaşterea aspectelor histologice legate de involuţia timusului.

• Întrebări şi teme recapitulative:

Timusul:
a. este un organ limfoid central
b. prezintă foliculi limfoizi
c. stroma este alcătuită din ţesut reticular
d. parenchimul este format din limfocite T
e. parenchimul ete alcătuit din limfocite B

CURSUL XII

LIMFOGANGLION ŞI SPLINA

48
 • Tabla de materii:
Limfoganglionul
Capsula
Stroma
Parenchimul
Splina
Capsula
Stroma
Parenchimul

Limfoganglionul
- Organ limfoid periferic
- Localizare: de-a lungul vaselor limfatice
Histologic: organ parenchimatos format din:capsulă, stromă, parenchim.
Capsula - ţesut conjunctiv fibrilar
Din capsula se desprind travee conjunctivo-vasculare scurte, care împart parenchimul
in compartimente incomplete

Stroma - ţesut reticular,

- în ochiurile reţelei există sinusurile limfatice prin care circulă limfa:
sinus marginal → sinusurile corticale → sinusurile medulare
Parenchimul este împărţit în 3 zone:
- Corticala superficială
- Corticala profundă (paracorticala)
- Medulara

Corticala superficială
- Alcătuita din:
- foliculi limfoizi (ly B): primari, secundari
- ţesut interfolicular ( ly T) - prelungire a corticalei profunde

Paracorticala (corticala profundă)

- ţesut limfoid dens difuz cu ly T (care se prelungeşte la nivelul corticalei superficiale cu
ţesut interfolicular )
- cel. cu interdigitaţii
- macrofage
- venule postcapilare – locul unde limfocitele ies din sange → în corticala
limfoganglionului deci paracorticala este locul unde are loc
recirculaţia ly T
Medulara
- cordoane celulare - ly B memorie si plasmocite,
- rare ly T (modulează formarea atc)
- macrofage.
- sinusurile limfatice medulare
- septe conjunctivo-vasculare

Funcţiile limfoganglionului – limfopoeză

- filtrează limfa

49
 - intervine în imunitatea umorală şi celulară
Corelaţii clinice - limfoame
- leucemii
- sindromul imunodeficienţei castigate (AIDS)

Splina

- Organ limfoid periferic

- Localizare: pe calea vaselor sanguine
Histologic: organ parenchimatos format din:capsulă, stromă, parenchim

Capsula – ţesut conjunctiv, rare fibre musculare netede

- acoperită de mezoteliu
Din capsula se desprind travee conjunctivo-vasculare sinuoase care împart parenchimul in
compartimente de formă piramidală, cu varful spre hil şi baza spre capsulă
Nu se realizează o compartimentare completă în lobuli

Stroma : - tesut conjunctiv reticular de susţinere, macrofage, celule prezentatoare de

antigen

Parenchimul

Pulpa alba
- formata din tesut limfoid dens,
- se organizează in jurul arterelor, sub forma de
• tunici periarteriale si
• noduli (corpusculii splenici Malpighi);
Rol: procesele imune

Pulpa rosie
– tesut reticular lax, lacunar,
– se organizeaza in jurul sinusurilor venoase.
Rol: filtrează singele

Vascularizatia splinei

În hil: → a splenică → a trabeculare (traveele conjunctive) → pătrund în parenchim : a goale

sau pulpare ( fără adventiţie) → a centrale (se înconjură de ţesut limfoid- în pulpa albă) →
capilaree (ce dau ramuri pentru ţ. limf. din jur→sinusuri marginale) →
a. penicilate ( în pulpa roşie) → capilare postarteriale →se deschid în sinusoidele
venoase din PR =circulaţia închisă
→ se deschid în interstiţiul dintre
sinusoidele venoase =circulaţia deschisă
Sinusurile venoase splenice - se ramifică, se anastomozează
Venule → Vene → Vene trabeculare → Vena splenică

Structura pulpei albe

- arteră centrală în jurul căreia se găseşte ţesut limfoid ce formează teaca limfoidă periarterială
(PALS)
- PALS - ly T

50
 - Periferie - Ly B
La contactul cu atg, ly B se transformă blastic → folicul secundar cu centrul germinativ avand
polul clar – spre pulpa roşie şi polul întunecat – spre artera centrală
După contactul c antigenul, arteriola centrală va ocupa o poziţie excentrică
Structura alcătuită din artera + ţesutul limfoid +foliculul secundar formează un corpuscul
splenic Malpighi (folicul splenic)
În pulpa alba:
Limfocitele T in tecile periarteriale;
Limfocitele B - in nodulii limfoizi
– in zona marginală (între PA şi PR)

Structura pulpei roşii: - sinusuri venoase

(~ burete, spongiu) - cordoanele celulare Billroth

Sinusuri venoase splenice

- lumen larg, neregulat, anastomozate
-un perete discontinuu
- membrana bazala discontinuă
– endoteliu discontinuu -
• cel endoteliale
- alungite (în axul lung al vasului)
- sunt învelite de fibre de reticulină dispuse concentric, care se
continuă cu fibrele de reticulină din stromă

Cordoanele celulare splenice Billroth (interstiţiu)

- reţea de fibre de reticulină şi cel reticulare
- în ochiurile reţelei : hematii, leucocite, limfocite, monocite, plasmocite,
macrofage

Intre pulpa alba si cea rosie – zona marginală

- rol in activitatea imunologică a splinei, in lansarea raspunsului imun
- alcătuită din
• sinusuri marginale, concentrice cu perete discontinuu
• limfocite, plasmocite, numeroase Mf , celule dendritice (capteaza Atg)
- aici are loc recirculaţia limfocitelor
- este regiunea in care limfocitele T si B intra in splina, inainte de a fi segregate spre
localizarile lor specifice in organ;

Funcţiile splinei
- limfopoeză
- distrugere de hematii - prin intermediul Mf;
- stocare de elemente sanguine –rezervor de sânge (datorită
structurii spongioase)
- placute sanguine;
- functie de aparare (filtrează sangele) – prin Mf splenice

Corelaţii clinice
- Modificări legate de varstă
- Splenectomia

51
 • Obiective educationale:

Esenţial: Cunoaşterea aspectului particular al organizarii celor doua organei timice .

Important: Cunoaşterea vascularizatiei splinei
Util: Asocierea structurii histologice a celor doua organe cu functiile lor
Facultativ: Cunoaşterea aspectelor legate de extirparea splinei

• Întrebări şi teme recapitulative:

1. Stabiliţi caracterul adevărat sau fals al următoarelor afirmaţii

Limfocitele B au origine în măduva roşie hematogenă A F
Limfocitele T sunt implicate în imunitatea celulară A F
Limfocitele T efectoare secretă anticorpi A F
Limfocitele CD8 sunt citotoxice A F
Diferenţierea limfocitelor T se face în timus A F

2. Alegeti variantele corecte

Limfoganglionul:
a. este un organ limfoid central
b. conţine foliculi limfoizi
c. nu conţine sinusuri limfatice
d. paracorticala are rol în recirculaţia limfocitelor
e. paracorticala conţine limfocite T

Splina
a. stroma conţine celule celule reticulo-epiteliale
b. pulpa roşia are rol în filtrarea sangelui
c. pulpa albă se organizează în jurul circulaţiei venoase
d. pulpa albă se organizează în jurul circulaţiei arteriale
zona marginală are rol în activitatea imunologică

CURSUL XIII

ŢESUTUL NERVOS

• Tabla de materii:

Generalităţi
Originea embrionară
Clasificarea morfologică şi histologică
Caracteristicile histologice: neuronul - corpul celular, axonul, dendritele
Fibra nervoasă

52
Sinapsele
Nevroglia
Bariera hematoencefalică
Degenerescenţa – regenerarea
Funcţiile neuronului

Generalităţi
Ţesutul nervos cuprinde 2 tipuri de celule: celule nervoase sau neuroni (diferenţiaţi
pentru excitabilitate şi conductibilitate) şi celule gliale sau de susţinere.
Este organizat într-un sistem nervos: central (substanţa cenuşie şi substanţa albă) şi
periferic (nervi, terminaţii nervoase şi ganglioni nervoşi.

Originea embrionară
Sistemul nervos se dezvoltă foarte devreme pe seama unei îngroşări mediodorsale a
ectoblastului, placa neurală, care se adînceşte formând şanţul neural. Marginile şanţului se
detaşează şi formează crestele neurale, iar şanţul se închide şi devine tubul neural care va forma
SNC.

Clasificarea morfologică şi histologică

Clasificarea morfologică
După forma generală a neuronului
• Unipolari: ex. celulele amacrine din retină.
• Pseudounipolari: ex. neuronii din ganglionii spinali.
• Bipolari: ex. celulele neurosenzoriale ale nervului olfactiv, neuronii bipolari ai retinei.
• Multipolari: ex. motoneuronii din coarnele anterioare ale măduvei spinării.
După caracteristicile dendritelor
• Stelaţi: ex. neuronul motor din coarnele anterioare ale măduvei spinării.
• Piramidali: ex. cortex.
• Sferici: ex. neuronii ganglionari spinali
• Purkinje: ex scoarţa cerebeloasă.
După caracteristicile axonului
• Celule ale căror colaterale ale axonului formează coşuleţe.
• Celulele Purkinje ale căror axoni formează o pânză de păianjen.
• Celule de tip Golgi I cu axon foarte lung.
• Celule de tip Golgi II cu axon scurt.
Clasificarea histologică
După mediatorul chimic
După funcţie : neuroni motori sau senzitivi; neuroni simpatici sau parasimpatici.

Caracteristicile histologice
Ţesutul nervos este compus din 2 tipuri de celule :
- celule nervoase sau neuroni
- celule gliale care formează nevroglia.
Neuronul
Este celula nervoasă caracterizată prin :
- corpul celular sau pericarionul – conţine nucleul şi cea mai mare parte a organitelor
- axonul – serveşte la transmiterea semnalelor la alte celule
- dendritele – cresc suprafaţa disponibilă pentru conexiuni cu axonii altor neuroni
- sinapsele – permit o comunicare celulară directă
Corpul celular

53
 Este masa citoplasmică nucleată = pericarionul.Din acesta se desprind 2 tipuri de
prelungiri citoplasmice: un axon şi mai multe dendrite.
La M.O. :
- pericarionul are dimensiunea de la 4 la 135 microni, proporţională cu dimensiunea
fibrelor nervoase
- nucleul este unic, adesea veziculos, central, conţine un nucleol mare.
- conţine organite comune (mitocondrii, aparatul Golgi, lizozomi, centrioli) şi organite
specifice (corpusculii Nissl sau substanţa tigroidă, neurofibrilele şi neurotubulii) şi incluziuni
M.E. a evidenţiat că pericarionul conţine toate organitele necesare pentru sinteza
proteinelor care intervin în transmiterea influxului nervos – neurotransmiţătorii.
Axonul
Este o prelungire unică, care conduce influxul nervos de la pericarion la extremitate –
conducere celulifugă.
Iese din pericarion sau de la baza unei dendrite printr-un con de implantare.
Diametrul său depinde de funcţie, fiind mai mult sau mai puţin regulat pe toată lungimea sa
care poate fi de peste 1 metru.
La nivelul conului de implantare, axonul nu conţine nici ribozomi, nici RER. În această
regiune, membrana plasmatică sau axolema este foarte densă la electroni. Neurotubulii prezintă
în această regiune o organizare particulară. La acest nivel este elaborat potenţialul de acţiune
care va fi propagat de-a lungul axonului.
Axoplasma conţine mitocondrii alungite, paralele cu axonul, REN, numeroase
neurofilamente şi neurotubuli. Nu conţine ribozomi. Pe toată lungimea axonului se găsesc
vezicule, foarte numeroase în porţiunea terminală a axonului unde reprezintă veziculele
sinaptice.
Dendritele
Sunt ramificaţii arborescente, de obicei multiple, care conduc influxul nervos spre
pericarion – conducere celulipetă.
Sunt în general scurte, de calibre neregulate, cu suprafaţa rugoasă, uneori acoperită de mici
expansiuni – spinii dendritici. Spinii sunt suportul sinapselor.
Dendritele conţin corpi Nissl, ribozomi, mitocondrii, neurotubuli şi neurofilamente. RER
diminuă odată cu distanţarea de corpul celular.

Fibra nervoasă
Reprezintă prelungirea citoplasmatică a unei celule nervoase, înconjurată sau nu de
diferite teci.
Tecile sunt, de la interior către exterior :
- teaca de mielină – are o structură lipoproteică (provine din membrana celulei Schwann) şi
funcţionează ca un izolator electric. În HE se dizolvă, apare optic vidă; se evidenţiază cu acid
osmic (apare în negru).
- teaca Schwann – celulele Schwann înconjoară axonul într-un singur şir şi sunt unite prin
interdigitaţii. Au nucleul eucrom, nucleolat, conţin organite de sinteză şi incluziuni de glicogen.
Fiecare celulă Schwann formează un segment de mielină; segmentele de mielină sunt separate
prin strangulaţiile Ranvier care asigură conducerea saltatorie.
- teaca Henle – este formată din lama bazală a celulei Schwann şi câteva fibrile şi celule
conjunctive.
Se pot distinge :
- fibre mielinizate cu teacă Schwann – în nervii periferici
- fibre mielinizate fără teacă Schwann – în substanţa albă a SNC şi nervul optic
- fibre amielinice cu teacă Schwann – în sistemul nervos vegetativ şi fibrele senzitive

54
- fibre amielinice fără teacă Schwann (fibre goale) – în arborizaţia terminală a unui axon sau
dendrite, în substaţa cenuşie a SNC.

Sinapsele
Neuronii sunt interconectaţi şi formează circuite complexe. Regiunea de contact între 2
neuroni = sinapsă interneuronală.
Sinapsele pot fi efectoare sau receptoare.
La M.O.: după natura părţilor neurale în contact, sinapsele se pot clasifica morfologic în:
sinapse axo-somatice, sinapse axo-dendritice, sinapse axo-axonice, alte tipuri, mai rare.
Axonul sinapselor axo-dendritice se poate rula pe toată lungimea dendritei, o poate
încrucişa şi forma o sinapsă „en passant”, sau extremităţile axonului formează o arborizaţie care
se agaţă în arborizaţia dendritei.
Toate sinapsele au o structură comună compusă din : zona presinaptică, fanta sau spaţiul
sinaptic şi zona postsinaptică.
Zona presinaptică
Această zonă cuprinde :
- terminaţia axonului sub forma unui buton terminal (lărgime de la 0.5 la 4 microni)
- axoplasma cu numeroase mitocondrii şi vezicule sinaptice
- veziculele sinaptice, diferite unele de altele prin diametru (mici sau mari), formă (sferică sau
plată), conţinut (vezicule dense sau clare).
Veziculele posedă o membrană şi conţin neurotransmiţătorii sau mediatorii chimici (de
ex. : acetilcolina, amine biogene, GABA, glicina).
Membrana presinaptică este mai îngroşată, plisată şi mai electrondensă decât restul
axolemei – grilajul presinaptic.
Veziculele îşi deversează conţinutul prin mici deschideri – sinaptoporii.
Fanta sinaptică
Este un spaţiu de 200 – 300 Ǻ. Conţine lichid extracelular şi separă cele 2 membrane pre-
şi post- sinaptică.
Zona postsinaptică
Această zonă cuprinde :
- membrana postsinaptică – o îngroşare a membranei neuronului postsinaptic care conţine
receptori pentru mediator.
- aparatul subsinaptic – format din material dens, una-două cisterne orizontale, un ansamblu de
cisterne verticale în spina dendritică.
Receptorii sunt specifici pentru fiecare mediator. Anumite toxine pot lua locul
mediatorului (ex. veninul de cobră la nivelul motoneuronilor spinali), neuronul nu mai poate fi
stimulat şi rezultă astfel o paralizie.

Nevroglia
Nevroglia defineşte ansamblul celulelor de origine neuro-ectodermică care stabilesc
contacte strânse cu neuronii şi prelungirile lor. Ele participă la schimburile metabolice ale
sistemului nervos, fără a interveni în conducerea influxului.
Clasificare
În SNC, celulele gliale sunt: celulele ependimare, astrocite, oligodendrocite, microgliale.
În SNP, celulele gliale sunt: celulele Schwann, celulele satelite din ganglionii nervoşi,
celulele Müller (formează membranele limitante din retină).
Caractere histologice
• Celulele ependimare
Formează un strat monocelular pseudoepitelial, fiind denumite şi nevroglia epitelială.
Tapetează ventriculii cerebrali şi canalul ependimar. Sunt celule cubo-cilindrice, cu nucleu

55
ovalar, cu polul bazal efilat şi insinuat între neuroni şi alte celule gliale. Controlează trecerea
substanţelor din LCR către ţesutul nervos.
• Astrocite şi oligodendrocite
Aceste celule formează nevroglia interstiţială.
Astrocitele sunt celule stelate care la nivelul :
- substanţei cenuşii: au expansiuni scurte şi sinuoase – astrocitele protoplasmatice
- plexurilor coroide: sunt uşor modificate şi produc LCR
- substanţei albe: au expansiuni numeroase, fine, lungi, bogate în gliofilamente –
astrocitele fibroase.
Oligodendrocitele reprezintă 75 % din populaţia glială.
- sunt mai numeroase decât astrocitele, prelungirile lor sunt mai fine si mai puţine.
- în substanţa cenuşie sunt asociate pericarionilor – oligodendrocitele satelite
- în substanţa albă reprezintă echivalentul celulelor Schwann – oligodendrocitele
interfasciculare.
• Microglia este dispusă ubicuitar în SNC. Aparţine sistemului macrofagic-mononuclear.
Are un corp celular turtit, cu prelungiri subţiri, spiralate, puternic ramificate. Fagocitează resturi
din neuronii şi mielina degenerate şi intervine în procesele de reparare după modificări
degenerative.
• Celulele Schwann
Joacă un rol capital în mielizarea fibrelor din SNP.
• Celulele satelite sau capsulare
Sunt celule ale ganglionilor, omoloage nevrogliei din SNC, având probabil un rol în
schimburile metabolice cu neuronii.

Bariera hematoencefalică
Este formată din:
- peretele capilarelor de tip continuu din SNC (endoteliu cu joncţiuni ocluzive şi
membrană bazală)
- astrocitele şi prelungirile lor vasculare – formează o barieră biologică între neuroni şi
vasele sanguine (are 2 compartimente care nu comunică: astrocito-vascular – cu compoziţie
similară cu sângele şi astrocito-neuronal – cu compoziţie similară cu a LCR).

Degenerescenţa – regenerarea
În funcţie de severitatea leziunii neuronale, fibrele nervoase (majoritatea mielinizate) pot
suferi :
Degenerescenţa walleriană directă
Când fibra nervoasă este separată de corpul celular printr-o secţiune sau ruptură
localizată, va degenera: fie total în aval de secţiune, fie un mic segment în amonte de secţiune.
Macrofagele din teaca Henle îndepărtează resturile celulare, teaca Schwann proliferează
şi va forma un tunel de ghidaj pentru regenerarea axonului care se va reface prin înmugurirea
segmentului proximal.
Degenerescenţa walleriană indirectă
Dacă leziunea este importantă, va degenera şi corpul celular (cromatoliză centrală);
degenerescenţa pericarionului şi a fibrei nervoase vor fi definitive.

Funcţiile neuronului
• Sinteza de proteine de structură
• Transportul substanţelor sintetizate
• Conducerea şi transmiterea influxului nervos
• Rol trofic

56
• Obiective educaţionale
o Ce trebuie să ştie
- Esenţial: Caracteristicile histologice - Neuronul: corpul celular, axonul, dendritele, organite
comune, organite specifice; Fibra nervoasă; Nevroglia
− Important: Sinapsele, bariera hemato-encefalică
− Util: Generalităţi, incluziuni, aspecte M.E., funcţiile neuronului, degenerescenţa-
regenerarea
− Facultativ: Originea embrionară
o Ce trebuie să facă
Să observe: În preparatele histologice: 1) în impregarea argentică – dispunerea în reţea a
neurofibrilelor din interiorul pericarionului şi palalelă în prelungiri; 2) în acid osmic –
strangulaţiile Ranvier din teaca de mielină; 3) în hematoxilină-eozină – tecile din jurul fibrelor
nervoase şi dispunerea fibrelor în nervul periferic.
Să facă individual: schiţa preparatelor microscopice studiate în lucrarea respectivă cu legendă

• Întrebări şi teme recapitulative:

Clasificarea neuronilor + exemple

Care sunt organitele specifice neuronului?
Neurotubulii pot fi evidenţiaţi la MO?
Tipuri de sinapse
Localizarea celulelor gliale
Care este originea microgliei?
Descrieţi elementele de structură ale barierei hematoencefalice
Care sunt tecile din jurul fibrei nervoase?
Cum apare mielina în coloraţiile hematoxilină-eozină şi acid osmic?
Elementul de diagnostic pentru conul de emergenţă al axonului este ......

Care din afirmaţii sunt adevărate:

A. nodurile Ranvier nu prezintă teacă de mielină
B. impregnarea argentică permite vizualizarea tecii Schwann
C. picioruşele astrocitare asigură menţinerea barierei hemato-encefalice
D. fibra mervoasă mielinizată cu diamtrul mai mare conduce mai rapid impulsul nervos
E. celulele Schwann mielinizează fibrele nervoase din SNC

Care din afirmaţii sunt adevărate:

A. microtubulii prezenţi în axon se dispun şi la nivelul pericarionului
B. dendritele conduc impulsul nervos în direcţia pericarionului
C. citoplasma dendritică conţine mase acidofile, denumite corpii Nissl, corespunzători la un
reticul endoplasmic rugos
D. oligodendrocitele sunt prezente în substanţa cenuşie şi în substanţa albă
E. celulele Müller sunt celule gliale centrale

Care din afirmaţii sunt adevărate:

A. neuronii multipolari conţin numeroşi axoni şi o dendrită
B. neuronii bipolari sunt prezenţi în retină
C. membrana postsinaptică este mai subţire decât membrana presinaptică
D. întregul neuron conţine corpi Nissl

57
E. diametrul neuronilor variază de la 4μ la 150 μ

Care din afirmaţii sunt adevărate:

A. celulele nevroglice sunt mai puţin numeroase decât neuronii
B. neuronii de tip Golgi I au un axon scurt
C. o celulă Schwann poate mieliniza doar un singur axon
D. oligodendrocitele suntlocalizate în SNC
E. o secţiune transversală a unei fibre nervoase mielinice în SNP evidenţiază întotdeauna nucleul
celulei Schwann

58