CENTRUL DE EXCELENŢĂ ÎN MEDICINĂ ŞI FARMACIE „RAISA PACALO”

CATEDRA DISCIPLINE CHIRURGICALE

UNITATEA DE ÎNVĂŢARE

TRAUMATISMUL ŢESUTURILOR MOI

Lecţie teoretică
Traumatisme închise ale ţesuturilor moi

ELENA Bedicov
Disciplina Chirurgie cu nursing specific,
grad didactic superior
 2017

Lecţie ştiinţifică
Traumatisme închise ale ţesuturilor moi

Unitatea de competenţă: Acordarea îngrijirilor medicale pacientului cu

traumatism închis al ţesuturilor moi.

PLANUL LECŢIEI

1. Noţiune de traumatism şi politraumatism. Clasificarea.

2. Traumatismul închis al ţesuturilor moi: contuzia, entorsa. Cauzele,
semnele clinice, asistenţa de urgenţă, tratamentul şi îngrijiri specifice.
3. Luxaţia. Cauzele, semnele clinice, asistenţa de urgenţă, tratamentul şi îngrijiri
specifice. Managementul pacientului cu luxaţie traumatică conform PCN.

Glosar de termini tematici:

SS – sindromul de strivire
TA – tensiune arterială
T0 - temperatura
AU – asistenţa de urgenţă
PT – principii de tratament
Ps - puls

1. Noţiune de traumatism şi politraumatism. Clasificarea.

Ansamblul manifestărilor locale şi generale ale ţesuturilor sau organelor
produse prin acţiunea violentă asupra organismului a unei forţe externe, denumită
agent vulnerant se numeşte leziune traumatică (traumatism).

Clasificarea:
I. În funcţie de tipul agentului vulnerant deosebim traumatism:

2
1. Mecanic – acţiune factorilor mecanici a căror forţă depăşeşte rezistenţa
fiziologică a ţesutului lezat;
2. Termic – acţiunea temperaturii înalte sau joase asupra organismului;
3. Electric – acţiunea curentului electric;
4. Chimic – acţiunea factorilor chimici;
5. Actinic – acţiunea factorilor actinici;
6. Psihic – modificările funcţionale ale SNC în rezultatul stresului negativ
sau pozitiv.
II. În funcţie de împrejurimile în care s-a produs trauma, deosebim:
1. Traumatism în sfera de producţie (accidente de muncă):
a) industriale - (la uzine, fabrici, ateliere);
b) agricole - (în timpul lucrărilor agricole);
2. Traumatism habitual – provocate în condiţii casnice;
3. Traumatism rutier - auto, feroviar;
4. Traumatism infantil - în grădiniţe de copii, şcoală;
5. Traumatism sportiv - în timpul competiţiilor sportive şi
cantonamentelor;
6. Traumatism provocat de catastrofe ecologice şi calamităţi naturale;
7. Traumatism intenţionat ( militar).

III. În funcţie de gravitate traumatismului este:

1. Izolat;
2. Multiplu;
3. Asociat;
4. Combinat.

La termenul politraumatism se referă traumatismul multiplu, asociat, combinat.

Politraumatismul - sunt leziuni traumatice în care leziunile periferice
(fracturi, plăgi întinse, combustii) sunt asociate cu leziuni viscerale, ce duc la
sindromul de agravare reciprocă.
1.Traumatismul multiplu – sunt leziunile a două sau mai multor organe într-
o cavitate sau regiune anatomică.
Exemplu: (ficat+splină), (stomac+intestin+splină).
2.Traumatismul asociat – lezarea organelor interne în diferite cavităţi sau
diferite regiuni anatomice, sau asocierea de traumatism a aparatului locomotor şi
a organelor interne.
Exemplu: (fractura oaselor bazinului+leziunea intestinului rect, a vezicii
urinare) sau (leziunea stomacului+leziunea plămânului+trauma craniocerebrală).

3
 3.Traumatismul combinat – este prezenţa concomitentă a doi şi mai mulţi
factori etiologici de geneză deferită. Când se combină factorii – mecanici,
chimici, termici, radioactivi,etc.
Exemplu: (traumatismul mecanic +traumatismul termic, traumatismul
termic+ traumatismul mecanic+traumatismul actinic etc.)

Traumatismul mecanic.

În funcţie de acţiunea agentului vulnerant asupra ţesuturilor,

traumatismul mecanic este:
1. Închis al ţesuturilor moi - fără lezarea tegumentelor;
2. Deschis al ţesuturilor moi - cu lezarea tegumentelor (plăgile).
3. Fracturi - (închise şi deschise).

Acordarea asistenţei de urgenţă şi asistenţei medicale specializate traumatizaţilor

îşi au particularităţile sale, fapt ce a inclus crearea unui sistem unic al serviciului
traumatologic. El prevede:
1. Acordarea asistenţei de urgenţă la locul accidentului;
2. Evacuarea într-o instituţie curativă;
3. Asigurarea asistenţei traumatologice şi ortopedice calificate.

Acordarea asistenţei de urgenţă la locul accidentului în caz de traumă de

producţie este acordată de oficiul sanitar al întreprinderii. În alte traume se acordă
sub formă de autoajutor sau ajutor reciproc. În oraşe şi centre raionale asistenţa de
urgenţă este acordată de staţiile de salvare.
Dacă accidentatul nu trebuie internat asistenţa traumatologică se acordă la
punctele traumatologice, în cabinetele de chirurgie a CMF sau la oficiul sanitar al
întreprinderii. Dacă trauma este gravă accidentatul este internat în secţia de
traumatologie (chirurgie) unde se acordă asistenţa de urgenţă specializată.
În ţară se duce un lucru important în vederea profilaxiei traumatismului. La
întreprinderi se petrece instructajul tehnicii securităţii. Profilaxia traumatismelor
infantile este asigurată în comun de către:
1. Colaboratorii instituţiilor sanitare;
2. Lucrătorii învăţământului public;
3. Colaboratorii secţiilor de circulaţie rutieră.
Metodele de explorare:
Examenul accidentaţilor include toate metodele care sunt folosite în studiul clinic
al bolnavilor chirurgicali.
1. Interogarea - interviul (culegerea datelor);
2. Examinarea obiectivă:
4
 Inspecţia;
 Palpaţia;
 Percuţia;
 Auscultaţia;
3. Investigarea suplimentară:
 Radiologia în mai multe proiecţii;
 Examinarea forţei musculare;
 Determinarea amplitudei mişcării în articulaţii, etc.

2. Traumatismul închis a ţesuturilor moi: contuzia, entorsa. Cauzele,

semnele clinice, asistenţa de urgenţă, tratamentul şi îngrijiri specifice.

Traumatismul închis a ţesuturilor moi se clasifică în:

1. Contuzii;
2. Comoţii;
3. Entorse;
4. Compresii;
5. Rupturi musculare;
6. Luxaţii.

Contuzia ţesuturilor moi (contuzio) - este lezarea ţesuturilor moi sau a

organelor cu un obiect bont (cu suprafaţă netedă) cu păstrarea integrităţii pieli.
Contuziile se pot produce în mod:
1. Direct – acţiunea directă a agentului vulnerant (prin acceleraţie);
2. Indirect – prin lovirea corpului uman în mişcare de un obstacol (prin
deceleraţie).
Manifestările clinice locale:
1. Durere vie permanentă;
2. Tumefiere;
3. Echimoze ;
4. În contuzii mai grave formarea hematomului. Hematomul se modifică treptat
în culoare de la roş-brună, cianotică, verde, galbenă;
5. Limitarea mişcărilor regiunii respective.
Echimoza este forma cea mai simplă de contuzie superficială, fiind produsă de
contuzii moderate. Are loc lezarea vaselor sangvine mici (capilare), iar sângele
scurs infiltrează ţesutul subcutanat. Apare ca o zonă roşie albăstruie, care în câteva
zile îşi modifică culoarea, devenind albastră-vânătă, apoi galben-verzuie şi pe
măsura resorbţiei dispare în timp de 2-3 săptămâni.

5
 Hematomul este o colecţie sangvină în ţesuturile moi, în urma unor traumatisme
mai intense cu lezarea vaselor de calibru mare. Apare ca o tumeficaţie dureroasă,
de volum variabil de consistenţă elastică.
Asistenţa de urgenţă:
1. Repaus absolut cu ridicarea regiunii lezate în sus;
2. Primele 24 ore aplicarea frigului (pungi cu gheaţă, prişniţe reci);
3. Începând cu a 2 zi local căldură sau proceduri fizioterapeutice;
4. În echimoze şi hematoame mici se face aplicarea bandajului compresiv;
5. În caz de hematom mare - se face aspiraţia conţinutului cu introducerea
antibioticilor în cavitatea formată.

Comoţia (Comoţio) - este acţiunea rapidă a unei forţe mecanice ce duce la

lezarea închisă a ţesuturilor moi, a organelor interne (creier, măduva
spinării, plămâni, ficat). Comoţia dereglează funcţia organului
respectiv.
Accidentaţii trebuiesc internaţi la timp. Este indicat repausul absolut şi tratamentul
necesar pentru restabilirea funcţiei organului lezat.
AU, tratamentul - vezi contuzia.

Entorsa - este o formă minoră a leziunilor articulare, ce se produc la mişcarea

bruscă şi forţată ce depăşeşte posibilităţile fiziologice ale articulaţiei.
Entorsele se produc mai frecvent în articulaţia talocrurală (tibiotarsiană, a gleznei)
radiocarpiană (a mâinii) şi a degetelor.

Pot fi:
1. Entorse simple - elongaţii a ligamentelor;
2. Rupturi de ligamente;
3. Rupturi de ligamente şi a capsulei articulare.
Manifestările clinice:
 Durere violentă în momentul traumei, ce se micşorează pe câteva ore şi apoi se
desfăşoară cu o intensitate mai mare;
 Poziţia forţată a membrului cu limitarea mişcărilor;
 Primele ore paliditatea şi răceala membrului, mai târziu poate apărea
hipertermia locală;
 Edemul pronunţat ce provoacă mărirea în volum şi deformarea articulaţiei;
 Mai târziu poate apărea echimoza şi răceala în regiunea lezată;

Asistenţa de urgenţă:
1. La persoanele mai sensibile combaterea durerii prin administrarea
analgezicelor (Analghin + Dimedrol, Ketanol)
6
2. Crearea stării de repaus fizic (imobilizarea) prin aplicarea bandajului compresiv
în „8”, sau atela Kramer;
3. Se aplică punga cu gheaţă;
4. Se transportă la punctul traumatologic, pentru examinarea radiologică;

Tratamentul include imobilizarea cu atela ghipsată pe 1-3 săptămâni (în funcţie

de localizare).
1. Local primele 24 ore se aplică frigul - punga cu gheaţă, zăpadă, sau prişniţe
reci;
2. Repaus absolut cu ridicarea membrului pe 7-10 zile;
3. Începând cu a 2-3 zi se aplică proceduri calde, proceduri fizioterapeutice.
În entorse complexe se face intervenţie chirurgicală.
După terminarea perioadei de imobilizare se vor fac mişcări în articulaţie pentru
recuperarea funcţională, se vor recomanda şedinţe fizioterapeutice, aplicarea
unguentelor Fastum gel, Diclofenac, Capsicam, Indovazin etc.

3. Luxaţia. Cauzele, semnele clinice, asistenţa de urgenţă, tratamentul şi

îngrijiri specifice. Managementul pacientului cu luxaţie traumatică
conform PCN.

Luxaţia - este dislocarea patologică a suprafeţelor articulare una faţă de alta.

Mecanismul de producere este prin smulgere sau cădere.

Clasificarea - luxaţiile se clasifică în:
I. 1. Congenitale;
mecanice
2. Dobândite
patologice
II. În funcţie de gravitate pot fi:
1. Incomplete (subluxaţie) - subluxaţii, când între suprafeţele articulare se
păstrează contactul.
2. Complete - contactul între suprafeţele articulare nu este păstrat.
III. În funcţie de momentul producerii şi instituirea tratamentului se
deosebesc luxaţii:
1. Recente – luxaţia cu o durată de la traumatism pană la 3 zile;
2. Postrecente – luxaţii cu o durată de la traumatizare de la a 4 zi pană la 21
zile (3-săptămâni);
3. Tardive – luxaţia cu o durată de la traumatizare mai mult de 3 săptămâni.

Cel mai des se întâlnesc luxaţiile traumatice. Se afectează mai des articulaţiile:
7
1 1. Umărului - 50-60%
2. Degetelor;
3. Cotului (cubitală)
2 4. Mâinii (radio-carpiană)

Cauzele:
1. Căderea pe mâna întinsă;
2. Căderea pe spate cu sprijin în cot;
3. Lovitură directă.
Manifestările clinice:
1. Dureri extrem de violente în articulaţie;
2. Impotenţă funcţională;
3. Poziţia antalgică a membrului, a regiunii lezate;
4. Deformarea articulaţiei;
5. Scurtarea sau alungirea segmentului luxat;
6. Examenul radiografic – arată poziţie anormală a suprafeţelor articulare şi
exclude fractura.
Asistenţa de urgenţă:
1. Combaterea sindromului algic (sol. Analgin + Dimedrol, Ketanol, Togesic,
Promedol 1%-1,0 s/c).
2. Aplicarea pungii cu gheaţă, a prişniţelor reci;
3 3. Imobilizarea de transport;
4 4. Transportarea la punctul traumatologic;
5 5. Examenul radiologic în 2 planuri.
Tratamentul - constă în reducerea luxaţiei.
Pentru articulaţiile mari sub anestezie generală cu relaxarea musculară se face
reducerea luxaţiei după una din metodele Coher, Djanelidze, Stamatin. După
reducere se face imobilizarea postreducţională cu basma sau aparat ghipsat pe 2-3
săptămîni. După înlăturarea imobilizării se face recuperarea funcţională
(gimnastica curativă, masaj).
În luxaţiile degetelor reducerea luxaţiei se face sub anestezie locală. Se
imobilizează cu atelă ghipsată pe 7-10 zile.
Dacă reducerea luxaţiei nu reuşeşte pe cale nesângerândă, atunci se face pe cale
chirurgicală.

Puncţia articulaţiei
Indicaţii:
1. Pentru a aprecia acumularea de lichid în cavitatea articulaţiei;
2. Eliminarea lichidelor din articulaţie;
3. Administrarea medicamentelor în articulaţie.
8
Materialele necesare:
1. Soluţii antiseptice: sol. Iodonat 1%, sol. Alcool 70%, sol. Betadină.
2. Material de pansament steril;
3. Pensa chirurgicală;
4. Sol. anestetice: sol. Novocaină 0,5% 5,0-10,0;
5. Ac lung pentru puncţii;
6. Seringă 10,0 sau 20,0;
7. Eprubetă sterilă, tăviţa renală;
8. Material pentru fixarea pansamentului: faşa din tifon, benzi adezive.

Protocolul clinic naţional Luxaţii traumatice

Luxaţie traumatică - este definită ca deplasarea patologică „permanentă” a

extremităţilor articulare a oaselor ce formează articulaţia, ca rezultat al unui
traumatism, pierderea de contact al suprafeţelor articulare se păstrează pană a fi
constatată de serviciul medical şi confirmat radiologic. Este unanim acceptată ca
luxaţie deplasarea segmentului distal faţă de cel proximal care şi reflectă
denumirea nosologică corespunzătoare fiecărei articulaţii, ca excepţie luxaţia
extremităţii acromiale a claviculei şi luxaţiile corpului vertebral.
Subluxaţie - Deplasarea patologică parţială, relativ stabilă a capetelor articulare a
unei articulaţii ca rezultat al unui traumatism, sau a unei mişcări forţate
neobişnuite, stabilitatea e determinată de intercalarea capsulei articulare intre
capetele articulare.
In funcţie de durata posttraumatică pană la reducere, luxaţiile (subluxaţiile) se
divizează in:
• Recente – luxaţia cu o durată de la traumatism pană la 3 zile;
• Postrecente – luxaţii cu o durată de la traumatizare de la a 4 zi pană la 21 zile (3-
săptămani);
• Tardive – luxaţia cu o durată de la traumatizare mai mult de 3 săptămîni.

Luxaţie recidivantă - luxaţii repetate a aceluiaşi segment pe parcursul unui an

calendaristic, uneori survenită după un traumatism neînsemnat.

A.9. Informaţia epidemiologică

Luxaţiile sunt destul de frecvente, dar cu mult mai rare decât fracturile in raport de
1:8. Luxaţiile in articulaţiile membrului toracic sunt de 4 ori mai frecvente decât in
articulaţiile membrului pelvin, pe primul plan fiind luxaţiile de cap os humeral.
Luxaţiile sunt rare la copii, datorită elasticităţii aparatului capsulo-ligamentar. Ele
sunt rare şi la bătrâni, deoarece din cauza osteoporozei, osul mai uşor se
fracturează. Se întâlnesc mai des la bărbaţi ca la femei; mai mult la tineri (20 - 40
9
ani). Luxaţiile humerusului – 50 – 60%, luxaţia oaselor antebraţului – 18 – 25%,
luxaţia falangelor degetelor mâinii şi la picior – 8-10%, luxaţiile de femur – 5 –
6%, luxaţia oaselor gambei – 0,5 – 0,8%.

Tratamentul de urgenţă la etapa prespitalicească

Imobilizare în poziţie antalgică, fiziologică verificând starea neuro-vasculară
periferică.
• Administrarea analgezicelor.
• Evacuarea bolnavului la etapa de asistenţă medicală specializată.
Se recomandă consultaţia medicului ortoped-traumatolog.

Anexa 1
In ghid se explică indicative adresate pacienţilor, părinţilor şi tuturor celor care
doresc să cunoască cat mai mult despre luxaţie, ajuta să înţelegeţi mai bine
opţiunile de profilaxie, îngrijirea şi tratamentul luxaţiilor traumatice. Detalii aflaţi
de la medicul de familie. Luxaţiile traumatice sunt leziuni mecanice a articulaţiilor
rezultate unor traumatisme severe. Nosologia aparţine urgenţelor medico-
chirurgicale şi e nevoie de diagnosticat precoce şi reducerea ei cat mai rapidă de la
apariţia ei. Încă Hipocrate a atenţionat că о luxaţie nu trebuie să „întâlnească
răsăritul sau apusul soarelui”. De rapiditatea şi calitatea tratamentului depinde
restabilirea rapidă a funcţiei şi reducerea recidivelor luxaţiilor. Se va evita
examinarea pacientului de persoane necompetente.

10
 Lecţie ştiinţifică
Sindromul de compresiune îndelungată.

Planul lecţiei

1. Sindromul de compresiune îndelungată. Cauzele, semnele clinice,

2. Asistenţa de urgenţă, principii de tratament şi îngrijire.

Sindromul de compresiune îndelungată sau Sindromul de strivire (de

compresiune prelungită, toxicoza traumatică, „crush sindrom”) este
ansamblul tulburărilor generale grave, adesea mortale, provocate prin
compresiunea sau strivirea ischemică prelungită a maselor musculare, mai
frecvent a membrelor nferioare.
Este o necroză ischemică a muşchilor cu dezvoltarea ulterioară a insuficienţei
renale acute.
SS a fost descris pentru prima oară de Bywaters în anul 1941 la răniţii degajaţi de
sub ruinele bombardamentelor asupra Londrei. Acelaşi sindrom s-a înregistrat şi în
seismele din Aşhabad, Peru, Pachistan etc.
Deci SS se dezvoltă la accidentaţii care au fost striviţi de pământ, nisip, pietre,
perete, maşină, compresia între 2 vagoane în seisme, prăbuşiri, alunecări de
teren, etc.)
În dezvoltarea sindromului de strivire au importanţă următorii factori:
1. Durerea;
2. Toxemia traumatică (intoxicaţia) în rezultatul absorbţiei produselor e
dezintegrare;
3. Pierderea de sânge şi plasmă.
Sindromul de strivire evoluează în două etape:
1. Etapa de compresiune - corespunde timpului în care ţesuturile au fost în
ischemie mai mult de 8-10 ore.
11
2. Etapa de decompresiune - începe după eliberarea accidentatului de sub
compresiune. Ea decurge în trei faze:
1. Faza de edem
2. Faza de şoc
3. Faza de anurie (IRA)
Faza de edem - starea generală la început este satisfăcătoare timp de câteva ore
după degajarea de sub compresiune. Ca urmare a ischemiei, la reluarea circulaţiei
se absorb o serie de substanţe toxice, ce măresc permeabilitatea capilarelor.
Datorită acestui fapt se produce un transfer rapid de plasmă din vase în ţesuturi.
Primul semn care apare şi se dezvoltă rapid îl constituie edemul masiv, dur la
nivelul membrelor traumatizate. Pielea capătă o culoare cianotică, apar flictene cu
exudat sangvinolent, pulsul la periferie lipseşte. La palpare ţesuturile sunt reci,
tari (lemnoase). Durează 4-ore, dacă bolnavul supraveţuieşte el se absoarbe lent.
Faza de şoc – odată cu constituirea edemelor se dezvoltă starea şoc hipovolemic
determinat de stagnarea masei circulante la nivelul edemelor. La început
organismul compensează pierderile de lichid, evoluţia aparent este benignă, apar
primele emisii de urină de culoare roşie „ca oja”, ”ca lacul”, datorită
mioglobinei (mioglobinuria). Apoi are loc prăbuşirea circulatorie, care poate să se
termine cu moartea.
Faza de anurie – chiar dacă rănitul iese din stare de şoc, după 2-3 zile se
instalează IRA, prin creşterea ureei şi potasemiei. Starea generală a bolnavului se
înrăutăţeşte considerabil. Apare icterul, voma, setea, dureri în regiunea lombară,
delir.
Această fază durează câteva zile, punctul critic situându-se în jurul zilei a 7. În
unele cazuri diureza se restabileşte şi evoluţia devine favorabilă. În cazul
sindromului lezional grav, se declanşează anuria, uremia. În lipsa hemodializei
moartea survine în ziua 7-8 prin stop cardiac.
Letalitatea este de 60% în primele 3 zile.
În cazul compresiunii ambelor membre mor 2/3 din accidentaţi, dacă este
compresat numai un membru - mor 1/3.
În compresiunea continuă timp de 4 ore, moare 1 din 10, timp de 5-7 ore
moare 1 din 6; iar mai mult de 8-10 ore mor 2/3 din accidentaţi.
Dacă evoluţia este favorabilă, adică este mioglobinurie, însă fără IRA, starea
bolnavului se îmbunătăţeşte, se micşorează edemul membrului, se restabileşte
sensibilitatea, apare poliuria. Local - necroza vastă a ţesuturilor, din rană ies
muşchii necrozaţi de culoarea cărnii fierte.

Asistenţa de urgenţă.
1. Monitorizarea funcţiilor vitale: Ps, respiraţia, TA;
2. Aplicarea garoului mai sus de compresiune, înainte de a degaja victima de
12
 sub compresiune;
3. Degajarea accidentatului de sub compresiune;
4. Bandajarea compresivă a membrului cu faşă elastică pentru prevenirea
edemului şi plasmoreei;
5. Ridicarea garoului în caz că ţesuturile sunt viabile;
6. Suprimarea sindromului algic prin administrarea analgezicelor: sol. Analghină
50%-2,0 cu sol. Dimedrol 1%-1,0, sau sol. Ketanol 2,0, sau sol. Togesic 2,0. În
prezenţa medicului administraţi soluţii opioide Tramadol 2,0 sau Promedol 1,0;
7. În cazul cînd TA sistolică este 90mm col Hg şi mai joasă administrarea
remediilor cardiotonice (Cordiamină, Cofeină), şi vazoconstrictoare
(Adrenalină, Mezatonă);
8. Administrarea corticosteroizilor Dexametazon 12-16 mg;
9. Abord venos cu instalarea sistemei pentru perfuzii cu orice soluţie, mai bine
Refortan, Reopoliglucină, Gelofuzină;
10.Imobilizarea de transport;
11. Aplicarea hipotermiei - pungii cu gheaţă, zăpadă, apă rece;
12. Per os bicarbonat de Na 2% - 200 ml peste fiecare 3-4 ore, pentru
schimbarea reacţiei urinei din acidă în alcalină. Aceasta ajută să menţină
mioglobina în stare dizolvată şi a nu se depune pe canaliculele renale.
13. Transportarea în instituţia medicală specializată cu monitorizarea
pacientului pe parcursul transportării.

Tratamentul:
1. Terapia antişoc cu analgezice şi soluţii de dezintoxicare: prin perfuzii – ser
Fiziologic, sol. Glucosae 5%, Reopoliglucină, Poliglucină, Hemodez,
Bicarbonat de sodiu.
2. Transfuzii de Plasmă;
3. Antibioterapia - antibiotice cu spectrul larg de acţiune;
4. Blocaj novocainic paranefral;
5. Pungi cu gheaţă pe membre cu întreruperi de 1,5-2 ore;
6. Tratament chirurgical - Incizii mari musculare „în lampas” ce duc la scurgerea
lichidului ce conţine toxine, necrectomii. În cazuri grave amputarea membrului;
7. Monitoriizarea pulsului, tensiunii arteriale şi diurezei, îngrijirea
minuţioasă a bolnavului.
8. În cazuri grave se recurge la detoxicarea suprarenală cu ajutorul
hemodializei (rinichi artificial).

Şocul traumatic. Fazele, manifestările clinice, asistenţa de urgenţă.

13
Şocul traumatic este o stare critică a organismului uman ca rezultat al acţiunii
unui agent vulnerant de o intensitate majoră, ce depăşeşte posibilităţile de
adaptare a organismului agresat.
Decurge în 2 faze ( vezi tema traumatismele).
1.Faza erectilă ( excitaţie ) - se datorează impulsurilor dureroase ce survin din
focarul de fractură. Se caracterizează prin stare de agitaţie verbală şi motorie de
scurtă durată. Accidentatul exprimă nelinişte, vaiete, strigăte de ajutor, excitaţii
psiho-motorii, tegumentele hiperimeate, pupilele dilatate ce reacţionează la
lumină. Pulsul frecvent sau normal. Tensiunea arterială poate fi normală sau
puţin crescută.
Cu cât este mai lungă această fază, cu atît şocul este mai uşor şi cu cât
este mai scurtă şocul este mai grav şi prognosticul este mai sever.
2.Faza torpidă (inhibiţie) - în rezultatul supraexcitării scoarţei cerebrale
survine inhibiţia acesteia. Accidentatul î-şi păstrează cunoştinţa însă devine
pasiv, indiferent cu privirea fixă, faţa trasă, la întrebări răspunde adecvat dar
cu mari întârzieri. Tegumentele la început-palide, acoperite cu transpiraţii
reci, apoi cianotice. Respiraţia superficială şi rară, pulsul slab, filiform, accelerat.
Tensiunea arterială scade.
În prezent nu se mai divizează în faza erectilă şi torpidă, ci sunt considerate
faza de dezvoltare a unui proces patologic unic.
Faza torpidă a fost descrisă excelent de N. I. Pirogov „Cu mâna sau
piciorul smuls, în poziţie orizontală, stă amorţitul în punctul de pansare: el
nu oftează, nu se plânge, nu ia parte la nimic, şi nici nu cere nimic. Corpul
lui este rece, faţa palidă ca de cadavru, privirea neclintită, aţintită în
depărtare; pulsul ca firul abia perceput, este accelerat cu întrerupere.
La întrebări amorţitul sau nu răspunde, sau răspunde în şoaptă, el nu simte
pielea sau plagă. Numai dacă un nerv traumatizat se află la suprafaţă şi
este iritat cu ceva, bolnavul demonstrează sensibilitatea cu o mică încreţitură
a muşchilor feţei. Uneori această stare trece după câteva ore prin
administrare de analgezice, alte ori ia continuă fără schimbări până la
moarte”.
După gravitate se disting 4 grade ale şocului şi se evaluează după indicele de
şoc Algover:
Gr. I - Şoc compensat TA - 100 mm, Ps-100 b/min, indicele de şoc 1,0. Starea
accidentatului este satisfăcătoare, t° corpului normală;
Gr.II – Şoc evident, TA - 80mm, Ps-120b/min, indicele de şoc 1,5. Starea
accidentatului de gravitate medie, conştiinţa păstrată, periodic devine
agitat, tegumentele palide, răspunde la întrebări, t° corpului normală;
Gr.III – Şoc grav, TA - 70mm, Ps 140b/min, indicele de şoc 2,0. Conştiinţa
păstrată, indiferenţă totală, periodic stare de somnolenţă, apatie, faţa lui
14
 Hipocrat, t° corpului 36°, diureza 30ml/oră;
Gr. IV – Şoc cataclismic (terminal), TA - 60- 50 mm, Ps - 160b/min, indicele
de şoc 2,5. Starea extrem de gravă, t° corpului 32-34°. Dacă nu va interveni
prompt echipa de reanimare accidentatul va deceda.
Cauzele şocului traumatic este trauma mecanică şi tehnică.
Dezvoltarea şocului este favorizantă de hemoragie, frig, foame, oboseală,
emoţii negative, etc.
Şocul se declanşează în primul rând la accidentaţii cu leziunile abdomenului,
toracelui, cu fracturi ale membrelor inferioare, în sindromul de strivire, în
fracturi a coloanei vertebrale şi a oaselor bazinului.
4. Asistenţa de urgenţă în şocul traumatic
A/U depinde de caracterul fracturii şi se acordă după un algoritm strict:
1. Degajarea victimei din focarul de producere a fracturii şi crearea poziţiei
cât mai comodă cu interzicerea oricărui tip de mişcare. Controlul
parametrilor organelor vitale ( Ps, TA , respiraţia, reflexul fotomotor etc.);
2. Dacă e fractură deschisă - hemostaza provizorie. În hemoragia arterială -
aplicarea garoului Esmarch (garoului improvizat, aplicarea
tamponării plăgii cu comprese sterile, comprimarea digitală a vasului pe
traiect sau în plagă). În celelalte hemoragii aplicarea pansamentului
compresiv; punga cu gheaţă sau comprese reci etc. Se face toaleta primară a
plăgii şi aplicarea pansamentului aseptic compresiv;
3. Suprimarea sindromului algic. În prezenţa medicului administrarea i/m a
analgezicelor narcotice: sol. Promedol 1% - 1,0; Tramadol 2,0, Fortral.
Dacă nu este se administrează i/m sol. Analgină 50% cu sol. Dimidrol
1% - 1,0 Ketanol 2,0, Togesic 2,0. În unele cazuri local se administrează sol.
Novocaină ( după proba ) 0,5% - 1%, 5 - 10,0;
4. Se aplică imobilizarea de transport cu atele fabricate sau dacă nu-s cu
atele improvizate sau imobilizarea primitivă.
5. Dacă s-a declanşat şocul traumatic (TA mai jos de 90 mm col. merc.) se
întreprind măsurile antişoc. La cele descrise mai sus, se face:
a) Venepuncţia cu instalarea sistemului pentru perfuzii şi perfuzii a
soluţiilor - Refortan, Gelofuzin, Haes, Reopoliglucină, Poliglucină,
Dextran, sol. Fiziologică, Glucoză 5% etc.
b) Administrarea sol. Adrenalină 0,1% 0.5 - 0,75 s/c sau 1,0 i/v în perfuzii;
c) Administrarea corticosteroizilor sol. Dexametazon 4-12 mg i/v;
d) Sedarea accidentatului sol. Relanium 1,0, Diazepam 1,0;
e) Administrarea Oxigenului umezit;
f) Încălzirea şi potolirea setei. Se dă bolnavului să bea băuturi calde (ceai,
cafea, sucuri, alte lichide), se înveleşte bine;
6. Transportarea accidentatului cu cruţare în instituţii sanitare specializate;
15
7. Monitorizarea stării bolnavului pe parcursul transportării.
Accidentaţii în şoc traumatic de gr. II - IV se internează în secţii de RTI.

Bibliografia:
1. Golovin B., Bedicov E., Creţu E., Chirurgie generală - Ghid pentru lecţii
practice, Î.I. “Angela Levinţa”, Chişinău, 2004;
2. Bedicov E., Ignatenco S., Chirurgie - Compendiul deprinderilor practice,
Chişinău, 2004;
3. Gudumac E., Benea T., Golovin B., Creţu E., Chirurgie, Î.S.F.E.”Tipogr.
Centrală”, Chişinău, 2009;
4. Spînu A., Chirurgie generală şi semiologie chirurgicală, CEP Medicina,
Chişinău, 2008;
5. Spînu A., Chirurgie, Tip. Centrală, Chişinău, 2000;
6. Daşchevici S., Mihăilescu M., Chirurgie, ed. Medicală, Bucureşti, 1998;
7. Anghelescu N., Patologie şi nursing chirurgical, ed. Medicală, Bucureşti,
1998;
9. Standarde/protocoale a deprinderilor practice, CNMF, Chişinău, 2008;
10. Titircă L., Urgenţele medicochirurgicale, Bucureşti, 2005.
11. Gornea F., Marin I., Ortopedie şi traumatologie, ed. II, Chişinău, 2010;
12. Bivol G. C., Ghid Practic al medicului de familie, Chişinău, 2002.
13. Гудумак Е., Бенеа Т., Головин Б., Крецу Е., Практическое
руководство по оказанию первой медицинской помощи и уходу
за хирургическими больными, red. A.Levinţa, Kишинэу, 2005.

16
17