Imobilizarea de transport. Tipurile. Regulile de imobilizare.

Definiţie: Imobilizarea de transport este starea de repaus ce se creează regiuni

lezate/afectate pe perioada transportării bolnavului într-o instituţie sanitară, realizată cu
ajutorul atelelor standarde sau mijloacelor improvizate.
În cazul fracturilor şi leziunilor importante ale ţesuturilor moi, înainte de transportare este
necesar a se imobiliza regiunea traumatizată a corpului pentru:
1. A-i crea condiţii de repaus.
2. A reduce durerile.
3. A preveni traumatizarea suplimentară (fractura fără deplasarea fragmentelor osoase să nu se
transforme în fractură cu deplasarea fragmentelor osoase, aşchiile oaselor să nu lezeze
ţesuturile moi ca fractura din închisă să devină deschisă).
4. A preveni dezvoltarea şocului traumatic.
Se cunosc următoarele tipuri de imobilizare de transport.
1. Imobilizarea cu atele de transport standarde (Кramer, Diterix, Entin, atele gonflabile, din
masă plastică etc.)
1. Imobilizarea prin mijloace improvizate (scânduri, beţe, sârmă,carton, umbrelă,nuiele etc.)
2. Imobilizarea primitivă – se folosesc părţile sănătoase ale corpului (membrul superior se
fixează de torace, membrul inferior de membrul inferior sănătos).
Obiectivul: Imobilizarea de transport se aplică cu scop:
1. De a împiedica mişcările active şi pasive a regiunii lezate/afectate,
2. De a menţine axarea corectă a membrului,
3. De a diminua durerile,
4. De a evita complicaţiile, pe care le poate provoca mişcarea în focar a unui fragment osos
fracturat.
Indicaţii:
1. Leziuni traumatice a ţesuturilor moi, oaselor şi articulaţiilor – entorse, luxaţii, fracturi,
amputaţii, plăgi vaste.
2. Leziuni termice: combustii, degerături.
3. Procese patologice ale oaselor şi articulaţiilor, ale vaselor sangvine sau limfatice
Cerinţe faţă de dexteritate
1. Imobilizarea se execută la locul accidentului sau în secţia de internare a spitalului. Se
interzice transportarea accidentatului fără imobilizare.
2. Înainte de imobilizare se execută manevrele de prim ajutor (la locul accidentului):
 degajarea traumatizatului din focar;
 executarea în caz de necesitate a manevrelor de resuscitare cardio-respiratorie şi
cerebrală;
 aplicarea garoului sau a pansamentului compresiv în cazul prezenţei hemoragiei;
 suprimarea sindromului algic – administrarea preparatelor analgezice;
3. Înainte de utilizare atela se căptuşeşte cu un strat din vată şi tifon apoi se acoperă cu
muşama pentru evitarea murdăririi ei.
4. Atelele de transport înainte de a fi aplicate se modelează conform reliefului anatomic al
membrului sănătos al accidentatului.
5. Atelele de transport se aplică peste îmbrăcămintea/încălţămintea victimei.
În caz de leziuni deschise, hainele se îndepărtează, fiind tăiate cu foarfece pe la cusături.
6. Se imobilizează 2 sau 3 articulaţii vecine (una proximală, iar alta distală)regiunii
lezate/afectate.
7. Imobilizarea de transport trebuie să fie simplă pentru a putea fi utilizată de persoanele mai
puţin instruite.
8. Atelele de transport se fixează cu feşi de tifon.
9. În lipsa atelelor fabricate pentru imobilizare de transport se folosesc mijloace improvizate:
tifoane, basma, curea, haine, scânduri, beţe, umbrele, nuiele etc.

De reţinut: când este accidentat membrul superior indiferent de nivelul traumatizării, trebuie
scoase de pe degete inelele (se invită să o facă bolnavul, iar dacă nu poate singur va fi ajutat de
salvator). Dacă inelul se află pe degetul fracturat, se taie inelul cu aprobarea bolnavului (în
instituţia specializată).