Tema: Hemotransfuzia. Sistemul grupelor sangvine 0AB și Rh factor.

1. Noţiuni de transfuzie şi perfuzie. Căile şi modurile de transfuzie.

Substituirea şîngelui cu componentele sau cu derivatele lui în organizm se numeşte – transfuzie.
Administrarea substituenţilor sîngelui se numeşte - perfuzie.
Scopurile transfuziei şi perfuziei sînt variate, dar pot fi unite în două grupuri:
1. Cantitative – constau în umplerea patului vascular şi lichidarea deficitului volumului sîngelui
circulant.
2. Calitative – constau în acţiunea reologică, restabilirea capacităţii de oxigenare şi de coagulare a
lui.
Metodele şi căile de transfuzie şi perfuzie.
Căile de transfuzie:
Sîngele se administrează prin mai multe căi
1. Intravenoasă - cea mai utilizată cale.
2. Intraarterială – în jet sub presiune în moarte clinică.
3. Intraosoasă – în cazurile cînd transfuzia i/v este dificilă. Se face în substanţa spongioasă a oaselor
(stern, osul calcaneu, aripa osului iliac, etc.) Modurile de transfuzie:
1. Exangvinotransfuzia – se face în intoxicaţii grave constă în emisia de sînge şi înlocuirea lui cu
sîngele donatorului.
2. Reinfuzia - transfuzia propriului sînge acumulat în cavităţi, în cazul lezării organelor
parenchimatoase. Sîngele se recoltează, se filtrează prin 4 straturi din tifon în a care se adaogă
heparină şi se transfuzează în jet i/v sau i/a.
3. Transfuzia de sînge cadaveric – el nu conţine fibrinogen, deaceia nu se coagulează şi se recoltează
în cantităţi mari de la persoanele decedate în urma infarctului miocardic, hemoragie intracraniană,
traumatizme grave etc. Se recolteză în primele 6 ore după deces.
4. Autohemotransfuzia – se colectează sîngele de la pacient, se conservează şi tot acestei persoane se
administrează la necesitate.

2. Rolul transfuziei şi perfuziei în reechilibrare hidroelectrolitică a

organismului. Indicaţiile şi contraindicaţiile în transfuzii şi perfuzii.
Rolul transfuziilor şi perfuziilor.
 1. Substituirea sîngelui pierdut în anemia acută posthemoragică– în dependenţă de cantitatea de
sînge pierdut se transfuzează de la 500 ml pînă la 3000 ml;
2. Diminuarea intoxicaţiei organismului (detoxicarea în intoxicaţii exogene, în intoxicaţii septice
etc.). Mărirea volumului circulant de sînge duce la micşorarea concentraţiei de toxine;
3. Stimularea forţelor de apărare ale organismului;
4. Cu scop de hemostază în hemoragii – favorizează formarea trombului în
locul lezării vasului;
5. Acţiunea nutritivă – conţine proteine, glucide, lipide în forme uşor asimilabile.
Indicaţiile în transfuzii şi perfuzii.
1. Anemie acută posthemoragică;
2. Intoxicaţi exogene şi septice grave;
3. Pregătirea preoperatorie a bolnavilor extenuaţi;
4. Intraoperator în intervenţii grave ce sunt însoţite de hemoragii mari;
5. Şocul traumatic hipovolemic sau operator;
6. În anemii cronice;
7. În perioada de reanimare şi terapie intensivă.
Contraindicaţiile în transfuzii sînt legate de pătrunderea în organism a unei cantităţi mari de
produse de descompunere a proteinelor. Aceasta interesează organele de dezintoxicare şi de excreţie
(ficat, rinichi). Transfuzia sîngelui provoacă schimbări profunde în proteinele organismului, ea
activează, evoluţia proceselor în organism. Tot odată creşte brusc volumul sîngelui circulant, ce
reprezintă un efort în plus asupra sistemului cardiovascular. În legătură cu aceasta pentru transfuzii
sunt şi unele contraindicaţii, ca:
1. Disfuncţii grave ale ficatului şi rinichilor (hepatite acute, pielonefrite acute).
2. Decompensarea funcţiei sistemului cardiovascular.
3. Afecţiunile alergice (astm bronşic, exemă acută, edemul Qvinche etc.)
4. Tuberculoză activă în fază de infiltrat.
5. Afecţiunile pulmonare însoţite de stază pulmonară în circuitul mic.
În prezenţa indicaţiilor vitale pentru transfuzie, contraindicaţiile se reduc.

1. Sistema grupelor sangvine AB0 şi Rh factor.

2. Determinarea grupelor sangvine cu ser-test, cu ţoliclon.
Sursa principală a sîngelui sînt donatorii care după proprietăţile sîngelui se împart în 4 grupe. Grupa
sangvină e stabilă, în cursul vieţii nu se schimbă. Grupa sangvină reprezintă un caracter biologic
determinat genetic şi depinde de setul de antigene (aglutinogene), conţinut în eritrocite şi în anticorpii
antieritrocitari (aglutinine) di serul sanguin.
Igr.- 0(I) Eritrocitele nu conţin aglutinogen, iar serul conţine aglutininile α şi β.
II gr.- A (II ) Eritrocitele conţin aglutinogenul A, serul aglutininile β
III gr.- B (III) Eritrocitele conţin aglutinogenul B, serul aglutininile α.
IV gr - AB (IV) Eritrocitele conţin ambii aglutinogeni AB, serul nu
conţine aglutinine.
Grupa Aglutinogen Aglutinine Frecvenţa
0(I) 0 (zero) α, β 36%
A(II) A β 40%
B(III) B α 17%
AB(IV) AB 0 (zero) 7%

Se consideră că în sistemul AB0 aglutinogenul A se uneşte numai cu aglutininele α, iar aglutinogenul B

numai cu aglutininele β.
La întîlnirea aglutinogenului A cu aglutininele α şi aglutinogenului B cu aglutininele β se produce
reacţia de aglutinare, se petrece hemoliza eritrocitelor (distrugerea celulelor sangvine).
Determinarea grupelor sangvine cu seruri-izohemoaglutinante (hemotest).
Serurile izohemoaglutinante standard se pregătesc din sînge uman, înainte de utilizare se verifică
valabilitatea după următoarele criterii:
1. Serul trebuie să fie străveziu, fără semne de descompunere;
2. Pe fiecare flacon trebuie să fie indicate: grupa, termenul de valabilitate, titrul, locul şi timpul de
preparare.
Pregătirea materialelor:
2. Seruri-hemotest etalonate (două serii de test de gr. 0(I), A(II), B(III),), pentru gr. AB(IV) de
singură serie.
• O(I) – fără culoare
• A(II) – culoare albastră
• B(III) - culoare roşie
• AB(IV) – culoare galbenă
Se verifică eticheta pe care este scrisă grupa, seria, titrul, termenul de valabilitate,
transparenţa, locul şi timpul de preparare.
 3. Placa emailată pe care sînt scrise grupele sangvine şi 2 serii;
4. 7 pipete, 7 baghete de sticlă;
5. Sol. Alcool 70%, vată;
6. Seringa monouzuală, garou, pernuţă suport pentru articulaţia cotului;
7. Mănuşi.
În prezent pentru determinarea grupelor sangvine sîngele se colectează din venă cu seringa monouzuală
pentru profilaxia infecţiilor serologice.
Tehnica efectuării.
Se va determina în sala de tratamente la t° 18-22°. Se recoltează sînge din venă în 2 eprubete (una
pentru determinarea grupelor sangvine şi a Rhezus factorului, alta pentru determinarea probelor de
compatibilitate – se pune în frigider). Se depune sîngele cercetat în godeul al VII.
1. Se degresează placa emailată cu alcool.
2. Pe placa emailată se scrie numele persoanei investigate.
3. Sub fiecare simbol (grupă şi seriă) se depune câte 0,1 ml (o picatură mare) de ser
izohemaglutinant standard de grupa corespunzatoare cu instalarea imediată a pipetei în
flaconul respectiv.
Cele două serii de seruri standard sunt aranjate în două rînduri una
sub alta.
4. Picăturile de sînge cercetate (0,01 ml) se depun cu o baghetă de sticlă/plastic alaturi de
picatura de ser izohemaglutinant standard. Coraportul dintre picatura de sînge ăi volumul
serului izohemaglutinant standard trebuie să fie 1:10.
5. Picatura de sînge se amestecă cu cea de ser cu bagheta, folosind de fiecare dată altă
baghetă pentru omogenizare. Ulterior placa este agitată prin înclinarea repetată, cu pauze
de 1-2 minute între agitari. Reacţia este monitorizată timp de 5 minute.
6. Pentru a preveni aglutinarea aparentă, dupa 3 minute se adaugă câte 0,05 ml solutie
fiziologică, se omogenizează, apoi se urmăreşte reacţia pînă la 5 minute.
Peste 5 min se citeşte rezultatul.
Controlul şi interpretarea rezultatelor reacţiei.
Reacţia de hemaglutinare poate fi pozitivă sau negativă. În cazul reacţiei pozitive apar
aglutinate mici de culoare roşie. În cazul reacţiei negative amestecul ramîne omogen colorat
în roşu. La cercetarea cu utilizarea serurilor izohemaglutinante standard putem obţine 4
variante a reacţiei:
1. Daca serurile celor trei grupe au rămas omogen colorate în roşu fără semne
de aglutinare, atunci sîngele cercetat aparţine grupei 0 (I).
2. În cazul apariţiei aglutinării cu serurile grupelor 0 (I) şi B (III) şi absenta cu
serul grupei A (II), sângele aparţine grupei A (II).
3. Dacă reacţia e pozitivă cu serurile grupelor 0 (I) şi A (II), şi negativă cu serul
grupei B (III) sângele aparţine grupei B (III).
4. Rezultatele pozitive cu serurile celor trei grupe indică că sângele cercetat
aparţine grupei AB (IV). În cazul dat, e necesar un control suplimentar cu serul
standard al grupei AB (IV). Pentru aceasta pe placă în godeul al VII se depune 0,1
ml ser grupa AB (IV) şi se adaugă 0,01 ml sânge cercetat.
Aceste doua picături se amestecă şi reacţia se monitorirzează 5 min,
periodic agitînd placa. Absenţa aglutinării în această picătură denotă
că sângele cercetat este de grupa AB (IV). Această variantă de
testare a grupei sanguine se foloseşte pentru investigare
izoserologică în instituţiile medicale ca metodă prealabilă.
Varianta II – proprie.
1. Dacă aglutinarea nu a avut loc nici întru-un godeu – sîngele este de gr. I.
2. Dacă aglutinarea a avut loc în în godeul gr.I şi III, şi lipseşte cu ser de gr.II –
sîngele este de gr. II.
3. Dacă aglutinarea a avut loc în godeul gr. I şi II, şi lipseşte cu ser de gr.III –
sîngele este de gr. III.
5. Dacă aglutinarea a avut loc cu serul de gr, I, II, III se presupune că sîngele este de gr. IV. Pentru
verificare se picură ser de gr. IV în godeul al 7-lea, se amestecă cu o picătură de sînge examinat.
Dacă lipseşte aglutinarea, sîngele este de gr. IV.
Rezultatul se arată medicului, apoi se înscrie pe formular special. Medicul obligator semnează
formularul.
Formularul cu rezultatul şi cu eprubeta cu sînge colectat se trimite în laboratorul clinic pentru
determinarea în condiţii de laborator.
 Determinarea grupelor de sânge cu ajutorul anticorpilor monoclonali anti
- A, anti - B si anti – AB. (Ţoliclon)
Altă metodă de determinare a grupelor de sânge este cu anticorpi monoclonali anti-A, anti -

B şi anti – AB. (Ţoliclon). Ei sunt obţinuţi din conţinutul ascitic ai şoarecilor imunizaţi, care

conţin anticorpi specifici.

Pregătirea materialelor:
1. 1 flacon cu anticorpi monoclonal anti - A.
2. 1 flacon cu anti anticorpi monoclonal anti - B.
3. 1 flacon cu anti anticorpi monoclonal anti – AB.
4. placa emailată cu godeuri.
5. 3 pipete, 3 baghete de sticlă.
6. sol. Alcool, vată.
7. Seringa monouzuală, garou, pernuţă suport pentru articulaţia cotului;
8. Mănuşi.
Tehnica efectuării.
1. Placa emailată se degresează, se înscrie numele persoanei investigate.
2. Se folosesc numai 3 godeuri de pe placa emailată.
3. În primul godeu se picură o picatura mare (0,1 ml) de reagent cu anticorpi monoclonali
anti-A.
4. În al doilea godeu se picură o picatura mare (0,1 ml) de reagent cu anticorpi monoclonali
anti- B.
5. În al treilea godeu se picură o picatura mare (0,1 ml) de reagent cu anticorpi monoclonali
anti-A şi anti- B.
6. Alături se amplasează o picatura mica de sânge cercetat (0,03 ml)
7. Se amestecă picaturile cu baghete, se omogenizează conţinutul picăturilor prin înclinarea
plăcii.
8. Evaluarea rezultatul se face peste 3 min.
Controlul şi interpretarea rezultatelor reacţiei.
1. În cazurile absenţei aglutinării cu anticorpii monoclonali anti-A, anti-B şi anti-
 AB se constată apartenenţa sângelui cercetat la grupa 0 (I);
2. Dacă hemaglutinarea este constatată cu anticorpii monoclonali anti-A şi anti- AB, se
apreciază apartenenţa sângelui cercetat la grupa A (II);
3. Aglutinarea eritrocitelor cu anticorpii monoclonali anti-B şi anti-AB denotă
apartenenţa sângelui la grupa B (III);
4. În cazurile aglutinării eritrocitelor cu anticorpii monoclonali anti-A, anti-B şi anti-AB se
constată apartenenţa sângelui la grupa AB (IV).
Pentru a exclude aglutinarea spontană nespecifică a eritrocitelor se amestecă o picatura mare
de soluţie fiziologică (0,1 ml) cu o picatură mică (0,01 ml) de sânge al pacientului. Absenţa
aglutinării în această proba martor, confirmă corectitudinea reacţiei.
5. Se arată medicului, se scrie pe formular, se semnează de medic.
6. Formularul şi eprubeta cu sînge colectat se trimite în laboratorul clinic. Citirea
rezultatelor - proprie.
1. Dacă aglutinarea nu a avut loc nici întru-un godeu - sîngele este de gr. I.
2. Dacă aglutinarea a avut loc în godeul cu ser monoclonal anti A - sîngele este de
gr. II.
3. Dacă aglutinarea a avut loc în godeul cu ser monoclonal anti B – sîngele este de
gr. III.
4. Dacă aglutinarea a avut loc în ambele godeuri cu seruri monoclonale – sîngele
este de gr. IV. Verificarea gr. IV cu ţolicloane nu se face.

Factorul Rhezus: este o substanţă antigenă de origine proteică străină, care se conţine în sîngele a
majoritatea oamenilor planetei - 85%. Aceşti oameni se numesc Rhezus factori pozitivi (Rh+). Iar restul
15% a populaţiei globului pămîntesc nu au în sînge această substanţă antigenă şi se numesc Rhezus factori
negativi (Rh-). Acest factor a fost depistat pentru prima dată în eritrocitele maimuţei Macacus rezus. De
aici provine denumirea lui.
Dacă se transfuzează sînge Rh pozitiv bolnavilor cu sînge Rh negativ, în sîngele lor se formează
Rhanticorpi (adică organismul se sensibilizează). Transfuziile repetate de sînge Rh pozitiv celor cu Rh
negativ duce la o reacţie gravă posttransfuzională, care poate duce la moarte (Rhezus-conflict).
Deaceia persoanele cu Rh pozitiv pot transfuza sînge numai persoanelor cu Rh (+) . Cei cu Rh(-) pot
transfuza atît celor cu sînge Rh (+ ), cît şi cu sînge Rh (-).
O însemnătate deosebită o au gravidele cu Rh negativ. Fătul poate prelua Rh-pozitiv şi atunci în
organismul gravidei se formează Rh-anticorpi manifestat prin icterul hemolitic al nou-născutului sau
eritroblastoza. La sarcinile repetate (a doua, a treia) titrul Rh-anticorpilor se măreşte şi poate provoca
naştere prematură sau moarte intrauterină a fătului.
Determinarea factorului Rh se face în laboratorul clinic.