1. Noţiune de hemotransfuzie. Căile de transfuzie.

Substituirea şângelui cu componentele sau cu derivatele lui în organism se numeşte – transfuzie.

Administrarea substituenţilor sângelui se numeşte - perfuzie.
1. Cantitative – constau în umplerea patului vascular şi lichidarea deficitului volumului sângelui circulant.
2. Calitative – constau în acţiunea reologică, restabilirea capacităţii de oxigenare şi de coagulare a lui.
Metodele: 1.Directă – este transfuzia sângelui integral care se efectuează direct de la donator la bolnav.
2.Indirectă – transfuzia de componente/ derivate ale sâng. pregătite şi conservate
Căile: i/v, i/arterial-în jet sub presiune în moarte clinică; i/osoasă în sub spongioasă a oaselor (stern, calcaneu, aripa osului iliac, etc.)
Modurile de hemotransfuzie:
1. Exangvinotransfuzia –intox. grave constă în emisia de sânge şi înlocuirea lui cu sângele donatorului.
2. Reinfuzia - transfuzia propriului sânge acumulat în cavităţi,(lezării org. Parenchimatoase). Sângele se recoltează, se filtrează prin 4
straturi din tifon în a care se adaogă heparină şi se transfuzează în jet i/v sau i/a.
3. Transfuzia de sânge cadaveric –nu fibrinogen, nu coagulează , recoltează în cantităţi mari ( IM, hemoragie i/craniană, traumatisme
grave) în primele 6 h după deces.
4. Autohemotransfuzia
Rolul transfuziilor şi perfuziilor.
1. -Anemia acută posthemoragică–de la 500 ml pînă la 3000 ml;
2. Diminuarea intoxicaţiei (intoxicaţii exogene, septice etc.). Mărirea v circulant de sânge duce la micşorarea toxine;
3. Stimularea forţelor de apărare;
4. hemostază în hemoragii –formarea trombului în locul lezării vasului;
5. Nutritivă – conţine proteine, glucide, lipide în forme uşor asimilabile.
Indicaţiile în hemotransfuzii.
1. Anemie acută posthemoragică;
2. Intoxicaţi exogene şi septice grave;
3. Pregătirea preoperatorie a bolnavilor extenuaţi;
4. Intraoperator în intervenţii ce sunt însoţite de hemoragii mari;
5. Şocul traumatic hipovolemic sau operator;
6. În anemii cronice;
7.În perioada de reanimare şi terapie intensivă.
Contraindicaţiile în hemotransfuzii -cantităţi mari de produse de descompunere a proteinelor. Aceasta interesează organele de
dezintoxicare şi de excreţie (ficat, rinichi), schimbări profunde în proteinele, ea activează, evoluţia proceselor în organism. Tot odată
creşte brusc volumul sângelui circulant, ce reprezintă un efort în plus asupra sistemului cardiovascular:
1. Disfuncţii grave ale ficatului şi rinichilor (hepatite acute, pielonefrite acute).
2. Decompensarea funcţiei sistemului cardiovascular.
3. Afecţiunile alergice (astm bronşic, eczemă acută, edemul Quinche etc.)
4. Tuberculoză activă în fază de infiltrat.
5. Afecţiunile pulmonare însoţite de stază pulmonară în circuitul sangvin mic.
2. Sistemul grupelor AB0 şi Rh-factor.
Grupa sangvină reprezintă un caracter biologic determinat genetic şi depinde de setul de antigene (aglutinogene), conţinut în
eritrocite şi în anticorpii antieritrocitari (aglutinine) din serul sanguin.

Grupa Aglutinogen Aglutinine Frecvenţa

0(I) 0 (zero) α, β 36%
A(II) A β 40%
B(III) B α 17%

AB(IV) AB 0 (zero) 7%

aglutinogenul A se uneşte numai cu aglutininele α, iar aglutinogenul B numai cu aglutininele β.

La se produce reacţia de aglutinare, se petrece hemoliza eritrocitelor (distrugerea celulelor sangvine).
Determinarea grupelor sangvine cu serul izohemaglutinant (hemotest). Serurile izohemaglutinante standard se pregătesc din sânge
uman. Înainte de utilizare se verifică valabilitatea după următoarele criterii:
1. Serul trebuie să fie străveziu, fără semne de descompunere;
1. Pe fiecare flacon trebuie să fie indicate: grupa, termenul de valabilitate, titrul, locul şi timpul de preparare
2. Seruri-hemotest etalonate (două serii de test de gr. 0(I), A(II), B(III),), pentru gr. AB(IV) de singură serie.
• O(I) – fără culoare
• A(II) – culoare albastră
• B(III) - culoare roşie
 • AB(IV) – culoare galbenă
Se verifică eticheta pe care este scrisă grupa, seria, titrul, termenul de valabilitate, transparenţa, locul şi timpul de preparare.
3. Placa emailată pe care sînt scrise grupele sangvine şi 2 serii;
4. 7 pipete, 7 baghete de sticlă;
5. Sol. Alcool 70%, vată;
6. Seringa monouzuală, garou, pernuţă suport pentru articulaţia cotului;
7. Mănuşi.
8. Două eprubete
Tehnica efectuării.
Se va determina în sala de tratamente la t° 18-22°. Se recoltează sânge din venă în
2 eprubete (una pentru determinarea grupei sangvine şi a Rhezus factorului, alta pentru determinarea probelor de compatibilitate – se
pune în frigider). Se depune sângele cercetat în godeul al VII.
1. Se degresează placa emailată cu alcool.
2. Pe placa emailată se scrie numele persoanei investigate.
3. Sub fiecare simbol (grupă şi seria) se depune câte 0,1 ml (o picătură mare) de ser izohemaglutinant standard de
grupa corespunzătoare cu instalarea imediată a pipetei în flaconul respectiv.
Cele două serii de seruri standard sunt aranjate în două rânduri una sub alta.
4. Picătura de sânge cercetat (0,01 ml) se depune cu o baghetă de sticlă/plastic alaturi de picătura de ser
izohemaglutinant standard. Coraportul dintre picătura de sânge şi volumul serului izohemaglutinant standard
trebuie să fie 1:10.
5. Picătura de sânge se amestecă cu cea de ser cu bagheta, folosind de fiecare dată altă baghetă pentru omogenizare.
Ulterior placa este agitată prin înclinarea repetată, cu pauze de 1-2 minute între agitări. Reacţia este monitorizată
timp de 5 minute.
6. Pentru a preveni aglutinarea aparentă, dupa 3 minute se adaugă câte 0,05 ml soluţie fiziologică, se omogenizează,
apoi se urmăreşte reacţia până la 5 minute.
Peste 5 min se citeşte rezultatul.
Controlul şi interpretarea rezultatelor reacţiei.
În cazul reacţiei pozitive apar aglutinate mici de culoare roşie. În cazul reacţiei negative amestecul ramâne omogen
colorat în roşu. La cercetarea cu utilizarea serurilor izohemaglutinante standard putem obţine 4 variante a reacţiei:
1. Dacă serurile celor trei grupe au rămas omogen colorate în roşu fără semne de aglutinare, atunci sângele cercetat
aparţine grupei 0 (I).
2. În cazul apariţiei aglutinării cu serurile grupelor 0 (I) şi B (III) şi absenţa cu serul grupei A (II), sângele aparţine
grupei A (II).
3. Dacă reacţia e pozitivă cu serurile grupelor 0 (I) şi A (II), şi negativă cu serul grupei B (III) sângele aparţine grupei B
(III).
4. Rezultatele pozitive cu serurile celor trei grupe indică că sângele cercetat aparţine grupei AB (IV). În cazul dat, e
necesar un control suplimentar cu serul standard al grupei AB (IV). Pentru aceasta pe placă în godeul al VII se depune
0,1 ml ser grupa AB (IV) şi se adaugă 0,01 ml sânge cercetat.
Aceste două picături se amestecă şi reacţia se monitorirzează 5 min, periodic agitând placa. Absenţa aglutinării în
această picătură denotă că sângele cercetat este de grupa AB (IV).
Determinarea grupelor de sânge cu ajutorul anticorpilor monoclonali anti-A, anti-B si anti–AB. (Ţoliclon)
Ei sunt obţinuţi din conţinutul ascitic ai şoarecilor imunizaţi, care conţin anticorpi specifici. Pregătirea materialelor:
1. 1 flacon cu anticorpi monoclonal anti - A.
2. 1 flacon cu anticorpi monoclonal anti - B.
3. 1 flacon cu anticorpi monoclonal anti – AB.
4. placa emailată cu godeuri.
5. 3 pipete, 3 baghete de sticlă.
6. sol. Alcool, vată.
7. Seringa monouzuală, garou, pernuţă suport pentru articulaţia cotului;
8. Mănuşi.
9. 2 eprubete, suport pentru ele.
Tehnica efectuării.
1. Placa emailată se degresează, se înscrie numele persoanei investigate.
2. Se folosesc numai 3 godeuri de pe placa emailată.
3. În primul godeu se picură o picătură mare (0,1 ml) de reagent cu anticorpi monoclonali anti-A.
4. În al doilea godeu se picură o picătură mare (0,1 ml) de reagent cu anticorpi monoclonali anti- B.
5. În al treilea godeu se picură o picătură mare (0,1 ml) de reagent cu anticorpi monoclonali anti-AB.
6. Alături se amplasează o picătură mică de sânge cercetat (0,03 ml)
7. Se amestecă picaturile cu baghete, se omogenizează conţinutul picăturilor prin înclinarea plăcii.
8. Pentru a evita aglutinarea aparentă se picură 0,05 sol. NaCl 0,9% 9. Evaluarea rezultatul se face peste 3 min.
Controlul şi interpretarea rezultatelor reacţiei.
1. În cazurile absenţei aglutinării cu anticorpii monoclonali anti-A, anti-B şi anti- AB se constată apartenenţa sângelui cercetat
la grupa 0 (I);
2. Dacă hemaglutinarea este constatată cu anticorpii monoclonali anti-A şi anti- AB, se apreciază apartenenţa sângelui cercetat
la grupa A (II);
 3. Aglutinarea eritrocitelor cu anticorpii monoclonali anti-B şi anti-AB denotă apartenenţa sângelui la grupa B (III);
4. În cazurile aglutinării eritrocitelor cu anticorpii monoclonali anti-A, anti- B şi anti-AB se constată apartenenţa sângelui la
grupa AB (IV). Pentru a exclude aglutinarea spontană nespecifică a eritrocitelor se amestecă o picătură mare de
soluţie fiziologică (0,1 ml) cu o picătură mică (0,01 ml) de sânge al pacientului. Absenţa aglutinării în această proba
martor, confirmă corectitudinea reacţiei.
5. Placa se arată medicului, se scrie pe formular, se semnează de medic.
6. Formularul şi eprubeta cu sânge colectat se trimite în laboratorul clinic.

3. Rh-factor. Importanţa determinării lui.

Factorul Rhezus: este o substanţă antigenă de origine proteică străină, care se conţine în sângele - 85%. se numesc Rhezus
factori pozitivi (Rh+). Iar restul 15% nu au în sânge - Rhezus factori negativi (Rh-).daca se transfuzează sânge Rh + bolnavilor cu
sânge Rh -, = Rh-anticorpi (adică organismul se sensibilizează). Transfuziile repetate de sânge Rh pozitiv celor cu Rh negativ duce
la o reacţie gravă posttransfuzională, care poate duce la moarte (Rhezus-conflict).
De aceea persoanele cu Rh pozitiv pot transfuza sânge Rh (+) Cei cu Rh(-) = Rh (-)(+).
O însemnătate deosebită o au gravidele cu Rh negativ. Fătul poate prelua Rh+ şi atunci în organismul gravidei se formează Rh-anticorpi
manifestat prin icterul hemolitic al nou-născutului /eritroblastoza. La sarcinile repetate titrul Rh-anticorpilor se măreşte şi = naştere
prematură/ moarte intrauterină a fătului.
1. Hemotransfuzia. Pregătirea pacientului pentru hemotransfuzie.
Informarea pacientului despre necesitatea, scopul, riscul posibil şi tratamentul de alternativă. Acordul pacientului la
hemotransfuzie trebuie să fie documentat
a) Până la operaţia programată cu o posibilă necesitate de transfuzie a sângelui sau a hemocomponentelor, medicul curant sau
anesteziologul informează pacientul despre posibilitatea autohemotransfuziei şi despre metodele de alternativă. Dacă pacientul este de
acord, se completează acordul de informare a pacientului la autohemotransfuzie sau a componentelor de sânge de la donator. Pacientul
semnează acordul sau refuzul de la transfuzia sângelui şi a componentelor de sânge de la donator.
b) În situaţii extremale prin consiliu. decide medicul curant (de gardă) cu informarea ulterioară IMP
2. Algoritmul hemotransfuziei.
Pregătirea bolnavului pentru transfuzie:
De la bolnav se ia:
1. T; Ps, TA;
2. Se observă culoarea tegumentelor şi prezenţa/lipsa erupţiilor cutanate;
3. Se pregăteşte psihologic;
4. Se colectează urina şi sînge pentru examenarea în laboratorul clinic.
Transfuzia de sânge se face într-o ordine strictă.
1. Se determină grupa sangvină şi factorul rhezus al primitorului. Pentru aceasta se colectează sânge din venă în 2 eprubete. Dintr-o
eprubetă se va determina grupul sanguin, apoi se va trimite în laborator pentru verificarea grupei şi determinarea Rh-factor. Cealaltă
eprubetă se pune în frigider pentru a determina probele compatibilităţii;
2. Se comandă sîngele corespunzător rezultatului primit din laborator în secţia de transfuziologie, se scoate recipientul (containerul) cu
component al sângelui din frigider (t°+4-6°), se face analiza macroscopică a sângelui din recipient (container):
a) se citeşte eticheta – gr. sangvin, factorul Rezus, data colectării, NP donatorului, semnătura persoanei responsabilă
de conservare, termenul valabilităţii;
b) Se verifică ermeticitatea şi integritatea recipientului;
c) Controlul conţinutului recipientului – culoarea, transparenţa. Orice modificare a componentului sângelui (cheaguri,
scimbarea culorii şi transparenţei) îl face să fie contraindicat. Dacă recipientul a fost o perioadă în frigider, se
formează 3 straturi – la fund eritrocitele de culoare brună, la mijloc – leucocitele de culoare cenuşie, deasupra
plasma de culoare galbenă transparentă.
3. Se determină grupul sanguin din recipient, pentru siguranţă;
4. Se efectuiază probele compatibilităţii
• Proba compatibilităţii individuale (AB0) ; Proba compatibilităţii după sistemul Rezus factor; Proba biologică.

Efectuarea testului de compatibilitate după sistemul AB0 înainte de hemotransfuzii (in vitro).
Materiale şi utilajul necesar:
1. Pentru determinarea compatibilităţii cu componente eritrocitare se pregăteşte serul pacientului şi eritrocite
din containeul destinat transfuziei;
2. Pentru determinarea compatibilităţii cu componente de plasmă – se pregăteşte eritrocitele pacientului şi
plasma din containerul
3. Soluţie 0,9% NaCl
4. Plăci albe de plastic sau faianţă (cu suprafaţa hidrofilă, aderentă) 5. Pipete Pasteur
6. Baghete de plastic (capace de la ace) sau sticlă
7. Cronometru sau ceas. Tehnica determinării:
• Se marchează în partea de sus a plăcii Numele, Prenumele, grupul AB0 al pacientului şi Numarul şi grupul AB0 al
componentului din container.
Pentru compatibilitatea componentelor eritrocitare.
• Aplicati o picatură mare (0,1 ml) de ser al pacientului şi alaturi o picatură mică (0,01 ml) de eritrocite din
containerul destinat transfuziei în proporţie 1:10
Pentru compatibilitatea componentelor de plasmă.
 • Aplicaţi o picătură mare (0,1 ml) de plasmă din containerul destinat transfuziei şi alături o picătură mică (0,01 ml)
eritrocitele pacientului în proporţie 1:10.
• Amestecaţi eritrocitele cu serul (plasma) cu baghetă separată, curată, uscată până la omogenitate.
• Agitaţi lent, periodic placa până la expirarea a 5 min. Citirea rezultatelor:
• Dacă picătura după 5 minite rămâne omogen colorată, fără semne de aglutinare sângele este compatibil după AB0.
• Dacă în picătură dupa 5 min apar semne de aglutinare care nu dispar la adăugarea sol. NaCl de 0,9% (excluderea
fenomenului agregării) sângele este incompatibil dupa AB0.

Efectuarea testului de compatibilitate după sistemul Rh înainte de hemotransfuzii (in vitro). Materiale şi
utilajul necesar:
1. Pentru compatibilitate cu componente eritrocitare - serul pacientului si eritrocite din container destinat transfuziei;
2. Pentru compatibilitate cu componente de plasma - eritrocitele pacientului şi plasma din container destinată
transfuziei;
3.Sol. 10% gelatină;
4. Sol. 0,9% NaCl;
5. Baie de apă sau termostat la 46-48°C;
6. Pipete Pasteur;
7. Eprubete 10 ml;
8. Cronometru sau ceas.
Tehnica determinării:
Se marchează pe eprubetă Numele, Prenumele, grupul AB0 al pacientului şi Numarul şi grupul AB0 al componentului din
container.
Pentru determinarea compatibilităţii componentelor eritrocitari.
• Plasaţi o picătură (0,05 ml) de eritrocite din containerul destinat transfuziei, două picături (0,1ml) de jelatină încălzită
prealabil până la stare lichidă şi două picături (0,1 ml) de ser al pacientului.
Pentru determinarea compatibilităţii componentelor de plasmă.
• Plasaţi două picături (0,1 ml) de gelatină încălzită prealabil până la stare lichidă, o picătură (0,05ml) de eritrocite ale
pacientului, două picături (0,1 ml) din containerul cu plasmă destinat transfuziei.
• Eprubeta se agită pentru a omogeniza conţinutul.
• Plasaţi eprubeta în baie de apă pentru 10 min, (sau în termostat pentru 30 min) la 46-48°C.
• După incubare eprubeta se extrage şi se adaogă 5-8 ml sol. NaCl 0,9%.
• Conţinutul se agită prin răsturnarea repetată a eprubetei.
• Rezultatul se citeşte vizual cu ochiul liber sau cu lupa. Citirea rezultatelor:
• Dacă în eprubetă se observă aglutinarea eritrocitelor sub forma de suspensie de aglutinate mici pe fundal transparent –
Testul este incompatibil.
• Dacă în eprubetă lichidul ramâne uniform colorat fără semne de suspensie de aglutinare – Testul este compatibil.

Proba biologică (in vivo).

Proba biologică se efectuează în modul următor:
Sângele se încălzeşte la t° 37° - prin expunere la t camerei, sau în echipament special. Se montează trusa pentru transfuzie,
se umple sistemul pentru perfuzii cu ser. Fiziologic. Apoi se face venepuncţia, se fixează sistemul pe corp cu benzi din
leucoplast, se schimbă acul în recipientul cu component sanguin. În jet se transfuzează 10-15 ml de concentrat de eritrocite,
plasmă şi alte componente.
După 3 minute de la începutul transfuziei se micşorează pe 3 min jetul sangvin la minimum şi se determină starea bolnavului:
• culoarea şi umiditatea teg;
• ritmul şi amplituda respiraţiei;
• frecvenţa şi amplitudinea Ps;
• +/- dispneei, hiperemiei şi cianoza feţei;
• lipsă de acuze etc.
Dacă lipsesc aceste semne procedura se efectuează încă de 2 ori. Lipsa reacţiei dupa 3 reprize de = compatibil
La sfârşitul hemotransfuziei containerul cu restul de conţinut transfuzat (10-15 ml) se păstrează în frigider 48 ore (pentru verificare
în caz de apariţie a complicaţiilor).
În caz de apariţie a unor semne clinice de reacţie la transfuzie, aceasta din urmă se întrerupe, şi bolnavului i se acordă ajutorul necesar.
Complicaţiile posttransfuzionale
a) transfuzia sângelui sau a concentratului de eritrocite incompatibile.
b) erori în procedura de transfuzie (embolismul cu aer, tromboembolismul, supraîncărcarea circulaţiei).
c) transfuzia sângelui alterat.

I. În cazul transfuziei sângelui sau a concentratului de eritrocite incompatibile se declanşează:

1. Şocul transfuzional (hemotransfuzional, hemolitic) – este cea mai gravă complicaţie cauzată de incompatibilitatea individuală AB0
sau Rhincompatibilitate. Complicaţie cauzată de greşeli comise:
1. în determinarea grupei sangvine;
2. în determinarea factorului Rhezus;
3. în determinarea compatibilităţii individuale;
4. în determinarea compatibilităţii de Rh factor;
 5. în determinarea probei biologice.
În aşa caz apare hemoliza eritrocitelor, incompatibilitatea componenţilor proteici ai plasmei sângelui donatorului şi a primitorului, ceea ce
duce la dereglări grave ale funcţiilor vitale a organelor.
Manifestările clinice:
În timpul transfuziei sau peste un timp oarecare (mai des în primele 1-30 minute, mai rar la sfîrşitul a 48 ore ) apar:
1. Semne de nelinişte;
2. Cefalee, vertije;
3. Senzaţia de constricţie şi apăsare în piept;
4. Frison puternic;
5. Dureri puternice în regiunea lombară (reg. rinichilor);
6. Dureri în reg. inferioară a abdomenului;
7. Greaţă, vomă;
8. Hiperimia feţei care trece în paloarea tegumentelor;
9. Cianoză, transpiraţii reci;
10.Ps se accelerează, T/A scade;
În majoritatea cazurilor peste 1-2 ore starea bolnavului se ameliorează, însă această ameliorare este aparentă şi de scurtă durată, după
care starea bolnavului se agravează brusc:
11. Apoi se constată pierderea conştiinţei;
12. Creşte t° corpului;
13. Apare icterul progresiv;
14. Paralizia sfincterelor;
15. Uneori survine moartea din cauza insuficienţei renale acute ca rezultat al intoxicaţiei cu produse ale hemolizei
eritrocitelor şi distrugerii proteinelor plasmei.
Asistenţa de urgenţă:
1. Întreruperea imediată a transfuziei, cu menţinerea unei linii venoase şi administrarea, sol. perfuzionale (ser fiziologic,
sol. Glucoza 5%, soluţii macromoleculare - Refortan, Gelofuzin, Reopoliglucină);
2. A/m cheamă de urgenţă medicul şi îndeplineşte cu stricteţe indicaţiile; 3. Efectuarea imediată a blocajului novocainic
paranefral; 4. Efectuarea măsurilor antişoc:
• Administrarea sol. Adrenalină hidrocloridă 0,1% 0,5- 0,75 s/c sau 1,0 i/v în perfuzii.
• Administrarea corticosteroizilor – Dexametazon 8-12-16mg i/v, Prednizolon i/v în perfuzii;
• Administrarea antihistaminicilor - Taveghil, Suprastin;
• Administrarea preparatelor cardiotonice şi spasmolitice;
• Este indicată sangvinotransfuzia şi transfuzii de plasmă;
• Încălzirea bolnavului prin administrarea sol. CaCl 10%-10,0 i/v, termofoare, învelirea pacientului etc;
5. Dacă tratamentul de mai sus nu este efectiv se face hemodializa cu aparatul rinichi artificiali.

Altă variantă corectă....

Pacientul necesită măsuri de asistenţă medicală urgentă:
1. Sistarea transfuziei;
2. Chemarea medicului şi a altor a/m în ajutor;
3. Pregătirea unei perfuzii cu sol. Fiziologică şi conectarea ei la cateterul venos;
4. Pregătirea unei perfuzii cu sol. Glucosă 10% - 500ml (în rezultatul hemolizei eritrocitelor Kaliul din ele difundează în
sânge. Se instalează o hipercaliemie care poate induce aritmii cardiace cu dezvoltarea stopului cardiac. Glucoza leagă
Kaliul);
5. Administrarea i/v urgentă a
- sol. Suprastin 20 mg,
- sol. Prednizolon 90 -120 mg;
- analgetic opioid sol. Promedol 20mg (cu decontarea ulterioară); - sol. Ca gluconat 1% - 10ml.
6. Aplicarea măştii cu oxigen (deoarece se instalează o hipoxie hemică acută);
7. Aplicarea cateterului urinar (este necesar de monitorizat diureza şi culoarea urinei. Urina în acest caz va fi roşie din
cauza hemoglobinuriei. Când urina va deveni de culoare obişnuită, putem presupune evoluţia benignă a şocului
transfuzional);
8. Administrarea repetată de corticosteroizi şi antihistaminice.
9. Dacă a survenit stopul cardiac se va recurge imediat la resuscitarea cardiorespiratorie conform protocolului ABC;
10. Monitorizarea continuă a pacientului;
11. Încălzirea pacientului.

II. Complicaţiile provocate de erori în procedura de transfuzie:

1. Embolismul cu aer
2. Tromboembolismul
3. Supraîncărcarea circulaţiei
1. Embolismul cu aer - are loc în cazurile de pătrundere în vena pacientului a unei cantităţi de aer, care nimereşte în final prin
partea dreaptă a inimii în artera pulmonară, în care se formează embol de aer. Cauze:
– încărcarea incorectă a sistemei pentru transfuzie;
 – stoparea nu la timp a transfuziei (la sfîrşitul transfuziei în venă poate fi introdus aer). Odată cu implementarea
sistemelor de plastic sunt posibilităţi de evitare a acestei complicaţii, însă pericolul se păstrează.
Manifestări clinice:
1. Agravarea bruscă a stării bolnavului în timpul transfuziei;
2. Bolnavul este neliniştit, simte dureri retrosternale;
3. Apare cianoză a feţei;
4. Ps slab, TA scade;
5. La pătrunderea a 2-3 ml şi mai mult de aer în vena pacientului, în cîteva minute poate surveni decesul prin asfixie
(o persoană sănătoasă poate tolera pînă la 100 ml sau mai mult de aer pînă să apară complicaţii serioase).
Profilaxia acestei complicaţii constă în respectarea minuţioasă a regulilor tehnicii de transfuzie.
Tratamentul: măsuri de reanimare de urgenţă, respiraţie artificială, masaj indirect al inimii, administrarea remediilor
cardiovasculare.

2. Tromboembolismul se dezvoltă în urma pătrunderii în venă a microcheagurilor de diverse dimensiuni din concentrat de
eritrocite sau sînge; mai rar cheagurile nimeresc dinvenele cu semne de tromboflebită. Manifestările clinice:
– simptomatica infarctului pulmonar;
– dureri în cutia toracică; – febră; hemoptizie.
Dacă nimereşte un cheag mare, starea pacientului este foarte gravă, analogică emboliei cu aer. Această complicaţie se
întîlneşte rar, deoarece cheagurile mari nu trec prin ac şi prin filtrul sistemului pentru transfuzie.
Profilaxia:
– traumatizarea minimală a venei în timpul puncţiei;
- nu trebuie punctate vene cu trombi;
– nu se forţează trecerea sângelui prin ac;
– trebuie utilizate sisteme de plasticat cu filtre sau microfiltre, îndeosebi în cazurile de transfuzii masive.

3. Supraîncărcarea circulaţiei.
Se produce în rezultatul supraîncărcării camerelor drepte ale cordului cu cantităţi mari de lichid sau sînge şi de componente
ale sîngelui transfuzat repede. Ventriculul drept nu reuşeşte şi apare stază în sistemul venelor cava şi atriului drept.
Sunt predispuse la dezvoltarea acestei complicaţii patologiile cardiace (miocardita, cardioscleroza, valvulopatiile
cardiace etc). La oameni sănătoşi această complicaţie ca regulă nu se dezvoltă. Manifestări clinice:
– dispnee,
– dureri retrosternale,
– cianoza feţei, – edeme,
– scade tensiunea arterială.
Profilaxia: poate fi prevenită prin infuzia şi transfuzia lentă (cu picătura), îndeosebi în cazul pacienţilor cu patologii
cardiovasculare.
Tratamentul: Se stopează transfuzia, se micşorează viteza transfuziei. Se utilizează diuretice intravenos, inhalaţii cu oxigen.

I. Transfuzia sângelui alterat

1. Sângele poate fi alterat ca rezultat al contaminării cu bacterii, al încălcării regimului de păstrare a componentelor (nu se
respectă regimul de temperatură sau se depăşeşte termenul de păstrare, încălzire a componentelor cu supraîncălzire şi
denaturarea proteinelor.
2. Mai frecvent se înregistrează contaminarea bacteriană, care poate avea loc în următoarele circumstanţe:
– Prelucrarea insuficientă a pielii la mâna donatorului înainte de colectarea sângelui;
– Erori în procesul prelucrării sângelui, în procesul de decongelare a
plasmei sau a crioprecipitatului în baia de apă; 48
Semnele clinice: dezvoltarea şocului grav cu semne severe de toxicoză (febră înaltă, cianoză, crampe musculare, scăderea
bruscă a TA, tahicardie, vomă, dureri abdominale, diaree. Ulterior
se dezvoltă insuficienţă cardio-pulmonară acută, renală, hepatică. În unele cazuri nedepistate la timp, cărora li s-a acordat
asistenţă medicală necalitativă, pacienţii decedează în primele zile, dar în majoritatea cazurilor decedează în zilele 3-7 după
transfuzie. Profilaxia:
– control strict al integrităţii containerelor cu hemocomponente, transparenţa conţinutului;
– controlul obligatoriu înainte de transfuzie a termenilor de păstrare a componentelor şi calitatea lor macroscopică.
Tratamentul acestor complicaţii trebuie efectuat în condiţiile secţiei de reanimare şi include: stoparea transfuziei,
administrarea antibioticelor cu spectru larg de acţiune, măsuri antişoc, de dezintoxicare. E posibilă hemodializa.

2. Componentele şi substituenţii sângelui.

Sângele integru (ST)

Sângele integru este sângele prelevat de la un donator selecţionat şi recoltat pe anticoagulant, într-un recipient steril şi apirogen şi
este în principal utilizat ca materie primă pentru prepararea produselor sanguine labile. Sângele integru proaspăt prelevat nu-şi
păstrează toate proprietăţile decât o perioada limitată de timp.
Component sanguin – component obişinut din sânge integru.
 Derivat sanguin – obţinut din componentul sanguin.
Preparat biomedical - obţinut din sânge sau plasmă cu scop curativ Clasificarea produselor sangvine:
În funcţie de acţiunea produselor sangvine asupra organismului se disting:
I. Componente sangvine
1. Concentrat eritrocitar;
2. Concentrat de leucocite (granulocite);
3. Concentrat de plachete (trombocite);
4. Plasmă proaspăt congelată. II. Derivate sângelui:
1. Concentrat eritrocitar deleucocitat;
2. Concentrat eritrocitar deplasmatizat;
3. Concentrat eritrocitar resuspendat;
4. Concentrat eritrocitar fenotipat;
5. Concentrat de plachete iradiat; 6. Concentrat de plachete deleucocitat;
7. Crioprecipitat congelat.
III. Preparate sangvine diagnostice:
1. Ser standard izohemoaglutinant anti-0AB;
2. Ser standard anti-Rhezus;
3. Ser univesal;
4. Eritrocite standarde.
IV. Preparate biomedicale
1. Sol. Albumină 5%, 10%, 20% ;
2. Trombină;
3. Imunoglobulină umană normală;
4. Imunoglobulină umană antistafilococică;
5. Imunoglobulină umană anti-Rhezus;
6. Peliculă izogenă de fibrină;
7. Membrană TachoComb, TachoXIL.

Substituenţii sângelui
II. Sol. de dezintoxicare – cristaloizi, ameliorează microcirculaţia, posedă acţiune
de dezintoxicare, de restabilire a echilibrului hidrosalin:
1. Ser Fiziologic;
2. Sol. de Glucoză 5%
3. Sol. Ringher;
4. Sol. Ringher - LOK.
5. Sol. Hemodez etc.
III. Sol. de deşocare –măresc volumul plasmei, ameliorează hemodinamica.
1. Refortan.
2. Haes 3%,6%.
3. Gelofuzin.
4. Gelatinol sol. coloidală;
5. Dextran.
6. Macrodex;
7. Reopoliglucină sol. micromoleculară.
8. Poliglucină.
III. Soluţiile de alimentaţie parenterală – sol. macromoleculare: 1. Dextran (Macrodex) 2. Sol. de aminoacizi:
a) Aminofuzin.
b) Aminoplasmol – Hepa.
c) Aminosteril – KE.
d) Aminosol.
e) Infuzol – proteică.
3. Sol. de gelatină:
a) Haemacel.
b) Plasmagel.
c) Marisang.
Flezubin – enteral prin sonda nazogastrică.

Studiu individual.
1. Reacţiile posttransfuzionale:
a) reacţii pirogene;
b) reacţii febrile antigenice hemolitice;
c) reacţii alergice;
d) reacţii anafilactice.
2. Îngrijirea pacientului în hemotransfuzie.

Reacţiile posttransfuzionale
1. În funcţie de cauzele de apariţie şi evoluţia clinică deosebim reacţii posttransfuzionale pirogene, febrile antigenice
nehemolitice, alergice şi anafilactice.
2. Reacţiile de obicei se încep în timpul transfuziei sau peste 20-30 minute după transfuzie şi se prelungesc de la cîteva
minute pînă la cîteva ore.
3. Simptomele clinice: frisoane, febră, dureri în regiunea lombară, cefalee, greţuri, vomă, urticarii, prurit cutanat şi altele.
4. În funcţie de gravitatea evoluţiei clinice şi gradul de majorare a temperaturii corpului deosebim 3 grade de gravitate a
reacţiilor posttransfuzionale: uşoare, de gravitate medie şi grave.
Reacţiile uşoare se manifestă prin majorarea temperaturii corpului cu
10C, mialgii, cefalee, frisoane. Aceste simptome sunt de scurtă durată şi dispar fără măsuri terapeutice.
Reacţiile de gravitate medie se caracterizează prin creşterea temperaturii corpului cu 1,5-20C, frisoane intensive, majorarea
frecvenţei pulsului şi respiraţiei, uneori urticărie, mialgii, cefale pronunţate.
În cazurile de reacţii grave, temperatura corpului se ridică cu mai mult de 20C, se observă frisoane intensive, cianoză, vomă,
cefalee chinuitoare, dureri în oase, în regiunea lombară,

Reacţiile anafilactice
1. Reacţiile anafilactice se pot dezvolta după transfuzia unei doze complete sau după administrarea numai a cîţiva mililitri
de sînge, de hemocomponente sau de plasmă.
2. Reacţiile anafilactice se manifestă prin schimbarea bruscă a stării pacientului în primele minute, în timpul sau după
transfuzie. Pacienţii devin agitaţi, acuză dureri retrosternale, respiraţie îngreuiată, dureri spasmatice în abdomen.
Tegumentele sunt hiperemiate, cu urticării, prurit. Cianoză. Sudoare rece. Pulsul frecvent, de plenitudine foarte slabă,
diaree.Efectele adverse ale transfuziilor sanguine
Apare febră. Tensiunea arterială este foarte scăzută. În plămîni sunet de cutie, raluri uscate. Zgomotele cardiace atenuate,
accent al zgomotului doi la artera pulmonară. Se poate dezvolta edem pulmonar.
3. Reacţiile transfuzionale anafilactice sunt rezultatul prezenţei la recipient a anticorpilor anti-IgA. Conform observaţiilor
din literatură deficitul de IgA se înregistrează la o persoană din 700. Aceste persoane, în rezultatul transfuziilor repetate, se
pot uneori imuniza cu IgA cu formarea anticorpilor împotriva IgA. La gravide cu sarcini repetate prin acelaşi mecanism pot
apărea anticorpi anti-IgA. Imunoglobulinele intravenoase conţin, de asemenea, nu numai IgG, dar şi IgA, din care cauză
utilizarea lor poate conduce la formarea anticorpilor anti-IgA la persoanele cu deficit al IgA.
Tratamentul. La apariţia semnelor de anafilaxie trebuie întreruptă transfuzia şi începută transfuzia de soluţie fiziologică cu
sau fără vasopresoare. Trebuie administrat subcutan 0,3 ml de adrenalină (1:1000) ori, dacă reacţia este gravă, 3-5 ml de
adrenalină (1:1000) intravenos. Dimedrol 25-100 mg intravenos. Hidrocortizon 100-250 mg intravenos la fiecare 6 ore. Pot
apărea necesităţi de inhalaţii de oxigen, de intubare a traheii, ventilaţie artificială a plămînilor. În caz de dezvoltare a şocului,
sub controlul tensiunii arteriale se administrează dopamină 5-20 mkg/kg/min sau noradrenalină 2 mkg/min.
Profilaxia. Transfuzia hemocomponenţilor de la donatori cu deficit al IgA. Trebuie utilizate în caz de necesitate eritrocite
spălate.

Reacţii alergice
Reacţiile alergice se dezvoltă în rezultatul sensibilizării recipientului cu antigenele proteinelor plasmatice. Ele pot apărea
după transfuzia sîngelui, plasmei, crioprecipitatului.
În tabloul clinic, de rînd cu simptomele generale deja descrise, apar simptome cu caracter alergic: urticărie, eritemă,
prurit, iar in cazuri mai serioase - dispnee, greţuri şi vomă. Tratamentul
La apariţia manifestărilor clinice trebuie suspendată transfuzia. Se administrează medicamente antihistaminice şi
desensibilizante (dimedrol, suprastin, clorură de calciu, corticosteroizi). In cazuri serioase poate fi folosită epinefrina (la
necesitate remedii cardiovasculare, promedol). Profilaxia
Pentru prevenirea reacţiilor alergice trebuie utilizate eritrocite spălate. În unele cazuri administrarea preparatelor
antihistaminice înainte de transfuzie previn reacţiile alergice.

Reacţiile febrile antigenice nehemolitice

Reacţiile posttransfuzionale antigenice nehemolitice se manifestă în timpul hemotransfuziilor sau curînd după transfuzie (de
obicei în timp de 2 ore).
Aceste reacţii se dezvoltă la persoanele cu multiple transfuzii de sînge sau a componentelor de sînge care conţin leucocite şi
trombocite. În aceste cazuri are loc aloimunizarea recipientului cu antigenele HLA leucocitari şi trombocitari cu formarea
anticorpilor antileucocitari şi antitrombocitari, care la una din transfuziile repetate vor distruge leucocitele şi trombocitele
donatorului, clinic manifestîndu-se prin apariţia febrei, frisoanelor, cefaleei etc. Aloimunizarea cu antigenii leucocitari şi
trombocitari poate avea loc şi la femeile cu sarcini repetate. Tratamentul este simptomatic. Febra poate fi jugulată cu remedii
antipiretice. Acidul acetilsalicilic nu se recomandă recipienţilor de concentrat de trombocite. Profilaxia
Pentru prevenirea aloimunizării cu antigeni leucocitari trebuie utilizate remedii transfuzionale cu conţinut redus de
leucocite. În acest context sîngele şi componentele lui trebuie să fie colectate prin leucofiltre. În situaţiile în care nu
dispunem de leucofiltre, se recomandă de spălat concentratul de eritrocite cu soluţie fiziologică cel puţin de 3 ori (mai
bine de 5 ori). În cazul persoanelor care pe parcurs vor necesita multiple transfuzii de concentrat de eritrocite, trebuie de
la bun început utilizate eritrocite spălate.
În cazul în care la etapele precedente s-au efectuat transfuzii de eritrocite fără înlăturarea leucocitelor, pacientul poate face
reacţii febrile. De obicei aceste reaciţii nu sunt serioase. Totuşi în cazurile în care aceste reacţii dăunează pacientului, se
recomandă folosirea concentratului
de eritrocite cu conţinut redus de leucocite sau (mai rar) eritrocite spălate în timpul următoarelor transfuzii.
Reacţiile pirogene
Reacţiile pirogene pot fi o urmare a pătrunderii pirogenilor în circulaţia pacientului cu sîngele sau componentele de sînge.
Formarea în sînge a pirogenilor poate avea loc cînd se folosesc soluţiile de conservare necalitative ori nu se respectă
 instrucţiunile de pregătire a sistemelor pentru colectare şi transfuzie a sîngelui, de asemenea, în cazurile de pătrundere a
microbilor saprofiţi în sînge în momentul colectării sau în timpul păstrării. Pirogenii produc multe bacterii.
Simptomele clinice şi gradul de gravitate a acestor reacţii sunt deja descrise.
Profilaxia reacţiilor pirogene constă în respectarea strictă a cerinţelor asepticii şi antisepticii la toate etapele începînd cu
colectarea şi terminînd cu efectuarea transfuziei. Componentele de sînge trebuie utilizate în timp de 30 minute după
scoaterea din frigider. În caz contrar, începe proliferarea microbilor care au nimerit în sînge din circulaţia donatorului,
existenţi la momentul colectării sîngelui. Aceste reacţii dispar fără tratament. În unele cazuri se administrează antipiretice.

Complicaţiile legate de examinarea insuficientă a donatorului sau bolnavului şi neglijarea datelor examinării şi a
contraindicaţiilor pentru transfuzie.
Aici se referă - infectarea bolnavului cu SIDA, hepatită virală, sifilis, malarie.
Neglijarea contraindicaţiilor duce la agravarea nefritei, hepatitei, decompensarea cardiacă etc.
Sindromul transfuziei masive de sânge: apare la transfuzia rapidă a unei cantităţi mari de sînge conservat cu Citrat (mai
mult de ½ din volumul sîngelui – şoc citrat).
Bolnavul e neliniştit, tegumentele sînt palide, acoperite cu transpiraţii, apar tulburări hemodinamice, convulsii.
Profilaxia după transfuzia a fiecărei doze de 500 ml de sânge se întroduce 10ml. sol. CaCl 10% la fiecare 500ml sînge, care
neutralizează citratul de Na. Sindromul sângelui hemolizat: în transfuzii masive de sînge conservat, colectat de la mai mulţi
donatori.se instalează incompatibilitate imunologică, urmată de agregarea eritrocitelor.
Bolnavul reacţionează prin dispnee, cianoză, hematurie, icter.
În asemenea cazuri se face
1. Întreruperea transfuziei cu anunţarea medicului, menţinerea unei linii venoase;
2. Injectarea s/c a 0,75-1 ml. de Adrenalină;
3. Perfuzii i/v cu sol. perfuzante;
4. Administrarea preparatelor antihistaminice,
5. Administrarea cardiotonicelor;
6. Administrarea preparatelor hormonale Dexametazon 8-16 mg;
7. Oxigenoterapia;
8. Administrarea sol. CaCl 10% - 10,0