Școala Postliceală „MED FARM Speranța”

REFERAT

Determinarea grupelor sanguine și transfuzia de sânge

NUMELE: Cristina BOCA ( INEL)

SPECIALIZAREA Asistent generalist

CUGIR 2020
~ pagină albă ~

2 din 7
 Determinarea grupelor sanguine
Grup sanguin OAB (Beth Vincent, Simonin)
La om au fost identificate 26 sisteme de grup sanguin cu 228 antigene; un sistem de grup
sanguin consta din unul sau mai multe antigene guvernate de o singura gena sau de un complex de doua
sau mai multe gene strâns legate intre ele.
De asemenea au fost identificate si alte antigene care nu au fost atribuite sistemelor stabilite.
Antigenele eritrocitare pot fi proteine, glicoproteine sau glicolipide. Majoritatea sunt sintetizate de
eritrocit, totuși unele antigene, cum ar fi cele aparținând sistemului Lewis, sunt absorbite din plasma pe
membrana eritrocitară. Unele antigene sunt specifice eritrocitelor, in timp ce altele sunt întâlnite si pe alte
celule din organism. Cunoașterea grupelor sanguine este esențială pentru terapia transfuzională.
Sistemul de grup sanguin ABO reprezintă cel mai important sistem de grup sanguin deoarece:
când antigenele nu sunt exprimate pe suprafața eritrocitelor, anticorpii corespunzători sunt întotdeauna
prezenți in plasmă, stimulii pentru producția de anticorpi fiind reprezentați de o varietate de factori de
mediu, cum ar fi bacteriile (ex.: E. coli), care exprima pe suprafața structurii aproape identice
carbohidraților ABO; anticorpii formați reprezintă un amestec de IgM (predominant) si IgG, activi la 37ºC
si capabili sa activeze complementul, iar densitatea mare de situsuri antigenice de pe membrana
eritrocitară permite legarea unui număr mare de anticorpi ducând, in cazul transfuzării de sânge
incompatibil in sistemul ABO, la reacții transfuzionale hemolitice acute.
Grupul sangvin conform sistemului ABO poate fi determinat cu ajutorul reacţiei de aglutinare.
În prezent sunt 3 metode de determinare a grupei de sânge conform sistemului ABO:
- cu seruri standarte;
- cu eritrocite standarte (metoda încrucișată);
- cu ţolicloni Anti-A şi Anti-B (anticorpi monoclonali)
Determinarea grupei sangvine cu seruri standarte
Se utilizează seruri – test de grupele O (I), A (II), B (III) în două serii diferite pentru fiecare
grupă. În ambele serii rezultatele trebuie să coincidă. Se ia o farfurie albă sau o placă pe care se scrie
numele persoanei, sângele căruia se cercetează şi de la stânga la dreapta la o distanţă de 3-4 cm se scriu
cifrele I, II, III, care indică serurile – test.
O picătură de ser-test (0,1 ml) de grupa I, se aplică cu o pipetă sub cifra I şi la fel cu diverse
pipete se aplică ser-test de gr .II şi III, respectiv la cifrele II, III. Apoi cu o baghetă de sticlă se recoltează
sânge de la pacient şi se aplică câte o picătură mică de sânge (de 5-10 ori mai mici decât cele de ser)
alături de fiecare picătură de ser – standart. Fiecare picătură de ser – test se amestecă cu un beţişor de
sticlă. Se apreciază rezultatele timp de 5 min:
1. Dacă aglutinarea cu serul – test de grupa I, II, III n-a avut loc, înseamnă că eritrocitele
sângelui cercetat nu conţin aglutinogene şi el se referă la grupa O (I).

3 din 7
 2. Dacă aglutinarea a avut loc cu serul – test de grupa I şi II, dar n-a avut loc cu serul de grupa
II, sângele cercetat e de grupa II (A).
3. Dacă aglutinarea a apărut cu ser de grupa I şi II şi lipseşte cu ser de grupa III, sângele
cercetat aparţine grupei III (B).
4. Prezenţa aglutinării cu serurile celor 3 grupe mărturiseşte, că eritrocitele conţin
aglutinogenele A şi B, adică sângele aparţine grupei AB (IV). În asemenea cazuri este necesară cercetarea
suplimentară cu ser – test de grupa IV (AB). Numai lipsa aglutinării cu acest ser permite de a face
concluzia, că sângele cercetat este de grupa a IV (AB).
Determinarea grupei sangvine se efectuează în încăperile luminoase cu temperatura aerului de
15-250C. Pentru a evita confundarea aglutinării adevărate cu ceea nespecifică, se va ţine cont de
posibilitatea panaglutinării şi pseudoaglutinării.
Panaglutinarea la rece se poate produce în caz de utilizare a serurilor proaspete şi de
determinare a grupelor sangvine la o temperatură mai joasă de 17-18 0C. Ea survine mai târziu decât cea
adevărată şi decurge lent (de la 5 până la 15 min.). Fulgii de eritrocite sunt mai puţin stabili şi se
descompun în urma agitării lamei de sticlă sau după adăugarea unei picături de soluţie fiziologică.
Dezvoltarea panaglutinării nespecifice, poate fi cauzată nu numai de temperaturile joase, dar şi de calitatea
sângelui.
Panaglutinarea în caz de infectare bacterială a sângelui cercetat a fost descrisă în anul 1927 de
Tomsen. Acest fenomen (fenomenul Tomsen) se caracterizează prin aglutinarea sângelui cu seruri de toate
grupele şi cu serul sângelui propriu. Acest fenomen poate avea loc la un şir de maladii: maladii ale
sângelui, splenomegalie, ciroză hepatică, maladii infecţioase etc. Este descrisă panaglutinarea şi la
persoanele sănătoase, dar foarte rar (0,07%). Fenomenul de panaglutinare are loc numai la temperatura
camerei, iar la temperatura aproape de corpul omenesc, de obicei nu se depistează.
Pseudoaglutinarea (aglutinare falsă) constă în formarea fișicurilor de eritrocite. Ele sunt
nestabile şi se descompun la adăugarea picăturii de soluţie fiziologică. În toate cazurile de îndoială
determinarea grupei sangvine trebuie repetată.
Determinarea grupei sangvine cu ajutorul eritrocitelor standarte (metoda încrucişată)
Metoda este utilizată mai frecvent în laboratoare serologice şi constă în determinarea prezenţei
sau lipsei în sângele cercetat a antigenilor A şi B cu ajutorul serurilor izohemaglutinante şi de asemenea a
anticorpilor α şi βcu ajutorul eritrocitelor standarte.
Eritrocitele standarte sunt pregătite din sângele donatorilor cu grupa de sânge cunoscută, se
păstrează la temperatura de 4-80C. Termenul de valabilitate este de 2-3 zile. Sângele pentru cercetare este
colectat din venă într-o eprubetă uscată, este centrifugat şi este lăsat în repaos pe un timp de 20-30 minute
pentru delimitare – în ser şi eritrocite. Pe o farfurie (placă) marcată în 6 godeuri se aplică câte 1 picătură

4 din 7
mare de ser al sângelui cercetat (0,1 ml) iar alături de ele – câte 1 picătură mică (0,01 ml) de eritrocite
standarte de grupele O (I), A (II), B (III) (câte 2 serii). Picăturile respective sunt amestecate cu beţişoare
de sticlă şi sunt supravegheate timp de 5 min, iar în picăturile unde a avut loc aglutinarea se adaogă câte o
picătură de soluţie fiziologică apoi se determină rezultatul. Rezultatele sunt apreciate numai după analiză
complexă a 2 metode de determinare a grupei sangvine: cu seruri standarte şi cu eritrocite standarte.
Aprecierea rezultatelor reacţiei cu eritrocite standarte are următoarea particularitate:
eritrocitele gr. O (I) sunt de controlul (în ele nu sunt antigeni, ce face imposibilă reacţia specifică de
aglutinare cu orice ser).
Determinarea grupei sangvine cu ajutorul anticorpilor monoclonali (ţoliclon Anti-A şi Anti-B).
Ţoliclonii anti-A şi anti-B sunt utilizaţi pentru determinarea aglutinogenilor eritrocitari şi
reprezintă un praf liofilizat de culoare roşie (anti-A) sau albastră (anti-B), care se dizolvă cu soluţie
fiziologică înainte de cercetare. Ţoliclonii anti-A şi anti-B se aplică pe o placă albă câte o picătură mare
(0,1 ml) respectiv inscripţiilor anti-A şi anti-B. Alături de aceste picături se aplică câte 1 picătură mică
(0,01 ml) de sânge cercetat. După amestecarea lor timp de 2-3 minute se urmăreşte după reacţia de
aglutinare:
1. Dacă nu este aglutinare în ambele godeuri (anti-A şi anti-B) sângele cercetat aparţine
grupei O (I).
2. Când are loc aglutinarea numai în godeul cu inscripția anti-A, sângele cercetat aparţine
grupei A (II).
3. Când are loc aglutinarea numai în godeul cu inscripţia anti-B, sângele cercetat aparţine
grupei B (III).
4. Dacă are loc aglutinarea în ambele godeuri – anti-A şi anti-B – sângele cercetat aparţine
grupei AB (IV).
În anul 1940 Landşteiner şi Viner au mai descoperit în eritrocite un aglutinogen în afara
sistemului ABO, care a fost numit rezus (Rh), deoarece pentru prima dată a fost identificat în eritrocitele
maimuţei – macaus – rezus. Descoperirea acestui aglutinogen a elucidat multe fenomene post
transfuzionale negative, precum şi cauza avorturilor spontane şi a icterului hemolitic la nou născuţi de
către femei cu (Rh-) rezus negativ.
Transfuzia de sânge
  Transfuzia este o metodă activă de tratament biologic ce introduce în sistemul circulator al
unui bolnav sânge şi / sau derivate de sânge (plasmă, concentrat leucocitar, eritrocitar sau plachetar,
derivaţi de plasmă etc.) cu scopul compensării deficienţelor hematologice generate de dezechilibrul
producţie versus pierdere. Studiile lui Landsteiner au delimitat era empirică a transfuziei de cea modernă,
prin descrierea celor 4 grupe sanguine din sistemul ABO, rezultate ale combinaţiei directe dintre

5 din 7
antigenele eritrocitare specifice (aglutinogenele A şi B) şi anticorpii corespunzători plasmatici
(aglutininele α și β). Prezenţa unui antigen exclude anticorpul plasmatic din sângele aceluiaşi bolnav,
titulatura grupei sanguine fiind dată de antigenul eritrocitar (aglutinogenul A sau B) asociat unei cifre
romane, astfel: 0 I, A II, B III şi AB IV.
Transfuzia se execută în general ca orice perfuzie intravenoasă, trusa de perfuzat fiind
obligatoriu prevăzută cu filtru. Ritmul transfuziei este obişnuit lent exceptând hemoragiile masive şi în
curs, unde se impune accelerarea lui.
 Etapele obligatorii de parcurs în efectuarea unei transfuzii sunt:
1. Stabilirea riguroasă a indicaţiei de transfuzie şi a materialului de transfuzat.
2. Estimarea corectă a cantităţii materialului de transfuzat.
3. Determinarea atentă a grupei sanguine în sistemul ABO (obligatoriu prin cele două metode:
Beth Vincent şi Simonin) şi Rh. În acest scop, se recoltează de la pacient, într-o seringă de 5 ml, conţinând
1 ml citrat de sodiu 3,8%, 4 ml de sânge.
4. Efectuarea comenzii prin completarea talonului (cerere) de transfuzie, verificat şi semnat
de medic.
5. Verificarea flaconului de transfuzat cu identificarea:
 grupei sanguine ABO şi Rh înscrise şi deduse după culoarea etichetei (O I albă, A II albastră, B
III roşie, AB IV galbenă) şi chiar determinarea acesteia în sângele de transfuzat (pentru înlăturarea
erorilor de citire iniţială a grupei sau de lipire a etichetei);
 modificărilor organoleptice ale substanţei de transfuzat cu urmărirea culorii, transparenţei
plasmei şi a globulelor roşii pentru evitarea transfuziei de sânge hemolizat, infectat sau cu
cheaguri. Cel mai discret dubiu impune renunţarea la flaconul respectiv;
 datei de recoltare cu respectarea termenului de valabilitate şi a metodei de conservare impuse de
normele în vigoare;
 etanşeităţii recipientului şi a integrităţii capsulei de siguranţă şi a sigiliului.
6. Efectuarea probei de compatibilitate directă între sângele donatorului şi cel al primitorului
prin plasarea pe o lamă a 3 picături din serul (plasma) primitorului lângă care se aşează succesiv câte o
picătură de 10 ori mai mică din sângele flaconului de administrat. Se omogenizează cele două picături cu
colţul unei lame şi se aşează într-o cutie Petri la temperatura de 37oC, 30 minute. Dacă nu apare
aglutinarea, sângele poate fi administrat, în caz contrar se impune cercetarea cauzelor de incompatibilitate
(determinare incorectă a grupelor donatorului sau primitorului, existenţa aglutininelor la rece sau a unor
subgrupe A1, A2 în cazul grupelor A II şi AB IV).
7. Încălzirea produsului de administrat la o temperatură cât mai apropiată de cea corporală
(riguros respectată în cazul transfuziilor masive datorită pericolului apariţiei hipotermiilor). Se poate face

6 din 7
la termostat (reglat la 37C), prin imersia în apă caldă (37 – 39 oC), expunerea la temperatura camerei 30 –
60 minute sau prin instalarea pe traiectul intermediar al tubului de perfuzie a unor recipiente cu apă caldă
(la 39oC).
8. Pregătirea bolnavului prin aşezarea într-o poziţie comodă şi care să asigure accesul la vena
de abordat (venele superficiale ale antebraţului, mâinii, venele jugulare anterioare sau externe etc.). Dacă
este necesar se poate practica instalarea unui cateter.
9. Montarea dispozitivului de transfuzie: după aseptizarea dopului cu alcool iodat (flaconul
aşezat în prealabil cu dopul în sus) acesta este penetrat cu acul sistemului de perfuzie (obligatoriu prevăzut
cu filtru). Se introduce apoi în flacon acul dispozitivului de depresurizare după care flaconul este răsturnat
şi fixat pe suport la minim 1 m înălţime faţă de vena de abord. Tubul de admisie a aerului (depresurizare)
se solidarizează la baza flaconului cu grijă pentru a nu îmbiba cu sânge filtrul obligatoriu existent la
capătul liber al acestuia. Restul manevrelor se efectuează similar cu tehnica perfuziilor.
10.Abordul venos prin puncţie sau cateterism urmată de conectarea dispozitivului de perfuzie
la ac sau cateter.
11.Efectuarea probei compatibilităţii directe. Se lasă imediat după abord să curgă în picătură
rapidă 20 ml de sânge după care se reglează debitul la 10 – 12 picături / minut. Dacă în interval de 5
minute nu au apărut reacţii adverse (frison, durere lombară, cefalee, urticarie, tahicardie, cianoză, paloare
etc.) se repetă proba, iar dacă nici de această dată nu apar fenomenele enunţate se reglează transfuzia la
ritmul dorit (80 – 100 picături / minut). Apariţia unei dintre manifestările descrise duce la întreruperea
transfuziei, schimbarea flaconului şi combaterea accidentului post transfuzional. La schimbarea flaconului
se va respecta obligatoriu întreg „ritualul” precizat mai sus.
12.Monitorizarea obligatorie pe perioada transfuziei a unor parametri clinici, inclusiv
hemodinamici (culoarea tegumentelor, căldura extremităţilor, respiraţia, pulsul, tensiunea arterială,
diureza, acuze subiective etc.), iar în transfuziile mari şi a presiunii venoase centrale sau a încărcării
pulmonare prin ascultaţie (atunci când măsurarea presiunea venoasă centrală nu este posibilă).

Bibliografie
1. ABO Grouping - Medscape, link: http://emedicine.medscape.com/article/1731198-overview#
2. Rh Incompatibility - Medscape, link: http://emedicine.medscape.com/article/797150-overview
3. Blood Groups and Red Cell Antigens - Bookshelf, link: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/books/NBK2261/
4. Blood typing – Pubmed, link: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmedhealth/PMH0003826/
5. Rh Incompatibility – Pubmed, link: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pubmedhealth/PMH0003826/
6. ABO Glycosiltransferase; ABO – OMIM, link: http://omim.org/entry/110300#
7. Rhesus blood group, D Antigen; RHD – OMIM, link: http://omim.org/entry/111680
8. Blood group serology--the first four decades (1900--1939) – PMC,
link: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC1082436/
9. Beyond immunohaematology: the role of the ABO blood group in human diseases – PMC,
link: http://www.ncbi.nlm.nih.gov/pmc/articles/PMC3827391/

7 din 7