Referat la anatomie

Funcțiile sângelui

Eugenia Proca
I–A

Bacău, 2023
 Funcțiile sângelui

Sângele este lichidul roșu, vâscos, care circulâ la nivelul arterelor și venelor sub acțiunea
pompei cardiace. Prin toate componentele sale, celulare și plasmatice, sângele îndeplinește în
organism funcții importante:
1. Funcția circulatorie - prin volumul și proprietățile sale fizice și chimice, sângele asigură
menținerea și reglarea presiunii arteriale. Functia citculatorie este principala functie prin
care sangele transportă toate componentele necesare vietii. Sângele contribuie la
realizarea şi menţinerea presiunii arteriale prin intermediul volumului său, dar şi a
proprietăţilor sale fizice şi chimice. Presiunea arterială este direct dependentă de masa
sanguină circulantă, motiv pentru care o scădere a volemiei va determina o scădere a
presiunii arteriale până la colpas vascular. O creştere a volumului circulant va duce la
hipervolemie (ce se întâlneşte în ingestia masivă de apă şi sare, în mielomul multiplu, în
sarcină) şi în consecinţă va creşte şi presiunea arterială.
2. Funcția respiratorie - constă în transportul oxigenului de la plămâni la țesuturi și a CO2
rezultat din respirația celulară spre zona alveolo-capilară unde este eliminat. Atât O2 cât
și CO2 sunt transportate fie sub forma libera, dizolvată, care realizeaza presiunea partiala
și directioneaza schimburile, fie sub forma fixata în plasma sau eritrocite.
3. Funcția excretorie - se realizează prin mecanismul de transport al produșilor finali de
catabolism rezultati din metabolismul cellular - uree, acid uric, creatinina, amoniac, CO2,
acid lactic - către organelor excretoare, deoarece acumularea acestora la nivel tisular
determină instalarea unor fenomene toxice.
4. Funcția nutritivă - se realizează prin intermediul sângelui, acesta funcţionând ca o punte
între ţesuturi şi organele la nivelul cărora se realizează absorbţia pricipalelor substanţe
nutirive. Substantele nutritive, ca de exemplu: glucoza, aminoacizii, acizii grasi,
vitamine, rezltate ca produsi finali de digestie ai substantelor nutritive, sunt transportate
de la nivelul intestinului subtire in circulatia generala si apoi la tesuturi.
5. Funcția de apărare a organismului - se realizează prin intermediul factorilor ce intervin
în apărarea specifică și nespecifică. Astfel leucocitele intervin prin fagocitoză. Alte
componente de tipul proteinei C reactive, sistemului complement au rol in apararea
nespecifica, iar prin imunoglobuline, limfocite T si B, macrofage si plasmocite, sangele
asigura desfasurarea proceselor imune fata de agentii infectiosi sau proteine straine.
6. Funcția homeostatică - sângele are rol în menținerea echilibrelor fizico-chimice ce
conditioneaza desfasurarea normala a proceselor vitale. Sangele contribuie la realizarea
urmatoarelor componente homeostatice:
 izoionia - pastrarea constanta a concentratiei ionilor si a raporturilor dintre acestia
 izotonia - mentinerea constanta a presiunii osmotice a sangelui
 izohidria - mentinerea balantei echilibrului acido-bazic si respectiv a pH-ului sanguin
 izotermia - mentinerea constanta a temperaturii corpului se realizeaza datorita fazei
lichide a sangelui. Caldura specifica foarte ridicata a apei face posibila distribuirea in
intregul organism a caldurii ce se produce prin reactiile exoterme in special din ficat. Prin
mentinerea constanta a temperaturii organismului se asigura viteza si randamentul
reactiilor metabolice.
 Grupele sanguine și importanța lor
Grupele sanguine determină ce tip de sânge ai. Termenul de grupă sanguină este folosit
pentru a caracteriza sangele unui individ în functie de prezenta sau absența unui antigen pe
suprafata eritrocitelor acestuia.
În 1901, s-a stabilit că există patru grupe sanguine diferite (A, B, AB și 0). Grupa sanguină
este o caracteristică care apare predominant în celulele roșii din sânge (eritrocite).
Austriacul Karl Landsteiner este considerat descoperitorul sistemului AB0 în 1901. El a
primit în 1930 Premiul Nobel pentru aceasta. Totuși, cehul Jan Janský a descris și el același
sistem în 1907, se pare, printr-o activitate independentă de cea a lui Landsteiner. Grupa AB (IV)
a fost descrisă tot în 1907 de către Decastrello și Sturli.
Landsteiner și Alexander Wiener au descoperit și celălalt sistem important de antigene,
Rhesus (Rh), în 1937 (rezultate publicate în 1940).
În prezent există 29 de sisteme de grupe sangvine, dintre acestea cele mai cunoscute și cele
mai importante în cadrul transfuziilor fiind sistemele AB0 și Rhesus (Rh).
Sistemul AB0 se bazează pe existența a două aglutinogene (antigene - Ag), notate A și B, și
a două aglutinine (anticorpi) specifice: α (anti A) și respectiv β (anti B). Landsteiner a observat o
regulă a excluziunii reciproce, concretizată în faptul că indivizii care prezintă pe eritrocite un
aglutinogen nu au niciodată în plasmă aglutinina omoloagă. Un individ poate dispune de unul,
ambele sau de nici unul din aglutinogene. Întotdeauna există aglutinine corespunzătoare
aglutinogenului care lipsește, iar când sunt prezente atât A cât și B, nu vor exista aglutinine.
Astfel, există 4 grupe principale în sistemul AB0:

Grupa Grupa Aglutinogen Aglutinine

(Landsteiner) (Janský) (antigen) (anticorpi)
O I nu are α și β
A II A β
B III B α
AB IV A și B nu are

 grupa 0 – pe eritrocite nu este prezent nici aglutinogenul A, nici B; în plasmă se găsesc

ambele aglutinine (α și β). Sunt considerați „donatori universali”, sângele lor putând fi
transfuzat persoanelor cu orice altă grupă sanguină, dar ei pot primi sânge doar de la
grupa 0.
 grupa A – pe suprafața eritrocitelor se găsește antigenul A, iar în plasmă este prezentă
aglutinina β. Persoanele cu aceasta grupă pot dona sânge celor cu aceeași grupa sanguină,
dar și celor cu grupa AB; pot primi sânge de la grupele A și 0.
 grupa B – poartă pe suprafața eritrocitelor antigen B, iar în plasmă aglutinina α. Indivizii
pot furniza sânge grupelor B și AB și pot primi sânge de la grupele B și 0.
 grupa AB – pe suprafața eritrocitelor sunt prezente ambele aglutinogene, iar din plasmă
lipsesc aglutininele. Persoane considerate „receptori universali”, deoarece pot primi
sânge de la orice grupă, dar nu pot dona decât celor din aceeași grupă.

După cum se observă, la un individ nu se pot găsi antigenul și aglutinina corespunzătoare.

Serul fiecărui individ conține anticorpi împotriva antigenelor care nu există pe eritrocitele sale.
Dacă antigenul eritrocitar intră în contact cu anticorpul specific, se produce aglutinarea
(agregare) și liza hematiilor.
sistemul ABO, producerea de factori antigenici se află sub controlul unor perechi de
gene alele (adică situate în același loc pe doi cromozomi pereche și care codifică diferitele
expresii ale aceluiași caracter sau aceleiași funcții a organismului). Când genele alele de pe cei
doi cromozomi omologi sunt identice, individul este homozigot pentru caracterul antigenic
controlat de gena respectivă (în cazul de față pentru antigenul de grupă sanguină). Dacă alelele
sunt diferite, individul este heterozigot.
Genotipul este dat de alelele situate pe cromozomii omologi, iar fenotipul este conturat
prin prezența sau absența antigenelor pe suprafața eritrocitelor. De exemplu, un om cu fenotip B
poate avea genotipul BB, fiind numit homozigot, sau BO, fiind heterozigot. Dacă se cunoaște
grupa sanguină a părinților se poate stabili genotipul fătului.
Antigenele celorlalte sisteme sunt în principiu de interes medico-legal (stabilirea
paternității, indentificarea sângelui unei persoane etc.). De asemenea, prezența unor antigene pe
eritrocitele unui individ pot fi asociate cu apariția anumitor sindroame (de exemplu se consideră
că prezența antigenului Kell are legătură cu sindromul McLeod), iar altele sunt corelate cu
rezistența la infecții (exemplu: lipsa antigenului Duffy scade susceptibilitatea de infecție cu
Plasmodium Vivax, ce produce malaria).
Aglutininele sistemului ABO sunt anticorpi anti-A (α) și anti-B (β) și sunt
imunoglobuline M sau G. În funcție de modul de apariție, există aglutinine naturale și imune.
Cele naturale apar în plasmă în lipsa existenței aglutinogenelor specifice. Modul în care ele apar
este neclar, în condițiile în care organismul nu a luat niciodată contact cu antigenul. La naștere,
titrul anticorpilor este aproape nul, începând să crească între luna a doua și luna a opta, ajunge la
un maxim la vârsta de 8-10 ani, apoi scade lent, dar progresiv, pe toată perioada vieții. De obicei,
titrul anticorpilor α este mai mare decât titrul anticorpilor β, iar titrul aglutininelor în general este
mai mare la cei cu grupa 0 decât la cei cu grupa A sau B.
Aglutininele imune apar consecutiv unei imunizări, unui contact cu antigenul, realizat de
obicei prin transfuzii de sânge incompatibil, prin sarcini cu feți având grupă incompatibilă cu cea
a mamei, sau prin pătrunderea în organism a unor bacterii sau virusuri ce prezintă structuri
biochimice asemănătoare antigenelor eritrocitare. Aceștia induc o hemoliză mai puternică fată de
anticorpii naturali. Copiii sub 1 an, bătrânii, bolnavii cu boala Hodgkin, leucemie limfatică
cronică, agamaglobulinemie sau mielom multiplu au un titru foarte scăzut al anticorpilor, sau
aceștia pot fi chiar absenți.

Antigenele sistemului Rh sunt controlate de un complex genic, format din 3 perechi de

gene, ce ocupă locusuri apropiate pe un cromozom și identice cu cele de pe cromozomul omolog.
Genele sunt structurate pe 3 perechi: C-c, D-d, E-e. Pe un cromozom poate exista o singură genă
dintr-o pereche, deoarece ele ar ocupa același locus genic.

Hemostază
În cazul unor hemoragii, se declanșează un complex de mecanisme de oprire a sângerării,
care constituie hemostaza.
Hemostaza fiziologica cuprinde următorii timpi:
 hemostaza primară – sau timpul vascuplachetar care consta din vasoconstricție strict
loclizată la teritoriul lezat si formarea unui trombus plachetar initial.
  coagularea – formarea cheagului definitiv stabil si impermeabil de fibrina, urmata de
retractia cheagului si expulzia serului.
Componentele celulare și plasmatice ale sângelui pot determina oprirea unei sângerări
(hemostaza) la nivelul unu vas sanguin mic si mijlociu. Ea se desfasoară în trei timpi:
a) Timpul vasculoplachetar (hemostaza temporară) - se declanseaza la lezarea unui vas de sange
si consta în: vasoconstrictia peretelui vascular, aderarea trombocitelor la plaga, aglutinarea lor si
formarea unui dop (trombus) plachetar, care determina oprirea sangerarii.
b) Timpul plasmatic (cagularea) - se produce sub acțiunea unor factori ai coagulării de natura
plasmatica, trombocitară și tisulară. Ei determina coagularea sângelui în trei faze: formarea
tromboplastinei, formarea trombinei și formarea fibrinei.
Vitamina K stimuleaza coagularea sangelui.

Esența procesului este schematizată astfel:

TROMBOPLASTINĂ + Ca 2+

activare
PROTROMBINĂ
sintetizată în ficat în Ca 2+ TROMBINĂ

prezența vitaminei K activare

FIBRINOGEN FIBRINA
sintetizat în ficat rețea insolubilă

c) Timpul trombodinamic (224 ore) constă în:

 retracția cheagului prin expulzarea serului (plasma fara fibrinogen si protrombina);
 descompunerea cheagului (fibrinoliza) sub actiunea unor enzime proteolitice;
 indepartarea cheagului si reluarea circulatiei.
Grupele sanguine AB0 au o influență profundă asupra hemostazei. Ele exercită efecte
majore asupra nivelului plasmatic al factorului von Willebrand și al factorului VIII (factori ai
coagulării sângelui). O asociere crescută a infarctului miocardic, a accidentului vascular cerebral
ischemic și a tromboembolismului venos este observată în cazul grupelor sanguine A și AB. Un
risc mai mare de tromboză venoasă cerebrală a fost raportat la grupurile non-0. A fost raportată o
asociere semnificativă a grupurilor AB0 cu prevalența preeclampsiei, unde grupul AB s-a dovedit
a fi asociat cu un dublu. Studii preliminare au sugerat o asociere a sistemului 0AB cu tumorile
maligne. A fost demonstrată o corelație pozitivă între grupa de sânge A cu infecția cronică cu
hepatita B, cancerul pancreatic și grupa de sânge B cu cancerul ovarian.

Transfuzia
Transfuzia este o metoda frecventa de tratament, care consta in administrarea de sange
proaspat sau conservat provenit de la un donator.
Importanța grupelor sanguine rezidă în indicarea compatibilității sau incompatibilității
dintre donator și primitor în cazul transfuziilor. Teoretic, compatibilitatea reprezintă situația în
care întâlnirea antigenului de pe hematii cu anticorpi specifici este exclusă.
 Exprimarea antigenelor pe suprafața eritrocitară este determinată genetic, deci
apartenența la un anumit grup sanguin are caracter ereditar. Principalul scop în cunoașterea și
împărțirea indivizilor pe grupe de sânge este evitarea accidentelor cauzate de incompatibilitatea
antigenică (accidentele posttransfuzionale, boala hemolitică a nou născutului).
Cunoașterea grupei de sânge este importantă în special pentru determinarea
compatibilității în cazul transfuziilor de sânge (necesare în urgențe, precum hemoragiile, stările
de șoc, septicemiile, intoxicațiile acute).
Incompatibilitatea în cazul sângelui înseamnă că dacă în circulatia sanguina a unei
persoane intra antigene straine, corpul creeaza anticorpi impotriva acestora. Cu toate acestea,
anumite persoane pot primi fara probleme transfuzii cu sange care apartine unei alte grupe
sanguine (daca sangele primit nu contine antigene pe care sistemul imunitar le-ar putea interpreta
ca fiind străine, corpul primitorului nu le va ataca).
În practica transfuziei trebuie să se țină seama de prezența în membrana hematiilor a unor
substante cu actiune antigenica, numite aglutinogene (A si B), iar in plasma sanguina a unor
anticorpi specifici, aglutinine (alfa și beta).
Înlantuirea aglutinogenului cu aglutinina corespunzatoare (A cu alfa sau B cu beta) este
incompatibila, deoarece determina fenomene de tip imunitar: aglutinarea hematiilor și
distrugerea (liza) lor, cu consecinte grave.
Incompatibilitatea dintre serul primitorului și cel al donatorului poate avea efect letal.
Este indicat ca transfuzia să se facă cu ser din grupa primitorului, mai ales dacă se transfuzează
peste 500 ml de sânge. În transfuzii limitate, aglutininele din plasma donatorului nu prezintă un
pericol pentru hematiile primitorului, deoarece titrul acestora este foarte mic și nu poate cauza un
efect nociv, datorită diluției în sângele primitorului. La un volum de transfuzie mai mare de 500
de ml, aportul masiv de aglutinine poate produce aglutinarea intravasculară a eritrocitelor ce au
pe suprafață antigenul omolog. Se poate efectua și un test încrucișat pentru precauție, ce
presupune punerea în contact a eritrocitelor donatorului cu serul primitorului, in vitro.

Incompatibilitatea de RH între mama și făt

Factorul Rh este o proteină care poate fi gasita pe suprafata celulelor rosii din sânge.
Există 45 astfel de proteine care fac parte din sistemul de grup sanguin Rh, dintre care cea mai
frecventa este proteina D (antigenul D). De aceea, se mai foloseste termenul de factor Rh (D).
Daca eritrocitele au aceasta proteina, esti Rh pozitiv - Rh(D)+. Daca celulele rosii nu au aceasta
proteina, esti Rh negativ - Rh(D)-. 85% din populatie este Rh pozitiv, restul fiind Rh negativ.
În timpul sarcinii, pot sa apara probleme daca mama este Rh negativ și fătul este Rh
pozitiv (o conditie denumita incompatibilitate de Rh). Sarcina cu incompatibilitate de Rh este
considerata cu risc si necesita ingrijire specializata de catre medicul obstetrician, în colaborare
multidisciplinara. Medicul neonatolog va fi informat din timp. Posibilele complicatii pot fi
prevenite daca se administreaza un anumit tratament.
Factorul Rh este moștenit, ceea ce înseamnă că este transmis de la părinte la copil prin
gene. Cand o femeie însărcinată este Rh negativ și fătul este Rh pozitiv (a mostenit gena de la
tatal Rh pozitiv), apare incompatibilitatea de Rh.
 Când sângele unui fat Rh pozitiv intra în fluxul de sange al mamei Rh negativ, sistemul ei
imunitar va recunoaste acele eritrocite Rh pozitiv ca fiind străine și va încerca să le distruga
producând anticorpi anti-Rh. În mod normal, acesti anticorpi nu reprezinta un risc la aceasta
sarcina. Daca însa mama nu primeste tratament care sa previna formarea de anticorpi anti-Rh, în
cazul celei de-a doua sarcini (oricarei sarcini viitoare), daca fătul mosteneste Rh-ul pozitiv de la
tata, se pot forma rapid la mama anticorpi anti-Rh care vor traversa placenta și vor distruge
globulele rosii ale copilului, ceea ce poate duce la aparitia anemiei fetale. Daca anemia este
severă, fătul ar putea muri dacă nu se face transfuzie de sange intrauterina.
În timpul sarcinii, de obicei, sângele fatului nu ajunge să se amestece cu cel al mamei.
Însă, uneori, acest lucru se poate intampla, în special în timpul travaliului și al nașterii, când
cantități mici de sânge trec de la făt la mama.
De asemenea, acest transfer poate să apara și în alte situatii, cum ar fi efectuarea anumitor
proceduri invazive în sarcină sau ca urmare a unor conditii medicale:
 Biopsie de vilozitati coriale
 Amniocenteza
 Cordocenteza
 Sangerare în timpul sarcinii
 Proceduri intrauterine și de chirurgie fetală (plasare de sunturi, clampare de cordon, etc.)
 Rotatia manuala a copilului aflat în prezentatie pelviana (cand se afla cu capul în sus)
înainte de începerea travaliului
 Traumatism la nivelul abdomenului în timpul sarcinii (trimestru 2 sau 3)
Anticorpii anti-Rh se pot dezvolta și în cazul unor sarcini care nu ajung la termen. Mama
Rh negativ poate sa produca anticorpi anti-Rh și în alte situații:
 Avort spontan sau la cerere
 Sarcina extrauterina
 Mola hidatiforma
 Deces intrauterin al fatului (trimestru 2 sau 3)
În timpul sarcinii, anticorpii anti-Rh existenți la mamă pot traversa placenta și ataca
celulele rosii ale fatului, cauzând astfel o forma severa de anemie în care globulele roșii sunt
distruse mult mai rapid decat pot fi produse altele noi (anemie hemolitica). Rolul globulelor rosii
este sa transporte oxigen la fiecare celula din corp. Cand eritrocitele sunt în număr redus, acest
lucru nu se mai întâmplă. În anumite cazuri, fătul sau nou-nascutul pot deceda din cauza anemiei
severe. De asemenea, incompatibilitatea de Rh poate cauza icter la nou-nascut.
Scopul tratamentului pentru incompatibilitatea de RH este acela ca femeia insarcinata Rh
negativ sa nu produca anticorpi anti-Rh în sarcină. Prin urmare, primul lucru este ca mama sa
afle daca este Rh negativ. Astfel, în protocolul de urmarire a unei sarcini se indica obligatoriu
determinarea Rh-ului și a anticorpilor anti-Rh la toate gravidele, în cursul primei vizite prenatale
(alaturi de determinarea grupului sanguin).
 Cu ocazia primei vizite, medicul obstetrician va indica efectuarea unui test de sange
pentru determinarea factorului Rh. Daca mama este Rh negativ, se indica determinarea Rh-ului
la tata si dozarea anticorpilor anti-Rh la mama. Daca partenerul este Rh negativ, nu se mai fac
dozari ulterioare ale anticorpilor anti-Rh la mama.
Daca mama este Rh negativ si exista posibilitatea ca fatul sa fie Rh pozitiv - deoarece ar
putea mosteni gena de la tatâl Rh pozitiv - medicul obstetrician va cere la prima vizita efectuarea
unui test de sange de screening pentru a vedea daca exista deja anticorpi anti-Rh. Daca testul este
negativ, se repeta analiza în anumite saptamani de sarcina (la 20, 28 si 36 de saptamani) și la
nastere se va efectua profilaxia izoimunizarii cu administrarea de imunoglobulina anti-D.
Dacă sunt identificati anticorpi se va efectua dozarea acestora, iar titrul va fi monitorizat
la intervale stabilite în funcție de valoarea primei determinari și de dinamica titrului de anticorpi.
De asemenea, medicul obstetrician va indica urmărirea stării de sanatate a fatului prin efectuarea
anumitor investigatii.
Imunoglobulina anti-D este un tratament care opreste sistemul imunitar al mamei sa
produca anticorpi anti-Rh (D), daca acestia nu exista deja. Astfel poate fi prevenita anemia
hemolitica la făt la o sarcină ulterioară. Se administrează sub forma unei injecții.
 În saptamana 28 de sarcină - un numar mic de femei Rh negativ pot fi expuse la celule
rosii Rh-pozitiv de la făt în ultimele luni de sarcină și pot produce anticorpi impotriva
acestor celule. Imunoglobulina anti-Rh (D) administrata în saptamana 28 de sarcina
distruge aceste celule Rh pozitiv care ajung în sângele mamei. Acest lucru previne
producerea anticorpilor anti-Rh.
 În primele 72 de ore dupa nasterea unui copil Rh pozitiv (se determina la nastere Rh-ul
nou-nascutului) daca mama nu are anticorpi anti-Rh - cea mai mare sansa ca sangele unui
fat Rh pozitiv sa patrunda în fluxul de sange al mamei Rh negativ apare in timpul
nasterii. Administrarea de imunoglobulina anti-D va preveni producerea de anticorpi care
ar putea afecta o sarcina viitoare. Acest tratament trebuie repetat la fiecare alta nastere a
unui copil Rh pozitiv.
 Nu se indica tratament cu imunoglobulina anti-D la pacientele care au deja anticorpi anti-
D
Oricare eveniment mentionat ca factor favorizant pentru aparitia anticorpilor anti-Rh
impune administrarea în primele 72 de ore de la producere de imunoglobuline anti-D: bopsie de
vilozitati coriale, amniocenteza, cordocenteza, chirurgie fetala, sângerare în timpul sarcinii,
traumatism la nivelul abdomenului in timpul sarcinii (trimestru 2 sau 3), rotatia manuala a
copilului aflat in prezentatie pelviana, avort spontan sau la cerere, sarcina extrauterină.
Imunoglobulina anti-D nu are niciun efect dacă deja exista la mama anticorpi anti-Rh
(D). În acest caz, fatul va fi supravegheat cu atentie, frecvent prin examene ecografice repetate.
Dacă ecografia arata ca fătul are anemie severa, poate fi necesara nasterea prematura (inainte de
saptamana 37 de sarcina). O alta optiune este transfuzia de sange intrauterina. Este o procedura
care presupune transfuzia de sange prin cordonul ombilical la un copil aflat inca în uterul mamei.
Transfuzia intrauterina fetala este singura metoda care contribuie la mentinerea in viata a
unui fat care sufera de anemie severa, ajutandu-l sa atinga maturitatea necesara de care are
nevoie pentru a se naste si supravietui in afara uterului. Se efectueaza in centre specializate, de
catre medici obstetricieni cu expertiza in medicina materno-fetala.
Daca anemia este usoara, nasterea se va produce la momentul normal. Nou-nascutul ar putea
avea nevoie de transfuzie de sange.