Grupa de sânge

reprezintă o metodă de a clasifica sângele indivizilor în funcție de prezența pe membrana eritrocitară a

unor structuri glicoproteice sau lipoproteice, cu caracter antigenic (aglutininogene) și a unor anticorpi ce
reacționează cu acestea (aglutinine).

Exprimarea antigenelor pe suprafața eritrocitară este determinată genetic, deci apartenența la un anumit
grup sanguin are caracter ereditar. Principalul scop în cunoașterea și împărțirea indivizilor pe grupe de
sânge este evitarea accidentelor cauzate de incompatibilitatea antigenică (accidentele posttransfuzionale,
boala hemolitică a nou născutului).

Eritrocitele prezintă o structură antigenică foarte complexă. În prezent se cunosc peste 400 de antigene,
distribuite în aproximativ 33 de sisteme eritrocitare (M, N, S, P, Kell, Lewis, Duffy etc. ). Dintre aceste
antigene, 100 pot da reacții imunologice, însă nu toate prezintă importanță în practica medicală curentă.
Importante din punct de vedere al implicațiilor clinice sunt antigenele sistemului ABO și Rh, deoarece
acestea pot provoca accidente transfuzionale în cazul incompatibilității dintre grupa primitorului și
donatorului sau în cazul incompatibilității în sarcină. Se pot întâlni toate combinațiile posibile între grupele
sistemului ABO și grupele Rh.

Antigenele celorlalte sisteme sunt în principiu de interes medico-legal (stabilirea paternității, indentificarea
sângelui unei persoane etc.). De asemenea, prezența unor antigene pe eritrocitele unui individ pot fi
asociate cu apariția anumitor sindroame (de exemplu se consideră că prezența antigenului Kell are legătură
cu sindromul McLeod), iar altele sunt corelate cu rezistența la infecții (exemplu: lipsa antigenului Duffy
scade susceptibilitatea de infecție cu Plasmodium Vivax, ce produce malaria).

Primul sistem antigenic eritrocitar descoperit a fost sistemul ABO, acesta fiind și cel mai bine studiat. El a
fost descoperit de Karl Landsteiner în anul 1901, tot el fiind și cel care a descoperit sistemul Rh, în anul
1937, împreună cu Alexander S. Wiener. Descoperirea lui Karl Landsteiner a făcut ca transfuziile să
reprezinte o practică terapeutică fundamentală și eficientă, în contrast cu perioada dinaintea acestei
descoperiri, când transfuziile aveau șanse foarte mici de reușită și erau considerate proceduri medicale
disperate.

Noțiuni de genetică

Pentru sistemul ABO, producerea de factori antigenici se află sub controlul unor perechi de gene
alele (adică situate în același loc pe doi cromozomi pereche și care codifică diferitele expresii ale aceluiași
caracter sau aceleiași funcții a organismului). Când genele alele de pe cei doi cromozomi omologi sunt
identice, individul este homozigot pentru caracterul antigenic controlat de gena respectivă (în cazul de față
pentru antigenul de grupă sanguină). Dacă alelele sunt diferite, individul este heterozigot.

Genotipul este dat de alelele situate pe cromozomii omologi, iar fenotipul este conturat prin prezența sau
absența antigenelor pe suprafața eritrocitelor. De exemplu, un om cu fenotip B poate avea genotipul BB,
fiind numit homozigot, sau BO, fiind heterozigot. Dacă se cunoaște grupa sanguină a părinților se poate
stabili genotipul fătului.

Antigenele sistemului Rh sunt controlate de un complex genic, format din 3 perechi de gene, ce ocupă
locusuri apropiate pe un cromozom și identice cu cele de pe cromozomul omolog. Genele sunt structurate
pe 3 perechi: C-c, D-d, E-e. Pe un cromozom poate exista o singură genă dintr-o pereche, deoarece ele ar
ocupa același locus genic.
Genele ce controlează exprimarea acestor caractere antigenice eritrocitare se transmit ereditar, după legile
mendeliene.

Sistemul ABO

Antigenele sistemului ABO se găsesc pe suprafața tuturor celulelor organismului și chiar în lichidele
biologice. Importanță practică au însă doar cele de pe suprafața eritrocitelor. Sinteza antigenelor sistemului
ABO începe încă din luna a 3-a de viață intrauterină, se definitivează la aproximativ 6 luni – 1 an după
naștere, după care antigenele rămân neschimbate pentru toată viața. Antigenele au structură glicoproteică,
având ca structură de bază un lanț polipeptidic de care se leagă lanțuri oligozaharidice, prin legături
covalente.

Antigenele A, B, H derivă dintr-un precursor comun, cu structură proteolipidică, de care este atașat un lanț
format din patru monozaharide, ultima și cea care alcătuiește capătul liber fiind galactoza. Dacă la
molecula de galactoză se atașează o moleculă de fucoză (proces mediat de o transferază codificată de gena
H) se formează antigenul H. Acesta reprezintă substratul pentru sinteza antigenelor A, respectiv B, a căror
producere este controlată de trei grupe de gene: A, B și O. Genele A și B codifică fiecare câte o
transferază, ce duce la formarea antigenului A, respectiv a antigenului B. Antigenul A se formează prin
atașarea la antigenul H a unui rest de N-acetil-galactozamină. Antigenul B rezultă din atașarea la antigenul
H a unui rest de D-galactoză. Gena O nu codifică nicio transferază, deci în prezența acesteia antigenul H
rămâne neschimbat, fiind prezent pe eritrocitele de grup 0.

Dacă pe cromozomii omologi genele alele sunt la fel (de exemplu doar tip A sau doar tip B), eritrocitele
individului vor avea un sigur antigen (A sau B). Același lucru este valabil și pentru cazul în care pe unul
din cromozomi se află gena A sau B, iar pe celălalt gena O (individul va prezenta tot un singur antigen pe
eritrocite). Însă, dacă una din genele alele este reprezentată de gena A, iar cea de pe cromozomul omolog
de gena B, pe eritrocite vor fi prezente ambele antigene, în cantități aproximativ egale.

Aglutinogenele A și B prezintă mai multe variante, codificate genetic, importanță având subgrupele
antigenului A, mai precis două dintre acestea: A1 (cuprinde aproximativ 80% din indivizii grupei A) și A2
(cuprinde 20% din indivizii grupei). Principala diferență dintre cele două grupe este că prezența genei A1
face ca transformarea substanței H în antigen A să fie aproape completă, iar gena A2 transformă doar
parțial antigenul H. Factorul A1 este numit factor tare și are un caracter antigenic intens, iar factorul A2,
numit și factorul slab, are un caracter antigenic slab.

Prin combinarea celor 3 gene (A, B, O) pot rezulta 6 genotipuri (AA, BB, AO, BO, AB, OO), dar numai 4
fenotipuri: A, B, AB, 0, reprezentând grupele sanguine. Acest lucru se întâmplă pentru că indivizii cu
genotipul AA și AO au același fenotip, având grupa sanguină A. Același lucru este valabil și pentru
indivizii cu genotip BB și BO, ambele categorii având grupa B.

Aglutininele sistemului ABO sunt anticorpi anti-A (α) și anti-B (β) și sunt imunoglobuline M sau G. În
funcție de modul de apariție, există aglutinine naturale și imune. Cele naturale apar în plasmă în lipsa
existenței aglutinogenelor specifice. Modul în care ele apar este neclar, în condițiile în care organismul nu
a luat niciodată contact cu antigenul. La naștere, titrul anticorpilor este aproape nul, începând să crească
între luna a2-a și luna a8-a, ajunge la un maxim la vârsta de 8-10 ani, apoi scade lent, dar progresiv, pe
toată perioada vieții. De obicei, titrul anticorpilor α este mai mare decât titrul anticorpilor β, iar titrul
aglutininelor în general este mai mare la cei cu grupa 0 decât la cei cu grupa A sau B.
Aglutininele imune apar consecutiv unei imunizări, unui contact cu antigenul, realizat de obicei prin
transfuzii de sânge incompatibil, prin sarcini cu feți având grupă incompatibilă cu cea a mamei, sau prin
pătrunderea în organism a unor bacterii sau virusuri ce prezintă structuri biochimice asemănătoare
antigenelor eritrocitare. Aceștia induc o hemoliză mai puternică fată de anticorpii naturali. Copiii sub 1 an,
bătrânii, bolnavii cu boala Hodgkin, leucemie limfatică cronică, agamaglobulinemie sau mielom
multiplu au un titru foarte scăzut al anticorpilor, sau aceștia pot fi chiar absenți.

Grupele sistemului ABO

Se descriu 4 grupe principale:

 grupa 0 – pe eritrocite nu este prezent nici aglutinogenul A, nici B; în plasmă se găsesc ambele
aglutinine (α și β);
 grupa A – pe suprafața eritrocitelor se găsește antigenul A, iar în plasmă este prezentă aglutinina β;
 grupa B – poartă pe suprafața eritrocitelor antigen B, iar în plasmă aglutinina α;
 grupa AB – pe suprafața eritrocitelor sunt prezente ambele aglutinogene, iar din plasmă lipsesc
aglutininele;

Grupele sanguine ce se întâlnesc mai des sunt A și 0, B și AB fiind mai rare. Grupa sanguină a unui individ
rămâne neschimbată pe parcursul vieții, cu excepția cazurilor de transplant de măduvă sau prin adiția sau
dispariția unor antigene în infecții, boli maligne sau boli autoimune, ce pot implica schimbarea grupei de
sânge.
După cum se observă, la un individ nu se pot găsi antigenul și aglutinina corespunzătoare. Serul fiecărui
individ conține anticorpi împotriva antigenelor care nu există pe eritrocitele sale. Dacă antigenul eritrocitar
intră în contact cu anticorpul specific, se produce aglutinarea (agregare) și liza hematiilor.

Un fenotip special, întâlnit foarte rar este fenotipul Bombay. Indivizii acestui grup se caracterizează prin
lipsa genei H, ceea ce face ca ei să nu prezinte pe eritocite niciunul dintre antigenele menționate mai sus, în
schimb prezintă în ser anticorpi anti-A, anti-B și anti-H. Ca o consecință, aceste persoane nu pot primi
sânge decât de la cei cu același grup sanguin.

Sistemul RhUn alt antigen prezent pe eritrocite este antigenul D, ce aparține sistemului Rh, numit astfel
deoarece a fost descoperit pentru prima dată în sângele unei maimuțe, Macacus Rhesus. El face parte dintr-
un grup de antigene ce alcătuiesc sistemul, dar spre deosebire de celelalte elemente, are caracter antigenic
foarte crescut. Cei care îl posedă sunt Rh pozitivi, notați Rh+ (85% din indivizi), iar cei care nu îl au sunt
Rh negativi sau Rh- (15%).

Sistemul Rh are 6 antigene, împărțite în 3 perechi: C-c, D-d, E-e. Ele apar din prima luna de viață
intrauterină, independent de sistemul ABO și au, față de antigenele acestui sistem, o densitate mai mică pe
suprafața eritrocitara. Au structură lipoproteică, fiind integrate în stratul lipidic de suprafață al hematiilor.

Serul uman al persoanelor Rh negative nu conține în mod normal anticorpi pentru acest antigen. Aceștia se
dezvoltă după ce persoana ia contact cu antigenul Rh (transfuzii, sarcini cu feți Rh pozitivi). Primul contact
este cel de sensibilizant. Al doilea generează reacții grave. La pacienții Rh negativi, prima transfuzie cu
sânge Rh pozitiv este bine suportată, deoarece este necesar un contact sensibilizant pentru producerea de
anticorpi. Durata persistenței anticorpilor anti-D în sânge este variabilă.