a b c d e f g

Fig. 3.3 Tipuri constructive de flanşe

a – turnate cu corpul; b – cu gât pentru sudare în capul ţevii; c – plate pentru sudare; d – plate
filetate; e – cu guler, filetate; f şi g – libere pe ţeavă

Fig. 3.4 Forme constructiv-geometrice pentru flanşe:

a – flanşă circulară; b – flanşă pătrată; c – flanşă ovală

Forma suprafeţelor de etanşare se stabileşte în funcţie de condiţiile concrete de lucru ale

îmbinării. Tipurile de suprafeţe de etanşare, standardizate în ţara noastră, conform SR ISO 7005-
1-1999, sunt indicate în figura 3.5.
Suprafeţele de etanşare plane cu umăr simbolizate “tip B” (fig. 3.5) sunt cele mai utilizate
– în mod obişnuit – până la presiuni de 2,5 MPa (25 bar). Pentru a creşte capacitatea de etanşare,
pe umărul de etanşare se execută 2…4 şanţuri de etanşare: la cerere, însă, aceste flanşe se pot
livra şi fără aceste şanţuri de etanşare.
Suprafeţele de etanşare cu prag “tip E” (fig. 3.5) şi adâncitură “tip F” (fig. 3.5) sunt
folosite uzual, până la presiuni de 6,4 MPa (64 bar). Sunt recomandate în mod special, în
asamblarea traselor de conducte prin care sunt vehiculate fluide toxice sau penetrante (amoniac,
freon etc).
Suprafeţele de etanşare cu canal “tip D” (fig. 3.5) şi pană “tip C” (fig. 3.5)sunt
recomandate a fi utilizate pe sistemele aflate sub vacuum, la conductele prin care se vehiculează
fluide cu pericol de incendiu sau de explozie, cu presiuni de până la 10MPa (100 bar).
 Suprafeţele de etanşare cu parg şi adâncitură pentru garnitură torică “tip G” (fig. 3.5) şi
prag şi şanţ pentru garnitură torică “tip H” (fig. 3.5) sunt utilizate mai rar şi numai în cazuri

omplicate pe care o necesită.

Fig. 3.5 Suprafeţe de etanşare, tipurile A până la J.

Suprafeţele de etanşare conice pentru inele metalice “tip J” sunt recomandate pentru
presiuni mai mari de 6,4 MPa (64 bar).
După modul de îmbinare cu componenetele de conductă, flanşele pot fi de următoarele
tipuri (fig. 3.3):
 flanşe turnate cu corpul (fig. 3.3a) – utilizate, în mod special, la tubulaturile, armăturile etc.
din fontă sau din alte materiale (gresie, porţelan etc.);
 flanşe cu gât sudate în capul ţevii (fig. 3.3b) – care asigură îmbinării o mare rigiditate, motiv
pentru care ele sunt recomandate a fi utilizate în cazul presiunilor mari;
 flanşe plate sudtae pe ţeavă (fig. 3.3c), cu largă utilizare, datorită execuţiei lor simple,
uşurinţei de asamblare şi montare şi a costului redus;
 flanşe plate filetate (fig. 3.3d), se utilizează mai rar în construcţia conductelor tehnologice,
atât datorită costului mai ridicat, cât şi datorită dificultăţilor de execuţie şi montare: se
utilizează, în general, în locurile unde îmbinările cu flanşe sudate nu rezistă la coroziune sau
nu este permisă execuţia sudurilor;
 flanşe cu guler filetate, se utilizează pentru presiuni mari (10…100) MPa, uşor de montat şi
demontat;
 flanşe libere pe ţeavă (fig. 3.3f şi g) – sunt utilizate în condiţiile în care ţevile sunt executate
din oţeluir inoxidabile sau din materiale scumpe şi deficitare. În aceste condiţii, pe ţeavă se
sudează un inel din acelaşi material cu elementul respectiv sau, în cazul ţevilor cu perete
subţire, se răsfrânge capătul tubulaturii, iar flanşa se execută din oţel carbon, în acest fel
realizându-se importante economii de materiale scumpe sau deficitare.
Fixarea flanşelor pe ţeavă se poate face şi prin mandrinare, soluţie aplicată în mod
deosebit, în condiţiile reparaţiilor ce se execută la conductele tehnologice amplasate în zone cu
pericol de explozie sau incendiu şi nu se poate lucra cu foc dechis.