Știrea de televiziune

Definirea ştirii de televiziune

Ştirea de televiziune este o relatare audio-vizuală succintă despre un fapt, o problemă sau o situaţie de
actualitate, ce interesează un mare număr de persoane. Ştirea răspunde la cele 6 bine cunoscute
întrebări: Cine?, Ce?, Când?, Unde?, Cum?, De ce?, şi cuprinde toate elementele semnificative care
determină caracterul subiectului despre care se vorbeşte. De menţionat că nu toate materialele difuzate
în cadrul telejurnalelor au format de ştire.

Valori ale ştirii

Alta metoda v2

Ca şi în presa scrisă, ştirile de televiziune prezintă fapte ce se caracterizează prin importanţă – adică
numărul persoanelor şi gradul în care acestea sunt sau vor fi afectate, prin prezenţa unui element
conflictual (între indivizi, între grupuri, între oameni şi instituţii etc.), prin insolit, prin spectaculozitate,
prin dramatism, prin interes uman etc.

Tipologii de ştiri

Există mai multe categorii de ştiri ce presupun strategii de producţie diferite.

a) în funcţie de perisabilitatea lor în timp, ştirile de televiziune se împart în doua categorii

- de actualitate imediată (hard news) – ex. o decizie majoră a guvernului, o întrunire politică, un accident
– astfel de ştiri redau pulsul vieţii; cu ajutorul ei se construieşte impresia că un post sau altul de
televiziune este bine informat.
- de o actualitate mai largă (soft news) - ştirile din această categorie nu sunt legate de a o dată anume,
de un moment precis, ci de o perioadă mai largă, de exemplu, relatări despre evoluţia unor domenii, a
unei regiuni sau unele fapte diverse. Interesul faţă de asemenea subiecte se păstrează mai mult timp.
Difuzarea lor poate fi amânată câteva zile dacă nu există riscul ca un alt post să difuzeze între timp
aceeaşi informaţie.

b) în funcţie de conţinut, ştirile se pot clasifica pornind de la domeniile cărora le aparţin: politic, social,
economic, cultural, medical, sportiv etc. Dar prezenţa unor subiecte mai frecvente în telejurnale a impus
şi alte categorii, precum relatări despre accidente, incendii şi catastrofe, scandaluri, crime, arestări şi
procese, zile speciale (sărbători), evenimente din viaţa unor celebrităţi, fapte şi situaţii de interes uman,
curiozităţi ştiinţifice, fapte diverse etc.

c) unele ştiri pot suscita un interes imediat, de obicei puternic, dar de scurtă durată, cum ar fi
accidentele, arestările, evenimentele mondene etc. Ele ne reţin atenţia doar pe moment, fără a avea
vreo importanţă prea mare în viitor, dar sunt mai captivante şi mai spectaculoase. Alte ştiri conţin
informaţii ce se vor dovedi utile mai târziu.

d) în funcţie de momentul difuzării unei ştiri în raport cu momentul producerii evenimentului despre
care se vorbeşte, există trei categorii de relatări:

- post-factum: se referă la situaţii încheiate,

- în evoluţie: au în vedere fapte aflate în curs de desfăşurare;

- anticipatoare: anunţă evenimentul

Criterii care ne ajută să alegem ştirile bune

Evaluarea informaţiilor de presă este, de cele mai multe ori, un proces subiectiv. Ceea ce unii consideră
drept ştire bună poate pentru alţii reprezintă o ştire de mâna a doua. Dar în instituţiile media cu
pretenţii de performanţă asemenea discrepanţe nu au voie să apară. Subiectivitatea există, însă ea nu se
manifestă grosolan, sau măcar nu ar trebui să se manifeste aşa în media de calitate.

Există un consens în evaluarea informaţiilor. Conştient sau nu, jurnaliştii folosesc anumite criterii de
relevanţă (standarde calitative) atunci când iau decizii. Dacă urmărim ziarele dintr-o zi sau jurnalele de
ştiri de la radio sau de la televiziune, putem să observăm cu uşurinţă că informaţiile prezentate sunt cam
aceleaşi peste tot. De aici putem să tragem concluzia că oamenii din presă utilizează nişte standarde
comune.

Teoreticienii şi practicienii media (vezi W.A Agee, Ph.H Ault, E. Emery, 1983; B. Brooks, G. Kennedy,
1988; B.Itule, D. Anderson, 1991; M. Mencher 1987; K Metzler,1986; C. Rich 1994 etc.) au ajuns la un
anume consens în încercarea de stabilire a valorii de ştire a unei informaţii. Ei au identificat o serie de
criterii (valori de informare) pe baza cărora jurnaliştii pot decide ce e demn de a fi publicat şi ce nu.
Dintre acestea, cele mai importante sunt:

1. Noutatea (proximitatea temporală)

Întotdeauna pe cititorul de presă îl interesează ceea ce este actual. „Ştirea trebuie să fie nouă. Când o
citeşti sau auzi de ea, trebuie să fie pentru prima dată.” (K. Metzler, 1986, p.23) Publicul va fi mult mai
interesat de o ştire despre un eveniment care s-a petrecut ieri decât despre un eveniment care s-a
petrecut acum două luni. Ştirea e ca îngheţata: dacă n-o mănânci repede, se topeşte.

Evenimentele mai îndepărtate în timp îl pot interesa pe cititor doar în măsura în care au o legătură clară
cu o situaţie sau cu o problema de actualitate. Altă excepţie o reprezintă situaţia în care un fapt s-a
petrecut cu mult timp în urmă, dar s-a aflat recent despre el. În acest caz elementul de noutate este dat
chiar de momentul descoperirii faptului. “Descoperirea unor evenimente vechi poate să fie ştire, aşa
cum ar fi găsirea unor resturi dintr-un vapor din secolul al XVIII – lea care s-a scufundat pe coasta
Floridei. Această descoperire este o ştire, şi nu faptul că acum 200 de ani vasul s-a scufundat.” (K.
Metzler, 1986, p. 23)

După ordinea de interes (M. Voirol, 1992, p. 24), în presa scrisă, au prioritate:
1. viitorul imediat; 2. trecutul imediat; 3. prezentul; 4. viitorul îndepărtat; 5. trecutul îndepărtat.

2. Distanţa (proximitatea spaţială)

Cu cât faptele despre care vorbim în ştiri se petrec mai aproape de publicul nostru, cu atât interesul
pentru ele este mai mare. Evenimentele apropiate pot avea urmări pentru cititor, pot fi directe,
imediate, concret resimţite de el şi pot fi într-o mai mare măsură controlate.

Schimbările vremii în Satu Mare au o importanţă mai mică pentru cei care locuiesc în Bacău şi invers.
Distanţa până la locul faptei este un factor important. Cu cât ne îndepărtăm mai mult de spaţiul despre
care vorbim, cu atât interesul scade. “O ştire care într-un ziar local ar putea umple prima pagina poate fi
rezumată într-un un paragraf de un ziar central, naţional.” (K. Metzler, 1986, p.24)

În jargonul jurnaliştilor, proximitatea spaţială se mai defineşte şi prin sintagma “moarte kilometrică”.
Această regulă a fost formulată de jurnaliştii francezi astfel: „moartea unui european din Vest
echivalează cu moartea a trei est-europeni, a nouă latinoamericani, a 11 oameni din Orientul Mijlociu şi
a 12 asiatici”.

3. Neobişnuitul (raritatea)

Cu cât un eveniment este mai neobişnuit, mai rar, cu atât valoarea de informaţie a ştirii este mai mare.
Imprevizibilitatea îl atrage pe cititor. Dacă o echipă de fotbal din prima ligă învinge la scor mare o echipă
din liga a treia, acest lucru nu miră pe nimeni. Dacă însă o echipă de liga a treia o bate pe cea din liga
întâi, putem spune că informaţia e o ştire bună.

Faptul că o persoană oarecare a căzut de la etajul 10 şi a scăpat fără nicio zgârietură este o ştire. Faptul
că o persoană oarecare a căzut de la etajul 10 şi a murit nu e o ştire, pentru că era previzibil că, după o
astfel de căzătură, şansele de supravieţuire sunt minime.

4. Notorietatea (proeminenţa personalităţii)

Implicarea unei personalităţi într-o situaţie obişnuită de viaţă poate transforma un fapt divers într-un
eveniment, iar un eveniment într-o ştire.
Valoarea informaţiei creşte direct proporţional cu gradul de notorietate al acelora care participă la un
eveniment. Cu cât vizibilitatea în rândul publicului a subiectului unei ştiri este mai mare, cu atât
valoarea ei este mai mare. Din acest punct de vedere, ştirile nu sunt democratice, după cum aprecia un
jurnalist. Numele cunoscute sunt privilegiate.

Să presupunem că avem informaţia că un cetăţean oarecare şi-a lovit nevasta. Valoarea acestei
informaţii nu este foarte mare. Dar, dacă aflăm că acela care şi-a lovit soţia este preşedintele ţării sau un
actor celebru, valoarea informaţiei creşte considerabil.

Criteriul notorietăţii nu funcţionează numai în cazul persoanelor, ci şi în cazul instituţiilor. De exemplu,

un raport făcut de o instituţie de renume este mult mai interesant (legitim) decât unul făcut de o
instituţie mică. Un sondaj făcut de un institut cunoscut este mult mai important decât unul al unui
institut abia înfiinţat şi despre care nu se ştie mare lucru. Ştirile despre companiile mari au o valoare mai
mare decât ştirile despre companii mici.

5. Conflictul / competiţia

Oamenii iubesc competiţia. Face parte din viaţa noastră, de aceea vrem să ştim cât mai multe despre ea.
Vrem modele de reuşită. Vrem consolări în cazul unui eşec. Uneori, conflictul este acel pretext de a
deveni fiecare dintre noi mici judecători, care împart dreptatea între cei care sunt în conflict. Devenim
suporteri câteodată.

Conflictul trezeşte cu siguranţă interesul. Dacă doi lideri politici se iau la bătaie în Parlament, informaţia
e mai interesantă decât dacă aceiaşi lideri merg împreună la o bere în oraş. Cearta îi incită pe oameni să
se poziţioneze, să ţină partea cuiva sau a nimănui.

Opoziţiile, chiar şi cele de opinii, dau o valoare mult mai mare informaţiei. Situaţiile în care participanţii
la un eveniment se confruntă verbal sau fizic cresc interesul cititorului.

Un exemplu foarte simplu, în acest sens, îl reprezintă confruntările sportive. La meciurile amicale,
conflictul este mic, iar interesul publicului este pe măsură. Situaţia se schimbă, însă, în cazul unui meci
oficial, unde competiţia este mult mai mare. Cu cât e mai multă competiţie şi miza este mai mare, cu
atât ştirea e mai bună.
6. Consecinţele / Impactul (numărul persoanelor afectate)

Valoarea de informaţie este cu atât mai mare cu cât se referă la un eveniment sau un fapt care afectează
mai multe persoane. Alegerea informaţiilor se face, în acest caz, în funcţie de consecinţele asupra
publicului.

Să ne gândim că Guvernul decide să mărească preţul pâinii, al curentului electric, al gazelor etc. În acest
caz, aproape toată populaţia ţării va fi afectată, deci informaţia este importantă. O publicaţie serioasă va
prefera o asemenea ştire decât una că o vedetă şi-a cumpărat o maşină nouă.

Nu trebuie confundat acest criteriu cu cel care se referă la numărul persoanelor implicate într-un
eveniment. E drept că acestea pot să coincidă, de exemplu în cazul în care toţi producătorii de pâine îşi
întrerup activitatea pentru o săptămână şi ies pe stradă pentru a protesta. Avem aici multe persoane
afectate (publicul, care nu mai are de unde să cumpere pâine), dar şi multe persoane implicate
(producătorii, care protestează).

7. Amploarea (numărul persoanelor implicate)

Acest criteriu se referă la numărul oamenilor care participă efectiv la eveniment. Cu cât numărul
acestora este mai mare, cu atât creşte şi valoarea de informaţie a ştirii. Numărul participanţilor este
perceput adesea ca un indicator al importanţei (amplorii) evenimentului.

O revoltă, o mişcare de protest, un conflict armat implică participarea multor persoane. Să luăm
exemplul unei greve a minerilor. Dacă din totalul minerilor care lucrează în ţară ies în stradă numai 5%
dintre ei, greva are, cu siguranţă, o importanţă mult mai mică decât dacă ar ieşi 90% dintre mineri.

Un accident aviatic în care au murit peste 100 de persoane are un impact mult mai puternic decât un
accident de maşină în care au murit patru persoane.

Putem să înţelegem foarte uşor acest criteriu făcând o paralelă cu votarea. Dacă 90% dintre votanţi aleg
un om, înseamnă că acesta e important (e legitim). Dacă doar 5% votează pentru el înseamnă că nu e
important, deci nu merită să se vorbească despre el.
8. Proximitatea socială

Ceea ce provoacă proximitatea socială este „ceea ce oamenii au în comun” (S. Preda, 2006, p. 28):
naţionalitatea, religia, cultura, profesia etc.

Un accident feroviar petrecut în Spania în care au murit cinci persoane nu ar avea, la prima vedere, o
foarte mare relevanţă pentru presa din România. Numărul victimelor nu este foarte mare. Distanţa e
semnificativă. Totuşi, dacă printre victime este şi un român, evenimentul devine important pentru presa
din România.

Proximitatea socială este un criteriu căruia i se supune cel mai des presa de proximitate (presa
regională/locală, presa specializată, presa care ţinteşte un segment de public: copii, tineret, presă
feminină, segmente care rezultă din hobby-uri).

Pentru o revistă IT tot ce are legătură cu Internetul, cu hardware-ul, cu software-ul etc. este interesant.
La fel sunt interesante pentru o revistă feminină: moda, cumpărăturile, produsele de întreţinere şi
înfrumuseţare etc.

9. Proximitatea afectivă (interes uman)

Oamenilor le plac poveştile despre oameni. Tot ceea ce este de ordin emoţional (viaţa, moartea,
dragostea, fericirea) este interesant. Oamenii tind să se identifice cu bucuriile, suferinţele, necazurile şi
reuşitele celor din jur. Chiar dacă nu sunt evenimente cu nişte consecinţe majore pentru public, ele îi
oferă acestuia ceva la fel de important – emoţie.

Povestea unui sportiv care a rămas invalid în vârful carierei, a unei mame care luptă să-şi salveze copilul
de la o boală gravă, a unei familii căreia i-au murit toţi cei patru copii într-un accident de maşină, toate
aceste drame nu au cum să nu stârnească interes.

Nu doar dramele au impact emoţional. Şi evenimentele fericite pot fi la fel de interesante, de exemplu:
povestea unui tânăr student care a reuşit să facă o afacere de succes, povestea primei femei care a
călătorit în spaţiu, povestea unei fete foarte sărace care s-a căsătorit cu unul dintre cei mai bogaţi
oameni din lume etc.
10. Preferinţa pentru concret

Criteriul se referă la prezentarea unor informaţii specifice, precise, bine delimitate. Cu cât informaţia
este mai generală, mai vagă, cu atât ea are o importanţă mai mică.

O ştire că Guvernul a implementat măsuri speciale de fiscalitate nu spune mare lucru. Informaţia nu ne
ajută foarte mult. Dacă ştim însă care sunt măsurile luate concret, de exemplu mărirea taxelor auto,
informaţia capătă valoare.

Cifrele trebuie puse în context. Degeaba le spunem cititorilor că bugetul statului de anul acesta a crescut
cu 2,5 miliarde de euro faţă de cel de anul trecut. Foarte puţini dintre ei vor şti cât înseamnă această
cifră. Mult mai bine, în acest caz, ar fi să transformăm în procente şi să spunem că bugetul a crescut cu
0,5 la sută. Oamenii îşi vor da seama mai uşor de importanţa cifrei.

11. Caracterul complet al informaţiei

S-a ajuns de comun acord că, pentru a fi completă ca informaţie, o ştire trebuie să răspundă la
următoarele întrebări: cine?, ce?, când?, unde?, cum?. Pe lângă acestea, foarte importantă este şi
întrebarea de ce?. Valoarea unei ştiri este cu atât mai mare cu cât răspunde la mai multe dintre aceste
întrebări.

Criteriile enumerate mai sus funcţionează corelativ. Ideal ar fi ca o ştire să poată întruni cât mai multe
dintre valorile enunţate anterior. Cu cât îndeplineşte mai multe criterii, cu atât ştirea e mai bună.
Noutatea este vârful piramidei valorilor, în cele mai multe cazuri. Dincolo de ea, ierarhia valorilor poate
fi oricare.

Modul diferit de transmitere a unui text, în formă scrisă sau vorbită influențează receptarea sa.

Televiziunea - program coerent care se transmite printr-un anumit mod către public.
Programele/emisiunile TV sunt de două feluri:

LIVE (știri)- dacă presupune intervenția în direct a telespectatorilor (sărbători naționale, evenimente
sportive).

Înregistrate - nu se fac niciodată în direct, presupun repetiții - concursuri (divertismentul), reality-

showuri.
Jurnalistul trebuie să își adapteze stilul și organizarea informației, în conformitate cu particularitățile
canalului de comunicare ales. De multe ori numeroase conferințe au ajuns să plictisească pentru că au
fost destinate lecturii, iar nu audierii. La redactarea textului pentru televiziune - știri, reportaje, trebuie
să se țină cont de trăsăturile specifice acestui mediu.

Cititorul unui ziar își stabilește singur ritmul lecturii în funcție de dificultatea textului, de starea sa etc. El
poate relua o textul; se poate opri și medita dacă nu a înțeles sau poate să întrerupă lectura pentru a o
relua mai târziu. În schimb telespectatorul nu are șansa aceasta pentru că informațiile vin în flux
continuu. Ceea ce nu înțelegi la momentul respectiv reprezintă o informație pierdută, la fel ca și la radio.

Grilă de program Modificare

Pe parcursul unui an se fac trei grile de programe, dintre care două sunt comerciale.

Sezonul I cuprinde știrile, emisiunile cu mare miză. Acesta este sezonul de toamnă-iarnă; maxim absolut
al vânzărilor se află în luna decembrie, iar minimul absolut al vânzărilor în ianuarie și februarie.

Sezonul II este sezonul de primăvară și cuprinde mijlocul lui ianuarie până pe maxim 30 iunie, iar sezonul
III reprezintă grila de vară care curpinde multe emisiuni specifice verii și filme în reluare.

Audiență Modificare

Viewing habit - obicei de vizionare = Audiență.

Audiența postului - nivelul general de vizionare, publicul.

Atunci când se construiește un grafic de audiență trebuie urmărit alternarea de programe cu o audineță
mai mare cu cele cu o audență mai mică pentru a obține o audiență bună. După criteriu de audiență
există două tipuri de emisiuni:

Emisiuni pe care ni le dorim tot timpul- [2]. Cel mai eficient stâlp de cort sunt emisiunile de știri.

Emisiuni hamace - se află între cele de tent-pole și sunt emisiunile la care nu se uită toată lumea.

Jurnalul principal al zilei Modificare

Jurnalul principal al zilei - sinteza tuturor evenimentelor, reperul principal al unei grile de audiență.
Știrile sunt cel mai scump program TV, ele trebuie plasate acolo unde avem cea mai mare audiență.
Știrile reprezintă cel mai eficient mijloc de informare, conțin informații audio-vizuale (imagini care
întăresc, înlocuiec cuvintele - vin în timp real). Știrile de televiziune dau impresia că transmit
informațiile, evenimentele transparent (fără retușuri, modificări) și obiectiv. Știrile LIVE sunt cele mai
prețioase, au credibilitatea cea mai mare, creează o anumită emoție în telespectatori.

Redactarea știrilor TV Modificare

Captarea atenției cu ajutorul primei imagini, a primei informații; prezentarea naturii conflictului(punctul
culminant); prezentarea poziției celor două părți; finalul - consecințe imediate, condiții pentru
soluționare. Ora știrilor este cea mai bună, sălbatică zonă de audiență de pe piață (RATING MARE).

Elementele din compoziția știrii Modificare

Intro-ul - textul pe care crainicul îl spune; trebuie să fie scurt și la obiect pentru a atrage atenția.

Stand-up - intervenția reporterului care transmite de la fața locului; are o latură dimensională.

Interviu - foarte importantă este identitatea persoanei care dă interviul.

Vox - pop - numărul de persoane.

Secvență - înșiruiri de cadre care dau impresia unei acțiuni continue.

Voice - Over(V.O) - comentariu care însoțește materialul filmat

STIREA- producția de știri, jurnalul TV

STIREA

Emisiunea de stiri este „copilul-vedeta” al oricarui post de televiziune, din cel putin doua motive:

1. continutul si modul de abordare a informatiilor indica „marca” editoriala a postului (care „divulga”,
care este relatia cu puterea politica, cu institutiile si cu societatea civila);

2. activitatea de stiri reprezinta un punct culminant al muncii de televiziune, deoarece conditiile

speciale in care se desfasoara munca de stiri de tv (mai ales presiunile de timp si de spatiu) fac ca
aceasta specializare sa fie admirata, respectata si, de cele mai multe ori, evitata de catre cei mai comozi
dintre jurnalisti.
Multi autori au incercat sa dea o definitie a stirii intr-un paragraf sau intr-o propozitie. Acest tip de
delimitari este aproape inutil, pentru ca nu se poate da o definitie complexa si cuprinzatoare acestui
termen.

Definitia acceptata de jurnalisti este aceea conform careia stirea este orice text de actualitate interesant
care are o anumita semnificatie pentru viata telespectatorului.

Din acest punct de vedere, cea mai buna stire este informatia sau suma de informatii care poate trezi
cel mai mare grad de interes posibil si care are o semnificatie profunda pentru cel mai mare numar de
oameni.

CONTINUTUL STIRILOR

Un clasament general al ordinii prioritatilor in difuzarea informatiei in cadrul emisiunilor de stiri ar putea
fi urmatorul:

1. stiri referitoare la sanatatea si securitatea imediata a publicului

2. stiri legate de desfasurarea normala a activitatii

3. stiri care anticipeaza evenimente apropiate ce afecteaza viata cotidiana

4. stiri ce aduc informatii specializate (agricultura, industrie etc.)

5. stiri care anunta evenimente importante

6. stiri care nu afecteaza viata majoritatii oamenilor, dar ii intereseaza pe toti (de ex. moartea
printesei Diana)

7. stiri de divertisment

In plus, mai exista doua reguli de baza care pot fi aplicate pentru ierarhizarea in cadrul buletinelor de
stiri:

- jurnalul se deschide cu reperele cele mai importante ale momentului legate de marile titluri si
intamplari ale actualitatii
- cea de-a doua regula se refera la succesiunea evenimentelor in jurnal: aceasta trebuie sa fie logica,
sa aiba un fir rosu pe care telespectatorul sa-l urmeze si nu trebuie sa fie o inlantuire fortata a unor
subiecte disparate.

In compozitia buletinului de stiri trebuie sa existe un echilibru intre reportajele inregistrate („beta”),
stirile „off” (voiceover), dialogurile cu invitatii in studio si transmisiile in direct.

Script-ul (textul) trebuie sa aiba in mod evident legatura cu imaginea si, obligatoriu, trebuie sa fie cat
mai consistent posibil din punct de vedere informativ. Tot ca regula generala, trebuie evitata repetarea
acelorasi imagini in interiorul aceleiasi stiri deoarece creeaza redundanta vizuala.

Exista mai mutle moduri de constructie a subiectelor si punct de vedere al posibilitatilor de combinare a
surselor video cu cele audio:

1. video prezentator plus beta

2. video prezentator plus voiceover prezentator

3. video prezentator plus reporter direct plus beta direct

4. video prezentator plus direct plus beta

5. video prezentator

6. video prezentator plus interviu in platou.

POZITII PRINCIPALE SI ATRIBUTII FUNDAMENTALE IN PRODUCTIA DE STIRI

Personalul de productie a stirilor reprezinta o categorie ceva mai speciala, dat fiind modul de elaborare a
unui program de stiri de televiziune. Schema principala de personal si de functii ale acestuia in
elaborarea unui program de stiri este urmatoarea:

1. Director de stiri – coordoneaza toate activitatile legate de programele de stiri

2. Producator – este direct responsabil de modul in care sunt selectate informatiile si de modul in care
acestea sunt ierarhizate in alcatuirea jurnalului

3. Editor (aasignment editor) – se asigura ca reporterii si operatorii de imagine sa fie prezenti la

evenimentele dorite in structura jurnalului de stiri; supervizeaza forma si continutul informatiilor

4. Reporter – colecteaza informatia din teren; uneori transmite informatia in direct

5. Operator de imagine (videographer) – manevreaza camera de luat vederi si inregistreaza
informatiile necesare de la un eveniment

6. Redactor (writer) – este cel care redacteaza informatia in forma finala pentru prezentator;
organizarea informatiilor se bazeaza, de regula, pe notitele reporterului si pe informatiile continute in
imaginea surprinsa de camera de luat vederi.

7. Editor de montaj (videotape editor)– editeaza banda plecand de la notitele reporterului, de la

script, supervizat de editor si tinand cont de instructiunile producatorului

8. Prezentator (anchor) – este „fata” jurnalului; este cel care prezinta, de regula din studio,
informatiile zilei

9. Prezentatorul informatiilor meteo (weathercaster) – este cel care da viata predictiilor despre
vreme; este mai degraba un om de spectacol decat o fata sobra

10. Prezentatorul de sport (sportscaster) – cel care aduce informatiile din sport si comentarii legate de
aceste evenimente.

ELEMENTE SPECIFICE DE REDACTARE A STIRII

Unul dintre cei mai importanti pasi in redactarea subiectelor este inceputul – LEAD-ul – deoarece are
functia de a atrage atentia asupra subiectului. In general, lead-ul nu trebuie sa contina o informatie
esentiala, ci sa raspunda la una sau doua din cele cinci intrebari cunoscute pentru a da posibilitatea
dezvoltarii informatiei in „corpul” stirii.

„Unde se petrece actiunea?” – alaturi de „cine?”, este intrebarea la care se raspunde cel mai frecvent in
lead, avand in vedere ca publicul este terogen, este dispersat geografic, iar unul din criteriile de evaluare
a informatiei este proximitatea intamplarii.

Raspunsul la intrebarea „Ce?” in lead poate avea un efect semnificativ daca subliniaza efectul
evenimentului asupra publicului, deoarece, implicand direct telespectatorii, cresc sansele de a atrage
atentia asupra stirii.

Raspunsul la intrebarea „Cine?” nu trebuie sa figureze in lansare (lead) decat daca este vorba despre
celebritati. Numele persoanelor care apar in stire sunt mentionate diferit fata de presa scrisa: un lead nu
incepe niciodata cu un citat, oricat de socant ar fi acesta; in mentionarea sursei, mai intai se precizeaza
sursa, apoi informatia care ii este atribuita („Traian Basescu, Presedintele Romaniei,…”)

„Cum? Cat?”: informatiile circumstantiale si, respectiv, cantitative trebuie evitate, deoarece ingreuneaza
textul in majoritatea situatiilor. Cifrele se plaseaza la finalul lansarii si trebuie sa dea doar o informatie
calitativa sau cantitativa.
„Cand?”: deoarece se presupune ca ceea ce este relatat seara la buletinul de stiri s-a petrecut in aceeasi
zi, in lead apare foarte rar precizarea datei. Redactarea textului la timpul prezent este cea mai utilizata si
recomandata, iar daca trebuie precizat un moment trecut, se utilizeaza perfectul compus.

Raspunsul la intrebarea „De ce?” nu trebuie sa apara niciodata in lead, deoarece presupune explicatii,
iar lansarea devine prea lunga si nu-si mai atinge scopul (de a introduce cat mai rapid si cat mai
interesant un subiect).

In lansare trebuie evitate: cifrele, numele necunoscutilor, datele si orele exacte, excesul de apozitii,
verbele la diateza pasiva, propozitiile si frazele lungi, inceputurile imprecise si interogative.

REPORTAJUL DE STIRI

CATEVA REGULI PARTICULARE DE REDACTARE

Dupa Garvey si Rivers, exista 6 reguli „de aur” valabile doar pentru emisiunile de stiri TV:

1.Multe cuvinte pentru prezentator si putine pentru banda video.Prezentatorul domina ecranul cu
prezenta sa, fiind cel care tine legatura cu publicul, avand rolul de a-l „controla” prin vocea, mimica,
expresivitatea tinutei sale.

2.Vizionarea benzii inainte de scrierea textului. Contrariul este riscant, deoarece ideile pe care se
bazeaza textul s-ar putea sa nu aiba coerenta alaturi de imagini.

3.Imaginile trebuie sa vorbeasca de la sine. Cel mai bun „ambasador” al jurnalismului de televiziune este
imaginea, care este si elementul-vedeta al pachetului informativ. Comentariul trebuie doar sa
completeze imaginile sau sa clarifice aspectele care nu sunt evidente, nu trebuie nici sa rezume
imaginile, nici sa le dubleze din punct de vedere al informatiei.

4.Sunetul trebuie sa fie original. Orice sunet natural poate fi utilizat in locul comentariului pentru un
impact mai mare al acestuia, daca este reprodus in conditii tehnice de calitate.
5.Cateva cuvinte inutile nu strica nimanui. Nu este nevoie ca fiecare cuvant din jurnal sa fie indispensabil
intelegerii subiectului, dar trebuie sa existe acolo cu un motiv.

6.Textul trebuie sa urmeze logica vizuala. Acest lucru poate fi atins in colaborare cu operatorul de
montaj, astfel incat naratiunea vizuala sa nu intre in contradictie cu naratiunea jurnalistica.

Structura stirii de televiziune

Stirea de televiziune are patru parti, fiecare cu rolul sau bine determinat. Caracteristica materialelor de
televiziune este ca sunt mult mai concise decat cele din presa scrisa si sunt dependente de imaginile
disponibile la montaj. Exista posturi de televiziune din Occident unde reporterii isi pot redacta
materialele numai dupa ce vizioneaza in intregime caseta cu filmarile si, eventual, si secventele de arhiva
legate de subiectul respectiv. In Vest, extrem de rar un reporter lucreaza la mai mult de un subiect pe zi
iar atunci cand subiectul este mai complex, el poate sa lucreze cate doua-trei zile la un reportaj. Acest
lucru nu se prea intampla in Romania. In primul rand deoarece proprietarii posturilor TV vor sa reduca la
minim costurile, inclusiv cele salariale. Mai putini reporteri, mai putine salarii de platit, aceasta pare sa
fie filosofia[1] dupa care se ghideaza patronii televiziunilor romanesti. Astfel ca fiecare reporter lucreaza
zilnic la mai multe subiecte si nu mai are timp sa parcurga intregul material filmat. Acest lucru are insa si
aspecte bune. Foarte multe echipe de filmare se inteleg perfect pe teren pentru ca doar astfel pot sa
trateze subiectul intr-un mod cel putin acceptabil.

Dincolo de greutati sau de avantaje, stirea de televiziune are patru parti.

A: Capul video care se mai poate numi si Intro, Lead, Head sau Prezentare, in functie de limbajul
caracteristic fiecarui post de televiziune. Acesta ar fi echivalentul Chapeaului din presa scrisa, sau al
Introducerii din radio. In televiziune, lead-ul este textul pe care prezentatorul il citeste de pe prompter,
este textul care anunta stirea. Durata acestui text este cuprinsa intre 5 si 15secunde, caracteristica lui de
baza fiind aceea ca este un text prezentat in direct din studioul de stiri si mai este recunoscut in
desfasuratorul de emisie si sub denumirea de „video” sau „intro[2]”. In doua-trei fraze se concentreaza
esenta intregii stiri. Continutul sau nu trebuie sa aiba niciun detaliu crucial, si asta pentru ca publicul nu
va acorda o atentie deosebita primelor cuvinte din text, curiozitatea si capacitatea lui de receptare se
maresc abia catre finalul materialului. In general lansarea nu trebuie sa contina o informatie esentiala, ci
sa raspunda la una sau doua din cele cinci intrebari cunoscute, pentru a da posibilitatea dezvoltarii
informatiei in „corpul[3]” reportajului.

Capul video reprezinta de fapt ”carligul” cu care se agata atentia publicului. Daca prezentarea stirii este
interesanta, cu siguranta ca publicul va urmari materialul cu pricina. Daca acest lucru nu se va intampla,
daca introul va fi plictisitor, atunci cu siguranta nimeni nu va fi interesat sa urmareasca materialul difuzat

B. Corpul stirii. Acesta este Story-ul propriu-zis si reprezinta de fapt subiectul stirii dezvoltat si tratat de
reporter. Practic, cu acesta incepe stirea montata propriu-zis, in care vocea este suprapusa de imagini.

C. Sincronul sau interviul este o specie a vorbirii directe care este utilizata in televiziune. Sursa principala
sau personajul principal este intervievat adica intrebat si inregistrat de reporter. El aduce o completare
textului scris in corpul stirii sau detaliaza cel mai important amanunt. Pot fi mai multe sincroane intr-o
singura stire. In unele cazuri, atunci cand este vorba despre relatari contradictorii, este de preferat sa fie
sincroane de la toate partile implicate. Insa, in ciuda parerii anumitor editori, nu este obligatoriu[4] sa fie
inregistrate toate sincroanele, mai ales ca exista surse ce refuza sa se lase intervievate. In aceste cazuri,
reporterul poate sa redea cu cuvintele sale pozitia sau atitudinea sursei respective ori sa mentioneze
faptul ca ea nu a putut sa fie contactata ori nu a dorit sa faca vreo declaratie.

D. Background-ul sau punerea in context este ultima parte a stirii de televiziune. Aceasta parte asaza
stirea intr-o relatie mai larga cu evenimentele care s-au produs sau care sunt in curs de producere. Prin
intermediul background-ului, telespectatorul trebuie sa inteleaga de ce este importanta stirea
respectiva.

Bineinteles, in unele stiri pot sa apara elemente suplimentare, care se completeaza cu cele mentionate
deja. Asa ar fi de pilda Extroul. Acesta este un text fara montaj citit de prezentator si care se adauga de
obicei cand un lucru s-a intamplat cu putin timp in urma si care schimba sau completeaza oarecum
datele stirii montate. Asa este de pilda cazul unui accident de avion cand dupa ce este montata stirea,
chiar inainte de intrarea in emisie, se mai descopera un amanunt semnificativ, care trebuie mentionat
neaparat dar nu mai exista timpul necesar pentru a realiza un nou montaj.

De asemenea, tot in aceasta categorie mai intra si asa-numita punte de text care se introduce intre
sincroane, atunci cand redactarea stirii impune acest lucru. Un al treilea element ar fi stand-up-ul adica
secventa din stire in care reporterul povesteste o anumita situatie atunci cand nu exista suficiente cadre
pentru a acoperi astfel situatia respectiva sau cand reda o pozitie a unei oficialitati care nu doreste sa
stea de vorba cu presa. Stand-up-ul mai poate fi folosit si in situatia in care este filmat un eveniment
deosebit, pentru a da autenticitate intregii povesti (de exemplu, cazul reporterilor de razboi) sau cand
stand-up ar da un element de culoare (cazul reporterului care realizeaza un material despre obiceiurile
anumitor comunitati si care isi ia pe el o haina semnificativa pentru cultura respectiva).

Model de sumar

Jurnalul de la ora 09:00, Realitatea TV, 18 octombrie 2006

1. Vizita de lamurire

2. Stoica, cu stoicism

3. Excluderi din PNL

4. Excluderi de toamna

5. Basescu il lauda pe Stolojan

6. Romanul arestata in Nigeria a fost eliberat

7. Linistea de dupa furtuna

8. Prognoza meteo

9. Se amana deschiderea traficului in nordul capitalei

10. Scoli din secolul XIX

11. Flori cu TVA si bon fiscal

12. Inundatii in Grecia

13. Casa Alba sustine Croatia

14. Impas la ONU

15. O noua enciclopedie on-line

16. Ioan Paul al II lea prietenul umanitatii

17. Agenda zilei

18. Steaua - Real Madrid 1-4

19. Vor sa joace in cupa UEFA

20. Liga Campionilor

21. Grupele Ligii Campionilor

22. Precautie in Giulesti

23. Meteo

24. Sinteza presei de astazi

Exemplu de script pentru stiri:

Excluderi din PNL[5]

Intro: In ultimele doua luni, rand pe rand mai multi liberali cu notorietate au fost exclusi din diferite
motive. [PG EL]In toate cazurile insa s-a speculat ca cei eliminati au fost indezirabili conducerii partidului.

MATERIAL:

[ Pe 2 septembrie, Mona Musca si Ioan Ghise au fost dati afara pe motiv ca au colaborat cu Securitatea.
Dupa ce in urma cu o luna delegatia permanenta a Partidului Liberal a decis excluderea deputatilor
Mona Musca si Ioan Ghise, ieri a venit randul colegilor Raluca Turcan si Cristian Boureanu sa fie
indepartati pe motiv de indisciplina. Cei doi aveau la activ mai multe avertismente, Boureanu fiind chiar
suspendat din partid inca din decembrie anul trecut. In urma cu o luna, la Constanta, la sedinta
delegatiei permanente a PNL, s-a decis excluderea deputatilor Mona Musca si Ioan Ghise. Motivul
invocat in cazul ambilor parlamentari a fost colaborarea cu Securitatea. Aproape o luna mai tarziu a
venit randul deputatilor Raluca Turcan si Cristian Boureanu sa fie scosi din randul liberalilor. Purtatorul
de cuvant al PNL, Varujan Vosganian, declara atunci ca decizia Delegatiei permanente a venit ca urmare
a afirmatiilor critice repetate facute de cei doi la adresa partidului, fapt care a prejudiciat imaginea PNL.
Intre timp, partidul i-a mai sanctionat pe Dinu Patriciu pentru ca a sponsorizat in campania electorala
adversarul politic al partidului, pe Mircea Cinteza, Sebastian Vladescu si Mihai Razvan Ungureanu pentru
ca nu au sustinut retragerea din Irak a trupelor. Titu Gheorghiof si Mircea Ionescu Quintus s-au retras
singuri din demnitatile din partid pentru ca au colaborat cu Securitatea, iar Aleodor Francu a plecat din
PNL din aceleasi motive. In fine, pe 10 octombrie a fost dat afara si fostul presedinte al partidului,
Teodor Stolojan, dupa ce ar fi incalcat in mod grav si repetat statutul partidului.
INTERVIUL DE TELEVIZIUNE

Interviul este o conversatie in cadrul careia un jurnalist sau mai multi pun intrebari unei persoane sau
mai multor persoane pentru a afla informatii, opinii, explicatii, care permit cunoasterea si intelegerea
unui fapt sau a unei situatii.

Interviul nu este nici interogatoriu nici schimb de idei, nici controversa, nici negociere, nici persuasiune
asupra intervievatului pentru a accepta opiniile jurnalistului. Prin urmare, cuvantul eu ar trebui sa
lipseasca din vocabularul celui care intervieveaza.

Specificul interviului de televiziune

Mediul audio-vizual ofera interviului o serie de particularitati: unele constituie o sansa in plus, altele fac
mai dificila munca jurnalistului.

· Informatia vizuala: persoana intervievata este vazuta si caracterizata de gesturile pe care le face, de
expresia chipului, de modul in care este imbracata, de eventualele accesorii; toate acestea reprezinta un
discurs ce se suprapune celui verbal, intarindu-l sau, dimpotriva, contrazicandu-l. Locul unde se
desfasoara interviul, prin ambianta sa, poate fi interesant sau nu, adecvat sau nu temei discutate; bine
ales, el mareste gradul de interes si ofera un plus de autenticitate.

· Informatia auditiva neverbala: sensurile afirmatiilor cuprinse intr-un interviu sunt nuantate
semnificativ de intonatie, de ritmul in care se vorbeste, de forta pe care o transmite vocea, de
eventualele ezitari si pauze; ambianta sonora da amprenta specifica unui anumit loc.

· Tehnica de televiziune: echipa de filmare, video camera si toate celelalte elemente ce tin de tehnica
creeaza un cadru artificial pentru dialog; el afecteaza intr-o anumita masura firescul comunicarii – cei
intervievati vor fi mai putin naturali (fac exceptie persoanele publice cu experienta intr-ale televiziunii).
· Prelucrarea limitata a inregistrarii: spre deosebire de presa scrisa, interviul de televiziune nu poate fi
„redactat” decat intr-o mica masura, prin „fonotecare”, adica prin scurtarea lui. Nu sunt posibile
reformulari ale unei idei, nu este posibil ca intervievatul sa revada forma finala a interviului si sa faca
eventuale modificari pentru a completa, corecta sa nuanta o afirmatie.

Etapele realizarii unui interviu de televiziune

1.Decizia de a lua interviul

Aceasta este etapa initiala in care se stabilesc: a)tema subiectului viitorului interviu, b)scopul pentru
care se ia, c)persoana care va fi intervievata, d)modul in care se va lua interviul, e)formatul de difuzare,
f)durata lui aproximativa.

2.Pregatirea

In general, pregatirea unui interviu presupune:

a) obtinerea acordului persoanei stabilite, fie, daca este cazul, gasirea unei alte persoane, in
situatia in care prima nu este disponibila sau refuza

b) o documentare asupra temei sau subiectului abordat

c) o documentare privind persoana ce va fi intervievata

d) definirea strategiei de urmat si redactarea intrebarilor.

Exista doua moduri de documentare – unul punctual, pentru un anumit subiect, si un altul, general si
continuu, ce presupune sa fii la curent cu „actualitatea” unui domeniu mai larg. O buna documentare
este prima condtie a unui interviu reusit, ea asigura intelegerea subiectului, permite formularea
intrebarilor, precum si stabilirea dialogului.

In cazul interviurilor intamplatoare nu este timp pentru o documentare speciala, ele se bazeaza pe
experienta acumulata de jurnalist.

3.Luarea interviului

In functie de modul in care se realizeaza intalnirea dintre echipa de televiziune si persoana intervievata,
exista urmatoarele variante:
· Interviu planificat – are loc fie in studio, fie pe teren, in urma unei intelegeri prealabile intre jurnalist
si persoana intervievata privind tematica abordata;

· Interviul in asteptare – se desfasoara cu persoane publice, pe care jurnalistii le-au asteptat, de ex, la
sfarsitul unei sedinte importante, pentru a le chestiona in legatura cu ce s-a discutat ori s-a hotarat in
cadrul reuniunii respective. Dialogul are loc pe culoare sau pe scarile de la intrare, sub presiunea
timpului. In general, nu se pun decat doua trei intrebari, direct la subiect;

· Interviul neplanificat – se solicita si se realizeaza pe loc cu ocazia unor evenimente si in legatura cu

ele (de ex: premiere, vernisaje, expozitii, greve, proteste etc);

· Interviul intamplator – este luat la locul unui accident, incendiu, etc. celor implicati direct sau
martorilor;

· Interviul smuls – reporterul, secondat de operator (eventual si de sunetist), abordeaza direct

persoana pe care doreste sa o intervieveze si despre care presupune sau stie ca nu accepta sa raspunda
la intrebari. Daca, de ex, cel vizat iese dintr-o cladire si nu se opresste, reporterul il va urma, incercand in
felul acesta sa-l forteze sa vorbeasca. Uneori chiar si tacerea poate fi un raspuns, secventa filmata
urmand sa fie prezentata ca atare (ramane de discutat daca si cand o asemenea practica nu incalca
drepturile fundamentale ale omului, pentru ca oricine are dreptul de a refuza sa dea un interviu)

· Interviul cu camera mascata – este o varianta a celui anterior, de data aceasta nu se filmeaza la
vedere; camera este fie ascunsa, de ex intr-o sacosa, fie este tinuta in mana, ca si cum nu ar functiona…
(si de aici se pun probleme de deontologie. Fiecare persoana are dreptul la propria imagine. Dar, in
acelasi timp, si publicul are dreptul sa stie cine si de ce obstructioneaza, sa zicem o ancheta care
urmareste clarificarea unei situatii de interes general. Pentru a inclina intr-o parte sau alta trebuie luate
in considerare datele concrete ale fiecarui caz in parte).

Formate de difuzare

Aspectul final al unui interviu, asa cum ajunge el la spectatori, fie ca este transmis in direct fie ca este
inregistrat, constituie ceea ce se numeste formatul de difuzare. Iata cele mai frecvente formate de
interviuri:

· Interviu scurt, inregistrat pe teren, integrat intr-un material mai mare – utilizat indeosebi la
telejurnale;

· Interviu scurt, cu un invitat in studio, intervievat direct de crainica sau crainicul emisiunii de
stiri (ca tehnic posibila, dar utilizata rar, doar cand persoana intervievata nu este disponibila la ora
difuzarii, varianta in care interviul se inregistreaza inaintea emisiunii – in absenta unei mentionari
explicite pe ecran)
· Interviu scurt, realizat in direct, prin legatura video, de catre crainica sau crainicul emisiunii de
stiri (cei doi interlocutori apar pe ecran in doua ferestre, cu treceri succesive in prim-plan)

· Interviu telefonic realizat in direct sau inregistrat – se utilizeaza mai ales in cadrul
telejurnalelor

· Pseudo-intervievarea de catre crainic(a) a reporterului care relateaza in direct de pe teren

(corespondenta) – se utilizeaza la telejurnale si la transmisiile in direct de la diferite evenimente

· Interviuri ample, in direct sau inregistrate, ce ocupa in totalitate sau cea mai mare parte a
spatiului unei emisiuni, caracterul interviului fiind determinat de genul emisiunii

· Interviuri ample, fragmentate si reordonate conform logicii documentarului, reportajului,

anchetei etc de televiziune; este posibil sa se pastreze doar raspunsurile, nu si intrebarile unui interviu,
alternandu-le cu fragmente de comentariu; aceasta formula muta accentul de pe dialog pe
rememorarea unor situatii si intamplari

· Vox populi.

Tipologia interviurilor de televiziune

Dupa scopul imediat sau functia interviului se contureaza urmatoarele variante:

a) interviul de informatie: ofera date, informatii, relatari, precizari, descrieri etc obtinute de la cei
implicati in evenimente, de la cei ce le „fac” sau de la martori; ceea ce se urmareste sunt faptele, datele
concrete

b) interviul de interpretare: un specialist sau un comentator specializat, explica si interpreteaza un

fapt, incadrandu-l in context, prezinta fapte similare. Specialistul nu-si prezinta propriile sale opinii, ci
ofera doar acea informatie pe care ar putea sa o furnizeze oricare alt specialist din domeniu, astfel ca
publicul sa inteleaga despre ce este vorba si sa-si formeze singur o opinie. Acolo unde exista puncte de
vedere diferite, el le va prezenta corect pe toate, fara sa-si exprime propria optiune

c) interviul de opinie si comentariul: spre deosebire de interviul anterior, aici tocmai opinia si pozitia
personala sunt evidentiate

d) interviul emotional: arata starea de spirit a celui intervievat – bucuria cuiva care a castigat un
concurs, spaima celui care a trecut printr-un accident, furia sau revolta generata de un conflict etc

e) interviul de atmosfera: caracterizeaza un eveniment, un loc sau o comunitate prin felul in care
vorbeste cel intervievat, prin felul in care este imbracat sau prin mimica sa; ceea ce spune este mai putin
important; se aseamana cu genul anterior, ambele putand fi considerate, cel putin in parte interviuri de
coloratura
f) interviul de promovare: are ca tel atragerea atentiei publicului asupra unui eveniment cultural,
sportiv, social etc

g) interviul portret: specificul acestui tip de interviu, cand nu se transforma intr-un talk-show, rezida in
faptul ca subiectul dialogului este legat chiar de persoana intervievata, urmarindu-se conturarea
personalitatii sale..

· Interviuri ample, in direct sau inregistrate, ce ocupa in totalitate sau cea mai mare parte a
spatiului unei emisiuni, caracterul interviului fiind determinat de genul emisiunii

· Interviuri ample, fragmentate si reordonate conform logicii documentarului, reportajului,

anchetei etc de televiziune; este posibil sa se pastreze doar raspunsurile, nu si intrebarile unui interviu,
alternandu-le cu fragmente de comentariu; aceasta formula muta accentul de pe dialog pe
rememorarea unor situatii si intamplari

· Vox populi.

Tipologia interviurilor de televiziune

Dupa scopul imediat sau functia interviului se contureaza urmatoarele variante:

a) interviul de informatie: ofera date, informatii, relatari, precizari, descrieri etc obtinute de la cei
implicati in evenimente, de la cei ce le „fac” sau de la martori; ceea ce se urmareste sunt faptele, datele
concrete

b) interviul de interpretare: un specialist sau un comentator specializat, explica si interpreteaza un

fapt, incadrandu-l in context, prezinta fapte similare. Specialistul nu-si prezinta propriile sale opinii, ci
ofera doar acea informatie pe care ar putea sa o furnizeze oricare alt specialist din domeniu, astfel ca
publicul sa inteleaga despre ce este vorba si sa-si formeze singur o opinie. Acolo unde exista puncte de
vedere diferite, el le va prezenta corect pe toate, fara sa-si exprime propria optiune

c) interviul de opinie si comentariul: spre deosebire de interviul anterior, aici tocmai opinia si pozitia
personala sunt evidentiate

d) interviul emotional: arata starea de spirit a celui intervievat – bucuria cuiva care a castigat un
concurs, spaima celui care a trecut printr-un accident, furia sau revolta generata de un conflict etc

e) interviul de atmosfera: caracterizeaza un eveniment, un loc sau o comunitate prin felul in care
vorbeste cel intervievat, prin felul in care este imbracat sau prin mimica sa; ceea ce spune este mai putin
important; se aseamana cu genul anterior, ambele putand fi considerate, cel putin in parte interviuri de
coloratura

f) interviul de promovare: are ca tel atragerea atentiei publicului asupra unui eveniment cultural,
sportiv, social etc
g) interviul portret: specificul acestui tip de interviu, cand nu se transforma intr-un talk-show, rezida in
faptul ca subiectul dialogului este legat chiar de persoana intervievata, urmarindu-se conturarea
personalitatii sale..

Un alt criteriu de clasificare este numarul participantilor la interviu. Pe baza lui se disting urmatoarele
tipuri de interviu:

a) un jurnalist, un intervievat – formula obisnuita, cea mai des intalnita

b) un jurnalist, mai multi intervievati – varianta utilizata in studio, dar si pe teren

c) mai multi jurnalisti, un singur intervievat – pe langa conferintele de presa transmise ca atare,
inregistrate sau in direct, la aceasta formula se recurge atunci cand se intentioneaza sa se dea o anumita
nota protocolara intalnirii cu o personalitate

d) mai multi jurnalisti, mai multi intervievati – aceasta formula descrie conferintele de presa cu mai
multi respondenti; este utilizata rar din cauza caracterului ei formal accentuat; poate fi folosita pentru
organizarea unei confruntari televizate intre sustinatorii unor pozitii diferite.

Un alt criteriu de clasificare este lungimea interviului:

a) interviuri foarte scurte – inserturi de la cateva secunde la cateva zeci de secunde

b) interviuri scurte – doua trei minute

c) interviuri medii – 4-5 minute

d) interviuri lungi – 28 de minute si peste

Masura in care un interviu este sau nu protocolar reprezinta un alt criteriu:

a) interviul neprotocolar – cu oameni obisnuiti

b) interviul semi-protocolar – cu lideri politici, cu oameni de afaceri, cu functionari superiori, cu

directori etc (totusi, exista cu asemenea persoane si interviuri lipsite de formalism – foarte interesante
tocmai din aceasta cauza)

c) interviul protocolar – realizat cu sefi de state, de guverne sau cu conducatori ai unor importante
organizatii internationale (ONU, NATO etc)

Pregatirea interviului de televiziune

Scopul interviului – jurnalistul trebuie sa-si precizeze foarte clar scopul pentru care urmeaza sa ia
interviul. Va stabili cu precizie de fiecare data ce anume doreste sa obtina de la cel intervievat.
Alegerea persoanei intervievate – criteriul de baza care motiveaza optiunea poate fi enuntat astfel:
oricine are ceva de spus, datorita competentei sale, pentru ca ocupa o anumita functie, pentru ca a fost
martor la un eveniment. In cazul interviurilor de televiziune, apare o exigenta suplimentara, exista
persoane a caror competenta a fost recunoscuta dar care nu sunt buni vorbitori.

Obisnuitii casei – jurnalistul si chiar echipa redactionala din care face parte ajunge la un moment dat la o
formula comoda si sigura pentru alegerea persoanei care sa vorbeasca despre o anumita tema. Pentru
chestiuni medicale se apeleaza la doctorul X, pentru finante la domnul Y… Aceasta solutie a fost criticata
de unii autori pentru ca ii face pe jurnalisti sa nu-i mai caute pe cei care ar avea cu adevarat ceva de spus

Intervievatii si institutiile – persoanele intervievate fac parte dintr-una din urmatoarele trei categorii:

· conducatori, reprezentanti autorizati, precum si experti recunoscuti ai unor institutii, organizatii sau
fime

· cei care, integrati unei institutii, organizatii sau firme, nu ocupa o pozitie inalta in ierarhia interna, ci
una de baza, dar care asigura functionarea sistemului

· cei care nu fac parte din firma, institutia sau organizatia in cauza, dar o cunosc si pot vorbi despre
ea.
 RELATAREA ÎN PICIOARE (STAND-UP)

Este acea relatare în care reporterul transmite de pe teren, stând în picioare şi vorbind în faţa
camerelor de luat vederi.

Funcţiile unei asemenea relatări:

a. Se consideră că dacă telespectatorul îl vede pe reporter la faţa locului ştirea câştigă în

credibilitate. De aceea, posturile de televiziune recurg ori de câte ori este posibil la stand-up;

b. Cu ajutorul fundalului din spatele reporterului, a zgomotelor de fond, a tonului folosit de

reporter şi eventual a felului în care este îmbrăcat, se reuşeşte redarea, într-o anumită măsură, a
atmosferei locului sau a momentului, creindu-i telespectatorului impresia că este martor la cele
întâmplate;

c. Transmisia (înregistrarea) de la faţa locului este ea însăşi un eveniment, având o doză de

spectaculozitate, ceea ce o face mai atractivă decât simpla citire din studio a aceluiaşi text. Se suplineşte
în felul acesta absenţa imaginilor în cazul ştirilor nevizuale;

d. Relatarea stand-up permite consemnarea cu uşurinţă a evoluţiilor ce s-au produs după

încheierea filmărilor. Există două variante de stand-up: 1. relatare exclusiv verbală; 2. relatare verbală
însoţită (acoperită) parţial de imagini. Intervenţia directă a reporterului la începutul relatării se
întâlneşte mai rar, deoarece introducerea sa poate fi preluată de crainicul emisiunii de ştiri; Prezenţa
reporterului în cadru, în partea mediană a ştirii, are drept scop să unească două unghiuri ale abordării
aceluiaşi subiect. Apariţia finală a reporterului permite completarea informaţiei cu noutăţi de ultim
moment, atunci când acestea nu sunt lăsate pentru lead. Durata apariţiilor reporterului este scurtă (15-
20 secunde), partea sau părţile însoţite de imagini fiind preponderente. Relatările de tip „stând în
picioare” încep sau se termină cu o formulă ce cuprinde numele jurnalistului, denumirea postului de
televiziune sau a emisiunii şi locul de unde transmite. Prin această formulă se specifică şi faptul dacă
reporterul este angajatul permanent al postului (ex. Mihai Croitoru, ProTV) sau un colabrator extern (ex.
Mihai Croitoru, pentru ProTV). Încadrarea reporterului se face în plan mijlociu sau mai strâns. Plasarea în
centrul imaginii îi dă reporterului un plus de autoritate. El se suprapune peste subiect şi îl domină. Sunt
operatori care preferă să pună în valoare ambianţa printr-un cadraj lateral în stânga sau în dreapta
reporterului, ceea ce îl face pe jurnalist să devină parte a scenei. Fundalul ales trebuie să fie relevant
pentru subiect şi să nu cuprindă elemente care să distragă atenţia telespectatorilor.

Apariţia sau intrarea în cadru a reporterului poate fi făcută în mai multe variante: 1. direct, prin
tăietură de montaj (cea mai uzuală variantă); 2. prin panoramare - imaginea porneşte de pe un element
semnificativ din locul de unde se transmite şi panoramează, descoperindu-l pe reporter. Acesta începe
să vorbească fie imediat, fie numai după apariţia sa în imagine. În ultima variantă trebuie evitat
momentul neplăcut, care trădează neprofesionalism, când spectatorul îl vede pe reporterul care
aşteaptă să vorbească, iar acesta nu realizează că a intrat deja în cadru; 3. prin transfocare înapoi (cu
menţionarea aceloraşi observaţii ca la punctul 2). În general, reporterul stă pe loc în timp ce vorbeşte.
Dacă totuşi se deplasează, va fi urmărit de cameră, astfel încât mărimea sa să rămână constantă în
cadru.

VI. RECOMANDĂRI PENTRU REPORTERUL ÎNCEPĂTOR

Să nu se legene, să nu se răsucească, să nu-şi mişte nervos picioarele, să nu dea din cap ca şi

cum ar avea un tic. Asta nu înseamnă că trebuie să rămână complet nemişcat. Există o expresivitate
corporală, firească şi naturală, care trebuie pusă în valoare.

Picioarele să nu stea nici lipite, nici încrucişate şi nici prea depărtate. Reporterul va privi fix în
obiectivul camerei, căutând în acest fel să stabilească legătura cu telespectatorul.

Reporterul va ţine astfel microfonul încât să nu-şi acopere faţa cu el. Dacă citeşte de pe o hârtie,
aceasta va fi prinsă de un suport (clipboard) pentru a fi mai uşor de ţinut în mână şi pentru a nu fi
mişcată de vânt.

Prima propoziţie va fi spusă cu vigoare şi căldură ca să capteze interesul pentru ceea ce

urmează. Este un fel de promovare a propriului material.

Cuvintele cheie pot fi accentuate fără a depăşi limitele firescului Reporterul trebuie să-şi
păstreze suficientă energie pentru final, astfel încât să păstreze aceeaşi intonaţie

Reporterul se va strădui să-şi reprime orice gesturi sau ticuri care i-ar trăda stări nepotrivite -
nervozitate, emotivitate, nerăbdare etc. Va avea grijă ca înainte de a-şi începe relatarea, precum şi după
ce a încheiat-o, să stea cu gura închisă.

REPORTAJUL DE TELEVIZIUNE

Sursele de informaţii

Ca şi în presa scrisă, jurnaliştii de televiziune pot obţine informaţiile apelând la mai multe surse:
1. mass-media 2. comunicate de presă primite din partea unor instituţii, organizaţii, partide, firme etc. 3.
activitatea propriilor reporteri (participarea nemijlocită la evenimente, intervievarea persoanelor
implicate etc.) 4. agenţii de presă; 5. semnalări primite din partea colaboratorilor sau a unor persoane
particulare; 6. Grupuri de presiune. Informaţiile obţinute trebuie verificate din mai multe surse pentru a
fi evitate inexactităţile sau omisiunile semnificative în redactarea ştirii. Reporterul trebuie să se ferească
de pseudo-evenimente, de întâmplări care nu spun nimic semnificativ pentru telespectatori. În egală
măsură, unele subiecte vin singure înspre redacţie (accidente, incendii etc) dar pentru cele mai multe
este nevoie de o atitudine mai activă, de fler şi intuiţie pentru a le descoperi. Este necesară
monitorizarea sistematică a tuturor surselor potenţiale. Cultivarea relaţiilor personale facilitează
obţinerea la timp a unor informaţii importante.

Sursele de imagini: Reporterul va analiza de la început ce informaţie vizuală îi oferă subiectul său
şi îşi va stabili strategia în funcţie de cele trei situaţii posibile:

subiect concret care poate fi relatat vizual (demonstraţii, accidente, reuniuni politice etc);

subiect abstract care poate fi ilustrat cu imagini generice (creşteri de preţuri, consumul de
droguri etc);

subiect abstract, greu de ilustrat (devalorizarea leului etc).

O ştire neînsoţită de imagini nu este o ştire de televiziune. În mod curent se acceptă ştiri fără
suport vizual doar atunci când informaţia este foarte importantă, iar absenţa imaginilor este justificată
prin cauze evidente (prăbuşirea unui avion într-o zonă greu accesibilă) sau dacă ştirea se referă la o
realitate abstractă (evoluţia comerţului exterior). Chiar şi în asemenea situaţii, un post de televiziune
care se respectă va căuta soluţii pentru a ilustra cu ajutorul unor hărţi sau desene textul citit.

Posturile de televiziune folosesc imagini:

1. realizate de propriii lor operatori;

2. existente în arhivele studiourilor;

3. oferite de diferite instituţii, organizaţii, firme, ambasade etc.;

4. realizate de persoane particulare, aflate întâmplător acolo unde s-a produs un eveniment
neaşteptat;

5. imagini de la agenţii de presă.

Mai pot fi utilizate diferite reprezentări grafice realizate pe calculator în cadrul postului de
televiziune sau de la companii specializate.

Înţelegerea subiectului .Reporterul trebuie să înţeleagă subiectul despre care vorbeşte, să

cunoască posibilele sale implicaţii, cadrul legal, eventualele situaţii similare. Cu toate acestea, nu de
puţine ori pot fi auzite comentarii pline de generalităţi, afirmaţii confuze, care trădează lipsa de
competenţă în abordarea subiectului.
 Coloana sonoră a materialului

Comentariul trebuie să aibă ca fundal sonor sunetul original, înregistrat în momentul filmării,
pentru a reda atmosfera locului. La anumite subiecte, îndeosebi cele despre fapt divers sau de
divertisment, zgomotul de ambianţă poate fi înlocuit cu o piesă muzicală adecvată.

Contextul ştirii.Prin contextul unei ştiri se înţeleg:

1. toate acele situaţii care au legătură cu subiectul ştirii, influenţându-i semnificaţia;

2. celelalte evenimente situate temporal în preajma ştirii şi care, chiar dacă nu au o legătură cu
subiectul ei, prin coincidenţă pot crea impresia falsă că ar exista una.

REALIZAREA MATERIALILUI DE TELEVIZIUNE

Echipa

În presa scrisă, de obicei ziaristul îşi pregăteşte şi îşi redactează singur articolul, chiar dacă
uneori utilizează documentaţii realizate de alţii. În televiziune, chiar şi o ştire banală este rezultatul
activităţii mai multor persoane cu specializări diferite. Din această cauză, jurnalistul trebuie să lucreze cu
şi într-o echipă pe care de regulă o conduce. Pentru aceasta este nevoie să-şi prezinte de fiecare dată în
mod clar, explicit, intenţiile sale, să arate că ştie ce vrea, că este documentat şi stăpâneşte subiectul.
Este important să fie receptiv la sugestii. În planul relaţiilor umane trebuie să se străduiască să imprime
o atmosferă de colaborare, chiar dacă nu agreează sau nu este agreat de toată lumea.

Pregătirea.

Evenimentele anunţate sau previzibile îi permit jurnalistului să se documenteze asupra temei.

Cele care se produc pe neaşteptate nu-i lasă răgaz pentru o pregătire minuţioasă. Pentru a depăşi un
asemenea impas, reporterul de televiziune are obligaţia de a monitoriza zilnic evenimentele curente.
Reprezintă o obligaţie profesională lectura presei, ascultarea buletinelor de ştiri la radio, urmărirea
televiziunilor concurente etc. Un reporter care se respectă trebuie să cunoască personalităţile şi
persoanele publice din zona în care îşi desfăşoară activitatea şi pe cât posibil să fie cunoscut de către
acestea.

Participarea.
 Spre deosebire de jurnalistul din presa scrisă, care poate redacta o ştire chiar dacă nu a luat
parte la evenimentul consemnat, bazându-se pe relatări ulterioare, reporterul de televiziune trebuie să
fie prezent la faţa locului şi să asiste direct. O ştire fără imagini semnificative nu va avea succes la nici un
post de televiziune. Înainte de plecarea echipei la filmare, reporterul are îndatorirea să verifice
informaţiile în legătură cu locul, ora şi durata estimată a evenimentului, să cunoască eventualele condiţii
specifice (este nevoie de acreditare? este nevoie de lumină artificială?), să aprecieze corect timpul
necesar deplasării, luând în calcul şi eventualele situaţii neprevăzute din trafic. Succesul unei filmări
depinde esenţial de rigoarea planificării.

Acoperirea unui eveniment.

În funcţie de importanţa şi amploarea evenimentului, dar şi de bugetul postului, echipa de

televiziune care se deplasează pe teren poate avea o componenţă diferită. În general se recurge la una
dintre următoarele variante:

1. echipa standard – un reporter şi un operator - la care se adaugă de la caz la caz un sunetist, un

electrician şi un şofer;

2. varianta amplă – mai mulţi reporteri şi mai mulţi operatori - plus alţi tehnicieni;

3. varianta minimă – doar un operator-reporter.

Colaborarea cu operatorul

Reporterul trebuie să-l informeze pe operator asupra subiectului şi a condiţiilor tehnice de

filmare. El trebuie să-i precizeze:

1. durata pe care o va avea materialul finit;

2. ce elemente sau aspecte doreşte să fie filmate şi în ce mod;

3. cum intenţionează să-şi structureze materialul, precizând, când este posibil, prima şi ultima
imagine.

Este bine ca reporterul să se sfătuiască împreună cu operatorul asupra modului de realizare a

materialului şi să fie receptiv la eventualele sale sugestii, mai ales dacă acesta are mai multă experienţă.

Reporterul va avea grijă să se filmeze suficient material. Pentru subiectele obişnuite, raportul
optim este de 1 la 3. Trebuie pornit de la următorul calcul orientativ: pentru un material finit de două
minute, ceea ce înseamnă 20-30 de cadre, se vor filma cinci-şase minute (50-60 de cadre), cu mărimi
diferite ale cadrelor (generale, medii şi apropiate) şi conţinut variat. Se va evita astfel situaţia în care
materialul vizual nu ajunge, precum şi pierderea unui timp preţios la montaj, atunci când s-a filmat prea
mult. La locul filmării se vor înregistra şi câteva planuri de legătură care vor fi extrem de utile la montaj.
Mişcările de aparat (boala începătorului!) trebuie să fie puţine, scurte şi motivate. Dacă vor fi prea multe
panoramări sau transfocări vom crea greutăţi la montaj.

Crearea sau influenţarea evenimentelor

Activitatea jurnaliştilor de televiziune nu are doar rolul de a reflecta realitatea, ci într-o anumită
măsură de a o influenţa. Un fapt oarecare, dacă este filmat şi difuzat la televiziune, devine un eveniment
şi este perceput drept important datorită mediatizării. Aşa apar „pseudoevenimetele”. În anumite
împrejurări, îndeosebi conflictuale, se produce uneori o influenţare directă. Prezenţa unui cameraman
poate determina un comportament diferit în comparaţie cu situaţia în care ei nu ar filma acolo.
Relatările despre evenimente în curs pot să le influenţeze în chip semnificativ, după cum anumite ştiri
pot genera situaţii noi. (declaraţii privind cursul euro/leu ş.a.)

Post-procesarea ştirii.

Poate urma una din cele două variante:

1. reporterul este cel care redactează şi citeşte comentariul, iar împreună cu editorul de imagine
montează materialul brut;

2. reporterul doar transmite în redacţie materialul brut, urmând ca redactarea comentariului şi

montajul imaginii să fie realizate de altcineva (de un editor).

Indiferent de formula în care se lucrează, reporterul trebuie să se obişnuiască să-şi redacteze

comentariul repede, în pofida condiţiilor nefavorabile specifice producţiei de ştiri (zgomot, presiunea
timpului, oboseală etc).

Procedee de montaj în televiziune

Alegerea unei anumite succesiuni a operaţiilor de montaj influenţează forma finală a relaţiei
imagine – comentariu.

1. Mai întâi comentariul – o modalitate impusă de televiziune din necesitatea de a realiza cât
mai repede materiale scurte, gen ştiri. Realizatorul vizionează ce s-a filmat, apoi redactează şi
înregistrează textul, urmând ca peste comentariu să se monteze imaginile. Avantaje: - este un procedeu
uşor şi rapid; - permite o sincronizare exactă a imaginilor cu anumite părţi ale textului, chiar la nivelul
cuvintelor, evitându-se cu uşurinţă alăturările nepotrivite. Dezavantaje: - procedeul este utilizabil doar în
cadrul materialelor scurte; - nu este adecvat materialelor mai lungi, deoarece paralelismul celor două
discursuri (vizual şi verbal) devine supărător. În general, prin acest procedeu se obţin construcţii vizuale
fără pretenţii, în care textul are rolul principal, iar imaginea o funcţie secundară.

2. Mai întâi imaginea – este varianta tradiţională de montaj în cinematografie. Se finalizează

imaginea, se măsoară lungimea secvenţelor şi după aceea, în conformitate cu acestea, se scrie şi se
înregistrează comentariul. Avantaje: - se pot obţine materiale de televiziune complexe, construite
conform logicii interne a imaginilor. Dezavantaje: - este un procedeu laborios şi, din această cauză, mai
lent; - sincronizarea exactă a comentariului cu imaginile se dovedeşte mai dificilă.

3. Variante intermediare – combină în diferite proporţii avantajele şi dezavantajele primelor

două procedee.

a. se porneşte de la imaginile filmate şi, printr-o minuţioasă elaborare, se stabileşte în prealabil

forma finală a montajului şi conţinutul comentariului, astfel încât operaţiile efective rămân doar simple
manevre tehnice. Este o modalitate dificilă, care presupune o anumită experienţă, iar rezultatele nu sunt
lipsite uneori de surprize neplăcute.

b. se stabileşte iniţial structura generală a imaginii şi a comentariului, urmând ca la montajul

efectiv, prin operaţii de ajustare reciprocă, să se obţină forma finală.

REPORTAJUL DE TELEVIZIUNE

DEFINIŢIE

Pierre Ganz afirmă că reportajul este un mod de comunicare care descrie spectacolul unui
eveniment pentru un public vast. Ceea ce deosebeşte fundamental reportajul de televiziune de alte
genuri este relaţia directă a jurnalistului cu evenimentul. Reporterul este prezent la faţa locului, calitate
care îi permite să relateze faptele într-o manieră precisă, detaliată, veridică, originală, atribute care
conturează specificul reportajului în comparaţie cu alte genuri publicistice audio-vizuale. Dacă la reportaj
prezenţa la faţa locului este primul element al definiţiei şi condiţia producţiei, constrângerea nu este
neapărat valabilă şi în cazul ştirii sau interviului. Prezenţa la faţa locului însă este la fel de obligatorie în
realizarea unei anchete jurnalistice. Jean-Dominique Boucher oferă o altă definiţie, mult mai complexă,
care din păcate lansează multe puncte de plecare care nu ajung niciodată la finiş. Astfel, din punctul său
de vedere, reportajul este: - o istorie povestită; - un mod de a atribui semnificaţii unei poveşti reale; -
arta de a povesti şi de a construi poveşti cu care suntem contemporani; - un argument al credibilizării
informaţiei în audio-vizual; - o stare de spirit, o atitudine, un reflex al reporterului; Dincolo de toate
acestea, argumentul suprem al legitimităţii reportajului îl reprezintă informaţia. Un reportaj bun nu este
obligatoriu cel care prezintă evenimente spectaculoase. Regula de aur este sobrietatea. Un reportaj
izbutit începe în punctul în care orice fapt divers este tratat însufleţit şi orice relatare aparent
neinteresantă capătă viaţă.

• • Ce este un reportaj? Este spectacolul unui eveniment care merită să fie văzut şi povestit,
având drept obiective vizualizarea, înţelegerea faptelor; Structural, este o înlănţuire de fapte, informaţie
cunoscute, „montate” după regulile unui spectacol, având drept conţinut elemente de decor, sunete,
mirosuri, costume, personaje, acţiune. Pe scurt, este vorba de scenariu, dialoguri şi regie, organizate de
cele mai multe ori după regulile narative elementare (debut, desfăşurare, final). Este o organizare de
fapte girată de jurnalist, care „vede” realitatea în imagini. Nu jurnalistul este cel care valorizează pozitiv
sau negativ ceea ce vede. Spectatorul este cel care decide acest lucru.

• II. PRINCIPII GENERALE ALE REPORTAJULUI AUDIO-VIZUAL

1. Deşi produsul final este cu mult mai spectaculos şi mai atractiv decât cel oferit de presa scrisă,
datorită imaginii, creatorii de reportaj de televiziune sunt supuşi aceloraşi norme de lucru ale profesiei:
a. în redacţie – aici are loc pregătirea pentru realizarea reportajului, mai exact localizarea evenimentului
şi predocumentarea

b. la faţa locului – aici reporterul soluţionează stabilirea surselor şi atribuirea informaţiilor. Mai
exact, cu cine vorbeşte, ce imagini vor fi înregistrate şi care sunt scopurile pe care le servesc aceste
informaţii.

c. din nou în redacţie – în acest moment, reporterul recurge la evaluarea surselor şi organizarea
informaţiilor într-un produs final.

2. Specificul mesajului audio-vizual – derivă dintr-o sumă de constrângeri care stau la baza
oricărui proces de producţie audio-vizuală. Principiile specificităţii au la bază anumite premise:

a. Mesajul este perceput în timp real, fiind fixat de jurnalişti fără posibilitatea intervenţiei
publicului. Singura formă de control sau de protest a telespectatorului este schimbarea canalului de
televiziune. Un mesaj bine construit şi lipsit de ambiguitate la cele trei niveluri (imagine, sunet, cuvânt)
este cel mai bun argument pentru atragerea şi menţinerea atenţiei.

b. Publicul are o atenţie fragilă. Aceasta este premisa pentru crearea unui mesaj dens şi concis
ca structură, conţinut şi semnificaţie

c. Mesajul este construit în echipă. Echipa care produce un reportaj nu este o asociere
întâmplătoare ale unor persoane, ci un corp profesional care are acelaşi limbaj şi care lucrează în baza
unor constrângeri date.
 III. FUNCŢII ALE REPORTAJULUI Funcţia - pilot rămâne cea de informare. Boucher şi Ganz au
identificat însă o serie de alte funcţii orientate către: - înţelegerea evenimentului; - aducerea în atenţie a
unei informaţii personalizate; - restituirea unei realităţi date într-o manieră originală; - informaţie în
defavoarea spectacolului; - stabilirea unei legături între jurnalist şi public; - sensibilizarea publicului; -
seducţie, persuasiune etc..

TIPOLOGII ALE REPORTAJULUI DE TELEVIZIUNE

Principalele categorii ale reportajului se descriu după criterii diferite, care pun în discuţie mai
ales relaţia dintre eveniment şi momentul difuzării, amploarea acordată subiectului, natura emisiunii în
care este difuzat, natura subiectului ales.

a. după criteriul actualităţii evenimentului, Boucher identifică şase tipuri de reportaj:

1. reportaj „cald” – are drept conţinut evenimente neprevăzute, de genul accidentelor, faptele
diverse şi evenimentele previzibile, transmise în direct;

2. reportaj „rece” – care vorbeşte despre evenimentele prevăzute ce precedă acelaşi tip de
evenimente (un reportaj de la o conferinţă de presă care pecede deschiderea concursului Eurovision);

3. reportaj „magazin” – care nu este inspirat din realitatea imediată, dar are o anumită legătură
cu aceasta;

4. reportaj atemporal – consacrat de obicei unui subiect cât se poate de cunoscut, cu un

potenţial permanent de interes (rasism, prostituţie);

5. reportaj de urmărire – care ajută la stabilirea unor concluzii asupra unui eveniment produs
recent;

6. reportaj relocalizat – consacrat unui eveniment de actualitate, în care se găsesc personaje

implicate în alte evenimente de amploare din trecut;

b. Pierre Ganz identifică în plus patru tipuri de reportaje , organizându-le în jurul a două criterii
diferite: 1. după suportul transmisiei – reportajele sunt directe şi înregistrate. În cazul reportajelor
directe colectarea informaţiei, tratamentul şi difuzarea ei sunt simultane cu producerea evenimentului;

2. după formatul emisiunii, există:

 a. reportajul de ştiri – construirea acestuia necesită sinteza celor mai semnificative informaţii, în
conformitate cu perspectiva de abordare aleasă. Colectarea, tratamentul, difuzarea informaţiei se
situează la distanţe relativ mici în timp în raport cu încheierea evenimentului. Esenţialul muncii se
produce în teren. Caracteristica principală a acţiunii reportericeşti este viteza. Este difuzat în emisiunile
informative specializate;

b. reportajul - magazin – caracterizat de cele mai multe ori printr-o distanţă temporală mare faţă
de eveniment. Coerenţa sa este asigurată de reporter şi nu de eveniment, după cum forma şi structura
acestui tip de reportaj sunt strict dependente de pregătirea sa, de viziunea reporterului asupra faptelor

c. Domeniul de activitate din contextul căruia se extrage evenimentul este un alt criteiu de
tipologizare a reportajului. În această situaţie se poate vorbi de: reportaj politic, reportaj social, reportaj
economic, reportaj cultural, reportaj de fapt divers, reportaj sportiv.

d. În funcţie de zona geografică de producere a evenimentului în raport cu comunitatea

naţională există: reportaje locale, reportaje regionale, reportaje naţionale şi reportaje internaţionale e.
Daniel Garvey şi Wiliam Rivers propun în lucrarea „Informaţia radio-televizată” o altă distincţie, regăsită
frecvent în producţiile contemporane: - reportajul de actualitate – corespunde formei tradiţionale a
reportajului şi are ca obiect un eveniment actual. Este reportajul despre ceea ce se întâmplă astăzi.
Formula după care poate fi recunoscut este oricare din următoarele: „în această dimineaţă”, „astăzi”
etc. Fiecare reportaj de acest gen se concentrează asupra a ceea ce se petrece la un moment dat într-un
singur loc, chiar dacă are posibilitatea de a trata fondul problemei. Limitele strânse în care trebuie să se
încadreze reportajul obligă jurnalistul să verifice exact ceea ce raportează. Una dintre slăbiciunile
reporterilor neexperimentaţi este superficialitatea în verificarea faptelor. - reportajul de profunzime –
aduce în plus perspectiva care restituie contextul evenimentului. Aduce şi răspunsul la întrebările „de
ce?”, „cu ce efecte?” în afara celor absolut obligatorii din reportajul de actualitate (cine?, ce?, unde?,
când?, cum?). Etapele care trebuie parcurse pentru realizarea unui astfel de reportaj sunt cele
cunoscute: alegerea subiectului, stabilirea surselor, identificarea lor etc., cu menţiunea că ceea ce diferă
este timpul mai mare acordat parcurgerii acestor etape, fapt care aduce un plus de informaţie, de
profunzime, de înţelegere a evenimentului. Formele de prezentare ale acestui demers jurnalistic sunt
multiple: emisiune unitară, consacrată unui singur subiect; documentare; dosar; raport restrâns. Fiecare
mod de prezentare presupune un alt mod de abordare. Pentru reportajele gen „raport” (vezi „7 zile în
România”), fiecare dintre ele va expune problema, incluzând ceea ce s-a spus deja, plus elementul de
actualitate sau elementul - surpriză, care justifică aducerea în atenţie a problemei. Pentru „reportajul”
dosar sunt exploatate la maximum toate tehnicile de construcţie referitoare la relaţia imagine - cuvânt şi
la pluralitatea opiniilor. Regula de aur în cadrul reportajului-dosar este echilibrarea balanţei informaţiei
pro şi contra. Acest fapt nu presupune neapărat o egalitate perfectă a punctelor de vedere prezentate,
dar include obligatoriu ocazii pentru ambele părţi de a-şi exprima părerea. - reportajul de interpretare
(analitic) – scopul său este să răspundă strict la întrebarea „De ce?”. Un reportaj în profunzime ar putea
studia, de pildă, care sunt ultimele evoluţii statistice despre numărul criminalilor, câtă vreme un reportaj
analitic va încerca să descopere cauzele creşterii criminalităţii într-un mediu anume. Reportajul analitic
presupune o documentare mai aplicată, precum şi o personalizare mai accentuată a abordării. -
reportajul - anchetă – cei mai importanţi termeni care apar aici sunt „probă” şi „mărturie”. Orice
anchetă poate expune jurnalistul sau postul de televiziune unui proces în justiţie. Singurele argumente
cu care trebuie să vină jurnalistul în prezentarea faptelor sale sunt probele cu care poate să
demonstreze adevărul celor afirmate. Pornind de la aceste considerente în elaborarea unui reportaj
anchetă, esenţială este strângerea dovezilor. Este extrem de dificilă obţinerea informaţiilor în imagini,
element de structură fără de care reportajul nu poate exista.

V. UNGHIUL DE ABORDARE Acesta este diferit de subiectul materialului, fiind un punct de

vedere personal asupra evenimentului. Unghiul de abordare este un singur aspect al subiectului care
poate fi abordat, având ca scop lămurirea fondului problemei. Alegerea unghiului este o decizie care
urmează analizei unei serii de factori de influenţă: actualitatea, proeminenţa, elementul de culoare,
interesul publicului etc. De regulă, este preferată informaţia care aduce concretul. Opţiunea asupra
unghiului de abordare denotă nu odată politica redacţională.

VI. PRODUCŢIA REPORTAJULUI

6.1 Pregătirea reportajului în redacţie

Pentru îndeplinirea condiţiilor ideale de producţie a reportajului trebuie îndeplinite patru

exigenţe:

1. familiarizarea cu subiectul – presupune o rapidă evaluare a informaţiei din punct de vedere al

importanţei sale şi al interesului potenţial al publicului, verificarea veridicităţii informaţiei iniţiale,
disocierea zvonului de informaţia reală;

2. localizarea evenimentului – este o fază pregătitoare în care se stabileşte contactul cu actorii

evenimentelor, care, în unele situaţii, sunt avizaţi asupra intenţiei de a realiza un reportaj şi cărora li se
cere eventual acordul. Contactul cu actorii evenimentului îşi are importanţa lui, mai ales pentru situaţiile
în care potenţialul personaj nu doreşte să fie filmat. Este recomandabil ca jurnalistul să evite pe cât
posibil contactele oficiale. Purtătorii de cuvânt, birourile de presă îi pot deturna adesea pe jurnalişti de
la adevăratele surse, dirijându-i spre unele irelevante. Localizarea evenimentului este absolut necesară
în cazul transmisiilor în direct, pentru că în acest mod se obţin informaţii utile de „bucătărie internă” (se
evaluează locurile unde se plasează camera, se verifică dacă există sursă de energie, de lumină etc). Un
alt avantaj al reperării locului este acela de a permite construirea unui scenariu după care să se facă
filmarea, ceea ce uşurează infinit situaţia la faţa locului. Adesea se vorbeşte de tehnica „turnat –
montat”, care poate fi aplicată în teren. Adică, imaginile sunt filmate conform ordinii din scenariu, iar
difuzarea lor va urma strict aceeaşi ordine. Acest mod de lucru este indicat, dar nu şi practicat în
reportajele de ştiri, unde presiunea timpului nu permite o asemenea procedură.

3. documentarea asupra evenimentului – scopul acestui demers este obţinerea unui maximum
de informaţie despre actorii, cadrul şi contextul evenimentului;

4. pregătirea instrumentelor necesare filmării: materialul de lucru este fundamental pentru

succesul reportajului de televiziune. Reporterul are responsabilitatea de a-şi pregăti notiţe privind
coordonatele interlocutorilor şi schiţa comunicării în teren (fişe cu întrebări, fişe cu informaţii, fişe cu
date tehnice etc). Banalele instrumente de scris nu trebuie pierdute din vedere, fiind un suport de date
de nepreţuit în cazul defecţiunilor tehnice. Camera de luat vederi, sursele de lumină, cablurile, casetele,
microfonul sunt, de regulă, în grija tehnicienilor, care au competenţa necesară manipulării lor.
Reporterul, în calitatea sa de coordonator al echipei de filmare, urmăreşte îndeaproape modul de
pregătire a materialului tehnic.

VI.2 Producţia reportajului în teren

Cel mai important obiectiv al prezenţei în teren este colectarea informaţiilor, prin cele două
suporturi posibile, cuvânt şi imagine. Prezenţa unei echipe de filmare în mijlocul unei situaţii cu potenţial
jurnalistic atrage întotdeauna atenţia. De aceea, cuvântul de ordine al lucrului în teren este discreţia.
Elementul cheie al muncii în teren este gestionarea relaţiei cu sursele. În acest sens, un cuvânt greu de
spus îl are flerul reporterului. Martorii sunt cea mai căutată categorie de surse, dată fiind relevanţa
intervenţiei lor ca participanţi sau ca spectatori în relaţie directă cu evenimentul.

Reporterul poate fi considerat un bun manager al relaţiei cu sursele dacă îndeplineşte trei roluri
fundamentale:

a. de sprijin - în cazul surselor emoţionale sau al martorilor care se află pentru prima dată în faţa
aparatului de filmare, acest rol este esenţial;

b. de identificare - acest rol intervine atunci când reporterul află care este numele, prenumele şi
funcţia martorului său. Identificarea martorului este importantă, fiind considerată de către public ca o
responsabilitate asumată a afirmaţiilor făcute, ceea ce aduce un plus de credibilitate reportajului;

c. de selecţie – reporterul joacă acest rol în cazul surselor care sunt familiarizate cu televiziunea,
încercând să profite de intervenţiile de acest tip şi să-şi îmbunătăţească imaginea. Problema esenţială
pentru reporter este aceea a selecţiei celor mai relevante surse în contextul general al desfăşurării
evenimentului; Sursele oficiale sunt o a doua categorie de surse. Acestea pot furniza aspecte relevante
în derularea reportajului. Titulatura oficială nu este întotdeauna în relaţie directă cu calitatea sursei din
punct de vedere jurnalistic. Credibilitatea este mare dacă sursa este garantată personal. Jurnalistul-sursă
este în principiu o sursă utilă, deoarece informaţia este evaluată după aceleaşi criterii profesionale.
Dezavantajul apare atunci când jurnalistul confrate este mut ca un peşte, date fiind condiţiile de
concurenţă. Cele mai egoiste surse de acest fel sunt jurnaliştii de teren cu statut special (trimişii speciali,
corespondenţii în străinătate), în lupta lor pentru exclusivitate. Partea luminoasă a lucrurilor este că
după transmiterea informaţiei, acest tip de sursă se relaxează şi furnizează informaţia. Specialiştii sunt
tipul de surse dificile pentru simplul fapt că se debarasează foarte greu de limbajul specializat din
diferite domenii. Reporterul însuşi este un tip de sursă, dar cu o doză mare de subiectivitate. Tehnicile
de colectare a informaţiei cel mai frecvent utilizate în practica reportajului sunt interviul şi observaţia.

Interviul (ca mod de colectare a informaţiei)

 În opinia lui Pierre Ganz, practica din teren a legitimat patru tipuri de interviu:

1. interviul mărturie – are scop obţinerea informaţiilor de bază care să răspundă celor cinci
întrebări (cine? ce? unde? când? cum?);

2. interviul - declaraţie – este exprimat un punct de vedere considerat relevant de către jurnalist
în contextul evenimentului;

3. interviul - explicaţie – se dă cuvântul expertului, care aduce lămuriri asupra unor aspecte
importante ale producerii evenimentului;

4. interviul - document – este preferat în reportajele dedicate personalităţilor. Jacques Larue -

Langlois identifică în „Manual de jurnalism radio-televizat” opt tipuri de interviu, clasificate după criteriul
scopului urmărit de jurnalist:

a. interviul de informare – un mod de conversaţie organizată, care aduce în atenţia publicului

mărturia unei persoane care a luat parte la desfăşurarea evenimentului;

b. interviul de descriere – prezintă telespectatorului un observator extern evenimentului, care

poate fi un jurnalist sau un simplu martor care a asistat la eveniment, dar fără a participa;

c. interviul - analiză – este realizat de regulă cu un expert, considerat capabil să plaseze

evenimentul într-un context precis şi să răspundă întrebării „de ce?”;

d. interviul - comentariu – acesta organizează discuţia în jurul întrebării „ce credeţi despre?”. În
acest caz, interlocutorul este un expert sau o persoană cunoscută opiniei publice, a cărei părere este
importantă;

e. interviul de opinie (de controversă) – are în centrul atenţiei un om politic, un om de ştiinţă sau
un specialist recunoscut într-un anumit domeniu, care explică, dă replica unui adversar sau comentează
informaţii de ultimă oră;

f. interviul cu personalităţi – aduce în atenţie un individ remarcabil sau celebru, în scopul

popularizării sale;

g. interviul de promovare – acesta are ca obiectiv sensibilizarea atenţiei publicului asupra unui
fapt excepţional, a unei realizări excepţionale etc ;

h. interviul consacrat unei teme majore - aduce în dezbatere preocupări sociale majore sau
probleme grave la un moment dat pentru o anumită comunitate.

Regula fundamentală a interviului urmează logica întâietăţii interlocutorului, fără ca jurnalistul

să piardă controlul dialogului. Manualele de jurnalism recomandă ca, în timpul filmării, personajul cheie
să fie filmat de preferinţă în picioare, ipostază care dă impresia de dinamism, să fie scos din cadrul său
obişnuit, pentru că aici este mai uşor de surprins, şi să fie filmat pe cât posibl într-un cadru natural,
întrucât lumina naturală este mai bună decât cea artificială. Personajul cheie trebuie să fie dotat cu un
microfon lavalieră, care permite redarea unui sunet de calitate şi relaxează discuţia. Întrebările clare şi
scurte sunt de preferat celor complicate din punct de vedere al construcţiei.

După scopul şi tipul interviului, manualele de jurnalism indică trei tipuri de întrebări:

1. închise – care implică trei posibilităţi de răspuns („da”, „nu” şi „nu ştiu”);

2. semi-închise – care presupun o alegere din partea interlocutorului;

3. deschise – în care răspunsul este liber, imprevizibil. Indicaţiile tehnice de realizare a interviului
sunt orientate către:

a. repetarea la intervale regulate de timp a numelui şi funcţiei interlocutorului, aspect important

pentru telespectatorul care a deschis televizorul mai târziu;

b. evitarea aluziilor la informaţii off the record;

c. se recomandă evitarea apelativului „tu”, chiar dacă interlocutorul este cel mai bun prieten al
jurnalistului Observaţia – Este arta de a transforma informaţii şi detalii în imagini şi cuvinte. Aici se
verifică capacitatea reporterului de a asimila datele situaţiei pe care o descrie şi de a le traduce în limbaj
audio-vizual. Câţiva paşi necesari observării sunt: - fixarea la faţa locului a unor puncte de observare, a
unor obiective de observare (personaje, acţiuni, decoruri), dispunerea echipei în teren în funcţie de
aceste obiective, toate acestea urmărind un scop informaţional. Reporterul este cel care joacă rolul de
legătură între toate aceste secvenţe incoerente ale observării, prin discursul scris. Regulile generale ale
observării constau în stăpânirea emoţiilor şi focalizarea atenţiei pe detaliile importante. Autocontrolul şi
experienţa sunt decisive în acest sens.

6.3 Informaţia în imagini

Coerenţa discursului imaginii asigură în măsură covârşitoare succesul reportajului. Calităţile unei
imagini convingătoare sunt claritatea, informativitatea, autenticitatea, concizia, credibilitatea.

Planurile de filmare consacrate de practică sunt:

1. planul de ansamblu – acesta descrie cel mai mare cadru fizic posibil în care se integrează
acţiunea. Are ca scop localizarea acţiunii;

2. planul general – are în atenţie un cadru fizic care conţine acţiunea, dar care poate fi lărgit;

3. planul întreg – planul de personaj care permite vizualizarea acestuia în întregime;

 4. planul „american” – în această situaţie, personajul este filmat în aşa fel încât nu i se vede
partea inferioară a picioarelor;

5. planul mediu – conţine jumătatea superioară a corpului personajului, de la bust;

6. „gros-planul” – descrie faţa personajului;

7. planul - detaliu – aduce în atenţie un detaliu anatomic (ochi, deget, nas, mână etc.), detaliu
considerat purtător de informaţie;

8. planul de legătură, care conţine orice obiect sau detaliu static considerat neutru din punct de
vedere informativ, cu rol de a asigura trecerea de la o secvenţă la alta a acţiunii.

Pierre Ganz. recomandă următoarele tipuri de planuri:

a. Pentru. Personaj: - plan mediu; - plan american; - gros-plan; - plan detaliu.

b. Pentru decoruri sau mediul în care are loc înregistrarea: - planul de ansamblu - planul general
- planul - detaliu

c. Pentru a face legătura între momentele acţiunii: - planul de legătură (de tranziţie) – acesta
poate fi independent (când nu are nici o legătură cu acţiunea principală, dar nu intră în contradicţie cu
aceasta) sau dependent „când conţine o informaţie care este integrată în acţiunea principală).

6.4 Alegerea şi compoziţia imaginilor

A gândi în imagini este una dintre marile condiţii ale artei reportajului de televiziune. Cuvintele
nu sunt suficiente, fiind de preferat ca realitatea să se autodezvăluie şi să nu fie relatată de altcineva.
Imaginile în mişcare nu sunt printre cele mai recomandate pentru reportajele de ştiri, deoarece efectul
lor spectaculos poate veni în contradicţie cu valorile de neutralitate şi imparţialitate ale ştirii. Reflecţia
asupra subiectului înainte de a pleca la filmare este un exerciţiu util care asigură un plus de acurateţe
informaţiilor obţinute. În cazul reportajelor consacrate evenimentelor imprevizibile, tot ceea ce
contează este imaginea care conţine informaţie. Un bun reporter trebuie să identifice sensul exact al
întâmplărilor care se desfăşoară în faţa ochilor săi, imagini care trebuie să atragă atenţia
telespectatorilor.

6.5 Unghiuri de filmare

Acestea se referă la poziţia camerei în raport cu obiectul filmării. Cele mai utilizate trei unghiuri
sunt:

1. de sus în jos (plonjat, ochi de vultur) - reduce importanţa personajului sau descrie contextul;
 2. de jos în sus (contra-plonjat, ochi de broască) – are efecte spectaculare, dramatice;

3. pe orizontală – camera este la aproximativ aceeaşi înălţime cu obiectul filmării (Ganz)

6.6 Mişcări ale camerei

• panoramarea: este o mişcare lentă a camerei de luat vederi, pentru ca obiectele să se distingă.
Este utilizată, de regulă, în descrierea unei acţiuni sau a unui subiect în mişcare. Axele de filmare sunt
verticală şi orizontală. Orice panoramare este precedată de un plan fix şi se încheie cu un plan fix;

• • transfocarea (zoom): este o mişcare care focalizează atenţia asupra unui subiect, plecând de
la un context dat; travelling-ul: este realizat prin deplasarea camerei în paralel cu mişcarea subiectului.

6.7 Reporterul de imagine

Prezenţa reporterului în imagine are mai multe funcţii: - să confirme prezenţa la faţa locului în
situaţii când aceasta poate fi pusă la îndoială (de exemplu, în reportajele – anchetă care fac dezvăluiri
spectaculoase); - să ateste importanţa excepţională a evenimentului (de unde şi practica transmisiilor în
direct), să dinamizeze reportajul. Încadrarea reporterului în imagine trebuie făcută astfel încât să nu mai
existe un alt punct de atragere a atenţiei (un alt personaj, un obiect care se mişcă etc.). De regulă, este
de preferat ca reporterul să privească direct în cameră şi nu în fişele sale, pentru a nu lăsa impresia de
nesiguranţă.

6.8 Suporturi ale informaţiei

Pentru stocarea informaţiilor reporterul are la dispoziţie trei posibilităţi: caseta profesională, pe
a cărei bandă se înregistrează imaginile; reportofonul, util în înregistrarea declaraţiilor persoanelor care
nu vor să apară în imagini şi în cazul pierderii, din diverse motive, a casetei; pixul şi agenda: deşi nu sunt
mijloace favorite ale reporterului de televiziune, îşi pot dovedi utilitatea în cazul în care mijloacele audio-
vizuale îl „trădează”, dintr-un motiv sau altul.

6.9 Principii de redactare Începutul reportajului.

Pentru captarea telespectatorului, reportajul va începe cu faptul cel mai semnificativ, cel mai
derutant care poate fi comunicat printr-o informaţie sau un detaliu-surpriză. „Atacul” trebuie să conţină
indicii despre perspectiva în care va fi tratat reportajul. Altfel spus, trebuie să răspundă la două-trei
dintre cele şase întrebări esenţiale, niciodată la toate, deoarece s-ar pierde din start interesul publicului.
Întrebarea la care nu trebuie să se răspundă niciodată în prima parte a textului este „de ce?”, deoarece
ar cere o explicaţie a ceea ce s-a întâmplat şi aceasta ar fi mult prea lungă. Introducerile umoristice omit
orice informaţie clară, fiind utilizate mai ales în subiectele umoristice. Introducerile interogative nu sunt
recomandate în nici o împrejurare, pentru că dau impresia unei insuficiente cunoaşteri a subiectului.
Stilul relatării va fi unul concis. La nivelul propoziţiei, acest lucru este posibil prin aplicarea schemei
„subiect-predicat-adverb”. La nivelul frazei concizia şi inteligibilitatea se obţin prin redactarea unor fraze
care să conţină cel mult două propoziţii (principală-subordonată, principală-principală). Asemenea
structuri contribuie şi la imprimarea unui ritm în prezentare. Verbele sunt folosite în mod prioritar la
timpul prezent, marcând astfel actualitatea evenimentului. Pentru a prezenta un fapt din trecut este
utilizat de regulă perfectul compus, dar, în acest caz, trebuie făcute precizări privind data evenimentului.
Este de preferat folosirea diatezei active, care face propoziţiile mai scurte, mai convingătoare, mai uşor
de înţeles. Lexicul recomandat este cel alcătuit din cuvinte făcând parte din vocabularul comun, pentru a
facilita accesul unui public numeros la înţelegerea evenimentului. Sunt de preferat cuvintele
„puternice”, desemnând obiecte concrete, persoane, sentimente puternice. Încheierea textului este
importantă deoarece ultimele cuvinte rămân mai mult în atenţia telespectatorului, care le percepe ca pe
o concluzie. Funcţiile pe care trebuie să le asigure finalul vizează închiderea unghiului din care a fost
abordat subiectul şi evitarea formulărilor moralizatoare. Dacă subiectul rămâne deschis, trebuie
formulată o concluzie oarecare, alături de promisiunea de a continua dezbaterea. „Vocile” prezente în
reportaj sunt echivalente citatului între ghilimele din presa scrisă şi au rolul de a aduce un plus de
informaţie şi de culoare. Dată fiind presiunea timpului, declaraţiile personajelor trebuie să conţină fraze-
cheie. Identificarea sursei este obligatorie, fiind un reper care ajută la evaluarea importanţei informaţiei.
Cu cât sursa este mai aproape de eveniment sau are proeminenţă în raport cu acesta, cu atât informaţia
este mai valoroasă. Cele două reguli referitoare la citate sunt: un atac nu începe niciodată cu un citat (s-
ar putea confunda cu perspectiva majoră de abordare); se practică mai întâi citarea sursei (pentru
captarea atenţiei), apoi introducerea informaţiei. Cel mai bun mod de a cita pe cineva este declaraţia sa
în imagine. Nu se recomandă citatul între ghilimele în interiorul textului decât în cazuri extreme. În acest
caz, trebuie indicat foarte clar unde începe şi unde se termină citatul prin formule specifice de tipul
„citez”, „am încheiat citatul”. Numele şi titlurile sunt citate complet când apar pentru prima dată în
material. Ulterior, se poate renunţa la titlul persoanei pentru a uşura scriitura. Cele mai cunoscute
instituţii pot fi citate cu numele întreg la început, apoi cu iniţiale. Pentru toate funcţiile (militare,
religioase, diplomatice etc.) trebuie ca autorităţile respective să fie consultate. Tehnicile de construcţie
ale reportajului sunt în majoritatea lor narative (specifice reportajelor de actualitate) sau argumentative
(caracteristice reportajelor ample). Elementele de structură ale argumentării sunt: baza factuală (o
situaţie, fapte, evenimente care au generat dezbaterea), o poziţie iniţială (favorabilă sau defavorabilă
acestor evenimente), expunerea argumentelor (statistici, rapoarte ale experţilor etc.) şi poziţia finală
(care este reconfirmarea punctului de vedere iniţial).

VIII. PRINCIPII ALE MONTAJULUI

Ordinea în care sunt prezentate secvenţele de imagini care compun un reportaj are exigenţele
ei. Întâi de toate trebuie evaluate imaginile care dau telespectatorului impresia de a fi la faţa locului şi
de a asista la desfăşurarea situaţiei. Formula utilizată în astfel de cazuri este relativ simplă: plan de
ansamblu, urmat de un plan mediu, apoi de un gros-plan şi de un plan detaliu. Se poate opera apoi
trecerea de la grosplan, la planul mediu şi apoi la planul de ansamblu, care a fost chiar punctul de
plecare, reportajul având astfel simetrie, coerenţă, informaţie. Una dintre aceste etape poate lipsi fără
să afecteze neapărat coerenţa ansamblului. Ceea ce trebuie evitat este însă trecerea bruscă de la o
extremă (de ansamblu) la alta (detaliu). Recomandări generale:

• folosirea unui cadru suficient de lung astfel încât acţiunea să fie inteligibilă; • imaginile
obţinute din mişcări ale camerei trebuie folosite, inclusiv câteva secunde după terminarea mişcării;

• lungimea cadrului trebuie să concorde cu importanţa acţiunii;

• sunetul poate fi un element care să asigure tranziţia între diferitele părţi ale acţiunii; Există mai
multe moduri de a construi un material: întâi textul, apoi imaginea: textul nu trebuie să descrie
imaginea, ci trebuie să fie complementară acesteia; întâi imaginea, apoi textul: acţiunea şi informaţiile
derivă din imagine; cuvintele au funcţia de a explica aspectele controversate sau ambigue ale imaginii;
simultan, imagine şi text: presupune o înlănţuire coerentă de informaţii, care pot fi conţinute fie în text,
fie în imagine, fie în declaraţii. Dacă timpul permite, este extrem de utilă vizionarea casetei înainte de a
ajunge la montaj, pentru o cât mai justă evaluare şi ierarhizare a imaginilor.