Drepturile omului în contextul medical

De doi ani și ceva, pandemia Covid-19 face prăpăd la nivel global, social și economic.
De la o zi la alta suntem ,,bombardați” cu modificări legislative, dezinformări sau știri care ne
fac să așteptăm cu sufletul la gură următoarea decizie a mai marilor responsabili pentru a
ne ,,redeștepta” conștiința și a gândi de două ori înainte de a întreprinde anumite acțiuni în
viitor.
Teoriile conspirației au ajuns la nivelul la care o parte dintre oameni a început să creadă
că libertatea este o alegere și nu un drept, iar individualitatea nu poate exista decât dacă este
încadrată în ansamblu colectivității.
Kathryn Sikkink, profesor al Universității Harvard, explică: ,,Pentru a proteja drepturile
colective în situația actuală de pandemie, trebuie să existe un echilibru între drepturile
individuale și responsabilitățile colective”. În fine, Bertrand Russell nota că: ,,Teama
colectivă stimulează instinctul de turmă și tinde să producă cruzime față de cei care nu sunt
priviți ca membri ai turmei”.
Prezentul relevă alegoria peșterii din dialogurile lui Platon. ,,Filosoful își imagina un
grup de oameni care erau prizonieri într-o peșteră, înlănțuiți pe un perete în subteran, astfel
încât să nu vadă lumina zilei. În spatele prizonierilor ardea un foc continuu, ce reflecta, pe
peretele din fața acestora, umbrele altor oameni care se plimbau, purtând în brațe diverse
statui. Când prizonierii peșterii au văzut acele umbre, nu au realizat cât de lipsite de
importanță sunt ele pentru viața lor și au început să atribuie acelor umbre diferite forme,
precum «copac», «câine» sau «pisică». Umbrele i-au făcut pe oamenii peșterii să vadă ceea ce
ei consideră că ar fi realitatea.”
Izolarea, nedumerirea, frica, incertitudinea, toate acestea au adus omenirea într-o
contemporaneitate a peșterii alegorice a lui Platon. Chiar dacă se presupune că individul
contemporan este mai evoluat, ne lovim de paradoxul ,,omul evoluat, dar prizonier”,
blocându-se și nereușind să facă distincția dintre iluzie și realitate, asemeni prizonierilor din
peșteră.
S-a creat o lume în care părerile referitoare la pandemia Covid-19 sunt contradictorii sau
asemănătoare, indiferent dacă sunt dezbătute sau discutate de medici între medici, juriști între
juriști, filosofi între filosofi sau între experții din alte domenii. Drept urmare, filosoful și
epistemologul Agamben, în ,,Epidemia politică”, relată faptul că: ,,Limitarea temporară a
drepturilor și libertăților fundamentale ale omului în context pandemic reprezintă un model al
distanțării, separării și suspiciunii, nicidecum unul al solidarității.” În timp ce judecătorul
Wojtyczek de la Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului, care pronunțându-se
în cauza VAVŘIČKA și alții c. Republicii Cehe, la data de 8 aprilie 2021 – prima hotărâre
care tratează subiectul vaccinării obligatorii și precizează că aceasta nu este unica soluție de a
învinge pandemia – a încercat să înțeleagă conceptul de „solidaritate socială” menționat în
decizia majoritară, concluzionând că: „Însăși ideea de solidaritate, așa cum a fost înțeleasă
inițial în limbajul obișnuit (care provine din limbajul juridic), presupune auto-organizare
spontană, nu sacrificii impuse de puterea statului.”
Magistratul identifică următoarea problemă: ,,Mulți cetățeni nu mai au încredere în
instituțiile publice. Nu este suficient ca procesele de luare a deciziilor să fie corecte: acestea
trebuie percepute ca fiind corecte și, prin urmare, ar trebui să existe dezbateri juridice de
amploare pentru a proteja integritatea procesului și a construi încrederea publicului.
Atitudinea pro în domeniul vaccinării reflectă o problemă mai largă de neîncredere în rândul
cetățenilor față de instituțiile democratice.”
Așadar, din considerentele mai sus citate reiese ideea că cei care nu sunt de acord cu
vaccinarea de fapt nu sunt de acord cu deciziile instituțiilor statului, neîncrederea în
eficacitatea vaccinului ocupând un loc ,,pasager.”
Pe de altă parte, în art. 1 din Legea nr. 55/2020 privind unele măsuri pentru prevenirea
și combaterea efectelor pandemiei de COVID-19, într-o anumită măsură, s-ar presupune că
există o formă de ,,solidaritate statală”. Astfel, se precizează: ,,Prezenta lege are ca obiect
instituirea, pe durata stării de alertă declarate în condițiile legii, în vederea prevenirii și
combaterii efectelor pandemiei de COVID-19, a unor măsuri temporare și, după caz,
graduale, în scopul protejării drepturilor la viață, la integritate fizică și la ocrotirea sănătății,
inclusiv prin restrângerea exercițiului altor drepturi și libertăți fundamentale”. Acestea din
urmă fiind spuse, dacă de-a lungul timpului ,,solidaritatea statală” avea drept prioritate
sănătatea, poate că în ultimul an nu s-ar fi produs atâtea nenorociri în sistemul medical
național.
Să ne imaginăm cu toții că situațiile pe care le trăim în acest moment ar fi existat de
când ne-am născut. Oare astăzi am mai fi fost la fel? În plenitudinea imaginației, putem
realiza cât de importante sunt drepturile și libertățile fundamentale ale omului și cum ar fi fost
astăzi dacă restrângerea lor ar fi persistat de la nașterea fiecăruia dintre noi. Dreptul la
libertate, sănătate, educație, viață privată, libertatea de mișcare, informație, muncă, toate se
situează pe același palier al importanței, iar restrângerea unuia dintre ele minimalizează
capacitatea dezvoltării individului. Toate aceste drepturi le identificăm în constituții,
Declarația Universală a Drepturilor Omului, Convenția pentru apărarea Drepturilor Omului și
a Libertăților Fundamentale și alte instrumente de importanță primordială.
De mai bine de un an și jumătate, la data de 12 martie 2020, când subiectul Covid-19
ajunsese să atingă apogeul discuțiilor la nivel mondial, dr. Tedros Adhanom Ghebreyesus,
directorul general al Organizației Mondiale a Sănătății, declara că: ,,Guvernele trebuie să
ajungă la un echilibru între respectarea drepturilor omului și protejarea sănătății”. Câteva zile
mai târziu, România declara stare de urgență prin Decretul Președintelui României Nr.
195/2020 invocând art. 15 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Dacă măsurile
impuse au fost sau nu ,,în contradicție cu alte obligații care decurg din dreptul internațional”,
așa cum este menționat în art.15 alin. 1, Convenția Europeană a Drepturilor Omului, rămâne a
fi o interpretare individuală atât în rândul juriștilor, cât și în rândul persoanelor de diferite
profesii.
Cert este că la acel moment se dorea un echilibru între respectarea drepturilor și
protejarea sănătății! Nu în ultimul rând, abia la acea dată, sistemul medical și sănătatea
cetățenilor au devenit prioritățile statului român. Deși instituirea stării de urgență a ridicat o
problemă de natură juridică și politică statală, la acel moment era iminentă întrucât nu existau
destule informații științifice despre virusul SARS-CoV-2, iar responsabilitatea privind
protecția unei vieții cetățenilor avea întâietate. Respectiv, în lipsa cunoștințelor aprofundate
despre boala Covid-19, autoritățile au considerat că dreptul la sănătate are prioritate în fața
celorlalte drepturi.
De altfel, un om cu sănătatea precară, și-ar mai putea exercita celelalte drepturi
bucurându-se de ele?
Astfel, chiar dacă prin instituirea stării de urgență au fost încălcate drepturile și
libertățile individuale ale omului și nu s-a reușit găsirea echilibrului între respectarea
drepturilor omului și protejarea sănătății, prioritară a fost aceasta din urmă. Într-adevăr, așa
cum am afirmat în cele scrise mai sus, toate drepturile omului se situează pe același palier al
importanței, iar restrângerea unuia dintre ele minimalizează capacitatea individului de a se
dezvolta, dar înainte de a se bucura de exercitarea deplină a drepturilor și libertăților sale,
omul trebuie să fie sănătos, nu doar în viață.
Din perspectiva filosofului Agamben: ,,Starea de urgență, după cum ne învață chiar
istoria, este mecanismul prin care democrațiile pot deveni state totalitare. Primul lucru pe care
Hitler l-a făcut când a ajuns la putere în 1933 a fost să declare stare de urgență”. În România,
starea de urgență este definită în art. 3, Legea nr. 453/2004 pentru aprobarea Ordonanței de
urgență a Guvernului nr. 1/1999 privind regimul stării de asediu și regimul stării de urgență.
Astfel, ,,Starea de urgență reprezintă ansamblul de măsuri excepționale de natură
politică, economică și de ordine publică aplicabile pe întreg teritoriul țării sau în unele unități
administrativ-teritoriale care se instituie în situația existenței unor pericole grave actuale sau
iminente privind securitatea națională ori funcționarea democrației constituționale sau în cazul
iminenței producerii ori producerea unor calamități care fac necesară prevenirea, limitarea sau
înlăturarea, după caz, a urmărilor unor dezastre.”
De asemenea, mi-au atras atenția explicațiile referitoare la starea de urgență din
enciclopedia generală Wikipedia. Prin colaborarea voluntară a unui număr mare de persoane,
în Wikipedia, explicațiile referitoare la starea de urgență sunt următoarele: ,,Stările de urgență
pot fi, de asemenea, utilizate ca motiv sau pretext pentru suspendarea drepturilor și libertăților
garantate în conformitate cu constituția sau legea de bază a unei țări. Procedura și legalitatea
acestei proceduri variază în funcție de țară.”
Prevalându-mă de cele scrise mai sus, îl reamintesc pe epistemologul și filosoful
italian Agamben care explică situația actuală a Italiei: ,,Suntem martorii finalului unei epoci,
epoca democrațiilor burgheze, cu constituțiile, parlamentele, drepturile lor, cu separația
puterii. În fapt, în Italia, paradigmele democratice se află într-o criză care durează de ceva
vreme. Deja de ceva timp, în Italia, guvernul este cel care a emis decrete-legi și nu
parlamentul. Funcția legislativă este astfel exercitată de guvern și nu de parlament, așa cum
este normal”. Pe de altă parte, dacă în Italia funcția legislativă în context pandemic este
exercitată de guvern, iar această schimbare a devenit subiectul tratat de un filosof, în
România, în context pandemic formarea unui nou guvern părea a fi o misiune dificilă.
Conform art. 13 , Capitolul III, Legea 46/2003 și art. 5 din Convenția de la Oviedo, ,,O
intervenție medicală se poate realiza numai după ce persoana vizată și-a dat consimțământul și
în cunoștință de cauză. Această persoană primeşte în prealabil informaţii adecvate în privinţa
scopului şi naturii intervenţiei, precum şi în privinţa consecinţelor şi riscurilor.”
Înainte de a dezvolta subiectul Proiectul de lege nr. 545/2021 care impune deținerea
certificatului verde sau a testelor PCR la fiecare 72 de ore, fie antigen la 48 de ore, pentru
a ,,beneficia” de dreptul la muncă atât angajații din sectorul public, cât și cei din sectorul
privat, voi prezenta afirmațiile unor experți în domeniul imunologiei fundamentale și clinice.
Dr. Yehuda Shoenfeld, dr. Nancy Agmon Levin, dr. Lucija Tomljenovic, în
cartea ,,Vaccinurile și autoimunitatea,” susțin că: „Faptul că vaccinurile se administrează la
miliarde de oameni, fără un screening preliminar este îngrijorător. Bolile autoimune au o bază
genetică, adică sunt foarte personale și este naiv să credem ca toți oamenii sunt la fel. De
aceea, orice sistem public de sănătate care încearcă să introducă în corpul unui om sănătos o
moleculă farmacologic activă, motivând proeminența, comite un act nedeontologic și lipsit de
etică, lăsând sintagma „drepturile omului” goală de conținut.”
Prevalându-mă de art. 13 din Legea 46/2003 și art. 5 din Convenția de la Oviedo, dar și
de analiza dispozițiilor art. 8 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și nu în ultimul
rând de constatările experților în domeniul imunologiei fundamentale și clinice, fără doar și
poate, în România vaccinarea obligatorie împotriva Covid-19 reprezintă o încălcare a
drepturilor omului. Respectiv, dacă s-ar ține cont în totalitate de considerațiile experților
medicali și s-ar efectua screening-ul selectiv preliminar, nu ar mai exista vaccinarea ca subiect
de impunere și încălcare a drepturilor omului, poate doar ca subiect: ,,vaccinarea la alegere.”
 Spun alegere, deoarece în urma unui screening selectiv preliminar, cetățenii români nu
ar obține doar baza situației sănătății personale, ci analiza minuțioasă a stării de sănătate, iar
astfel aceștia ar putea alege un anumit tip de vaccin anti-COVID sau ar avea convingerea,
explicația și dovada medicală a faptului că niciunul nu este compatibil cu situația sănătății
organismului. Astfel, vaccinarea împotriva COVID-19 nu ar mai reprezenta un subiect
controversat legislativ și moral, iar noile modificări legislative ar putea avea în vedere aceste
aspecte drept prevederi fără a aduce atingeri discriminatorii sau a restrânge anumite drepturi
unei categorii a populației selective care a efectuat screening-ul preliminar, bineînțeles cu
intenția de a afla în ce măsură starea sănătății îi permite sau nu vaccinarea. În această situație
s-ar scuti de îngrijorarea supunerii la risc și populația pro-vaccinare.
Amintesc Proiectul de lege nr. 545/2021 menționat mai sus. Într-adevăr, obligativitatea
prezentării certificatului verde la locul de muncă atât pentru cei din sectorul public, cât și
privat, constituie încălcarea dreptului la muncă și nu numai. Introducerea amendamentului
care propune testarea pe banii statului timp de 60 de zile doar pentru angajații nevaccinați din
domeniul public, iarăși, reprezintă o discriminare. Cu toate acestea, în aceeași măsură le este
restrâns dreptul individual la sănătate persoanelor vaccinate sau persoanelor care nu se pot
vaccina din cauza unor contraindicații medicale identificate, ,,bineînțeles”, pe cont propriu, și
au nevoie de spitalizare, dar nu pot beneficia de supraveghere medicală tocmai din cauza
persoanelor nevaccinate care ocupă majoritatea locurilor din spitale și a căror cheltuieli
medicale sunt suportate de către stat.
Astfel, dacă Proiectul de lege privind stabilirea unor măsuri în domeniul sanitar, pe
perioada stării de alertă, pentru personalul din cadrul unor unități publice și private, va fi votat
de către Camera Deputaților, consider că vaccinarea obligatorie indirectă anti-COVID va lua
amploare în rândul persoanelor cu surse de venituri minime și medii. Lipsa resurselor
financiare pentru plata testelor PCR la fiecare 72 de ore, fie antigen la 48 de ore, va accelera
vaccinarea obligatorie indirectă anti-COVID în rândul acestei categorii de oameni. De
asemenea, pentru această categorie a populației, vaccinarea obligatorie indirectă anti-COVID
ar reprezenta ,,acordul” între păstrarea locului de muncă și supunerea la un risc asumat în
cazul nerealizării unui screening selectiv preliminar, așa cum ar fi etic și deontologic.
Judecătorul Wojtyczek de la Marea Cameră a Curții Europene a Drepturilor Omului,
spre finalul hotărârii cauzei VAVŘIČKA și alții, Republicii Cehe, a prezentat următorul
argument: ,,Nu s-au prezentat dovezi în sensul că statele în care vaccinarea anti-COVID este
obligatorie au răspuns mai bine crizelor sanitare decât cele în care vaccinarea anti-COVID
este doar o recomandare.”
Pe de altă parte, conform unui studiu recent al Centres for Disease Control and
Prevention (CDC), realizat pe adulți din 13 state și orașe din America, cetățenii americani
nevaccinați au o rată a mortalității din cauza COVID-19 de 11 ori mai mare decât cei
vaccinați, odată cu apariția tulpinii Delta. Într-adevăr, cei vaccinați transmit boala la fel ca cei
nevaccinați și nici nu există suficiente dovezi care să prezinte faptul că statele în care
vaccinarea este obligatorie au răspuns mai bine crizelor sanitare decât cele în care vaccinarea
este doar o recomandare. Există însă suficiente studii și dovezi care confirmă faptul că rata
mortalității este mult mai mare în rândul nevaccinaților decât în rândul vaccinaților. Astfel,
chiar dacă întrebuințarea vaccinului anti-COVID nu protejează organismul de la infectare și
nu anihilează criza sanitară, conform studiilor științifice, vaccinarea scade rata mortalității în
rândul bolnavilor de COVID-19.
Cine ar fi crezut că masca pentru protecție respiratorie va ajunge un subiect de
asemenea anvergură? Pentru prima dată a fost folosită începând cu anul 1863 de chirurgii din
sălile de operații din spitalele din SUA și Europa, iar până în 1935 era deja folosită de
majoritatea medicilor. În context pandemic, filosoful Agamben vede purtarea măștii pentru
protecție respiratorie ca o formă de îngrădire a definirii identității, acesta afirmând: ,,Să
vorbim despre mască. Ce să faci cu o persoană a cărei față nu o poți vedea? Gândiți-vă cu
atenție la ceea ce se petrece cu adevărat.”
În România, purtarea măștii a dat frâu unor întrebări chiar de natură juridică. Astfel,
într-un dosar de furt, Curtea de Apel București a sesizat Înalta Curte de Casație și Justiție
pentru a decide dacă furtul comis de o persoană ce poartă mască de protecție anti-Covid, într-
un spațiu unde purtarea măștii este obligatorie, se încadrează la infracțiunea de furt simplu art.
228 Cod penal sau furt calificat art. 229, lit. c), Cod penal. Cât de interesant! Masca pentru
protecție respiratorie nu a rămas a fi doar scutul protector împotriva virusului necruțător
SARS-CoV-2, dar și un subiect dezbătut de juriști sau discutat de filosofi.
Pandemia a dus la potențarea neîncrederii oamenilor în autorități, deznădejde, depresie,
frică, neputință, dar și la creșterea fenomenului infracționalității prin falsificarea certificatelor
verzi COVID. Peste tot se vorbește despre măsuri, democrație, drepturi și libertăți, restrângeri,
Covid-19 și politicieni. Cu certitudine, măsurile adoptate ar trebui să respecte drepturile
fundamentale ale omului, să fie nediscriminatorii și proporționale, însă așa cum am analizat și
prezentat prin prisma acestui eseu, în favoarea protejării sănătății, în context pandemic,
restrângerea drepturilor și libertăților este iminentă. În altă ordine de idei, consider că
drepturile și libertățile ne sunt restrânse conștient, dar nu intenționat. Ne sunt restrânse din
necesitatea de a învinge pandemia și de a salva inclusiv viețile celor care nu cred în virusul
SARS-CoV-2. Să nu uităm că omul este singura ființă spirituală, iar pe lângă obligațiile
legale, ar fi demn să respectăm și obligațiile morale care decurg din conștientizarea deciziilor
luate de către stat în situația excepțională a prezentului.
,,Virgula este punctul care plânge”, spunea regretatul poet Adrian Păunescu. Punctul
rămâne a fi în continuare ,,înlăcrimat” și înlocuit de virgulă. De la o zi la alta suntem
informați de apariția unor noi tulpini COVID-19, care mai de care mai periculoase. Nimeni nu
știe ce ne așteaptă și când se va sfârși acest dezastru umanitar, dar cu siguranță putem afla
rezultatul unei încercări de a fi mai înțelegători, empatici și buni.