COVID-19: pandemia și viitorul securității

medicale. Amenințările „fără pașaport”

de Stroescu Mara | apr. 1, 2020 | Analize |
Cosmin Dugan*

În prezent, agresiunile convenționale, manifestate sub forma conflictelor militare violente

emanate de la o sursă de suveranitate sigură, reprezintă o pondere tot mai redusă din
provocările de securitate actuale, existând însă o creștere a amenințărilor netradiționale. Aceste
„amenințări fără dușmani”, considerate o “zonă gri” în studiile de securitate, tind să fie cu mult
mai ambigue în diversitatea, procesele şi efectele lor, fiind percepute mai degrabă ca fiind riscuri
și vulnerabilități multilaterale. Printre acestea remarcăm “problemele fără pașaport”, care prezintă
un vădit caracter transnațional, nu reprezintă o formă de agresiune declarată sau clandestină din
partea unui actor statal sau non-statal și nu pot fi combătute prin mijloace militare convenționale.
Crizele medicale și securitatea umană
Unul din cei mai importanți factori de risc din categoria celor neconvenționali sunt pandemiile,
afirmație susținută și de faptul că bolile infecțioase reprezintă încă o cauză principală de
mortalitate din lume, fiind responsabile de aproximativ 17 milioane de decese anual. Dezbaterea
internațională în legătură cu faptul dacă pandemiile sunt sau nu riscuri de securitate pentru
sistemul international datează de cel puțin 50 de ani. Confruntarea de idei are un numitor comun
şi anume modul în care pandemiile, naturale sau deliberat provocate, afectează stabilitatea
economică, socială şi politică internă a statelor şi, nu în ultimul rând, relațiile dintre state atunci
când răspândirea unei boli nu poate fi stopată la frontierele naționale ale statelor. Deloc
întâmplător, în cadrul Strategiei HIV/AIDS a Departamentului de Stat al SUA din anul 1995, bolile
infecțioase sunt considerate a avea potențialul de a “iniția conflicte” și chiar de a “determina felul
în care se vor încheia razboaiele”.

În contextul unor astfel de provocări la adresa securitătii se evidentiază o deplasare a abordării

teoretice a conceptului de „securitate” de la componenta de analiză strict militară către o
interpretare mai cuprinzătoare a interdependenței dintre factorii de risc şi amenintările
convenționale, pe de o parte, şi cele neconvenționale, pe de altă parte (Școala de la
Copenhaga – reprezentanți principali Barry Buzan, Ole Waever și Jaap de Wilde).
Conceptul de Securitate Umană, intrat în dezbaterea internațională o dată cu introducerea sa
în Raportul pentru Dezvoltare Umană al Adunării Generale a Organizației Națiunilor Unite din
anul 1994, consideră că protecția personală a individului nu rezultă doar din apărarea securității
unui stat ci și din asigurarea accesului cetățeanului în mod adecvat la bogăție și creșterea
standardului de viață. Raportul propune o schimbare profundă de paradigmă și trecerea de la
“securitatea nucleară la securitatea umană”, în sensul de rezolvare a “problemelor cronice
precum foametea, bolile și represiunea” și protejarea față de “modificările abrupte ale vieții
cotidiene domestice, la locul de muncă și în comunitate”, amenințări care pot afecta societățile la
orice nivel indiferent de gradul de dezvoltare sau venit  (pag.22 – 23). Astfel, devine clar ca orice
amenințare a calității vieții – inegalitate socială, diminuarea accesului la sănătate, educație,
drepturi etc, este considerată o amenințare de securitate.
Reversul este de asemenea adevărat – îmbunătățirea protecției și calității vieții cetățeanului se
va reflecta și în gradul de securitate al statului, după cum remarca în anul 2018 și Secretarul
General al ONU în exercițiu, Antonio Guterres: “Securitatea umană, securitatea națională și
securitatea globală sunt indivizibile. Atunci când oamenii se tem pentru viețile lor, comunitățile,
societatea și țările sunt expuse unui risc mai crescut. Când oamenii se bucură de siguranță, la
fel și țările lor și întreagă lume.”  Ecoul acestei declarații îl regăsim în  mesajul Secretarului
General adresat comunității internaționale în contextul pandemiei actuale (13 martie
2020): “Controlul pandemiei…necesită o implicare personală, națională și internațională fără
precedent. Trebuie să declarăm război acestui virus. Acest lucru înseamnă că țările au obligația
să accelereze, să intervină și să extindă. (…) Și noi toți avem o responsabilitate de asemenea.
(…) Prevenirea extinderii COVID-19 este o responsabilitate comună pentru noi toți.”

 Secretarul General al ONU în exercițiu, Antonio Guterres

Cu toate că “sănătatea și securitatea umană sunt în mod fundamental valorizate în toate
societățile, conexiunile și interdependențele dintre acestea nu sunt bine înțelese”, iar domeniul
necesită contribuții teoretice suplimentare (Chen, Narasimhan 2003). Securitatea medicală
(health security), una din componentele securitătii umane care are în vedere mai ales
“dinamicile obişnuite ale relațiilor internaționale şi dinamicile speciale determinate de
amenințarea microbilor patogeni” (David P. Fidler, 1999), prezintă un interes deosebit și pentru
studiile de securitate.
Bolile infecțioase amenință stabilitatea politică și încetinesc dezvoltarea democratică a statelor
afectate pe o perioadă îndelungată („impactul bolilor infecțioase poate dura până la
cincisprezece ani” – Andrew T. Price-Smith, 2001), contribuie la intensificarea stării de tensiune
politică între țări datorită embargourilor, boicoturilor, pierderilor comerciale și nerespectării unor
acorduri bilaterale și disputei asupra unor resurse medicale esențiale (medicamente, vaccinuri,
materiale sanitare, aparatură medicală performantă). În acest context susținătorii conceptului de
Securitate Umană consideră că “sănătatea populației este de o importanță capitală pentru
abilitatea statului de a supraviețui în cadrul sistemului internațional.”
Necesitatea identificării de soluții la problemele de securitate medicală, a dat naştere unei
specializări în cadrul relațiilor diplomatice – Global health diplomacy (GHD). Acest subdomeniu
relativ nou și în plină dezvoltare nu este încă pe deplin definit, existând mai multe încercări de
conceptualizare din partea experților în relații internaționale, sănătate publică, diplomație, studii
politice și drept. Aceste definiții converg însă asupra rolului GHD de a reprezenta o platformă
destinată investigării, înțelegerii, promovării și colaborării problemelor de sănătate globale și a
modului în care acestea influențează negocierile și relațiile între state, dialogul despre drepturile
omului, realizarea de proiecte și programe internaționale în cadrul unor inițiative diplomatice (ex.
în țările sărace, situații umanitare, operații de menținere a păcii etc).

Pandemia COVID-19 demonstrează încă o dată că scenariile “low-tec istorice” sunt reale, chiar
și într-o lume mesmerizată de puterea inteligenței artificiale, a descoperirilor cuantice, călătoriilor
spațiale, vehiculelor autonome etc, care nu a putut concepe, chiar și în condițiile unor
avertismente repetate, magnitudinea consecințelor produse de astfel de amenințări “medievale”.
Ignorarea repetată de către decidenți sau percepțiile generale că astfel de crize medicale sunt
evenimente ușor surmontabile, care determină turbulențe regionale sau globale limitate,
recuperabile într-o perioadă redusă de timp, nu modifică cu nimic probabilitatea lor de
materializare, însă contribuie la lipsa de reziliență societală și reacție rapidă.
În contextul pandemiei COVID-19, considerăm că elaborarea unei viziuni securizatoare pe
termen îndelungat, care să reprezinte o componentă permanentă și acționabilă a strategiilor de
securitate și politicii externe naționale, trebuie să abordeze în mod prioritar “problemele fără
frontiere” așa cum sunt conceptualizate de către Securitatea Umană. În acest sens, considerăm
că se impune în mod accelerat regândirea competențelor postuniversitare cu scopul de a selecta
și forma experți în cadrul unor programe interdisciplinare de securitate medicală și diplomație a
sănătății globale (sănătate publică, drept, diplomație etc). În absența unei resurse umane înalt
calificate și loiale care să poată fi coagulată sub forma unor instituții adecvate provocărilor
contemporane, ne vom regăsi în imposibilitatea de a anticipa, preveni și reacționa rapid la
viitoarele crize medicale si de mediu.
Medical intelligence – de la informația epidemiologică la salvarea de vieți
Complexitatea problemelor de sănătate globale și în special posibilitatea generalizării epidemiilor
cu risc înalt, i-a determinat pe experți să tragă un semnal de alarmă referitor la capacitatea
redusă de reacție în timp real, obținerea datelor tehnice verificate, integrarea informațiilor
provenite din surse multiple, colaborare internațională și interdisciplinară, coordonarea reacțiilor
de răspuns etc. Nevoia de a fuziona rapid informații actualizate, provenite din mai multe domenii
științifice şi surse credibile, de a genera “ştiinte şi teorii de problemă”, de a forma echipe
interdisciplinare, parteneriate inter-instituționale şi internaționale etc. a determinat apariția unor
structuri cu rolul anticipativ-preventiv, de tip intelligence: medical-, public health-,
epidemic/infectious diseases intelligence.
Denumirea de Public Health Intelligence este atribuită cel mai frecvent unor instituţii civile
specializate în identificarea timpurie a potenţialelor ameninţări pentru sănătatea publică,
evaluarea şi investigarea acestora, cu scopul de a realiza propuneri şi măsuri destinate
prevenţiei şi controlului. Există încă o discuţie la nivelul organismelor internaţionale şi autorităţilor
naţionale dacă aceste structuri să fie concepute strict pentru a monitoriza riscurile
epidemiologice sau să se adreseze unui spectru mai larg de ameninţări pentru sănătatea umană.
Alături de o serie de iniţiative şi instrumente strategice internaţionale de colaborare în domeniul
prevenirii şi combaterii bolilor infecţioase, precum Global Health Security Iniţiative – GHSI, The
Global Fund to Fight AIDS Tuberculosis and Malaria, Internațional Health Partnership – IHP,
Health Security Action Group – GHSAG, Foreign Policy and Global Health Initiative
– FPGH, Intergovernmental Working Group on Public Health, Innovation and Intelectual Property
s-a resimţit nevoia existenţei unor organisme specializate destinate monitorizării epidemiologice
globale (Cruceru, Muresan 2010).
Doi dintre cei mai importanţi paşi în domeniul prevenirii şi combaterii bolilor infecţioase îi
reprezintă formarea, sub auspiciile OMS, a Global Outbreaks Alert and Response Network
– GOARN şi semnarea noului acord interguvernamental International Health Regulations – IHRs,
confirmând astfel recunoașterea, la nivel de guverne, a necesității acordării unei atenţii prioritare
realizării unui cadru conceptual global şi a construirii de reţele de monitorizare şi control a bolilor
infecţioase, prin crearea şi/sau îmbunătăţirea sistemelor naţionale de control al bolilor epidemice.
La nivelul Uniunii Europeane, The European Centre for Disease Prevention and Control – ECDC,
instituţie de tip infectious diseases intelligence, este responsabilă de alerta epidemiologică
timpurie la nivel comunitar. ECDC colectează date obţinute din sistemele naţionale de
supraveghere epidemiologică pentru a le analiza în cadrul Sistemului European de
Supraveghere (European Surveillance System – TESSy) rezultatele relevante fiind comunicate
autorităţilor naţionale de Sănătate Publică prin intermediul Sistemului de Alertă Timpurie şi
Răspuns (Early Warning and Response System – EWRS).

Printre priorităţile organismului comunitar se află: identificarea unor noi metode de identificare
rapidă a epidemiilor produse de boli emergente şi re-emergente, îmbunătăţirea capacităţilor de
răspuns în mod coordonat pe teritoriul mai multor state europene, eficientizarea comunicării cu
structurile naţionale care prezintă capacităţi similare, îmbunătăţirea capacităţii de analiză şi
previzionare strategică.
O contribuție o pot avea și  instituțiile private de tip centre de analiză, sondare a opiniei publice,
think-tank-uri consacrate, corporații etc. specializate în realizarea de estimări profunde
referitoare la riscurile de natură medicală și de mediu, inclusiv în arii geografice îndepărtate. În
absența unor capacități proprii,  astfel de servicii private pot completa cunoașterea existentă,
deși costurile pot fi în unele situații prohibitive.
Datorită numărului foarte mare de necunoscute și mai ales, multiplelor interdependențe neliniare
și contraintuitive, care limitează inclusiv simulările complexe realizate cu cele mai avansate
programe informatice și supercomputere, analiza problematicii întâlnite în crizele medicale și de
mediu necesită echipe de analişti interdisciplinari cu un grad ridicat de neurodiversitate și
„asimetrie cognitivă”, capabile să genereze și să integreze în produsul analitic final abordări
inovatoare sau poziții tranșante argumentate.
Ce este „medical intelligence”?
Medical Intelligence (prescurtat MEDINT) are drept scop (conform definiției Departamentului
Apărării din SUA) colectarea, evaluarea, analiza și interpretarea informațiilor externe de natură
medicală, științifice și despre mediul înconjurător care prezintă interes din perspectiva planificării
militare strategice și a celei medico-militare a forțelor proprii și aliate precum și evaluarea
capacităților medicale civile și medicale din alte țări.
NATO adoptă o definiție mai generală, considerând structurile de medical intelligence o
componentă informativă specializată și în general cu dimensiuni reduse, care deși este implicată
în activitatea de monitorizare globală a riscurilor medicale, este dedicată servirii intereselor
strategice naționale.
Profilul acestor entitati de “medical intelligence” poate varia în funcție de estimarea necesităților,
resursele disponibile, colaborări și parteneriate, tradiția și cultura instituțională dominantă, etc. –
de la servicii distincte aflate în componența unor agenții de intelligence (cazul SUA – The
National Center for Medical Intelligence (NCMI) componentă a Defense Intelligence Agency
– DIA), la nuclee reduse de specialiști militari și civili care pot apela la capacități de intelligence
naționale și instituții civile pentru rezolvarea unor situații bine definite.
Alte aspecte, precum raporturile dintre departamentele din instituțiile de securitate națională,
metodologia de lucru, limitele și posibilitățile de colaborare rapidă în caz de criză medicală,
stabilirea produselor analitice și a beneficiarilor, implementarea recomandărilor acestor
departamente etc. reprezintă subiecte legitime de discuție cu toți actorii democratici interesați și
implicați, în perioadele premergătoare situațiilor de criză.

În esență, rolul unei astfel de structuri este de a solicita, colecta și analiza informațiile din toate
sursele (deschise, confidențiale, obținute prin metode specifice de intelligence – HUMINT,
IMINT, SIGINT etc) pentru a genera cunoaștere acționabilă pentru decidentul politic și a câștiga
timpul necesar reorganizării activității serviciilor naționale implicate în gestionarea unei crize
medicale și informarea timpurie a populației. Flexibilitatea de acțiune precum și utilizarea unor
canale rapide de informare permit realizarea unor estimări de tip averizare timpurie (early
warning), prognoze și planuri de măsuri.
Se estimează că principalele direcţii de activitate ale structurilor de medical intelligence sunt:
monitorizarea la scară globală a focarelor epidemice; identificarea şi monitorizarea riscurilor
epidemiologice care pot afecta securitatea cetăţenilor şi pe cea naţională; dezvoltarea
capacităţilor naţionale cu rol în rezolvarea unei crize medicale; controlul diseminării
biotehnologiilor, echipamentelor duale (DURC), tehnologiilor informatice, a oamenilor de ştiinţă
sau a cunoaşterii în domeniul producerii de arme biologice, chimice, radiologice către actori non-
statali ostili; protejarea împotriva spionajului economic în instituţiile de cercetare
biomedicală; prevenția cyberatacurilor cu efecte biologice și protecția cibernetică a instituțiilor-
cheie (infrastructurii critice) cu rol în gestionarea une crize medicale; promovarea culturii de
securitate în domeniul sanitar şi identificarea de parteneri în societatea civilă; cooperarea cu
structuri naționale și internaționale cu preocupări și capacități similare, etc.
Abordarea și strategia din spatele acestor structuri de tip medical intelligence se încadrează în
tiparul organizațiilor de intelligence din a patra generație, ca răspuns adaptativ la volatilitatea
mediului tradițional de securitate și ambiguitatea rezultată din erodarea granițelor dintre virtual și
real, intern și internațional, comercial și militar, pace și conflict.
Această paradigmă de gândire își propune să realizeze fuziuni între aptitudinile umane
tradiționale și progresul tehnologic accelerat, noi parteneriate și abordări care asimilează
diversitatea și oferă posibilitatea de afirmare generației tinere.
Capacitatea de a colabora în cadrul unor echipe dinamice, de a accesa orice mediu socio-
profesional, utilizarea maximală a mediului tehnologic şi a avantajelor asimetrice subliniază încă
odată importanța capacităților naționale, a resursei umane de excepție, a profesionalismului și a
loialității.
Ca o concluzie, având în vedere și situația actuală a epidemiei în România cu agentul infecțios
SARS-CoV-2, considerăm că și în țara noastră ar fi necesară reanalizarea rolului funcției
de medical intelligence în vederea îmbunătățirii capacității de a anticipa, preveni și
gestiona crizele medicale. Propunem ca o atenție deosebită să fie acordată  riscurilor
epidemiologice provenite din focare externe cu agenți infecțioși virulenti și/sau emergenți,
precum și altor riscuri medicale neconvenționale.
 
(va urma)
 
*Cosmin Dugan este medic primar și absolvent al Masterului de Studii de Securitate al
Universității din București. Este expert LARICS pe probleme de securitate medicală.

Războiul nostru hibrid împotriva coronavirusului

Sorin Butiri
ENGLISH VERSION OF THIS ARTICLE

Tratarea noului coronavirus ca fiind o ameninţare specifică războiului hibrid va ajuta

autorităţile din fiecare stat să desfăşoare acţiuni menite să stopeze răspândirea Covid-19, iar
pe militari să dezvolte noi strategii de acţiune în cazul utilizării unor atacuri biologice în
cadrul unui conflict hibrid.
Sursă foto: Profi Media

Ce este războiul hibrid?

În literatura militară de specialitate, termenul de ”hibrid” este asociat mai multor sintagme
precum: „război hibrid”, „conflict hibrid” şi „ameninţare hibridă”. Conflictul hibrid defineşte
situaţii de criză sau de confruntare, în care, cel puţin unul dintre actorii aflaţi în conflict face
apel la dimensiunea fizică a confruntării, dar şi la cea informaţională, încercând ca prin
acţiuni complexe să influenţeze populaţia din zonele de conflict pentru a obţine sprijinul
acesteia. Războiul hibrid reprezintă mai mult de atât. Acesta presupune angajarea simultană şi
combinată a unor mijloace convenţionale şi neconvenţionale de ducere a luptei, concomitent
cu utilizarea mijloacelor politice, diplomatice, economice, sociale, informaţionale pentru
atingerea scopurilor politico-militare.

Războiul hibrid este un concept apărut imediat după războiul din Liban din 2006, ca o
modalitate de a defini ameninţările neprevăzute cu care s-a confruntat armata israeliană în
strategia defensivă a Hezbollah.

Având în vedere multiplele abordări, în teza sa de doctorat, Liviu Ioniţă propune o altă
definiţie a conflictului hibrid. Mai precis, acesta afirma că este vorba de ”un conflict în care
una din părţi, printr-o judicioasă organizare şi coordonare, întrebuinţează o combinaţie de
capabilităţi convenţionale şi neconvenţionale, cu scopul de a crea o gamă largă de ameninţări
pentru a surprinde şi disipa eforturile adversarului şi a-l pune în imposibilitatea utilizării
adecvate a forţelor şi mijloacelor convenţionale”.

Strategiile de ducere a războiului hibrid permit oricărui actor să abordeze simultan, în acelaşi
mediu de confruntare, ameninţări de natură diferită, concomitent cu menţinerea libertăţii de
mişcare şi a iniţiativei.

”Războiul” împotriva noului coronavirus ar putea fi unul hibrid?

Luni, 16 martie, preşedintele francez, Emmanuel Macron, a afirmat că ”suntem în război

împotriva unui inamic invizibil”, referindu-se la virusul Covid-19. Revenind la definiţia
amintită anterior, putem defini acest război ca pe unul hibrid?

Dacă ar fi să poziţionăm coronavirusul pe ”harta actorilor” războiului hibrid, acesta ar putea

fi localizat între ”miliţiile înarmate” şi ”guerile”. Motivaţia ar fi că lupta cu noul coronavirus
se duce cu mijloace ”convenţionale” (cum fac miliţiile), dar că informaţiile despre acest nou
coronavirus sunt reduse, iar ”regulile de joc” sunt încă incomplet cunoscute (cazul
guerilelor). Prin rata sa mare de contaminare, noul ”inamic” vizează două componente ale
oricărei societăţi: sistemele de sănătate şi transporturile internaţionale (globalizare).
Presiunile la care sunt supuse cele două domenii amintite anterior au efecte asupra economiei
fiecărei ţări în parte, acţionând negativ şi asupra sistemului de relaţii economice mondiale.
Din această perspectivă putem afirma ca ameninţările generate de coronavirus sunt
neconvenţionale.

Definind coronavirusul ca pe o ameninţare neconvenţională specifică războiului hibrid, în

primul rând, putem începe să identificăm caracteristicile acesteia şi modul în care acesta
”duce războiul împotriva noastră” şi apoi putem proiecta mecanisme defensive şi ofensive
pentru a neutraliza ”inamicul nevăzut”.

În al doilea rând, clasificând virusul ca pe o ameninţare specifică războiului hibrid, putem

adapta strategiile forţelor armate şi doctrinele categoriilor de forţe pentru a putea răspunde
unui potenţial atac biologic ce ar putea fi lansat de un actor statal sau de unul non-statal.

Adaptarea acţiunilor de luptă cu ”inamicul nevăzut” - coronavirusul

În termeni militari, învingerea inamicului înseamnă desfăşurarea unor operaţii combinate care
urmăresc uzura (epuizarea), fracţionarea şi distrugerea sau nimicirea inamicului.

Operaţiile militare combinate de uzură sunt realizate prin plasarea forţelor proprii în locurile
şi momentele cele mai avantajoase astfel încât inamicul să fie supus unei presiuni crescute
care să nu îi permită să îşi regenereze capabilităţile umane şi tehnice şi care să ducă, în final,
la anihilarea capabilităţilor de acţiune ale acestuia. Întrucât infecţia este transportată şi
răspândită de oameni, o atenţie deosebită trebuie acordată distanţării sociale. Aceasta se poate
realiza prin măsuri de izolare şi carantină, dar în primul rând, se referă la o abordare
responsabilă, adică de auto-izolare. Dacă auto-izolarea socială este doar o reacţie, atunci
izolarea în masă ar putea fi o măsură pro-activă împotriva răspândirii acestei infecţii virale.
Pe lângă distanţarea socială, plasarea forţelor şi mijloacelor în locurile şi momentele cele mai
avantajoase ar putea fi tradusă în condiţiile actuale, prin direcţionarea tuturor forţelor care
acţionează în lupta împotriva coronavirusului (personal medical, forţe armate, voluntari,
ONG) către facilităţile medicale sau de carantină şi către asigurarea fluxurilor de
aprovizionare cu echipamente şi materiale medicale şi alimente.

Al doilea tip de operaţie este fracţionarea, care urmăreşte schimbarea rapidă a condiţiilor
din zona de acţiune, astfel încât inamicul să fie obligat să îşi fracţioneze forţele şi să
acţioneze pe multiple planuri şi direcţii, pierzând în acest fel iniţiativa de acţiune. Dacă
inamicul este coronavirusul, atunci acesta trebuie fracţionat şi izolat în ”celule mici”. Acest
lucru se poate face prin închiderea spaţiilor publice precum facilităţi de învăţământ, muzee,
parcuri, precum şi prin închiderea frontierelor şi limitarea deplasărilor. Toate activităţile
sociale sau economice afectate de această restricţie pot fi suplinite de accesul crescut la
tehnologia modernă de comunicare, care oferă posibilitatea comunicării audio, video, dar şi
desfăşurarea de proiecte în comun sau transferul de documente semnate electronic. Poate că
acesta este momentul în care comunicarea în mediul virtual cu autorităţile locale sau
furnizorii de servicii va lua locul oficianţilor de la ghişee, iar informatizarea autorităţilor
locale se va accelera. În acelaşi timp, fracţionarea se poate face prin localizarea celor infectaţi
în spaţii bine delimitate care să nu permită contaminarea altor persoane.

A treia operaţie este distrugerea inamicului. În termeni militari, aceasta se referă la efectele
distructive ale focului diferitelor tipuri de armament. În cazul actualei pandemii, putem spune
că este vorba despre vaccinare. Aceasta este cea mai eficientă metodă de acţiune în perioada
”pre sau post-conflict” şi care are ca scop protecţia populaţiei. În actuala etapă de evoluţie a
virusului, crearea şi testarea unui vaccin implică o resursă financiară şi de cercetare
semnificativă. Dar ce trebuie făcut dacă nu există încă un vaccin? Revenind la exemplele
militare, trebuie să vedem ce măsuri au fost utilizate în acţiunile de luptă atunci când nu a
existat suficientă muniţie sau aceasta nu a fost compatibilă cu obiectivele care trebuiau
lovite? Fiecare muniţie disponibilă a fost utilizată neconvenţional pentru a înlocui muniţia
indisponibilă temporar. În cazul coronavirusului, identificarea unor scheme de tratament la
nivel local sau naţional în care sunt utilizate medicamentele disponibile ar ajuta la
”înfrângerea actualului inamic”, iar schimbul de informaţii despre schemele de tratament de
succes ar trebui făcute publice.
Concluzii, hibride şi ele

Măsurile luate de China au fost logice şi adecvate, iar sistemul de monitorizare a populaţiei
din această ţară, coroborat cu mentalitatea confucianistă, au ajutat la identificarea celor
infectaţi, la crearea condiţiilor adecvate pentru izolare, realităţi care au făcut posibilă
localizarea şi stoparea răspândirii noului coronavirus. Nu acelaşi lucru se întâmplă în ţările
democratice, unde restrângerea unor libertăţi sau renunţarea de bunăvoie la acestea nu sunt
foarte bine acceptate de populaţie.

Criza coronavirusului a scos la iveală şi diferitele mentalităţi ale naţiunilor, aspecte precum
solidaritatea şi disponibilitatea de a ajuta (sau absenţa acestora). Toţi aceşti factori sunt
cruciali în situaţiile de criză şi în conflictele militare, mai ales în cadrul alianţelor.

Aşadar, există motive întemeiate pentru care viruşii pot fi comparaţi cu ameninţările
neconvenţionale, iar luptele împotriva diferitelor epidemii sau pandemii pot fi denumite în
sens figurate ”războaie”.

Până la urmă toţi putem trage concluzii şi învăţa din astfel de experienţe, fie că suntem
politicieni, personal medical, auxiliar, economişti, poliţişti, militari sau simpli cetăţeni. Totul
este să învăţăm şi să nu uităm.

Şedinţa Consiliului Suprem de Apărare a Ţării

Miercuri, 27 mai a.c., a avut loc, la Palatul Cotroceni, şedinţa Consiliului Suprem de Apărare
a Ţării, condusă de Preşedintele României, domnul Klaus Iohannis, în cadrul căreia au fost
analizate o serie de teme importante care privesc apărarea ţării şi securitatea naţională.

Un punct important de pe ordinea de zi l-a constituit analiza Strategiei Naţionale de Apărare a

Ţării pentru perioada 2020-2024. Strategia a fost elaborată în condiţiile în care întreaga lume
se confruntă cu pandemia de COVID-19, care a afectat toate statele şi care a declanşat o criză
economică care va afecta serios relaţiile dintre actorii globali şi va spori volatilitatea şi
impredictibilitatea mediului internaţional, afectând şi securitatea internaţională. Perspectiva
unei evoluţii ciclice a virusului obligă statul român să continue măsurile pentru a creşte
capacitatea de gestionare a unei asemenea crize pe multiple planuri: medical, al ordinii
publice, din perspectiva sistemului educaţional, a asigurării serviciilor publice şi mai ales în
ceea ce priveşte creşterea rezilienţei economice.

Această Strategie oferă răspunsuri la întrebări esenţiale privind obiectivele noastre naţionale
prioritare pentru asigurarea securităţii României şi a cetăţenilor săi. Politicile publice din
domeniul securităţii naţionale vor fi concepute şi implementate având ca beneficiar final
cetăţeanul, iar subsumat politicii de securitate naţională şi de apărare a ţării, Strategia va
orienta şi direcţiona activitatea tuturor instituţiilor publice cu atribuţii şi responsabilităţi în
domeniul securităţii şi apărării ţării.

Noua Strategie operează cu acelaşi concept de securitate naţională extinsă introdus şi definit
în Strategia Naţională de Apărare a Ţării pentru perioada 2015-2019.

Pe lângă apărarea armată, înţeleasă în dublă calitate, de apărare naţională şi apărare colectivă,
Strategia vizează şi dimensiuni precum politica externă, ordinea publică, activitatea de
informaţii, contrainformaţii şi de securitate, managementul crizelor, domeniile educaţie,
cultură, sănătate, economic, demografie, financiar, mediu, securitatea energetică sau cea
cibernetică, securitatea infrastructurilor critice şi a patrimoniului istoric şi cultural.

Această Strategie a fost gândită ca un instrument care fundamentează o viziune şi o direcţie

în materie de securitate naţională privind deopotrivă cetăţeanul, societatea în ansamblul său şi
instituţiile statului.

Strategia reafirmă ca piloni ai politicii noastre externe şi de securitate Parteneriatul Strategic

cu SUA, apartenenţa la NATO şi UE.

Strategia Naţională de Apărare a Ţării pentru perioada 2020-2024 prezintă o nouă abordare
ca urmare a schimbării de paradigmă la nivel global, determinate de evoluţiile din regiune,
deteriorarea relaţiilor dintre NATO şi Federaţia Rusă, ameninţarea reprezentată de terorism,
ameninţările hibride şi cele cibernetice, dar şi alte tipuri de provocări.

De asemenea, Strategia pune accentul şi pe dimensiunea de prevenire, bazată pe cunoaştere şi

anticipare. Orice strategie şi orice acţiune trebuie fundamentate pe cunoaşterea cât mai exactă
a stării de fapt. Împreună cu dezvoltarea capacităţii de anticipare aceasta este crucială pentru
a răspunde eficient la riscuri şi ameninţări.
Strategia Naţională de Apărare a Ţării propune un management al problematicii de securitate
naţională cu accent pe gestionarea integrată a riscurilor, ameninţărilor şi vulnerabilităţilor de
către statul român.

Totodată, Strategia se raportează la un concept multi-dimensional al securităţii, bazat pe

relaţia securitate - prosperitate - stat de drept - democraţie - identitate, echilibrul dintre stat şi
individ ca beneficiari ai securităţii naţionale, gestionarea integrată a securităţii şi pe ideea de
comunitate de securitate.
Nu în ultimul rând, definirea intereselor şi obiectivelor naţionale de securitate se face într-o
manieră care ţine cont de realităţi, dar mai ales de aşteptările cetăţenilor şi societăţii.
Siguranţa cetăţeanului este un element cheie al abordării, statul având datoria de a identifica
strategii sectoriale eficiente de protejare a sa. Pe cale de consecinţă, gestionarea securităţii
presupune şi participarea societăţii civile.

În acest sens, Strategia oferă cadrul unei colaborări şi coordonări inter-instituţionale mai
eficiente şi încurajează efortul comun al instituţiilor responsabile de implementarea politicilor
de apărare şi securitate, inclusiv constituirea unui Grup de Reflecţie Strategică, în vederea
analizării, evaluării şi interpretărilor dinamicii şi schimbărilor din mediul internaţional.

Noua Strategie Naţională de Apărare a Ţării îşi propune câteva obiective de importanţă
strategică:

* realizarea unei diagnoze clare şi sintetice a stării societăţii româneşti şi respectiv a statului
român şi a instituţiilor sale publice, din punctul de vedere al securităţii naţionale;

* identificarea şi definirea intereselor şi obiectivelor naţionale de securitate, precum şi a

valorile şi principiile pe care se fundamentează acestea;

* evaluarea multi-nivel a mediului de securitate, identificând tendinţele evolutive ale

acestuia;

* identificarea şi definirea ameninţărilor, riscurilor şi a vulnerabilităţilor din perspectiva

securităţii naţionale;

* definirea direcţiilor de acţiune şi a principalelor modalităţi pentru asigurarea securităţii

naţionale a României.

Interesele şi obiectivele naţionale de securitate constituie bază de pornire în elaborarea

direcţiilor de acţiune pentru asigurarea securităţii naţionale, corelative domeniilor în care se
manifestă şi la care se adaptează - domenii identificate ca dimensiuni, conform conceptului
securităţii naţionale extinse, respectiv dimensiunile diplomatică, de apărare, informaţii,
contrainformaţii şi de securitate, ordine publică, managementul situaţiilor de criză,
economică şi energetică, societală.

De asemenea, Strategia evidenţiază următoarele aspecte:

* Eforturile de consolidare a rezilienţei trebuie să fie calibrate pentru a răspunde noilor tipuri
de ameninţări - subtile şi subversive - survenite inclusiv pe fondul evoluţiilor tehnologice.
Prin urmare, un rol central este acordat colaborării pe multiple planuri: public-privat,
cetăţean-comunitate şi civil-militar, care are ca scop consolidarea rezilienţei societale şi a
infrastructurilor critice, responsabilitate aflată la intersecţia sferelor socială şi individuală, cu
cea instituţională-publică şi cu cea privată.

* Funcţionalitatea sistemului naţional de securitate nu se poate realiza decât printr-o abordare

integrată, în etapele succesive de consultare instituţională, proces decizional, punere în
practică şi evaluare periodică.

* Consolidarea permanentă a unei arhitecturi instituţionale flexibile de cooperare inter-

instituţională, centrată pe mecanisme de consultare la toate nivelurile, trebuie să fie orientată
cu precizie şi în mod continuu adaptat asupra obiectivelor naţionale în domeniul securităţii.

* Dezvoltarea unor sisteme de comunicare compatibile cu capabilităţile moderne de

comunicaţii şi tehnologia informaţiei, care să concretizeze transformarea digitală.

* Asumarea de către instituţiile administraţiei publice centrale a elaborării şi implementării

strategiilor de resort, în conformitate cu obiectivele Strategiei, pentru atingerea obiectivelor
naţionale de securitate prin direcţii de acţiune specifice sau, de la caz la caz, armonizate în
cadrul formatelor/parteneriatelor de lucru;

* Asigurarea unui cadru legislativ coerent şi aplicat, menit a contribui la consolidarea culturii
de securitate şi modernizarea instituţiilor cu atribuţii în domeniul securităţii naţionale;

* Elaborarea la nivel inter-institutional de planuri de acţiune pentru comunicarea strategică în

plan extern, având ca scop promovarea intereselor de securitate ale României şi îndeplinirea
obiectivelor naţionale de securitate ce decurg din acestea.

Strategia Naţională de Apărare a Ţării pentru perioada 2020-2024 va fi prezentată, pentru

analiză şi aprobare, Parlamentului României, conform Constituţiei.

În continuarea şedinţei, CSAT a analizat şi aprobat forţele armate ale României care pot fi
puse la dispoziţie pentru participarea la misiuni şi operaţii în afara teritoriului statului român,
în anul 2021. Comparativ cu anul 2020, acestea sunt mai mici cu 436 de militari şi civili din
Armata României şi cu 181 de militari şi poliţişti din cadrul Ministerului Afacerilor Interne.
Astfel, Armata României va participa cu un efectiv de 1.940 de militari şi civili la misiuni şi
operaţii în afara teritoriului statului român, iar Ministerul Afacerilor Interne va participa cu
841 de militari şi poliţişti.

Tot în şedinţa de astăzi, a fost aprobat Programul privind transformarea, dezvoltarea şi

înzestrarea Armatei României până în anul 2026 şi în perspectivă. Existenţa unor resurse
importante destinate înzestrării Armatei României şi garanţia acordării acestora pe termen
lung constituie şi un impuls necesar revigorării industriei naţionale de apărare. Programe
multianuale coerente pot oferi industriei româneşti şanse de relansare, în special prin
cooperare industrială cu firmele de profil ale aliaţilor noştri.

De asemenea, în cadrul şedinţei de astăzi, Preşedintele României a propus Consiliului

Suprem de Apărare a Ţării numirea domnului general-maior Ionel-Sorin Bălan în funcţia de
director al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale. Propunerea a fost aprobată de către
CSAT.

General-maior Ionel-Sorin Bălan şi-a desfăşurat activitatea în cadrul Serviciului de

Telecomunicaţii Speciale, parcurgând toate etapele evoluţiei profesionale şi militare, ocupând
funcţia de adjunct tehnic al directorului Serviciului de Telecomunicaţii Speciale, iar din iulie
2019 a asigurat funcţia de director al Serviciului de Telecomunicaţii Speciale.

Departamentul Comunicare Publică

Declarația de presă susținută de Președintele
României, domnul Klaus Iohannis, la finalul
ședinței Consiliului Suprem de Apărare a Țării
13:15 | 27 mai 2020

Președintele României, domnul Klaus Iohannis, a susținut miercuri, 27 mai a.c., la Palatul
Cotroceni, o declarație de presă, la finalul ședinței Consiliului Suprem de Apărare a Țării.
Vă prezentăm în continuare textul declarației de presă:
Bună ziua!
Am condus astăzi ședința Consiliului Suprem de Apărare a Țării în care au fost abordate mai
multe teme relevante pentru apărarea țării și securitatea națională.
Punctul central de pe ordinea de zi l-a constituit analiza noii Strategii Naționale de Apărare a
Țării pentru perioada 2020-2024 și vreau să vă prezint mai multe aspecte legate de acest
document esențial pentru siguranța cetățenilor și securitatea națională în ansamblu.
În primul rând, Strategia a fost elaborată în contextul unei pandemii care a afectat toate statele
lumii și care a declanșat o criză economică profundă. În aceste condiții speciale, relațiile de
putere dintre actorii globali sunt perturbate, fapt care sporește volatilitatea și impredictibilitatea,
și așa deja accentuate, ale mediului de securitate internațional.
România a trebuit să facă față într-un timp scurt acestei pandemii, iar perspectiva unei evoluții
ciclice a virusului obligă statul român să continue măsurile pentru a crește capacitatea de
gestionare a unei asemenea crize pe multiple planuri: medical, al ordinii publice, din perspectiva
sistemului educațional, a asigurării serviciilor publice și mai ales în ceea ce privește creșterea
rezilienței economice.
Noua Strategie oferă răspunsuri la întrebările esențiale privind obiectivele noastre naționale
prioritare pentru asigurarea securității României și a cetățenilor săi și arată ce avem de făcut
pentru a le atinge.
Politicile publice din domeniul securității naționale vor fi concepute și implementate având ca
beneficiar final cetățeanul, pentru că fiecare român trebuie să simtă că trăiește într-un mediu sigur
și să aibă încredere că instituțiile îl apără și îl protejează.
Strategia Națională de Apărare a Țării pentru perioada 2020-2024 operează cu același concept de
securitate națională extinsă, introdus și definit în precedentul document. Pe lângă apărarea
armată, înțeleasă în dublă calitate, de apărare națională și apărare colectivă, Strategia vizează și
alte dimensiuni precum politica externă, ordinea publică, educația, sănătatea, economia, mediul,
securitatea energetică sau securitatea cibernetică.
Am gândit această Strategie ca pe un instrument care fundamentează o viziune și o direcție în
materie de securitate națională privind deopotrivă cetățeanul, societatea în ansamblul său și
instituțiile statului.
România este un stat care trebuie să își apere cetățenii oriunde s-ar afla ei, care le asigură
securitatea, care le respectă drepturile și pune instituțiile publice în serviciul lor. Este, totodată,
țara care își apără valorile, interesele, simbolurile, dar și bunurile naționale și resursele naturale.
Este o țară care știe să-și protejeze patrimoniul, domeniile de excelență și care are ca priorități
educația, sănătatea și siguranța cetățeanului. Nu în ultimul rând, România este un stat care
contribuie la menținerea securității colective, alături de partenerii ei, și la promovarea democrației
și libertății.
Toate acestea presupun continuitate în angajamente și predictibilitate în acțiuni. În această
construcție, este evident că Parteneriatul Strategic cu Statele Unite ale Americii, apartenența la
NATO și Uniunea Europeană sunt reafirmați ca piloni ai politicii noastre externe și de securitate.
Strategia Națională de Securitate pentru următorii patru ani implică o nouă abordare și propune
un management al problematicii de securitate națională cu accent pe gestionarea integrată a
riscurilor, amenințărilor și vulnerabilităților.
Este o abordare determinată de schimbarea de paradigmă de la nivel global și care ține cont de
evoluțiile din regiune, de deteriorarea relațiilor dintre NATO și Federația Rusă, de proliferarea
terorismului, de amenințările hibride și cele cibernetice, dar și de alte tipuri de provocări.
De asemenea, ca element de noutate, Strategia se raportează la un concept multi-dimensional al
securității, bazat pe relația securitate - prosperitate - stat de drept - democrație - identitate,
echilibrul dintre stat și individ ca beneficiari ai securității naționale.
Siguranța cetățeanului rămâne, în mod evident, un element cheie al abordării, statul având datoria
de a identifica strategii sectoriale eficiente de protejare a sa. Pe cale de consecință, gestionarea
securității presupune și participarea societății civile.
Tocmai de aceea, Strategia încurajează colaborarea și coordonarea inter-instituțională mai
eficientă, inclusiv prin constituirea unui Grup de Reflecție Strategică, astfel încât schimbările din
mediul internațional să fie analizate și evaluate într-un cadru comun.
Noua Strategie Națională de Apărare a Țării se bazează pe o diagnoză clară a statului român și a
instituțiilor sale publice. Doar cunoscând în profunzime starea societății românești, pot fi corect
identificate interesele și obiectivele noastre naționale de securitate, pot fi bine definite
amenințările, riscurile și vulnerabilitățile din perspectiva securității naționale și pot fi stabilite
direcțiile de acțiune.
În cadrul Strategiei, am acordat un rol central colaborării public-privat, cetățean-comunitate și
civil-militar, pentru că parteneriatul cu românii și cu societatea, în ansamblu, este de fapt cea mai
puternică armă pentru a consolida capacitatea de a rezista în fața noilor tipuri de amenințări, care
vin inclusiv pe fondul evoluțiilor tehnologice. Responsabilitatea pentru a face față noilor tipuri de
atacuri subtile și subversive se află la intersecția sferei sociale și individuale cu sfera
instituțională publică și cu cea privată.
Rămâne un obiectiv prioritar modernizarea cadrului legislativ, care trebuie să fie unul coerent și
aplicat, capabil să consolideze cultura de securitate în interiorul societății noastre și să facă
posibilă adaptarea la noile provocări ale instituțiilor cu atribuții în domeniul securității naționale.
Acestea sunt câteva linii majore care au conturat proiectul noii Strategii Naționale de Apărare a
Țării, care are la bază conceptul unei Românii normale, a unei țări care, prin instituții democratice
puternice, își protejează și își apără toți cetățenii. Conform Constituției, documentul în
integralitatea sa va fi transmis Parlamentului și sper ca, în cel mai scurt timp, România să aibă
aprobată o nouă Strategie pentru perioada 2020-2024.
Pe ordinea de zi a ședinței CSAT de astăzi au fost și alte puncte la care mă voi referi pe scurt.
Așadar, am aprobat forțele armate ale României care pot fi puse la dispoziție pentru participarea
la misiuni și operații în afara teritoriului statului român, în anul 2021. Armata României va
participa cu un efectiv de 1.940 de militari și civili la misiuni și operații în afara teritoriului
statului român, cu 436 mai puțini decât în acest an, iar Ministerul Afacerilor Interne va participa
cu 841 militari și polițiști, cu 181 mai puțini decât în 2020.
Tot în ședința de astăzi, am aprobat Programul privind transformarea, dezvoltarea și înzestrarea
Armatei României până în anul 2026 și în perspectivă.
Fără o armată puternică, un stat nu are credibilitate internațională și strategică. Resursele
importante destinate înzestrării Armatei României fac posibilă realizarea capabilităților de
apărare națională în cadrul sistemului de apărare colectivă a NATO și, în același timp,
programele multianuale coerente pot oferi industriei românești șansa de relansare, în special prin
cooperare instituțională cu firmele de profil ale aliaților noștri.
În comunicatul scris veți găsi și alte detalii despre ședința de astăzi.
În finalul acestei declarații de presă, țin să fac unele precizări legate de evoluția epidemiei
generate de noul coronavirus. Numărul de cazuri de infectări rămâne destul de constant, cu unele
creșteri, urmate de scăderi, ceea ce înseamnă că ne menținem încă pe un platou. Vom depăși cu
bine și această etapă dacă vom continua să rămânem vigilenți și responsabili. Dacă purtăm măști,
dacă păstrăm igiena și menținem distanța vom scădea foarte mult numărul îmbolnăvirilor și, deci,
vom face posibilă ridicarea mai rapidă a cât mai multor restricții.
Dragi români, vă doresc multă sănătate! Aveți grijă de dumneavoastră și de cei din jur!
Despre conflicte în general
 
O societate fără conflicte are fi o societate perfectă, utopică. Însă în viaţa cotidiană, conflictele sunt
omniprezente, bineînţeles de magnitudini şi de tipuri diferite, unele dintre ele având şi rol reglator şi aducând
beneficii părţilor implicate. Probabil că vă întrebaţi, ce beneficii poate avea un conflict?
 
 
Înainte de a ajunge la beneficiile pe care le poate avea o persoană care gestionează
adecvat un conflict este important să îl definim. În definiţia clasică,
conflictul reprezintă o opoziţie deschisă, o luptă între indivizi, grupuri, clase sociale,
partide, comunităţi, state cu interese economice, politice, religioase, etnice, rasiale
etc., divergente sau incompatibile, cu efecte distructive asupra interacţiunii
sociale. În „Dicţionarul de Psihologie” de N. Sillamy, conflictul este definit ca „luptă
de tendinţe, de interese; situaţie în care se găseşte un individ supus unor forţe
vectorial opuse şi de puteri aproape egale”.
 
Unii autori, precum C. Rogers, G. Allport, E. Erikson, consideră conflictul ca fiind
o caracteristică normală a psihismului, condiţie a dezvoltării şi autodepăşirii, pe de
altă parte, alţi autori îl consideră ca o urmare negativă a perturbărilor personalităţii
(W. Stern, P. Janet, A. Maslow, K. Lewin, L. Festinger).
 
Există numeroase clasificări ale conflictelor, în funcţie de diverse criterii, dintre care
amintim cele mai importante: localizarea (conflicte intrapersonale/intrapsihice şi
extrapersonale/sociale), vizibilitate (manifeste şi nemanifeste), natura (biologice,
psihologice, socioculturale), părţile implicate (endogene-exogene, simetrice-
asimetrice), scopul (centrate pe problemă sau pe structură), nivelul (disconfort,
incident, neînţelegere, tensiune, criza) etc.
 
Conflictele pot avea mai multe cauze, ca de exemplu incompatibilitatea dintre
persoane, dintre credinţele lor, multitudinea nevoilor care se cer a fi satisfăcute şi,
care, poate la un anumit moment nu sunt concordante cu ale celorlalţi, comunicarea
absentă sau defectuoasă, comportamente neadecvate, agresivitatea, conflictul de
norme, competenţe sociale dezvoltate nesatisfăcător.
 
Rezultatele conflictelor intrapsihice pot fi: constructive (se instalează o armonizare a
vieţii personale, în sensul că persoana îşi formează noi atitudini, noi trăiri, îşi
dezvoltă conştiinţa de sine, învaţă să se autoaprecieze adecvat, devine mai
coerentă, mai stabilă în comportamente, decizii etc.) şi distructive (personalitate
dizarmonică – apar sentimente de depreciere în ceea ce priveşte propria persoană,
de neîncredere în forţele proprii, eficienţa la locul de muncă scade, relaţiile
interpersonale se depreciază, tulburări nevrotice).
INTERVIU Aurora Liiceanu, despre efectele
pandemiei: Se produc sub ochii noștri
scindări sociale, care desigur au stat latente
până acum
Ioana Nicolescu
13 April 2020 15:17

10 minute de lectură
De aproape o lună stăm închiși în casă, iar pentru cei mai mulți dintre noi, obiceiurile de
viață s-au transformat radical: unii și-au pierdut locul de muncă, în timp ce pentru alții jobul
se aseamănă acum unui război dus în prima linie. Efectele pandemiei de coronavirus se
resimt puternic de toți, oriunde s-ar afla în această perioadă. Am stat de vorbă cu psihologul
Aurora Liiceanu, care la rândul ei ne-a povestit cum i s-au schimbat tabieturile și cum ne
afectează psihologic și social situația în care ne aflăm. Dacă ar fi să comparăm și cu alte
schimbări sociale puternice produse tot de evenimente mari și catastrofe, cum a fost
cutremurul din 1977 sau Revoluția din 1989, Liiceanu spune că de data aceasta nu se poate
face o paralelă, fiindcă pandemia de coronavirus este un eveniment mondial, care afectează
o lume interconectată la un nivel la care nu a mai fost niciodată până acum.
„Pandemia este ceva care prinde toată planeta, este la cea mai mare scară, nu este lovit un
grup, o populație/popor/țară, ci întreaga specie umană. Ce alegeri se fac acum vor modela
viitorul nostru, ne spune cunoscutul istoric Yuval Noah Harari. Izolarea națională este
inutilă, obtuză, globalizarea, în toate aspectele vieții noastre, nu o permite. Cooperarea
internațională – cu toate suspiciunile de raportări mincinoase, fraude naționale, afaceri
dubioase etc. – este singura soluție pentru că o țară singură nu poate gestiona lupta ei cu
virusul, cum bine a spus fostul premier britanic Gordon Brown”, a spus Aurora Liiceanu
pentru Reporter Global.

În primul rând, vorbim de o tensiune și o agresivitate crescută în societate și în mentalul

colectiv din cauza izolării în casă. În țări care au ieșit din „lockdown”, cum este China,
vedem o rată mare a divorțurilor, în Franța, cazurile de violență domestică au crescut și nu
numai. Ce schimbări observăm acum, în prima fază? Ce efect are închiderea în casă asupra
psihicului uman?
S-a scris mult mai mult în media despre izolare, decât în studii privind
efectele izolării. Sunt, evident, avantaje ale izolării – scăderea poluării,
schimbări ale relațiilor în familie și cuplu, un mai mare interes pentru
introspecție și analiza de sine, natalitatea crescută, rezolvarea unor frustrări
legate de lipsa timpului liber etc., dar sunt și unele consecințe negative, cum
ar fi creșterea violenței și agresivității atât la nivel social, cât și la cel
individual. Au crescut conflictele, separările, rata divorțurilor și violența
domestică. În China, de la început s-au înmulțit divorțurile, în Franța violența
domestică a crescut cu 36%, iar în Australia cu 75%. Conviețuirea în izolare
a arătat importanța spațiului și a timpului pentru climatul în cuplu/familie.
Una este ca o familie cu copii să viețuiască într-un ultramodest apartament
cu 2 camere din Berceni și alta este să dispui de un castel, Balmoral, și o
pădure de 250 km pătrați, ca Prințul Charles. Omul este un animal social, el
trăiește în relații, recluziunea este pentru călugări, nu pentru oamenii
obișnuiți, care se bucură de contactul fizic cu apropiații lor sau cu prietenii,
vecinii. Forfota din Napoli în timpul izolării arată cât de greu se supun
oamenii unor reguli de viață ne-normală. Noi atitudini apar, cum ar fi
suspiciunea, instinctul de conservare, preferința de sine/egoismul. Frauda și
hoția înfloresc.
Toată lumea a fost nevoită să se adapteze situației și să își schimbe stilul de viață. Spre
exemplu, spălatul pe mâini a devenit brusc ceva luat în serios de toți. Cu ce schimbări
credeți că vom rămâne după ce se termină perioada aceasta?

Un mare psiholog a spus că „A new life means new habits” (n.r. o viață
nouă înseamnă noi obiceiuri). Într-adevăr, izolarea face să se reconfigureze
nu numai comportamentul spațial, dar și ordinea temporală a zilei. Ea poate
reseta obiceiurile vechi în alte forme, poate transforma spălatul pe mâini
dintr-un gest de obicei banal, într-un comportament compulsiv, devenind
automatism. Un gest apărut în secolul al XIX-lea – când nici medicii nu se
spălau pe mâini de la o operație la alta și de la un pacient la altul – a devenit
o formă de apărare, deși în mod real el exprimă un comportament civilizat.
Ar trebui să ne rămână în prim-plan civilizația și apoi infecția. Socializarea,
care este inclusă în stilul de viață, devine o frustrare mai ales pentru cei tineri
și dornici de noi experiențe, cei care au dezvoltat turismul/nomadismul.
Poate că autiștii și introverții simt mai puțin disconfortul izolării. Unii
oameni, mondeni, suferă de privarea de libertate. Unele comportamente în
post-coronavirus vor păstra ceva din stilul de viață din timpul izolării, dar
pentru a se fixa depinde de timp. Dacă timpul va fi scurt, e posibil ca noile
obiceiuri să dispară și treptat să revină cum eram în pre-coronavirus: risipă,
consumerism, preferința pentru grup, neglijarea a ceea ce este bun în valorile
tradiționale, neglijarea mediului și desconsiderarea frumuseții naturii etc.
Comparativ cu alte momente de cotitură socială și psihologică, spre exemplu cutremurul din
1977 și Revoluția din 1989, cum vedeți schimbarea socială și psihologică de acum pe
termen lung? Ce ați observat la oameni după cutremur și după Revoluție, cum s-au schimbat
ei în atitudine?

Cutremurul din 1977 și evenimentele din 1989 au produs schimbări sociale,

dar ele au fost diferite. Cutremurul a fost un dezastru natural, la fel spun unii
că este coronavirusul, deși suspiciunea că este creat de om există. Deși toate
au o încărcătură emoțională foarte mare, oamenii au ieșit diferit din ele.
Cutremure sunt peste tot în spațiu, nu vin toate deodată, chiar dacă se resimt
și în alte părți. 1989 s-a înscris ca eveniment istoric sângeros, barbar. După
cutremur, oamenii au fost gata să accepte avertismentul naturii, care ne
controlează viața, și au ieșit mai spăsiți și mai dornici de solidaritate, toți
egali în starea de supuși ai măreței naturi, numită Gaia de environmentaliști.
După 1989, oamenii au fost entuziaști, doreau, vorba lui Caragiale ceva mai
ceva ca ceva, erau nerăbdători, dar nu a fost așa, avântul s-a spulberat repede
și am căzut în marea lehamite românească. Ne-am dat seama că la scară
amplă lucrurile nu se schimbă ușor și timpul istoric nu corelează cu timpul
uman, al omului. Pandemia este însă ceva care prinde toată planeta, este la
cea mai mare scară, nu este lovit un grup, o populație/popor/țară, ci întreaga
specie umană. Ce alegeri se fac acum vor modela viitorul nostru, ne spune
cunoscutul istoric Yuval Noah Harari. Izolarea națională este inutilă, obtuză,
globalizarea, în toate aspectele vieții noastre, nu o permite. Cooperarea
internațională – cu toate suspiciunile de raportări mincinoase, fraude
naționale, afaceri dubioase etc. – este singura soluție, pentru că o țară
singură nu poate gestiona lupta ei cu virusul, cum bine a spus fostul premier
britanic Gordon Brown. Suntem toți într-o barcă, a spus Papa Francisc la
slujba din piața pustie a Vaticanului.
Un alt element care ne ghidează acum viața este frica – frica de moarte, de îmbolnăvire, de
pierdere. Planuri și preocupări pe care le aveam cu doar două luni în urmă par acum
frivole și lipsite de importanță. Frica ne face să ne scindăm social: cei tineri le reproșează
bătrânilor că ies din casă și îi privesc ca pe o categorie socială iresponsabilă. Vedem
medici care demisionează din sistem de frică să nu se îmbolnăvească și din lipsa
echipamentelor și vedem cum medicii care rămân, pacienții și societatea îi condamnă
pentru alegerea făcută, pentru „lașitate”. Alții le dau dreptate că își dau demisia dintr-un
sistem ros de corupție și lipsuri. Ce efect are frica asupra noastră acum, cum ne protejăm de
disperare? Cum vedeți tabloul psihologic, comportamental și social acum, în plină criză?

Dincolo de schimbările la nivelul vieții individuale/de familie – când ceea ce

gândeam, plănuiam înainte de coronavirus pare astăzi derizoriu, neimportant
–, se produc sub ochii noștri scindări sociale, care desigur au stat latente
până acum, clivaje de tip dicotomic, generatoare de conflicte și învrăjbiri:
tineri /vârstnici, medici/pacienți, societate, bugetari/șomeri, populație/putere
(populație/politicieni, decidenți, guvern, parlamentari), cei care au rămas în
țară/diaspora. Vârstnicii sunt iresponsabili pentru că ies din casă; medicii
sunt dezertori și trădători, șpăgari, că nu au protestat față de situația din
sănătate și spitale; bugetarii iau bani și nu fac nimic, mai ales acum;
politicienii au distrus sistemul de sănătate, un sondaj recent arată că 40%
dintre subiecți îi găsesc vinovați; cei din diaspora sunt vinovați de ce se
întâmplă, ei au adus virusul, o spun 20% dintre cei din acest sondaj.
Politicienii /guvernul s-a ocupat de anticipate în loc să procure echipamente
de protecție pentru medici și teste, ne conduc incompetenți, care acordă
Sănătății cel mai mic procent din PIB (5.2%) din UE, politizarea din
instituțiile statului a dus la ineficiența și precaritatea sistemului de sănătate.
Doar 30% dintre cei chestionați au încredere în guvern, dar au în armată în
proporție de 75%, acea armată care generic a tras în 1989 în popor. Se spune
că „diaspora a infectat țara”. Fără îndoială, o nenorocire se însoțește cu
nevoia omenească, firească, de a găsi vinovați (cercetătorii preferă să se
refere la cauze). Cred că există simplu spus două cauze: Noi și
circumstanțele (contextul). Iar fiecare dintre ele este o constelație de
variabile, multe și variate. De aceea este greu să înțelegem de ce ne aflăm în
situația în care ne aflăm.