Vaccinurile şi vaccinarea.

Certitudini şi
provocări

Introducere
Vaccinarea este una din cele mai mari realizări ale sănătăţii publice. Vaccinurile au
dovedit în decursul timpului că reprezintă o eficientă intervenţie şi contribuie
esenţial la reducerea şi prevenirea reemergenţei multor boli infecţioase.
În prezent, ca urmare a dezvoltării domeniului inovator al vaccinologiei, mai mult
de 26 de boli sunt considerate prevenibile prin vaccinare.
Cele mai mari avantaje pe care preparatele vaccinale le aduc umanităţii sunt
reprezentate de reducerea morbidităţii, mortalităţii şi a invalidităţilor prin unele boli
infecţioase, printre care cele mai cunoscute sunt: difteria, tetanosul, tusea
convulsivă, poliomielita, rujeola, rubeola, parotidita, meningita meningococică,
hepatitele virale A şi B şi, mai recent, infecţiile cu pneumococ sau cu
virusul Papilloma.
Imunizarea majorităţii populaţiei - numită şi „imunitatea colectivă” - duce indirect
la protecţia indivizilor susceptibili din populaţia generală, ceea ce oferă speranţa
eradicării, eliminării sau a deţinerii controlului asupra unor maladii redutabile (1).
Vaccinarea ca intervenţie de sănătate publică reprezintă şi o imensă responsabilitate
de ordin social, deoarece a avea la dispoziţie o astfel de măsură eficientă şi a nu o
utiliza înseamnă a abdica de la jurământul sacru al medicinei, ştiind faptul că
vaccinurile pot aduce beneficii prin salvarea a milioane de vieţi omeneşti.
Programele de vaccinare nu au condus numai la succes, din perspectiva politicilor
de sănătate, ci au generat, mai ales în ultimii ani, unele atitudini paradoxale, de
frică şi neîncredere privind siguranţa şi eficienţa acestora. Reticenţa şi îngrijorarea
populaţiei produc multe dintre consecinţele care pot pune în pericol chiar
principiile pe care se bazează vaccinarea, prin scăderea nivelului de acoperire
vaccinală, dezvoltarea percepţiei că vaccinurile reprezintă „costuri”, şi nu
„investiţii în sănătate”, reducerea fondurilor pentru asigurarea gratuităţii şi implicit
a adresabilităţii întregii populaţii susceptibile la preparatele cu eficienţa cea mai
crescută.
Părinţii şi medicii au în prezent o experienţă limitată în privinţa unor boli cum ar fi,
de exemplu, tusea convulsivă, astfel încât evenimentele adverse potenţiale, chiar
într-o formă minoră, sunt percepute disproporţionat de importante. În multe decenii
de utilizare la scară largă, în populaţii din toate continentele, vaccinurile au dovedit
siguranţă în administrare, fără să fie ignorate situaţiile de reacţii adverse cum ar fi
inflamaţia, durerea la locul injectării sau febra, care în cele mai multe cazuri sunt de
intensitate redusă şi de scurtă durată. Aceste manifestări rare dar posibile
postvaccinare sunt cu mult mai puţin grave şi frecvente faţă de riscul evoluţiei spre
complicaţie sau deces al bolilor care pot fi prevenite. 
Au apărut, treptat, diverse preparate vaccinale care se apropie de calităţile
vaccinului „ideal”. În categoria vaccinurilor moderne sunt menţionate, de exemplu,
preparatele conjugate care se caracterizează prin: imunogenicitate similară cu a
vaccinurilor monocomponente administrate simultan, flexibilitate şi adaptare la
programele vaccinale actuale, în care este necesară administrarea mai multor
structuri antigenice. Totodată, aceste vaccinuri nu „suprasolicită” sistemul imun al
copilului şi, în plus, diminuează expunerea la proteine sau polizaharide vaccinale în
exces, acestea fiind înlocuite cu componente înalt imunogene şi mai puţin
reactogene (ca, de exemplu, componenta acelulară actuală pertussis versus
componenta pertussis celulară clasică)(2). Trecând în revistă numai unele dintre
avantajele vaccinurilor conjugate, există o certitudine că ele sunt un beneficiu atât
pentru copii, cât şi pentru părinţi, prin faptul că, utilizându-se mai puţine injecţii,
reduc disconfortul, inclusiv prin reducerea vizitelor la medic; pentru furnizorii
serviciilor de sănătate reprezintă un beneficiu prin creşterea acceptabilităţii, a
logisticii pentru stocarea şi simplificarea etapelor de transport, cât şi prin creşterea
disponibilităţii personalului medical pentru alte activităţi. Nu în ultimul
rând, pentru comunitate, vaccinurile conjugate scad costurile în ansamblu, cum ar
fi în cazul asigurării lanţului de frig, ambalării sau furnizării, şi generează o
complianţă mai bună a populaţiei, ceea ce favorizează, în final, o acoperire
vaccinală mult îmbunătăţită şi deci o eficienţă mai mare a programelor de vaccinare
sau reducerea cheltuielilor potenţiale legate de îngrijirea persoanelor afectate de
aceste maladii prevenibile(3).
Principii generale pentru introducerea de noi vaccinuri
Aspectele esenţiale în introducerea la nivel populaţional a unor noi preparate
vaccinale sunt în corelaţie cu problemele de strategie naţională, regională sau la
nivelul unor ţări/continente care să fie justificate de politica globală sanitară. În
acest sens, sunt de amintit şi principiile programatice care susţin fezabilitatea
obţinerii de noi preparate vaccinale din punct de vedere tehnic.
Decizia de introducere a unui nou vaccin sau amânarea implementării acestuia se
bazează pe dovezile ştiinţifice de certitudine, prin schimbarea profilului de
morbiditate, a raportului cost/eficacitate, cât şi a condiţiilor care să permită
sustenabilitatea prin economia de resurse şi soliditatea noului program (figura 1).
 Figura 1. Producţia de vaccinuri, după tipul acestora, în perioada 2005-2014
Problemele de strategie se referă la priorităţile în termen de politică de sănătate
publică, la care se adaugă informaţiile privind ierarhizarea cauzelor care cresc
morbiditatea sau mortalitatea prin bolile prevenibile prin vaccinare, cât şi
elementele care susţin eficacitatea, eficienţa şi imunogenicitatea noului preparat
vaccinal. Optimizarea prevenţiei ca deziderat al strategiei în domeniul vaccinării se
bazează inclusiv pe argumentele economice şi financiare, care constau în estimarea
impactului financiar şi mobilitatea financiară. Nu în ultimul rând, asigurarea
principiilor de etică şi acceptabilitate a măsurilor adoptate la nivelul întregii
populaţii face fezabil orice proiect în domeniul sănătăţii publice care are la bază
principiul protecţiei prin imunizare.
Problemele programatice au în vedere forma de prezentare a preparatelor
vaccinale (vaccinuri mono-/bi-.../hexavalente, vaccinuri combinate sau conjugate
etc.), cât şi disponibilitatea dozelor pentru întreaga populaţie eligibilă, elemente
care determină soliditatea programului la nivelul oricărei ţări, indiferent de nivelul
de dezvoltare socioeconomică(3).
Producerea unui nou vaccin
Apariţia unui nou preparat biologic activ trebuie înţeleasă ca o adevărată provocare
în contextul medicinei actuale. Descoperirea unei noi formule este doar începutul
unui lung drum de la conceptul fundamental până la utilizarea în populaţie a
preparatului vaccinal, care să satisfacă necesitatea asigurării unei prevenţii
eficiente. Acest parcurs poate dura un timp îndelungat, vorbindu-se chiar de zeci de
ani, deoarece de la raţionamentul logic privind mecanismul de acţiune al moleculei
nou concepute se cercetează caracteristicile de toxicitate şi imunogenicitate ale
preparatului, iniţial pe modele animale, prin studiile preclinice, şi ulterior pe
organismul uman, prin studiile/trialurile clinice. Trialurile clinice se desfăşoară în
mai multe etape. Trialurile de fază I, efectuate pe un număr redus de persoane (în
medie, 20-50 de voluntari), cercetează inocuitatea produsului, siguranţa şi
răspunsul imun pe care-l generează. Etapa finalizată pozitiv permite
derularea trialurilor de fază II, care sunt realizate prin extinderea cercetării într-o
populaţie-ţintă formată tot din voluntari, dar în număr mai mare (200-500 de
persoane), care au ca obiectiv evaluarea nivelului de protecţie în funcţie de doza şi
intervalul de inoculare. Studiile de fază III, sau de eficacitate, sunt extinse în
populaţia generală (mai mult de 2.000-5.000 de persoane) şi sunt urmate de studiile
de fază IV - sau post-marketing - în care sunt cercetate efectele răspunsului imun
în urma administrării dozelor primare şi cele prin care se realizează boosterul ca
urmare a revaccinării. Sunt monitorizate, totodată, eventualele efecte adverse
produse la intervale diferite de momentul finalizării schemei, pentru obţinerea
informaţiilor utile optimizării procesului de imunizare. Utilizarea la nivel
populaţional nu este posibilă fără o minuţioasă cercetare a calităţilor preparatului,
în vederea acreditării de către organismele internaţionale (Food and Drug
Administration; FDA) şi naţionale competente (4).
Principiile de etică ce stau la baza vaccinării
După Verweij şi Dawson (2004), atât în cercetarea care stă la baza obţinerii unui
nou preparat vaccinal, cât şi în cazul utilizării lui, trebuie să se ţină cont de 7
principii esenţiale, sintetizate astfel (5):
1. Trebuie vizate a fi prevenite prin vaccinare bolile infecţioase grave.
2. Fiecare vaccin trebuie să fie sigur şi eficient.
3. Riscul asupra indivizilor trebuie minimizat.
4. Raportul risc/beneficiu al programului trebuie să fie favorabil comparativ cu
programele alternative.
5. Beneficiile şi riscurile trebuie să fie corect distribuite.
6. Participarea voluntară trebuie să constituie un scop principal în aplicarea
imunizării.
7. Încrederea populaţiei trebuie să fie preţuită şi protejată.
Aceste principii larg cunoscute şi monitorizate în cazul tuturor ţărilor în care se
utilizează preparate vaccinale, obţinute în urma certitudinilor ştiinţifice, ar fi trebuit
să crească încrederea populaţiei şi complianţa acesteia la programele de vaccinare.
În mod paradoxal, acest deziderat nu a fost atins şi, în pofida eforturilor privind o
bună informare şi educaţie a populaţiei, tendinţa lansării unor „mituri” a făcut să
scadă complianţa la strategiile de vaccinare şi la vaccinurile inovatoare care au fost
promovate în ultimii ani. Lista acestor „potenţiale pericole” a crescut considerabil
odată cu promovarea în mass-media sau pe diverse canalele de socializare (Internet,
Facebook etc.) a mesajelor negative cu impact mai ales asupra populaţiei
vulnerabile reprezentate de părinţi, la care responsabilizarea prin consimţământ a
actului de imunizare a copilului a creat multiple şi controversate reacţii psihologice,
uneori paradoxale(6). 
Unele dintre controversele apărute în ultimele decenii, care au făcut obiectul
numeroaselor discuţii, lansate mai ales de nespecialişti, şi care au adus mari
prejudicii politicilor de asigurare a acoperirii vaccinale, au fost cele privind:
legătura dintre vaccinarea rujeolo-rubeolo-urliană şi autism; relaţia de cauzalitate
între vaccinarea anti-rujeolică şi panencefalita sclerozantă subacută (PESS);
incriminarea vaccinurilor în declanşarea sau progresia bolilor alergice, astmului,
diabetului  zaharat etc.; vaccinurile şi bolile autoimune; ipoteza suprasolicitării
sistemului imun ca o consecinţă a administrării vaccinurilor cu antigene multiple;
relaţia de cauzalitate dintre vaccinarea anti-hepatită virală B şi scleroza multiplă;
inutilitatea imunizării persoanelor adulte sau aflate la vârste înaintate (7).
Revenind la principiile medicinei bazate pe dovezi, nicio autoritate ştiinţifică
medicală nu a adus argumente solide privind veridicitatea acestor supoziţii, care
însă au fost hiperdimensionate de combatanţii antivaccinare. Un exemplu elocvent
îl constituie relaţia de cauzalitate dintre vaccinarea anti-hepatită virală B şi
scleroza multiplă.
Istoria unei ipoteze nesusţinute ştiinţific privind vaccinarea anti-hepatită virală B şi
scleroza multiplă
Hepatita virală B este o maladie cunoscută ca pandemie modernă trenantă, fără
limitare spaţială şi temporală, mult diferită de manifestările pandemice „clasice”.
Prin caracteristicile ei de universalitate, dar şi prin particularităţile de rezistenţă ale
virusului, dobândite treptat, ca un mecanism de adaptare la măsurile de
decontaminare, hepatita virală B a determinat în ultimele decenii pierderi
considerabile de vieţi omeneşti şi nu puţine cazuri de suferinţă din cauza
caracterului cronic şi invalidant al bolii.
Populaţia globului trăieşte în zone diferite de prevalenţă pentru infecţia cu virusul
hepatitei B. Peste 45% dintre zone sunt caracterizate printr-o prevalenţă înaltă a
bolii, în care 8% dintre persoanele aparent sănătoase sunt purtătoare de AgHBs;
43% dintre zone sunt cu prevalenţă moderată (2-8% purtători AgHBs) şi numai
12% sunt zone cu prevalenţă scăzută (<2% purtători AgHBs). Acest fapt creşte şi
mai mult potenţialul de risc epidemiologic şi, în consecinţă, interesul pentru
prevenţia bolii. În acest context, obţinerea după anii ’80 a unui preparat vaccinal
din ce în ce mai sigur şi înalt imunogen a adus mari speranţe privind controlul
acestei maladii care poate afecta nu numai anumite grupuri de risc (printre care şi
personalul medico-sanitar), dar şi populaţia generală, cum ar fi copiii (transmiterea
transversală mamă-făt sau perinatală), adolescenţii (transmiterea sexuală) şi tinerii
adulţi (prin manifestarea anumitor comportamente ce nu sunt sanogene). Scăderea
semnificativă a numărului de cazuri de boală sau a purtătorilor de virus hepatitic B
după implementarea în toate ţările lumii a vaccinării anti-hepatită B ca măsură de
strategie de sănătate mondială a constituit dovada elocventă, demonstrată statistic şi
certificată de studiile efectuate în diverse ţări ale lumii. Spre exemplificare, sunt
relevante datele de morbiditate actuale. Trebuie însă să fim conştienţi că, prin
fiecare caz prevenit, se înregistrează o imensă victorie a medicinei moderne, care a
reuşit să redea dreptul la viaţă persoanelor care au beneficiat de avantajul pe care l-
a asigurat vaccinarea prin evitarea producerii bolii (figura 2) (8).

Figura 2. Incidenţa cazurilor de hepatită acută cu virus B,

în SUA, în perioada 1980-2014(8)
Prototipul primului vaccin împotriva hepatitei B a fost cunoscut încă din anul 1976,
pentru ca începând cu anul 1981 acest preparat să fie administrat la nivel
populaţional. Iniţial au fost utilizate produse obţinute din plasma donatorilor
purtători cronici de antigen HBs (AgHBs), ceea ce nu s-a dovedit a fi suficient de
imunogen şi nu lipsit de unele dezavantaje. După anul 1990, practica vaccinării
anti-hepatită B s-a extins în numeroase ţări în care au fost înregistrate creşteri
alarmante ale cazurilor de hepatită B. Astfel, vaccinarea a reprezentat o necesitate
şi a fost inclusă în programele naţionale de imunizare prin scheme aplicate iniţial la
adulţii din grupurile cu risc. Eşecul relativ al politicilor de vaccinare destinate
exclusiv acestor grupuri a fost demonstrat prin faptul că populaţia-ţintă stabilită nu
reprezenta decât o parte dintre cazurile incidente de hepatită B. În acest mod se
realiza doar parţial o acoperire vaccinală optimă care să creeze premisele scăderii
fenomenului de apariţie a unei epidemii în populaţia generală. În anul 1997, Grupul
Consultativ Mondial pentru stabilirea criteriilor de aplicare a Programelor Extinse
de Vaccinare(9) a revizuit recomandările, astfel încât pentru ţările cu endemicitate
înaltă (>8% purtători de AgHBs) vaccinarea a fost introdusă încă de la vârsta
copilăriei, iar în zonele cu endemicitate scăzută (<2% purtători de AgHBs), aceasta
a fost recomandată tuturor adolescenţilor, în completarea sau prin înlocuirea
vaccinării din copilărie. Politica vaccinală de imunizare a nou-născuţilor a fost
justificată de facilitatea integrării acestei imunizări în calendarele de vaccinare ale
majorităţii ţărilor cu un număr crescut de cazuri de hepatită virală B, cât şi pe baza
datelor privind imunoprotecţia, care s-a dovedit a fi de lungă durată. Până în 2004,
mai mult de 150 de ţări membre ale Organizaţiei Mondiale a Sănătăţii (78%) din
cele 192 au adoptat vaccinarea tuturor copiilor anti-HVB prin programele naţionale
de imunizare (figura 3)(10).

Figura 3. Evoluţia introducerii schemei de

vaccinare anti-hepatită virală B în diverse regiuni ale lumii(10)
Rezultatele implementării unor scheme de vaccinare la copiii din primul an de
viaţă, la adolescenţi şi la persoanele aflate în categoria grupurilor cu risc pentru
această boală au demonstrat că nu s-a semnalat nicio reacţie adversă semnificativă
din punct de vedere clinic şi statistic. Lansarea ipotezei că acest vaccin ar produce
afecţiuni demielinizante la persoanele care au fost imunizate a făcut ca, în Franţa,
începând cu anul 1998, să fie întreruptă în mod provizoriu campania de vaccinare la
adolescenţi până la obţinerea unor dovezi de farmacovigilenţă care să infirme sau
să susţină ipoteza amintită. Impactul semnificativ negativ al acestei potenţiale
ameninţări, lansată în mod iresponsabil, fără să fie argumentată ştiinţific, a cauzat
numeroase prejudicii strategiei de ţinere sub control a infecţiei cu virusul hepatitei
B. Acoperirea vaccinală a scăzut la un nivel de sub 25%, fiind insuficientă în mod
semnificativ pentru protecţia populaţiei generale şi a celei aflate la risc.
În perioada 1989-2003 au fost accelerate cercetările privind posibila relaţie de
cauzalitate dintre vaccinarea anti-hepatită B şi scleroza multiplă. Cu toate că
majoritatea studiilor au evidenţiat un risc (odds ratio) mai mare de 1, nu s-au adus
argumente puternice în favoarea acestei asocieri. În anul 2004, studiul caz-martor
publicat de Miguel A. Herman şi colab. (11) a pus în evidenţă o legătură semnificativă
statistic între vaccinare şi apariţia sclerozei multiple după un interval de 3 ani de la
imunizare (OR =3,1; 1,5-6,3; IC 95%). O interpretare superficială ar putea să ducă
la concluzia unei certe relaţii cauzale, însă verificarea acurateţei studiului de către
experţii Centrului pentru Prevenirea şi Controlul Bolilor (CDC) din Atlanta, SUA,
au semnalat diverse erori necontrolate ale cercetării. Totodată, a fost evident faptul
că rezultatele nu au adus argumente, în conformitate cu criteriile postulatelor lui
Hill, care să permită certificarea relaţiei de cauzalitate.
Aceste erori, care pot influenţa o strategie mondială în privinţa politicilor de
prevenţie prin vaccinare în cazul unei boli frecvente şi atât de invalidante, sunt de
neacceptat în practica cercetării medicale.
Erorile de selecţie şi de clasificare a pacienţilor şi a persoanelor din grupul de
control sunt determinate de faptul că Herman et al. nu au utilizat informaţii
complete, mai ales asupra antecedentelor patologice ale martorilor. Analiza datelor
a fost efectuată la final pe un număr de 163 de cazuri, plecându-se de la 713
pacienţi înrolaţi iniţial în studiu, ceea ce face să se considere importantă această
eroare de selecţie ce ar putea duce la rezultate eronate (procentul cazurilor asupra
cărora s-au efectuat interpretările statistice a fost de 28%, când în mod corect este
posibil ca rata de pierdere din analiza finală să fie de maximum 20%, iar la etapa de
evaluare a datelor şi finalizarea concluziilor ar trebui să existe cel puţin 80% dintre
bolnavii incluşi în studiu)(12).
Un alt aspect care ar fi putut duce la rezultate care nu pot fi generalizate se referă la
faptul că populaţia vaccinată a fost o populaţie selecţionată. Aceasta a fost
reprezentată de indivizi cu risc crescut profesional sau cu risc determinat de alte
situaţii. În acest caz se consideră că eşantionul de vaccinaţi nu poate fi considerat
reprezentativ pentru populaţia generală. Un astfel de bias (eroare sistematică) de
selecţie poate fi la originea unor rezultate puţin concludente.
O altă eroare privind înregistrarea şi clasarea unor simptome neurologice care
ar fi marcat debutul unei boli demielinizante este corelată cu profesia persoanelor
incluse în studiu. Aceştia, făcând parte din personalul medical, ar fi putut să
raporteze, într-o manieră subiectivă, manifestările sugerate (13).
În conformitate cu postulatele lui Hill, care vin să certifice relaţia de cauzalitate în
situaţia bolilor cronice, este important de verificat dacă studiul amintit aduce
argumente privind: consistenţa relaţiei; constanţa asocierii; plauzibilitatea
biologică şi existenţa unor dovezi experimentale care să susţină ipoteza.
În ceea ce priveşte consistenţa relaţiei cauzale puse în evidenţă în studiul lui
Herman, aceasta poate fi considerată extrem de vulnerabilă, deoarece doar 11
cazuri cu scleroză multiplă au fost consemnate ca persoane vaccinate cu vaccin
anti-hepatită B. Eroarea de clasificare, ţinându-se cont de statusul vaccinal (luat în
considerare numai la modul declarativ, neverificat printr-un document medical), la
un număr mic de cazuri la care s-au înregistrat semne clinice de boală neurologică,
poate duce la concluzii fără semnificaţie în demonstrarea ipotezei de cercetare.
Relaţia doză - efect este puţin documentată, deoarece momentul instalării primelor
simptome clinice este în legătură cu ultima doză administrată, neexistând informaţii
mai precise asupra datelor la care au fost administrate dozele precedente sau asupra
numărului acestora.
Constanţa asocierii şi reproductibilitatea fenomenului nu sunt demonstrate prin
studiul analizat, deoarece numărul de pacienţi care au dezvoltat o afecţiune
demielinizantă după un an de la vaccinare este comparabil cu numărul celor din
grupul-martor. Această diferenţă devine semnificativă la aproximativ 3 ani de la
imunizare, ceea ce nu a fost raportat ca rezultat în alte studii efectuate care au
urmărit acelaşi scop. Totodată, argumentele pentru demonstrarea plauzibilităţii
biologice sunt, în mod similar, puţin relevante, deoarece supoziţia că, de fapt,
conţinutul în hidroxid de aluminiu sau thiomersal ar fi responsabil de producerea
leziunilor demielinizante nu se verifică. Atât vaccinul antigripal, cât şi cel
antitetanos, la data efectuării acestui studiu, conţineau aceste tipuri de adjuvanţi,
dar rezultatele nu au semnalat o contribuţie semnificativă la instalarea
manifestărilor neurologice în urma administrării lor (tabelul 1).

Tabelul 1. Asocierea dintre vaccinare şi riscul de scleroză

multiplă (după Herman M.A. et al.)(11)
O abordare complexă particulară poate exista, în sensul reducerii implicării
vaccinării cu rol de factor de confuzie în cazul persoanelor care au fost vaccinate şi
au dezvoltat scleroză multiplă, în contextul în care în mod particular acestea ar fi
avut o predispoziţie ereditară pentru boala demielinizantă (înregistrată în
antecedentele rudelor de gradul I). La această categorie de persoane trebuie luat în
considerare că factorul genetic poate creşte riscul de afecţiune de 30 până la 50 de
ori, ceea ce ar justifica limitarea recomandării de vaccinare numai după o evaluare
individuală a riscurilor şi beneficiilor(13).
Concluzii
Experienţa dobândită în decursul timpului privind eficienţa vaccinării a demonstrat
că este necesară o corectă interpretare a unor evenimente, chiar şi regretabile, astfel
încât o metodă de prevenire a unor boli redutabile să nu devină o „victimă” a
ignoranţei sau inconsistenţei dovezilor ştiinţifice.
Vaccinarea nu este o intervenţie anodină, dar atitudinea nejustificată de neîncredere
faţă de această „armă”, cu care medicina a reuşit să atingă dezideratul de eradicare
a variolei, constituie un subiect de profundă analiză.
Beneficiile vaccinării au fost demonstrate, iar considerentul moral al prevenţiei ne
îndeamnă la mai multă raţiune, şi nu la prejudecăţi şi misticism.  Cu gândul numai
la viitor, nu trebuie să uităm însă din experienţele trecutului, care a marcat
omenirea prin evenimente uneori devastatoare.
În 1988, OMS, CDC, UNICEF şi Rotary International au adoptat la nivel mondial
Iniţiativa de Eradicare a Poliomielitei, după modelul eradicării variolei; în anul
2014, la nivel mondial, au fost raportate 149 de cazuri de poliomielită cu virus
sălbatic, din care 128 în Asia Mică şi 21 în Africa (131 în regiuni endemice şi 18 în
ţări non-endemice). În anul 2016 au fost notificate 37 de cazuri la nivel mondial, iar
momentul în care vom marca o a doua victorie în cartea de istorie a omenirii, prin
declararea eradicării poliomielitei, probabil va fi cât mai aproape, în contextul în
care: „Noi facem tot ce stă în puterile noastre pentru ca visul unei lumi fără
poliomielită să devină realitate. Comunitatea internaţională trebuie să facă ea
însăşi un efort suplimentar pentru ca toţi copiii să fie protejaţi împotriva
acestei boli teribile” (Bill Segeant - Rotary International).