REFLEXIA IN LITERATURA

Citat:

„Chiar dacă cetatea era împresurată ca într-un cleşte de către duşman, locuitorii ei nu
sufereau din pricina lipsei de apă, deoarece acesta nu putea astupa fântâna sau abate apa”,
relata Joseph Adalbert Krickel, un topograf vienez, care a vizitat Hunedoara în 1828, citat în
volumul „Călători străini despre Ţările Române în secolul al XIX-lea” (Editura Academiei
Române, 2005)
Armele secrete ale lui Iancu de Hunedoara împotriva turcilor

Armele secrete ale lui Iancu de Hunedoara împotriva turcilor:

Când şi-au făcut apariţia în Occident primele arme de foc în bătălia de la Crecy din 1346
contemporanii şi apoi umaniştii italieni au deplorat această invenţie numind-o "diabolică" şi
atribuind-o vrăjitorilor şi alchimiştilor (autorii spanioli ai timpului o atribuiau maurilor).

Potrivit unor informaţii nesigure, primele puşti (având ţeavă scurtă) ar fi apărut în Italia, la
Forli, în 1284. O atestare certă într-un document florentin a primei aplicaţii a pulberii
explozive la un tun datează din 1326. Astfel de bombarde rudimentare apar apoi, în decursul
următoarelor două decenii, în câteva bătălii din Italia, Franţa, Germania şi Anglia. Către
1350, descrierea tunurilor îşi face loc şi în opere didactice.

Modul de funcţionare al acestor bombarde era următorul: prin partea posterioară a ţevii se
introducea pulberea (în capătul celălalt era introdus proiectilul), orificiul posterior era apoi
închis cu un dop de lemn. Un sfert din spaţiul dintre acest dop şi proiectil era lăsat gol, restul
se umplea cu pulbere. Printr-o mică deschizătură din ţeavă se da foc pulberii: forţa exploziei
arunca întâi dopul, apoi propulsa proiectilul. Primele proiectile sferice erau din plumb sau
din fier, mai târziu, ghiulelele de dimensiuni mai mari erau din piatră, rotunjită de pietrari
într-o sferă perfectă, apoi s-a revenit la proiectile de fier sau de fontă.

Carti:

Iancu de Hunedoara si legenda fantanii din castel, Alexia Udriste, Simona Antonescu

M. P. Dan, Un stegar al luptei antiotomane: Iancu de Hunedoara, Bucureşti, 1974;

Ioan de Hunedoara și Românii din vremea sa: studii, Adrian Andrei Rusu, Editura Presa
Universitară, 1999
Ioan de Hunedoara, „atletul lui Hristos”. Zece lucruri mai puţin
ştiute despre voievod. „Lumea nu a mai cunoscut vreodată un
asemenea om”

Ioan de Hunedoara a fost una dintre cele mai importante personalităţi din istoria poporului
român. A fost numit „atletul lui Hristos”, de Papa Calixt al III-lea, pentru modul în care
armatele sale au apărat lumea creştină de invaziile otomanilor, iar adversarul său cel mai de
temut, Mehmed al doilea Cuceritorul, a spus, la moartea voievodului, că „lumea nu a mai
cunoscut, niciodată, un asemenea om”.
Ioan de Hunedoara, cunoscut şi ca Iancu de Hunedoara, (1407 - 1456), a rămas în istoria
Europei drept unul dintre cei mai importanţi voievozi români. Ioan de Hunedoara a fost Ban
al Severinului din 1438, Voievod al Transilvaniei între 1441 - 1456 şi guvernator al Ungariei
între 1446 - 1452, iar cea mai mare parte a vieţii şi-a petrecut-o în fruntea armatelor
creştine implicate în apărarea hotarelor Europei de invaziile otomanilor.
A rămas în istorie ca omul care a salvat Belgradul asediat de armatele sultanului Mehmed al
doilea Cuceritorul Constantinopolului, iar Papa Calixt al III-lea l-a numit „atletul cel mai
puternic, unic al lui Cristos”.
Există lucruri mai puţin cunoscute publicului larg despre Ioan de Hunedoara, relatate de
istoricul Camil Mureşanu, membru titular al Academiei Române, în volumul „Ioan de
Hunedoara şi vremea sa”, publicat de Editura Tineretului, în 1957.

1.    Ioan de Hunedoara a avut un frate cu acelaşi nume

Potrivit istoricilor, Ioan de Hunedoara s-a născut în 1407, fiind fiul cneazului Voicu şi al unei
tinere, pe nume Clara, din mica nobilime hunedoreană, cel mai probabil de origine maghiară
şi de religie catolică. Ioan de Hunedoara a mai avut un frate care purta acelaşi nume, născut
în 1409, un frate pe nume Voicu şi două surori. Ioan, fratele mai mic al viitorului voievod al
Transilvaniei, i-a fost alături în campaniile militare şi a murit în luptele de pe lângă Belgrad,
în 1441. „În documentele medievale se întâlnesc multe cazuri care doi fraţi poartă acelaşi
nume”, scria istoricul Camil Mureşanu, în volumul „Ioan de Hunedoara şi vremea sa”. 

2.    A copilărit în Hunedoara, înainte de a pleca la oaste

Cel mai probabil, Ioan de Hunedoara şi-a petrecut copilăria în ţinuturile Hunedoarei şi în
castelul pe care avea, mai târziu, să îl transforme într-unul dintre cele mai impunătoare
monumente medievale din Europa. Tatăl său Voicu a murit când Ioan era copil. Viitorul
comandant al armatelor creştine şi-a însuşit educaţia militară de tânăr, la fel ca mai toţi fiii
de nobili din vremea sa.
„A servit ca aprod la familiile Csanâdi şi Csâky şi a trecut apoi în serviciile despotului sârb
Ştefan Lazarevici, probabil pe una din moşiile pe care le avea acesta în sudul Ungariei. Astfel
s-au putut naşte tradiţiile populare sârbeşti despre îndrăzneaţa faptă a lui Ioan, care, la o
vânătoare ar fi reuşit să ucidă un lup fioros sau chiar despre descendenţa lui din despotul
sârb”, relata istoricul Camil Mureşanu. Ioan de Hunedoara s-a căsătorit în 1430 cu Elisabeta
Szilagyi şi a avut doi fii: Ladislau, născut în 1431, şi matei Matei, născut în 24 februarie 1443.

3.    A fost Ioan fiul nelegitim al regelui Ungariei, Sigismund de

Luxemburg?

O legendă păstrată până în zilele noastre spune că regele Sigismund de Luxemburg, aflat în
trecere prin Transilvania, s-ar fi îndrăgostit de o româncă din părţile Hunedoarei, căreia, la
despărţire, i-a dăruit un inel, ca semn de recunoaştere pentru copilul cel avea să se nască
din dragostea lor şi pe care mama trebuia să-l trimită, când va fi mare, la curtea regală.
Acest copil ar fi fost Ioan de Hunedoara. „Mai târziu fata s-a căsătorit cu un nobil de prin
partea locului. Odată, la o vânătoare, un corb ispitit de strălucirea inelului cu care se juca
micul Ioan, cum fusese numit copilul, i-l fură şi zbură cu el pe craca unui copac. Tatăl vitreg,
atras de ţipetele băiatului, săgeta corbul şi salvă inelul preţios pentru viitorul familiei. Astfel
se putu prezenta tinărul Ioan, mai târziu, la curtea regală, unde fu recunoscut mulţumită
inelului, luat sub protecţia regelui şi dăruit cu moşii întinse”, relata academicianul Camil
Mureşanu. Originea regală a lui Ioan de Hunedoara era o închipuire, potrivit istoricului.
„Dacă Ioan de Hunedoara ar fi fost fiu nelegitim al regelui n-ar fi avut nici un motiv să nu
declare el însuşi acest fapt, care pe atunci nu era deloc înjositor, ci dimpotrivă i-ar fi
justificat, în unele ocazii, chiar pretenţii asupra tronului, pe care Ioan nu le-a formulat
niciodată”, scria autorul volumului „Ioan de Hunedoara şi vremea sa”.

4.    Portretul lui Ioan de Hunedoara

Ioan de Hunedoara a intrat de tânăr în serviciile directe ale regelui Sigismund, iar
ascensiunea sa l-a adus în atenţia cronicarilor vremii. Istoricii îl descriau ca fiind un om de
înălţime mijlocie, bine legat, cu gât puternic, cu un păr castaniu sclipitor, ochii mari, faţa
rumenă, cu un aer de seriozitate în ţinută. „Meseria armelor însemna pentru el totul în
viaţă. Viaţa de ostaş, spun cronicile, însemna pentru el ceea ce e apa pentru peşti sau pentru
cerbii cei iuţi hăţişul pădurilor umbroase”, îl descria Camil Mureşanu

5.    Cât de bogat era Ioan de Hunedoara

Familia lui Ioan de Hunedoara a fost răsplătită în 1409, pentru serviciile aduse regelui
Sigismund de Luxemburg, cu un domeniu feudal întins, ce cuprinde castelul şi 40 de sate,
dar şi mine de aur, argint, fier şi ocne de sare. Familia de Hunedoara a primit şi un blazon
noibiliar, având drept emblemă un corb cu aripile uşor desfăcute şi purtând în plisc un inel.
Cu timpul, Ioan de Hunedoara a reuşit să îşi sporească averea, datorită carierei sale militare
strălucitoare şi serviciilor aduse regelui Sigiismund. „În jurul anului 1440, moşiile sale aveau
o întindere de aproximativ 500.000 de jugăre. Ca răsplată pentru victoriile sale din anii
următori, pentru cheltuielile suportate de el în acele ocazii, este dăruit de rege mereu cu
alte şi alte moşii. Primeşte marile domenii ale cetăţilor Deva şi Gurghiu, apoi domeniul Şiriei,
din regiunea Aradului, moşii în Ungaria.  După campania de la Vama sunt confiscate toate
moşiile pe care le deţinea Brancovici în Ungaria. În 1446, când este ales guvernator,
suprafaţa totală a domeniilor sale atingea peste cinci milioane de jugăre”, scria Camil
Mureşanu.

6.    Avea o armată de mercenari

Ioan de Hunedoara avea propria armată de mercenari, iar mulţi dintre cnezii care l-au urmat
în campaniile militare anti-otomane, din care s-a întors victorios, au primit titluri nobiliare şi
proprietăţi. Sub steagul lui Ioan de Hunedoara luptau mercenari rcehi, polonezi, nemţi şi
unguri. „Pentru a putea duce această luptă ofensivă împotriva otomanilor, el s-a folosit mai
cu seamă de armata de mercenari, care, dacă era plătită, îl urma oriunde, în vreme ce nobilii
feudali, trebuind să întreţină armata pe cheltuiala lor, refuzau să lupte mai departe de
hotarele regatului. Nucleul armatei consta din aşa-zisele banderii regale, compuse din ostaşi
plătiţi din veniturile regale, pe care Ioan, ca guvernator, primise dreptul de a le folosi în
asemenea scopuri”, informa autorul cărţii „Ioan de Hunedoara şi vremea sa”. Pe lângă
oastea de mercenari, la care se alăturau soldaţi din popor, Ioan de Hunedoara se baza şi pe
numeroasele tunuri cu care pornea la luptă. „Se spune că armata sa ducea cu sine vreo
2.000 de căruţe, din care multe trăgeau după ele şi tunuri. Printre acestea este chiar arătat
un model aparte, numit „zarobotana”, cuvânt deformat din limba italiană („eerbottana”) şi
care însemna un tun ce bătea la distanţă mai mare, întrucât avea o ţeava mai lungă deoît se
întâlnea pe atunci în mod obişnuit”, afirma Camil Mureşanu.

7.    Cum i-a învins pe turci în 1442 în Transilvania

Devenit în 1441 voievod al Transilvaniei, Ioan de Hunedoara a trebuit să ţină piept invaziilor
necontenite ale otomanilor. În martie 1442, oastea turcă s-a apropiat primejdios de cetatea
de la Alba Iulia. „Bătălia începu în ziua de 22 martie. Locul ei n-a putut fi stabilit până acum
în mod sigur. Armata lui Ioan, de astă dată mult mai numeroasă şi mai însufleţită, zdruncină
puternic rândurile adversarului. In mijlocul trupelor, Simion Kamonyai, îmbrăcat în armura
voievodului, părea a conduce atacul. Turcii îl văzură şi, potrivit poruncilor primite, făcură
totul spre a pătrunde până în preajma lui. În învălmăşeala care se produse, Simion Kamonyai
este ucis, iar turcii se bucurau deja, crezând într-o descurajare şi o fugă grabnică a
transilvănenilor. Voievodul însă, în îmbrăcămintea pe care numai ai săi i-o cunoşteau,
continua să îndrume cu hotărâre mersul luptei. Departe de a slăbi, atacurile armatei sale se
înteţiră. Turcii cedează terenul, rândurile lor se îndoaie, se desfac, izbucneşte panica şi fuga
împrăştiată. Mezid beg şi fiul său zac morţi pe câmpul de luptă. Resturile turcilor, împreună
cu armata de lângă Sibiu, fug spre Tumu Roşu”, relata istoricul. Înfrângerea turcilor l-a
determinat pe sultan să îl elibereze din captivitate pe Vlad Dracul, domnitor al Ţării
Româneşti. În următorii doi ani, Ioan de Huendoara a câştigat mai multe bătălii cu armatele
otomane, iar victoriile sale i-au adus faima în întrega Europă.

8. Cea mai importantă bătălie

 Ioan de Hunedoara a reputat cea mai importantă victorie împotriva sultanului Mehmet al
doilea Cuceritorul Constantinopolului în 1456, când oastea de circa 100.000 de oameni a
sultanului Mehmet al doilea a asediat Belgradul. Asediul Belgradului a început la 4 iulie
1456, şi a fost puternic. Însă, potrivit istoricilor, flota cruciată a câştigat bătălia pe apă
distrugând, în 14 iulie, flota turcească, ce împiedica aprovizionarea oraşului. Potrivit
cronicarilor vremii, la data de 14 iulie 1456, Ioan de Huendoara a ajuns la Belgrad şi a
penetrat blocada navală otomană de pe Dunăre, scufundând trei galere, respectiv reuşind să
captureze patru vase mari şi douăzeci mai mici, după care a încercuit complet oraşul cu
flotila sa, în timp ce vasele turceşti erau în dezordine. Distrugând flota sultanului, Ioan de
Hunedoara a reuşit să-şi transporte trupele şi proviziile necesare în oraş.Lupta decisivă s-a
dat între 21 - 23 iulie. Atacul musulman a fost respins în 21 iulie, iar în 23 iulie creştinii
atacau tabăra turcilor. „Europa sărbători ca niciodată izbânda. Procesiuni avură loc la curtea
imperială germană, la Veneţia şi până în îndepărtata Anglie, la Oxford. Papa Calixt III înălţa
în laude „până deasupra stelelor” numele ilustrului voievod Ioan, ca unul din cei mai slăviţi
oameni care trăiseră până atunci pe lume”, relatează Camil Mureşanu. În onoarea victoriei
de la Belgrad, din vara anului 1456, reprezentanţii Bisericii Catolice au dat dispoziţia ca toate
clopotele bisericilor catolice din Europa să fie trase în fiecare amiază, ca o chemare zilnică a
credincioşilor la rugă pentru apărarea oraşului.

9.    Cum a murit Ioan de Hunedoara

În 11 august 1456, la doar trei săptămâni după victoria asupra armatei sultanului, Ioan de
Hunedoara moare, în tabăra lui de lângă Zemun. „În lagărul turcesc pătrunse oastea
învingătoare. O aştepta o pradă imensă, părăsită de armata otomană în retragere. In
mijlocul vălmăşagului cumplit al taberei pustii, printre căruţe răsturnate, corturi, animale
rătăcind slobode, răniţi uitaţi în frigurile plecării, se puteau recunoaşte locurile unde
stătuseră sultanul şi ceilalţi comandanţi musulmani. Miasme grele pluteau peste câmpul de
bătaie, ce văzuse aşternându-i-se, în câteva zile, atâtea mii de cadavre. Începuseră să
bântuie molime în rândurile armatei”, scria Camil Mureşanu. Iar voievodul a fost printre cei
răpuşi de molima ciumei. Unii cronicari turci susţin că Ioan de Huendoara ar fi murit atins de
o săgeată trasă de un turc, în timpul fugii acestuia din calea armatei creştine. Voievodul a
fost înmormântat la Alba Iulia, în Catedrala Sf. Mihail, iar pe piatra sa funerară stă înscris „s-
a stins lumina lumii”. După moartea sa, timp de şapte decenii conflictele armate din sud-
estul Europei s-au domolit.

10.    Omagiul adus de sultan

Moartea fulgerătoare a lui Ioan de Hunedoara a înduioşat întreaga Europă. Chiar şi sultanul
Mehmed al doilea Cuceritorul, adversarul său de temut, l-a omagiat: „Cu toate că a fost
inamicul meu, la moartea lui, m-am întristat, pentru că lumea nu a mai cunoscut, niciodată,
un asemenea om”, sunt cuvintele atribuite sultanului. Camil Bujor Mureşanu, (n. 20 aprilie
1927, Turda), autorul volumului „Ioan de Hunedoara şi vremea sa”, este un istoric român,
membru titular al filialei din Cluj-Napoca a Academiei Române.