Data:15.02.

2023
Nume: Bolca Robert-Andrei
Clasa: 9-B Electric
Profesor: Topoleanu Georgeta
Liceul: Tehnologic "Dimitrie Leonida"

Iancu de Hunedoara !
Originea românească a lui Iancu de Hunedoara
Originea lui Iancu de Hunedoara a fost subiect de legende consemnate de
cronicarii epocii, care încercau astfel să explice cariera fulminantă a eroului
nostru. Cronicarul Antonio Bonfini consemnează la finele secolului al XV-lea
o legendă despre ascendența regală a lui Iancu de Hunedoara, care ar fi fost
fiul nelegitim al regelui Sigismund de Luxemburg. Acest rege al Ungariei ar fi
avut o relație amoroasă cu fiica unui nobil din familia Murșina (Morzsinai).
Atât Bonfini, cât și un alt cronicar care l-a preluat peste o jumătate de secol,
Gáspár Heltái, explică ascensiunea politică a lui Iancu de Hunedoara prin
această origine bastardă. Era greu de înțeles pentru cei doi cronicari și,
probabil și pentru oamenii epocii lor, ascensiunea unui român în fruntea
Ungariei. Ba mai mult, Bonfini relatează și despre originea bizantină a
mamei lui Iancu de Hunedoara, rudă cu împărații de la Constantinopol. O
altă legendă consemnată de același cronicar afirmă descendența
Hunedoreștilor în familia romană Corvinus, argumentată cu prezența
corbului pe stema nobiliară a familiei.
Documentele istorice atestă fără dubii originea românească a lui Iancu de
Hunedoara. În 1409, când tatăl său, Voicu, a primit de la rege moșia
Hunedoara cu pertinențele sale, apare pentru prima dată în izvoare, sub
numele Ioan. Peste un deceniu, în 1419, dania regală pentru Hunedoara a fost
transcrisă la cererea unchiului său, ocazie cu care apare și fratele său, care
avea același nume, Ioan. Nu era un caz neobișnuit ca doi copii să poarte
același nume. Toate documentele medievale îl mențiomează cu numele Ioan.
Dacă până prin 1440 izvoarele îl consemnează cu numele Ioan Românul
(Johannes Valachus sau Johannes Olahus), după ce a intrat în centrul vieții
politice, sursele îi menționează particula de nobilitate – Ioan de Hunedoara
(Johannes de Hunyad sau Johannes Hunyadi) . Dacă originea românească
este indiscutabilă, istoricii nu au ajuns încă la un numitor comun în legătură
cu originea socială și geografică a lui Voicu, tatăl lui Iancu. El apare în
izvoare în calitate de cavaler la curtea regală, adică pe o poziție superioară în
ierarhia curtenilor. Unii istorici susțin originea lui în Țara Românească, în
timp ce alții pe cea în mediul cnezilor români înnobilați din Țara Hațegului.
Începuturile carierei lui Iancu de Hunedoara
Tinerii nobili care doreau să își construiască o carieră militară sau
administrativă trebuiau să servească, în calitate de familiari, pe lângă marii
nobili ai epocii. În funcție de prestație și de durata serviciilor, această relație
de familiaritate puteau constitui o rampă de lansare. De obicei familiarii își
schimbau rar stăpânii, deoarece fidelitatea constituia un argument în
promovarea pe funcții subordonate stăpânului.
Iancu de Hunedoara a avut o carieră atipică, în sensul că s-a perindat în
slujba mai multor nobili înainte să intre în serviciul regelui Sigismund de
Luxemburg. Începuturile carierei sale sunt cunoscute mai degrabă din
relatări ulterioare decât din izvoare directe din perioada tinereții sale (detalii
despre începuturile carierei sale în studiul lui Pál Engel, Hunyadi
pályakezdése, în vol. Nobilimea românească din Transilvania, cordonator
Marius Diaconescu, Editura Muzeului Sătmărean, 1997, p. 91-105).
Iancu și-a început cariera în calitate de familiar al lui Pipo de Ozora în jurul
anilor 1420. Pipo de Ozora, italian de origine, un foarte bun comandant
militar, a câștigat încrederea regelui Sigismund în confruntările cu turcii și a
coordonat, în calitate de comite al mai multor comitate, apărarea graniței
sudice a regatului. Posibil ca de aici să fi plecat în slujba despotului sârb
Ștefan Lazarevici, unde a slujit 3-4 ani, până la moartea acestuia în 1427. A
urmat o scurtă perioadă în preama nobililor Csáki, pentru ca în jurul anului
1430 să fie familiar al lui Ștefan Ujlaki. Cu această ocazie s-a împrietenit cu
Nicolae Ujlaki, relație care a rămas foarte strânsă până aproape de sfârșitul
vieții și care a marcat evoluția sa politică viitoare. Prin 1431 a ajuns în slujba
regelui, pe care l-a însoțit, în calitate de cavaler, în Italia. Aici a rămas până în
1434 în slujba ducelui de Milano, Fillipo Maria Visconti, unde a acumulat noi
cunoștințe în arta militară. După 1434 a revenit în slujba regelui, sub
comanda căruia participă la ultimele lupte ale acestuia împotriva husiților. În
această perioadă începe să acumuleze primele averi în afara domeniului
strămoșesc, primind ca zălog de la rege câteva sate și târguri, care apoi i-au
fost dăruite pe veci.
După moartea regelui Sigismund s-a aflat în slujba nobililor Tallóci (Talovac).
Frank, fiind ban de Severin, l-a numit locțiitor al său, adică viceban de
Severin, funcție în care luptă cu turcii în 1438 și care îl recomandă pentru
desemnarea sa de către regele Albert în 1439 ca titular al demnității de ban de
Severin, poziție care îl aduce aproape de mediul baronilor regatului.

Susținerea regelui Vladislav I – rampa de lansare a lui Iancu de Hunedoara

Adevăratul salt în politica mare a regatului s-a produs după 1440, în contextul
războiului civil din Ungaria. După moartea regelui Albert în 1439 nobilimea s-
a împărțit în două tabere. O partidă l-a susținut pe regele Poloniei, Vladislav
al III-lea, să fie încoronat rege al Ungariei, sub numele de Vladislav I.
Proiectul era susținut de papa Eugeniu al IV-lea, care spera ca tânărul rege cu
ambiții cavalerești (avea doar 16 ani) să conducă cruciada antiotomană decisă
cu ocazia Conciliului de Unire de la Florența. Planul papal s-a pliat perfect pe
planul nobilimii, care, la fel, spera că tânărul rege va fi capabil să apere
Ungaria de turci, care atacau mai des după moartea lui Sigismund de
Luxemburg.
Cealaltă partidă, care se ebucura de sprijinul unor magnați cu averi foarte
mari, îl susținea pe tron pe copilul abia născut al răsposatului rege Albert și al
reginei Elisabeta. Încoronarea bebelușului cu Sfânta Coroană a regelui Ștefan
nu a garantat impunerea autorității peste întregul regat, deoarece tabăra
adversă nu accepta supremația văduvei, pe care o considerau incapabilă să
apere regatul. În acest război civil dintre anii 1440-1442 s-a remarcat și s-a
impus definitiv în prim-planul vieții politice Iancu de Hunedoara. În ianuarie
1441, la Bátaszék, Iancu de Hunedoara, ban de Severin, alături de Nicolae
Újlaki, ban de Mačva, au condus spre o victorie zdrobitoare oastea fidelă
regelui Vladislav. Acesta a fost momentul decisiv pentru cariera politică a lui
Iancu de Hunedoara. Drept răsplată, regele Vladislav i-a numit pe cei doi,
care erau prieteni de mai mulți ani, în demnitatea de voievozi ai
Transilvaniei, comiți ai secuilor, comiți peste comitatele sudice ale regatului
și, mai mult, le-a acordat monopolul asupra exploatării sării, pentru a se
asigura astfel resursele necesare apărării graniței față de turci. Practic cei doi
prieteni cumulau o autoritate imensă în regat. Mai ambițios, Iancu s-a impus
rapid pe scena politică, devenind consilierul de încredere al regelui. Cel mai
important atuu al lui Iancu erau aptitudinile sale militare, capacitățile sale
strategice și încederea din ce în ce mai mare pe care o câștiga în rândul
nobilimii.
Comandantul providențial care salvează regatul
După moartea regelui Sigismund în 1437 atacurile turcilor s-au întețit la
granița sudică a regatului. După primele lupte pe când era viceban și apoi
ban de Severin, Iancu a preluat conducerea ostilităților cu turcii după 1441.
În acel an a intrat în Serbia și i-a alungat pe turci. În anul următor a reușit să
înfrângă oastea lui Mezid bei, care încerca să iasă cu prada jefuită în
Transilvania, iar peste câteva luni i-a învins pe turci în Țara Românească, pe
Ialomița. După cum remarca reputatul istoric Pal Engel (Regatul Sfântului
Ștefan. Istoria Ungariei medievale 895-1526, Editura Mega, Cluj-Napoca, 2006,
p. 307), aceste victorii ale lui Iancu nu au afectat capacitățile militare imense
ale Imperiului Otoman. Însă ele l-au transformat pe Iancu în ”idolul
națiunii”, care și-a câștigat reputația de comandant invincibil. Cronicarul
Ioan Thuroczy consemna că tuturor li s-a părut că Iancu va duce ”armele
maghiare din triumf în triumf și va ridica țara din situația ei mizeră”, adică
era socotit omul providențial al regatului.
Această imagine și-a cultivat-o cu mare atenție, invocând victoria prin
credința sa, iar în cazul unei înfrângeri invoca trădările. Considerația și
admirația din partea nobilimii îi ofereau suportul politic perfect pentru
marile sale ambiții politice.
Ambițiile regale ale lui Iancu de Hunedoara
Papa Eugeniu al IV-lea a intervenit direct în războiul civil din Ungaria și a
trimis un legat palal cu msiunea împăcării celor două tabere pentru a
declanșa cruciada antiotomană. Cardinalul Giuliano Cesarini a reușit doar să
obțină un armistițiu între cele două partide.
Marea cruciadă a pornit în toamna anului 1443. Campania cea lungă a durat
trei luni, până în ianuarie 1444. Armata maghiară, condusă de regele
Vladislav, avându-l alături pe Iancu de Hunedoara, a pătruns în Balcani, dar
s-a retras din cauza condițiilor climaterice vitrege. Deși nu au fost victorii de
anvergură, din punct de vedere moral a fost un succes pentru oastea cruciată.
Aura lui Iancu de comandant invincibil s-a mărit considerabil cu ocazia
acestei campanii.
Succesul Campaniei cele lungi i-a determinat pe cruciați să organizeze o nouă
campania, la care s-au alăturat oști poloneze, burgunde, venețiene, genoveze
și românești. Noua campania a început în iulie 1444, însă s-a terminat relativ
repede. Sultanul Murad s-a speriat de amploarea cruciadei și, prin
intermediul lui Gheorghe Barnkovic, despotul sârb, a înaintat o ofertă de
pace greu de refuzat:se angaja se evacueze Serbia, să plătească despăgubiri
de război și să îi pună la dispoziția regelui magiar 30.000 soldați în caz de
război!
Pacea propusă de Sultan a avut un susținător fervent în Iancu de Hunedoara.
Acesta a fost atras de promisiunea despotului sârb de a-i dărui toate
domeniile pe care acesta le stăpânea în Ungaria, o avere imensă, de sute de
sate și târguri. Astfel Iancu a devenit ”punctul slab al coaliției” antiotomane
(Pal Engel, Regatul Sfântului Ștefan, p. 309). Sub presiunea legatului papal,
regele a jurat că pacea ce urma să se semneze nu va avea nicio valoare și va
continua cruciada. În 15 august 1444 s-a ratificat pacea la Oradea. Din partea
maghiară jurământul de respectare a păcii a fost prestat de Iancu de
Hunedoara în numele regelui. Deși a intrat în posesia imeselor domenii ale
despotului sârb în Ungaria, după cum fusese înțelegerea prealabilă încheierii
păcii cu turcii și inițial s-a opus redeschiderii războiului, Iancu a fost convins
să plece la război cu o promisiune care arată, sugestiv, dimensiunea
ambițiilor sale politice:regele i-a promis că în cazul eliberării Bulgariei, Iancu
va fi încoronat rege al noului regat!

Un român în fruntea Ungariei:regența lui Iancu de Hunedoara

Trupele cruciate au urmat linia Dunării, urmând să coboare spre sud de-a
lungul litoralului. Sultanul a reușit să își mobilizeze rapid trupele, le-a trecut
peste strâmtori din Anatolia în Europa și a zdrobit pur și simplu oastea
cruciată la Varna în 10 noiembrie 1444. Eșecul cruciat a fost total:a murit
regele Vladislav, cardinalul Cesarini, doi episcopi și mai mulți baroni. În
Ungaria s-a instalat anarhia, iar adepții lui Ladislau al V-lea, copilul regelui
Albert aflat sub tutoriatul habsburgilor, au ocupat mai multe teritorii și cetăți.
Inițial Dieta a ales în 1445 un consiliu de regență format din reprezentanți ai
ambelor partide, precum și șapte căpitani care trebuiau să restabilească
ordinea. În anul următor Dieta l-a ales pe Iancu în funcția de guvernator al
regatului pe perioada minoratului lui Ladislau. Autoritatea lui era limitată:nu
putea dona moșii mai mari de 32 de sesii iobăgești, nu avea autoritatea
judiciară supremă, nu putea administra finanțele regatului. Legile erau
promulgate de baroni și nobili.
Alegerea lui Iancu a stopat anarhia. Guvernatorul a încercat, fără succes, să
recupereze teritoriile ocupate de partizanii regelui minor, suferind primele
sale înfrângeri în confruntările cu aceștia, mai ales din partea cehului Jan
Jiskra. A guvernat Ungaria până în 1452 când a fost nevoit să renunțe la
regență în favoarea tânărului rege Ladislau al V-lea. Deși prin pacea încheiată
în 1450 cu Frederic de Habsburg, acesta se angajase să îl țină sub tutela sa pe
tânărul rege până acesta ar fi împlinit vârsta de 18 ani, evenimente militare
neașteptate l-au eliberat mai devreme și au dus la renunțarea lui Iancu la
regență. O răscoală a mercenarilor cehi și germani a dus la ocuparea
reședinței habsburgice și astfel Ladislau a fost eliberat. Imediat stările din
Ungaria l-au recunsocut ca rege, probabil și datorită saturației față de
ambițiile politice ale lui Iancu. Deși acesta a renunțat oficial la regență,
rămânea neoficial adevăratul conducător al țării. Regele l-a răsplătit cu
diverse donații și onoruri, printre care și titlul de comite perpetuu al Bistriței,
i-a conferit o stemă nobiliară care instituționaliza stema deja utilizată în
familie etc.
În cei șase ani de regență guvernatorul Iancu de Hunedoara a acumulat o
avere imensă, atât pentru el, cât și pentru rudele sale. Această avere i-a
asigurat rolul primordial în politica regatului pentru el și pentru urmașii săi.
Ea a fost completată prin danii ale regelui Ladislau al V-lea, care dorea să îl
îndepărteze pas cu pas de la conducerea regatului. Regele a beneficiat de
sprijinul unor magnați care s-au aliat într-o ligă pentru restabilirea autorității
regale, de fapt pentru îndepărtarea lui Iancu de pe scena politică. Inclusiv
unii dintre vechii lui prieteni, ca Nicolae Ujlaki, l-au părăsit.
Cruciada de la Kossovopolje din 1448 – ultima ofensivă cruciată
Sub impulsul noului papă, Nicolae al V-lea, Iancu a organizat o nouă cruciadă
antiotomană în 1448. Pentru a-și asigura flancul sud-estic, l-a pus pe tronul
Țării Românești pe Vladislav în locul lui Vlad Dracul (care pactizase cu turcii
în urma campaniei de la Varna), iar în Moldova pe Bogdan al II-lea, tatăl lui
Ștefan cel Mare. Ambele state româneti și-au trimis trupele în sprijinul lui
Iancu, domnul Țării Românești participând chiar personal la campanie.
Planul cruciadei prevedea unirea cruciaților cu trupele albanezului
Skanderbeg.
Noua cruciadă a suferit un eșec la Kossovopolje în 17-19 octombrie 1448, la
câțiva kilometri distanță de locul bătăliei din 1389 dintre trupele sârbe și
turcești. Eșecul lui Iancu se datorează slabei mobilizări internaționale în
favoarea cruciadei și, mai ales, defecțiunii despotului sârb, Gheorghe
Brankovic. Acesta a refuzat să participe la cruciadă și chiar l-a luat prizonier
pe Iancu, abia scăpat cu viață de pe câmpul de luptă. Între cei doi a izbucnit
un conflict, rezolvat până la urmă printr-o logodnă și o înțelegere legate de
averi.
Practic campania din 1448 este ultima campanie ofensivă împotriva turcilor,
următoarele confruntări dintre armatele maghiare și otomane având un
carcater defensiv pentru Ungaria.
 Blazonul familiei Huniade
Blazonul familiei Huniade
Pacea cu turcii – avantajul lui Mahomed pentru cucerirea
Constantinopolelui
După bătălia de la Kossovopolje, prin medierea despotului sârb, a fost
încheiat un armistițiu cu Poarta prin care se recunoștea regimul dublei
suzeranități asupra Țării Românești și Serbiei. Noul sultan, Mahomed al II-
lea, a confirmat armistițiul, prelungit pentru încă trei ani. Astfel sultanul și-a
pregătit terenul pentru asediul și cucerirea capitalei Imperiului Bizantin,
Constantinopol.
Un subiect încă nedezbătut de istoriografie este lipsa de implicare a lui Iancu
în asediul Constantinopolelui. Deși a luptat atâția ani împotriva turcilor,
adesea cu succes și a condus campanii ofensive contra turcilor tocmai cu
scopul declarat de a elibera Bizanțul de presiunea otomană, nu s-a mai
implicat deloc în 1453. Sultanul se aștepta la un atac din partea lui Iancu, însă
a avut noroc că acesta nu a mobilizat oastea regatului pentru a provoca
depresurarea capitalei bizantine. Cauzele neimplicării lui Iancu într-o
ultgimă tentativă de salvare a Bizanțului sunt multiple. Pe de o parte Bizanțul
era deja în colaps de mai multe decenii și era evident că era doar o chestiune
de timp ocuparea lui de către turci. Pe de altă parte, situația lui Iancu în
Ungaria se deteriorase. Eșecul de la Kossovopolje în care au murit mulți
baroni și nobili au scăzut încrederea în capacitățile lui militare și rolul său
providențial. Totodată renunțarea la regență i-a scăzut autoritatea.
Însă căderea Constantinopolelui și următoarele cuceriri otomane l-au readus
în centrul atenției, nu doar în Ungaria, ci în întreaga Europă. Cucerirea
Bizanțului a provocat o spaimă la nivel european, lumea creștină fiind șocată
de eveniment. După primul val emoțional Europa a început pregătirile
pentru a se apăra în fața lui Mahomed, care părea de neoprit după succesul
din 1453.
Bătălia de la Belgrad – cheia salvării Ungariei pentru următorii 50 de ani
Sultanul a respectat pacea din 1451 și doar la expirarea ei în 1454 a atacat
Serbia, campanie repetată și în anul următor. Toată lumea se aștepta la o
confruntare majoră cu turcii, în care Ungaria avea rolul predestinat de poartă
a Europei. Desigur că lui Iancu îi era rezervat din nou rolul de comandant al
apărării în fața pericolului otoman. Avea cea mai mare experiență de luptă cu
turcii și toate privirile erau îndreptate spre el. Deja Dieta maghiară din 1454 a
luat primele măsuri de mobilizare în cazul unui atac. În același an Iancu a
zdrobit cu o oaste redusă trupele turcești lăsate de sultan în Serbia cucerită.
Încă din 1454 au început pregătirile pentru marea confruntare la inițiativa
papală, care a beneficiat în special de sprijinul franciscanilor. Unul dintre ei,
Ioan de Capistrano, un foarte bun orator cu o carismă deosebită, a fost numit
legat papal și a străbătut o mare parte a Europei pentru a-i mobiliza pe
creștini împotriva turcilor. După Imperiul Romano-German și Polonia,
capistrano a ajuns și în Ungaria cu propaganda antiotomană. Cu excepția
unor declarații fastuoase, principii și baronii Europei nu s-au mobilizat
pentru noua cruciadă. Însă Capistrano a avut un succes uriaș în rândul
mulțimilor de țărani și orășeni.
Marea confruntare a avut loc la Belgrad în iulie 1456. Oastea cruciată,
formată din trupe maghiare, din mercenari germani și cehi, a fost completată
cu o mulțime de țărani și orășeni fără experiență militară, însă însuflețiți de
discursurile franciscanilor despre iertarea păcatelor prin participarea la
războiul sfânt împotriva necredincioșilor. Victoria categorică a cruciaților
conduși de Iancu de Hunedoara și de Ioan de Capistrano a salvat Europa de
pericolul atacurilor otomane pentru peste o jumătate de secol. Abia în 1521
sultanul a atacat și cucerit Belgradul, cheia cuceririi Ungariei în anii
următori. Bătălia de la Belgrad a avut efect psihologic pozitiv asupra Europei
creștine, deoarece s-a spulberat mitul invincibilității lui Mahomed
Cuceritorul, dobândit de acesta după căderea Bizanțului.
Belgradul a fost ultima bătălie a lui Iancu de Hunedoara. Din cauza ciumei,
care a cuprins tabăra creștină, comandantul cruciaților s-a stins din viață în
11 august 1456. A murit un „Atlet al lui Christos”, cum l-au numit toți papii
care i-au apreciat meritele în lupta antiotomană. A fost înmormântat în
catedrala episcopală din Alba Iulia, unde astăzi mormântul lui este loc de
pelerinaj pentru toți cei care îi cinstesc memoria după mai mult de o
jumătate de mileniu.
Cariera lui Iancu de Hunedoara – o enigmă istorică?
Ascensiunea și cariera politică a lui Iancu de Hunedoara a fost o enigmă
pentru cronicarii epocii, care au încercat să o explice prin intermediul
legendelor despre ascendența sa regală. Chiar și pentru istorii de azi este
greu să înțeleagă cum a fost posibil ca un român să conducă Ungaria la
mijlocul secolului al XV-lea.
Orice interpretare a carierei fulminante a lui Iancu trebuie să țină cont de
existența unei nobilimi românești în regatul Ungariei. Desigur că exista o
singură nobilime, cea a regatului, însă în interiorul ei erau multe delimitări,
unele pe criterii de avere, altele după situarea geografică cu caracteristici mai
mult sau mai puțin definite, dar și pe criterii etnice. Iar nobilimea
românească din Ungaria este o realitate indubitabilă, chiar dacă istoriografia
română a acceptat-o cu greutate în ultimele decenii. Cartea lui Ioan Drăgan,
Nobilimea românească din Transilvania 1440-1514 (Editura Enciclopedică,
București, 2000) este deja o referință în domeniu, însă trebuie completată de
cercetări viitoare care se lasă așteptate într-o istoriografie românească încă
obsedată de imaginea iobagului român asuprit de nobilul ungur.

Mormântul lui Iancu de Hunedoara se află în catedrala romano-catolică din Alba

iulia
Mormântul lui Iancu de Hunedoara se află în catedrala romano-catolică din
Alba iulia
Începând cu mijlocul secolului al XIV-lea mulți cnezi și voievozi români au
fost înnobilați de regii Ungariei, Ludovic I și, mai apoi, Sigismund de
Luxemburg. În Maramureș, Hațeg și Banat erau deja numeroase familii
nobile românești. Mai erau răsfirate și prin alte părți ale Transilvaniei. Unii
erau nobili cu drepturi depline, adică adevărați nobili ai regatului, alții erau
nobili condiționari. Însă erau suficienți de mulți ca să fie remarcați ca un
corp distinct în oastea regatului de către străini. Pe fondul existenței acestei
nobilimi românești din Transilvania trebuie înțeleasă ascensiunea lui Iancu.
Poziția tatălui său de cavaler al curții regale i-a asigurat avantajul accesului,
în calitate de familiar, pe lângă baroni ai regatului. Acest avantaj a fost dublat
de talentul și aptitudinile sale, atât militare, cât și de lider, completate de o
ambiție pe măsură.
Înaintea familiei Hunedoreștilor mai avem cazuri în care români au fost
cavaleri ai curții regale, iar apoi au ajuns în rândul baronilor. Este vorba de
nepoții lui Dragoș, descălecătorul Moldovei, care în 1365 au fost alungați din
Moldova și au crescut la curtea regelui Ludovic. Întâi cavaleri ai curții regale,
au ajuns la scurt timp comiți ai mai multor comitate și au fost primii români
care au ajuns în rândul baronilor. Din ei a descins renumita familie nobiliară
Dragfi.
Iancu a beneficiat și de un context internațional favorabil ascensiunii unui
om ambițios și curajos pe măsura lui. În 1439 s-a încheiat Conciliul de Unire
de la Florența, în care s-a decis Unirea Bisericilor Ortodoxă și Catolică,
precum și organizarea unei cruciade pentru depresurarea Bizanțului de
presiunea otomană. Acesta este contextul internațional în care s-au
desfășurat campaniile antiotomane conduse de Iancu. Chiar dacă deja se
remarcase în apărarea graniței sudice față de turci, cruciadele declanșate ca
urmare a Conciliului de la Florența au constituit premisele favorabile
ascensiuniis ale politice. Evenimentele dezastruoase pentru regatul Ungariei
– criza politică, moartea regelui la Varna, anarhia etc. – au fost pentru Iancu
terenul propice de manifestare, de acțiune și de ascensiune politică.
Ascensiunea politică și cariera lui Iancu nu este o enigmă, însă rămâne un
miracol al nobilimii românești din Ungaria și Transilvania. Nimeni nu a
reușit să mai ajungă la dimensiunea carierei sale politice. Însă el a deschis
drumul carierelor politice pentru nobilii români. Unii români și-au început
cariera politică în calitate de familiari ai lui Iancu, astfel se explică
ascensiunea unor nobili hațegani sau maramureșeni. Dimensiune carierei
altor români pe scena politică din Transilvania și Ungaria a fost determinată
atât de premisele favorabile în care au activat, cât mai ales de aptitudinile și
ambițiile lor politice. Chiar dacă nu au ajuns la dimeniunea lui Iancu, alături
de el, în panteonul istoriei românilor, trebuie să stea Nicolae Olahus, Ștefan
Mailat, Ștefan Josika și alți români care s-au afirmat pe scena politică din
Ungaria. Iancu și ceilalți nobili români, indiferent de rangul la care au ajuns,
sunt dovada clară că românii nu au fost doar iobagi, ci au avut nobili, dintre
care unii au condus chiar destinele Ungariei și Transilvaniei.
Un erou-simbol pentru două națiuni
Iancu de Hunedoara are locul său special în Pantheonul istoriei românilor și
în cel al ungurilor. Este reprezentativ pentru istoria ambelor popoare. Iancu
a fost un nobil român, dar nobil al regatului. În epoca respectivă națiunea nu
era organizată pe criterii etnice, ci pe criterii politice și de avere. Nobilimea
din Ungaria, în integralitatea sa, forma națiunea nobiliară. În epoca
respectivă nu exista națiunea maghiară. Așa că orice aserțiune sau ironie la
adresa românului Iancu de Hunedoara, chiar dacă este formulată de
ambasadorul Ungariei la București (interviul din România Liberă din luna
august), este deplasată. Iancu de Hunedoara a aparținut națiunii nobiliare din
regatul Ungariei, la fel ca toți nobilii români, însă a fost un nobil român prin
originea sa etnică. Atât tatăl, cât și mama sa au fost români, iar fiul lor, Iancu,
nu a fost altceva decât român ca etnie. Nu degeaba primele documente l-au
menționat cu numele Ioan Românul. Niciun istoric serios din Ungaria nu
contestă originea românească a lui Iancu. Este însă greu de acceptat pentru
istoricii unguri realitatea nobilimii românești din Ungaria și integrarea lui
Iancu în ansamblul acestei nobilimi.
Indiferent de abordările istoriografice, Iancu de Hunedoara rămâne un erou
al ambelor popoare, român și maghiar, care nu trebuie să îl împartă, ci să îi
cinstească memoria. Mormântul lui Iancu din catedrala episcopală catolică
din Alba Iulia trebuie să fie un loc de pelerinaj atât pentru unguri, cât și
pentru români, pentru că Iancu este un simbol al istoriei românilor și al
istoriei ungurilor, în egală măsură.