CAPITOLUL 4.

ROLUL MEDICULUI LEGIST ÎN ACCIDENTELE RUTIERE

4.1. Rolul medicului legist în examenul la faţa locului

Prezența medicului legist la locul accidentului este necesară, dar în unele cazuri de
urgență acesta poate sosi mai târziu în eventualitatea în care organele circulației și procuraturii
au putut sosi mai repede.

Medicul legist are obligația de a-și îndeplini rolul de medic, de a fi consilier pentru
restul organelor prezente, de a nu-și atribui preocupari de ordin criminalistic, dar prin aceasta
nu trebuie să se considere ca un simplu martor și trebuie să observe și să intuiască în totalitate
problemele ce se pun în jurul accidentului. La nevoie poate orienta întreaga cercetare către
probelemele majore ce le ridică accidentul respectiv. El poate să întrevadă ce întrebări se vor
pune în expertiză și ca atare care sunt măsurile ce trebuie să le ia la locul faptei, spre a avea
suficiente probe materiale, care la nevoie să satisfacă exigențele expertizei.

Este necesar să ne amintim unele eventualități când victime ale accidentelor de

circulație sunt transportate în alte locuri pentru a disimula adevărata situație de fapt, sau
invers, când victime ale altor împrejurări sunt aduse pe căile rutiere, tot în scop de disimulare,
sau cazuri când victima este părăsită la locul faptei.

În mod obișnuit, medicul legist va trebui să obțină relații și să-și elucideze următoarele
probleme: dacă este vorba de un accident de circulație, în speță dacă locul unde se află
victima este și locul accidentului și dacă aceasta are leziuni ce pot fi produse prin accident de
circulație. El trebuie să aibă în față mai multe elemente și anume: autovehiculul care a produs
accidentul; alături de acesta, conducătorul respectiv și chiar persoane însoțitoare. Va urmări în
primul rând ca urmele biologice să fie bine descoperite – descrise – fotografiate și ridicate.
Aceste urme se pot găsi pe partea cu care autovehiculul a lovit, a călcat sau a târât, pe calea
rutieră, pe hainele victimei cât și pe aceasta. Stabilirea poziției pe care o avea victima se face
și prin executare de fotografieri de ansamblu și de detaliu, dar medicul va reda în termeni
științifici poziția victimei, mai ales că nu arareori fotografiile sunt interpretate de persoane

49
care nu au participat la locul faptei și în lipsa unei schițe concludente se pot ivi greșeli de
orientare și de interpretare.

Aproape că nu există accident de circulație, referindu-ne în special la cele mortale, în

care la locul faptei să nu găsim urme de sânge. Ele se pot afla începând de la locul inițial al
contactului între victimă și autovehicul și până la locul unde se alfă victima. În accidentele de
tren, de tramvai, dar și în cele de autovehicule în care autorii părăsesc locul accidentului,
acestea se pot găsi însă, la o distantă relativ mare de la locul unde se află victima. Ele trebuie
căutate, descrise și uneori ridicate. Lipsa petelor de sânge în prezențaunor leziuni externe în
măsură să producă sângerarea victimei trebuie să ridice presupunerea unei disimulări. Cel mai
adesea la locul accidentului s-a prezentat și serviciul de salvare și în eventualitatea în care
victima a murit, medicul salvării lasă o simplă notă, prin care a constatat decesul. Alte ori,
medicul legist sosește înaintea salvării și atunci pe primul plan se pune problema constatării
morții. Acest examen, deși se face într-un spațiu deschis, în condiții meteorologice deosebite,
trebuie să fie corect, rapid și concludent, să poată aprecia dacă victima se alfă într-o stare de
comă profundă, eventual moarte clinică, situație în care să apeleze la mijloacele cele mai
rapide de reanimare. Dacă moartea este reală, examenul va trebui să evidențieze pe cât posibil
(fiind vorba de o examinare externă a cadavrului) dacă acesta are leziuni care i-au putut
produce moartea, sau chiar care este leziunea cauzatoare de moarte. Deformarea craniului și
crepitații osoase, otoragii, protuzia globilor oculari, crepitații costale, ale bazinului, emfizem
subcutanat etc. sunt elemente care atestă existența unor leziuni mari interne cauzatoare de
moarte.

Ținând seama că lângă victimă se alfă adesea și autovehiculul, va trebui să deceleze

care este leziunea de lovire directă, în scopul de a putea aprecia care a fost poziția dintre
victimă și autovehicul în momentul producerii accidentului.

Cunoscându-se mecanismele simple și complexe care survin într-un accident de

circulație, nu se poate, la fața locului fiind, ca medicul să inventarieze leziuni pe corpul
victimei fără a avea o explicație a modului de producere a acestora.

Medicina legală acordă o mare atenție examenului hainelor (îmbrăcămintea victimea),

mai ales în crimele de omor, pentru a putea preciza unele date de ordin medical și
criminalistic.

50
 Cu prilejul autopsiei, când nu se pot explica întru totul producerea unor leziuni, adesea
medicul legist apelează la examenul hainelor, dar fie că ele nu se mai găsesc sau nu mai
păstrează urmele existente la data producerii accidentului, se impune examenul acestora chiar
la locul faptei. Ele vor fi examinate, din afară înauntru și se vor avea în vedere urmele lăsate
de partea cu care a lovit autovehiculul, urme de rugină, vopsea, etc., apoi ( dacă a avut loc și o
călcare), în presiunile lăsate de pneurile autovehicolului. Medicul va indica fotografierea și
eventual descrierea lor, de mare importanță când accidentul are autor necunoscut. Leziunile
(rupturile) hainelor se vor consemna și pe cât posibil se vor căuta la locurile corespunzătoare,
dacă victima are leziuni externe.

Partea cea mai apropiata de corpul victimei a hainelor are adesea urme de sânge și alte
resturi organice rezultate din leziunile (plăgile si excoriațiile) de la suprafața corpului
victimei. Se recomandă ca hainele să fie conservate prin împachetare, astfel ca la autopsie,
dacă mai este necesar, să se poată face un alt examen.

4.2. Tanatogeneza în accidentele de circulație

Accidentele de circulație prin diversitatea mecanismelor de producere creează un

polimorfism lezional, ceea ce ridică în mod firesc, probleme spinoase expertizei medico-
legale.

În general, medicii legiști dacă nu sunt întrebați, evită să facă prea multe precizări în
concluziile rapoartelor de autopsie privind mecanismul de producere al leziunilor, de multe
ori, rezumându-se la felul și cauza morții.nu întotdeauna lucrurile au acest aspect; în
secționările corpului (accidente produse de vehicule cu roți metalice) sau în prezența unor
leziuni cronice, dar mai ales dacă sunt elemente culese de la fața locului, acestea se pot
rezolva fără dificultate.

În celelalte cazuri, medicul constată o multitudine de leziuni, ceea ce îl duce la

concluziade moarte prin politraumatism – șoc traumatic – în cadrul unui accident de
circulație, ceea ce nu satisface valoarea probatorie a actului medico-legal. În alte spețe, ne
referim la simulări și disimulări, fără a se cunoaștevreun element despre împrejurările
decesului impun acordarea unei atenții și interpretări judicioase a leziunilor întâlnite.

51
 Legat de tanatogeneză este raportul de cauzalitate, neputându-se trage o concluzie fără
o înlănțuire logică între leziune – mecanism și cauza morții.

Sindroamele tanatogenetice în accidentele de circulație sunt pe drept cuvânt cele

clasice și anume:secționarea corpului, a gâtului, zdrobirea capului sau a unor organe vitale, al
doilea mecanism tanatogenetic fiind instalarea timpurie a șocului traumatic. Este greu de a
face și delimita care din leziuni duc la instalarea șocului traumatic, și care nu. În general se
acceptă posibilitatea sumării mai multor excitanți, la care se adaugă și factorul psihic.

Deși nu am putut urmări în mod sistematic modul de apariție al șocului traumatic la

victimele care s-au găsit sub influența alcoolului, pe puținile cazuri întâlnite, instalarea
șocului a fost mai tradivă și de intensitate mai redusă, în schimb s-au găsit hemoragii interne,
grave, în special meningo-cerebrale, pulmonare, digestive și subseroase.

Un alt factor tanatogenetic frecvent întâlnit în accidentele de circulație este hemoragia

internă sau externă, fie prin lezarea primară a unor vase, fie prin rupturi de organe. Nu
întotdeauna cantitatea de sânge pierdută este hotărâtoare în producerea morții. Hemoragiile
din unele cavități pot duce la modificări tanatoterminale sau hemoragiile meningo-cerebrale
pot duce la instalarea rapidă a morții.

În aceeași categorie se poate încadra hemoragia retroperitoneală în special perirenală

sau chiar în lovire directă, care poate duce la instalarea unui șoc traumatic și anurie reflexă.
Statistica noastră evidențiază că în peste 12-14% dintre cazurile politraumatizate cu leziuni
osoase la nivelul membrelor inferioare cât și leziuni ale oaselor bazinului mai ales la victimele
în vârstă, se ajunge la tromboembolie pulmonară. În toate cazurile am putut găsi tromboze ale
venelor, mai ales ale venelor safene.

Prin secțiuni seriate și deschiderea vaselor în planuri pornind de la nivelul hilului către
periferie, toate ramificațiile arterei pulmonare se găsesc trombozate, cu trombi de diferite
vârste și mărimi; aproape constant am întâlnit și tromboza arterei pulmonare la bifurcație.

Cu toate că în tratatele clasice se vorbește de embolia grasă în leziunile traumatice ale

oaselor, această posibilitate este foarte rară față de aprecierile inițiale. În unele cazuri, edemul
cerebral s-a întâlnit ca singură cauză de moarte, în prezența unor leziuni minime. Edemul
produce o tumefacție importantă a masei cerebrale care șterge șanțurile corticale, aplatizând
circumvoluțiile și apărând pe secțiuni ca o mărire în suprafață a substanței albe în raport cu
substanța cenușie care este mai palidă. Este însoțit cu angajare netă de amigdale cerebeloase.

52
 În accidentele de circulație, așa după cum am arătat mai sus, se pot produce și leziuni
mici care în mod normal nu duc la moarte, fisuri ale oaselor craniene, leziuni meningo-
cerebrale, fracturi sau fisuri costale, contuzii pulmonare etc. În procesul tanatogenetic
intervin o serie de complicații, cel mai adesea de ordin inflamator, meningo-encefalite,
pneumopatii, hepatite etc.

53