Subiectele pentru proba la disciplina PROCESE EDITORIALE

1. Produsele editoriale – mijloace promotoare ale informaţiei

Informaţia a devenit pentru societatea contemporană o materie primă, ea este prezentă peste tot,
devenind un potenţial strategic este importantă pentru toate etapele existenţei noastre datorită
aportului adus la dezvoltarea societăţii umane. Arealul de comunicare în societate este destul de vast şi
diferit, ceea ce permite accesul la informare prin diferite metode, tehnici şi mijloace (figura 1.1) .

Editurile sunt structurile implicate în culegerea, prelucrarea şi transmiterea informaţiilor. Ele sunt
acele organisme care stau şi la baza formării politicii culturale a ţării, deci indinspensabil produsele lor
contribuie la soluţionarea acestui obiectiv. Pornind de la acestea, exigenţile cu referinţă la calitate sunt
destul de mari, ceea ce impune necesitatea asigurării conformităţii calităţii produselor editoriale celui
mai înalt nivel. Conform unor studii [12], calitatea produselor poligrafice fabricate în R. Moldova este
încadrată în gradaţiile de calitate prezentate în figura 1.2.
Poligrafia este domeniul industrial cu o dezvoltare semnificativă în ultimul deceniu în R. Moldova.
Saltul realizat este firesc şi nu e deloc surprinzător, pentru că această ramură avea de recuperat o
stagnare de o jumătate de secol, rămasă în afara lumii de specialitate. Recuperarea tehnică a fost
extrem de rapidă, tehnica de vârf făcându-şi simţită prezenţa prin calitate şi performanţă. Producţia
poligrafică este foarte diversă; gama de produse fiind condiţionată de influenţa a unei multitudini de
factori şi implicaţiile a diverse materiale şi mijloace de fabricaţie. Abordarea multicriterială a structurării
produselor poligrafice a condus la dimensionarea prioritară a acestora după criteriul de predestinaţie.
Astfel, produsele poligrafice se divizează în: • produse poligrafice uzuale; • produse poligrafice tehnice
 După caracterul apariţiei, produsele poligrafice sunt structurate în: - periodice; - neperiodice; -
accidentale (fig. 1.4). Periodicele sunt lucrările cu apariţie regulată, de la cotidian la bianual (ziare,
reviste, buletine, anale) caracterizate de format identic şi durate dintre apariţii constante. Lucrările cu
apariţie neperiodică, dar sistematică, sunt cărţile şi broşurile. Au formate limitate, iar cele mai multe se
reeditează la fiecare câţiva ani. „Accidenţa” o formează lucrările cu apariţie unică, irepetabilă,
reprezentată de/prin afişele de concert, pliantele publicitare, etichetele sau agendele personalizate. Au
toate formele, formatele şi termenele de apariţie posibile.
2. Activitatea editorială. Aspecte şi particularităţi
Legea nr. 939-XIV din 20 aprilie 2000, cu privire la activitatea editorială specifică că, activitatea
editorială (anexa 1) reprezintă totalitatea activităţilor editurii şi constă în pregătirea pentru tipar,
tipărirea şi divizarea diverselor genuri de tipărituri: cărţi, ziare, reviste, note, calendare, ediţii de artă,
etc.
Activitatea editorială are drept obiective:
• satisfacerea necesităţilor personalităţii, societăţii şi statului în producţie editorială;
• crearea de posibilităţi pentru afirmarea cetăţenilor în calitate de autori, indiferent de rasă,
naţionalitate,
origine etnică, limbă, religie, sex, opinie, apartenenţă politică, sau origine socială;
• asigurarea dreptului la libertatea gîndirii şi a cuvântului, la exprimarea liberă a opiniilor şi
convingerilor;
• contribuirea la dezvoltarea naţional – culturală a poporului prin majorarea considerabilă a tirajului
şi volumului ediţiilor, prin extinderea tematică a producţiei de carte;
• ridicarea nivelului de cultură al cetăţenilor prin asigurarea accesului la producţia editorială,
familiarizarea cu valorile general-umane, editarea în original sau în traducere a celor mai valoroase
opere din literaratura naţională şi cea universală;
• sporirea numărului de ediţii de carte naţională în limbile de largă circulaţie în vederea promovării
imaginii R. Moldova în lume;
• consolidarea şi modernizarea bazei tehnico materiale a editurilor, a tipografiilor şi a reţelei de
difuzare a producţiei editoriale.
La fel, în Legea nr. 939-XIV din 20 aprilie 2000 „Cu privire la activitatea editorială”, articolul 1 –
„Noţiuni principale” sunt stipulate noţiunile generale proprii activităţii editoriale după cum urmează:
ƒ autor – persoană sau colectiv care a creat o operă literar artistică, ştiinţifică, publicistică, etc.;
ƒ beneficiar al producţiei editoriale – persoană juridică sau fizică care, în condiţiile legislaţiei în
vigoare, comandă producţie editorială, asumîndu-şi cheltuielile financiarerespective;
ƒ casetă tehnică – totalitatea datelor ce caracterizează publicaţia, destinată pentru informarea
consumatorului şi utilizate la prelucrarea bibliografică şi la evidenţa statistică a ediţiilor;
 ƒ CIP (catalogare în publicare) – descrierea bibliografică standardizată a publicaţiei, expusă pe verso-
ul paginii de titlu;
ƒ ediţie – totalitatea exemplarelor unei opere tipărite prin folosirea aceluiaş zaţ tipografic; lucrare
realizată prin metoda imprimării şi/sau tipăririi, în corespundere cu standardele de stat şi destinată
difuzării;
ƒ editură/editor – persoană juridică sau fizică specializată în prgătirea manuscriselor pentru tipar;
ƒ exemplare de depozit legal – exemplare din toate operele tipărite, grafice, audiovizuale şi
electronice, pe care agenţii producători sunt obligaţi să le transmită gratuit instituţiilor specificate în
prezenta lege;
ƒ difuzor al producţiei editoriale – persoană juridică sau fizică care se ocupă de comercializarea şi
difuzarea producţiei editoriale;
ƒ ISBN (International Standard Book Number) – Număr Internaţional al Cărţii;
ƒ ISSN (International Standard Serial Number) – Număr Internaţional Standard al Publicaţiilor Seriale;
ƒ ISMN (International Standard Muzic Number) – Număr Internaţional Standard pentru Muzică
Tipărită;
ƒ manuscris – originalul operei autorului, scris manual dactilografiat sau procesat şi prezentat spre
editare;
ƒ producţie editorială – totalitatea lucrărilor publicate de editură;
ƒ reeditare – publicarea unei lucrări într-o nouă ediţie;
ƒ tipografie/tipograf – persoană juridică sau fizică specializată în tipărirea şi multiplicarea producţiei
editoriale;
ƒ tiraj – numărul de exemplare în care se tipăreşte o ediţie. După Dicţionarul Enciclopedic Ilustrat [2]
activităţii editoriale îi sunt proprii următorii termeni: „editură” – instituţie care se ocupă cu editare de
cărţi, publicaţii periodice, afişe etc. „a edita” – 1. A efectua operaţiile legate de pregătirea pentru tipar,
de tipărirea şi răspândirea unei cărţi sau a unei publicaţii. 2. A stabili, pe baza unei cercetări amănunţite,
un text, în vederea publicării lui (cu note critice, adnotări etc.). „ediţie” – totalitatea exemplarelor unei
tipărituri (carte, ziar, etc.) dintr-unul sau mai multe tiraje, pentru care s-a folosit acelaşi zaţ tipografic.
Sinteza bibliografică [1-11] a condus la structurarea ediţiilor în:
ƒ ediţii speciale – tiraj suplimentar al unui ziar publicat în afara periodicităţii obişnuite, cu prilejul unui
eveniment important, al unei sărbători etc.;
ƒ ediţii critice – ediţii a unui text (vechi, clasic etc.) stabilit prin compararea variantelor şi însoţit de
comentarii şi de aparatul critic necesar;
ƒ ediţii definitive – ediţii al căror text a fost văzut de autor şiconsiderat definitiv.
Sistemul editorial contemporan a apărut şi evoluat odată cu cartea. De la descoperirea tiparului de
către Gutenberg, cartea a obţinut o importanţă de durată ca mijloc de comunicare pentru societate. De-
a lungul secolelor, procesele de tipărire a cărţilor au fost orientate în două direcţii: editorială şi
tipografică (poligrafică) (fig.1.5), urmărindu-se întotdeauna scopul ca aceste două activităţi să se
desfăşoare în tandem pentru a produce cât mai multe şi mai atrăgătoare, mai interesante şi mai utile
cărţi pentru publicul cititor.
Delimitarea activităţii editoriale într-un sector aparte al procesului de lansare a cărţii a urmărit un
singur scop: a desăvârşi atât forma cât şi conţinutul operei scrise. Pentru a răspunde acestor cerinţe a
fost instituită editura – organizaţie cu responsabilitate juridică, specializată în autentificarea dreptului de
autor prin publicarea şi valorificarea operelor de creaţie intelectuală.
Activitatea editorială presupune editarea diferitor tipuri de opere: cărţi, broşuri, albume, reviste etc.
3. Editurile. Structură şi funcţionalitate
Editurile pot fi clasificate după mai multe criterii (figura 1.6).În funcţie de genurile producţiei editate,
editurile pot fi:
-de cărţi;
-de reviste;
-de ziare
.În funcţie de tematica ediţiilor, se deosebesc edituri:
-specializate;
-universale.Editura specializat ă lansează literatură destinată
 unei anumiteramuri a economiei naţionale (sau a câtorva domenii înrudite). În R.Moldova
specializate sunt considerate a fi: Editura „Lumina”(ce editează manuale, materiale instructiv-metodice)
şi Editura „Ştiinţa”.
Editura universală, este editura ce editează literatură din diverse domenii: economie naţională,
cultură,ştiinţă, arte, etc.După forma de întemeiere şi apartenenţă distingem:
•edituri de stat;
•edituri private;
•cooperative;
•asociaţii.

4. Ediţiile de carte. Generalităţi

Încercările de a clasifica ediţiile după anumite trăsături, criterii a condus la structurarea lor în:
- publicaţii periodice;
- publicaţii neperiodice.
Astfel, vorbind despre carte, uzual sunt utilizaţi termenii de carte şi broşură sau carte broşată şi carte
legată.
Prin termenul “carte”, se presupune ediţie neperiodică al cărui volum depăşeşte 48 de pagini.
„Broşura” reprezintă ediţia neperiodică volumul căreia este mai mare de 4 pagini şi nu depăşeşte 48
pagini.
Ediţiile care nu depăşesc volumul de 5 pagini sunt numite foi volante.
Cartea este produsul vieţii spirituale şi lumii materiale [1]. Ca produs al vieţii materiale, ea are
conţinut ştiinţific, politic, artistic şi este purtătorul principal al realizărilor omenirii. Ca produs al lumii
materiale, ea prezintă nişte foi de hârtie sau alt material grafic.

5. Clasificarea ediţiilor de carte

La baza tipologiei cărţilor stau două criterii importante: tematica lor şi interesul auditorului.
I. Pentru adulţi:
ştiinţifice;
didactice;
de producţie;
de referinţă;
de popularizare;
oficiale;
artistice;
politice;
informative.
II. Pentru copii:
ediţii artistice;
ediţii ştiinţifico-cognitive.
Conform caracterului
tematic:
politice;
ştiinţifice,
 specializate de producţie;
artistice.
După interesul cititorilor:
cărţi cu destinaţie social-funcţională (ştiinţifice, ştiinţifico-populare, informative, didactice, literar-
artistice);
cărţi pentru diferite vârste de cititori: literatură pentru copii, pentru maturi, pentru preşcolari, elevi
etc;
cărţi în limba originală şi în traducere.
După modul de realizare poligrafică:
cărţi de o înaltă ţinută artistică (jubiliare, ediţii-cadou);
cărţi de diferit format (mare, mijlociu, mic);
cărţi cu destinaţie specială (albume, ediţii cartografice, de note muzicale);
cărţi ce se deosebesc după volum – ediţii nepreriodice care au mai mult de 48- 64 de pagini, broşuri –
ediţii ce nu depăşesc 48-64 de pagini.
După numărul de ediţii:
primară;
reeditată.
După tehnologia de imprimare:
tipar înalt;
tipar adânc;
tipar plan.
După conţinut:
monoediţie care conţine o singură operă a unui autor;
poliediţie (culegere ce include câteva sau mai multe opere).
Conform modului de finanţare şi asigurare materială a procesului editorial-poligrafic:
cărţi editate din sursele editurii sau la comanda ei;
cărţi editate din sursele autorului sau din mijloace provenite de la sponsori;
cărţi editate cu efortul financiar comun al autorului şi editorului;
cărţi editate la comanda statului (ministerelor, departamentelor).

6. Clasificarea Zecimală Universală

Necesitatea clasificării multiplelor surse bibliografice a condus la elaborarea unor sisteme de
clasificare care nu implică aşezarea fizică a cărţilor într-o anumită zonă [8]. Conform acesteia fiecare
carte primeşte un cod, un fel de cheie, cu ajutorul căruia putem afla temele pentru care este relevantă
cartea.
Însă în sec. al XIX-lea, fizicianul Andrei Marie Ampère (1775-1836) a propus, pentru prima oară,
folosirea unui sistem de clasificare în notaţie zecimală ca un cod de exprimare a conceptelor într-o
clasificare documentară [4].
Acestă propunere a fost popularizată de bibliotecarul american Melvil Dewey la sfârșitul secolului al
XIX-lea. Dezvoltat şi folosit la biblioteca Colegiului Amherst (Massachusetts) sistemul de clasificare a lui
Dewey a fost publicat în anul 1876 într-o primă ediţie întitulată Clasificare şi index de subiecte. Ideea de
bază a lui Dewey era simplă. Toate cărţile formează o mare mulţime, toate constituind trunchiul unui
arbore uriaş. Iniţial acest arbore a fost desfăcut în 10 ramuri. Apoi fiecare ramură este desfăcută în alte
zeci de ramuri. Schema lui Dewey care conţinea 919 diviziuni a fost răspândită rapid în SUA şi în alte ţări.
În R. Moldova este aplicat Clasificatorul Zecimal Universal, ediţia medie internaţională care reprezintă
un sistem unitar structurat în 10 mari clase notate cu cifre arabe de la 0 la 9. Fiecare clasă este
subdivizată în alte zece, principiul de bază al diviziunii fiind cel ierarhic, cu cât este mai detaliată. În CZU
una din marile clase este una liberă, şi anume clasa a 4-a Lingvistică anulată în anul 1963 şi inclusă în
cadrul clasei a 8-a Literatură.
Tabelul principal al clasificării zecimale universale cuprinde următoarele 10 clase:
Generalităţi. Ştiinţă şi cunoaştere. Organizare, etc.
Filosofie. Psihologie.
Religie. Teologie.
 Ştiinţe sociale.
liberă.
Matematică. Ştiinţele naturii.
Ştiinţe aplicate. Medicină. Tehnică.
Artă. Recreere. Spectacol. Sport.
Lingivistică. Filologie. Literatură.
Geografie. Biografie. Istorie.

7. Cărţile. Etape parcurse de la autor la cititor

Aşa cum, filozofia înglobează mai multe ştiinţe, la fel munca editorului, indiferent că el activează într-
o editură, sau redacţie de ziar, revistă, va aplica cunoştinţele acumulate în dorinţa de a intermedia
creativ şi inteligent transmiterea mesajului autorului către beneficiar – cititorul. Odată cu apariţia
tiparului a apărut necesitatea ca cineva, altul decât autorul, să contribuie la materializarea ideilor
autorilor în produse care să intereseze cititorul.Cel care deţinea mijlocul de producţie – tipograful, avea
responsabilitatea de a multiplica şi a obţine cartea, astfel se poate spune că, aşa cum o cunoaştem
astăzi, cartea s-a născut din cultura populară, pe parcursul existenţei sale purtînd multiple valori: de bun
cultural, dar şi de marfă. Evoluţia industriei poligrafice a permis editarea unui număr mare de titluri,
ceea ce a ridicat nivelul de calitate al textului tipărit concomitent satisfăcând necesităţile cititorilor.
Aceasta evolutiv a determinat necesitatea promovării activităţilor editoriale. Meseria de editor este mai
puţin cunoscută, ea presupunând a fi o persoană cu abilităţi deosebite, editorul fiind capabil să se
impună în soluţionarea diferitor situaţii, cum ar fi cele ce ar explica: De ce nu este bine să fii editor:
ƒ pentru că, trebuie să dezamăgeşti prea mulţi oameni, să le spulberi iluziile de a deveni autori;
ƒ pentru că, trebuie să asculţi prea mult despre considerentele economice şi să-ţi înfrânezi pornirile
legate de gustul personal; De ce este bine să fii editor:
ƒ pentru că, îţi plac majoritatea cărţilor pe care le editezi şi primeşti şi tu o parte din succesul lor
material sau cultural;
ƒ pentru că, îţi petreci viaţa printre oameni preocupaţi de carte, de cultură, artă, ştiinţă;
ƒ pentru că, munca ta este bazată pe descoperire şi încântare. Editorul, trebuie să poată suplini
celelalte meserii (tipograf, redactor etc.), iar pentru o bună desfăşurare a activităţii, trebuie să cunoască
toate verigile lanţului de editare-tipărire pentru a-şi putea impune opţiunile sale. El face acest lucru fiind
în slujba autorului, cât şi în beneficiul cititorului. Din acest motiv, autorul trebuie să cunoască şi el cât
mai bine sistemul editorial, loc în care se poate afirma pentru o perioadă mai lungă sau mai scurtă.
Important, este ca cititorul să ştie ce stă în spatele cărţii pe care o „uită pe bancă în parc“. Pornind de la
cele enunţate anterior în cadrul acestei abordări se prezintă cele mai importante etape pe care le
parcurge nemijlocit cartea de la autor la cititor (fig. 2.1). 0. Autorul, ascuns de restul lumii în faţa colii
albe de hârtie, scrie pentru el însuşi, citeşte prietenilor ca să se verifice, visează să fie publicat.
1. Manuscrisul este gata. Bun sau rău, publicabil sau nu, existent într-un singur exemplar sau în mai
multe copii, fără să fi fost acceptat de un agent literar sau de un editor, el generează deja drepturi de
autor. Nu poate fi utilizat fără acordul autorului, iar el este singurul care decide asupra soartei acestuia.
2. În lumea în care tranzacţiile se fac prin intermediul agenţilor literari, urmează momentul acordării
primului calificativ din partea unui cititor profesionist, agentul literar. El decide dacă va investi timp şi
bani în promovarea cărţii şi a autorului în faţa unei edituri sau îi va refuza autorului publicarea lucrării.
Primul cititor avizat este editorul. Manuscrisului i se adaugă un prim material auxiliar, referatul de
lectură. Dacă el este pozitiv, lucrurile merg mai departe.
3. Evaluată din punct de vedere „cultural“, artistic, dar şi din punctul de vedere al oportunităţii
comerciale, viitoarea carte este supusă, în cazul editurilor mari, analizei unui comitet din care fac parte
specialiştii în marketing şi vânzări. În editurile mai mici, sau când editorul care propune cartea are
suficientă autoritate profesională, eventual dublată de o poziţie ierarhică superioară, decizia economică
o ia tot editorul. Cartea va fi publicată, asta îşi doresc acum autorul, editorul, toţi cei care urmează să
investească în ea timp şi bani.
4. Pentru ca lucrurile să meargă mai departe, editura încheie un contract de editare cu autorul,
contract care va sta la baza relaţiei lor ulterioare. Apare un al doilea material auxiliar care va însoţi
cartea. Semnând acest contract, autorul se angajează, printre multe altele, să nu ofere timp de mai
mulţi ani aceeaşi carte unei alte edituri, ceea ce face ca editorul, spre deosebire de un producător de
dulciuri, să fie sigur de unicitatea mărfii pe care o oferă. De asemenea, editorul se obligă să plătească, în
termeni ce sunt negociaţi, drepturile băneşti ale autorului.
5. Autorul află în acest moment, că materialul depus de el poate fi tratat uneori doar ca un punct de
pornire, iar el mai are de scris sub îndrumarea editorului. De aici, va rezulta forma finală a manuscrisului.
6. Manuscrisul intră în planul editorial, de acum se poate spune cu o bună aproximaţie când o să
apară cartea şi încep să participe la pregătirea lui mai multe meserii editoriale, simultan sau succesiv.
Primul este redactorul de carte. Oricât ar fi lucrat autorul, cartea poate să posede erori stilistice,
gramaticale care trebuie corectate.
7. Culegerea. Cu ani în urmă, manuscrisele soseau dactilografiate şi erau trimise la cules în tipografie.
Azi, ele sosesc pe diferite suporturi electronice, în format digital, şi chiar dacă se lucrează şi pe printuri,
nu doar prin citirea şi operarea modificărilor direct în calculator, etapa culegerii practic a dispărut din
activitatea editorială.
7'. La solicitarea editorului sau a redactorului, atunci când este cazul, au fost comandate din timp şi
sosesc acum ca să se integreze cărţii diverse alte materiale, prefeţe, studii critice, note asupra ediţiei,
glosare, indecşi de termeni, ilustraţii de interior şi pentru copertă. Toate aceste materiale vor fi preluate
în etapa următoare după ce au fost citite şi avizate de editor sau de redactor.
8. Etapa tehnoredactării. Ea implică tehnică şi artă şi a migrat din spaţiul tipografic în cel editorial
odată cu apariţia aceluiaşi compiuter. Aici este prelucrată şi ilustraţia pentru copertă şi este pregătită
macheta copertei care urmează să fie avizată de autor.
9. Corectura face ca toate eventualele scăpări de până aici să fie corectate şi ca textul final al cărţii să
fie identic cu cel înaintat de redactor (corectura şi scoaterea corecturii pot fi repetate de mai multe ori,
mai ales în cazul lucrărilor de specialitate, a dicţionarelor).
10. Coperta este pregătită pentru a fi trimisă în tipografie, interiorul cărţii este şi el listat pe calc sau
pe film, cartea primeşte bunul de tipar din partea editorului sau a redactorului şi compartimentul
redacţional şi-a încheiat misiunea.
11. Editura îşi începe colaborarea cu tipografia printr-o comandă, în care sunt precizate datele cărţii,
tirajului, numărului de pagini, materialele solicitate, comanda lansată; eventual, către mai multe
tipografii, pentru a se obţine cel mai bun raport “calitate-preţ”.
12. Cartea, sau materialele care sunt folosite la realizarea ei, se află acum în tipografie. Tipograful
urmăreşte şi el toate etapele prin care trece cartea; pregătirea formelor, montajul, tiparul, legătoria,
ambalarea.
13. Nu din clipa în care cartea este tipărită se anunţă livrarea ei, ci încă din etapa formei finale a
manuscrisului, editorul, fie singur, fie împreună cu cei care se ocupă de marketing, a pregătit sau
comandat o serie de materiale promoţionale: afişe, texte de prezentare, comunicate pentru presă, alte
materiale care vor însoţi cartea nu numai la lansare sau/şi în librării. După apariţie, ultimul moment
determinat de autor în viaţa cărţii este lansarea, momentul festiv la care sunt invitaţi reprezentanţii
presei, cititorii, pentru ca vorbitori bine aleşi – autorul şi editorul să le prezinte noua apariţie.
14. Iar interesul editorului pentru carte şi autor nu se stinge aici. Vânzarea cărţii va fi susţinută prin
numeroase alte acţiuni. Se va lua, la un moment dat, decizia de a fi produsă o continuare de tiraj, sau de
a reedita cartea, eventual cu revizuiri şi adăugiri. Interesul pentru carte şi transformarea ei în principalul
suport pentru comunicarea ideilor, dar şi creşterea pieţei de carte, a condus la dezvoltarea unui
adevărat lanţ industrial, care implică în activitatea editorial-tipografică producătorii de materiale
tipografice, hârtie şi carton; în principal, producătorii de utilaje tipografice, tipografii, editorii,
distribuitorii de carte şi librarii. Totul, pentru ca divertismentul furnizat de autor, sau învăţăturile
transmise de autor, să ajungă cât mai corect şi mai rentabil în mâinile cititorilor. Reeşind din cele
prezentate se pot specifica următoarele aspecte:
ƒ unele momente în “viaţa cărţii” sunt decisive şi depind integral de editor, altele sunt supravegheate
de el de la distanţă, sau sunt soluţionate în colaborare cu alte specialităţi implicate în activitatea
editorială;
ƒ editura realizează toate etapele cuprinse între manuscrisul brut şi cartea finită, gata a fi oferită
cititorului pe rafturile unei librării. Tot editura se îngrijeste în mare parte şi de promovarea cărţii.
 ƒ activitatea editării de carte strategic ar suplini următoarele: echilibrul între gustul literar şi spiritul
antreprenorial, între cultivarea valorilor clasice, atenţia pentru dinamica prezentului şi intuirea viitorului,
între recunoaşterea valorilor şi politica de promovare-impunere a lor.

8. Constituirea macrostructurală a cărţilor

Construcţia cărţii actuale este practică şi comodă, fiind rezultatul dezvoltării de multe secole, rodul
raţiunii şi muncii a sute şi mii de meşteri numele cărora nu este cunoscut [1]. Conţinutul principal al
ediţiei îl constituie blocul de carte (fig. 3.1) format din caiete/fascicule separate fixate între ele.
Caietele/fasciculele reprezintă coli de hârtie mari de un format prestabilit (spre exemplu 60x84, 60x90,
70x108, 84x108 cm), pe care se regăseşte imprimat textul şi imaginile ce formează conţinutul viitoarei
cărţi. Ulterior, coala tipărită este supusă fălţuirii, adică îndoirii şi împăturirii într-un anumit fel conducînd
la formarea caietului/fasciculei. Acesta poate avea 4, 8, 16 sau 32 pagini. Cu cât numărul de îndoituri
este mai mare cu atât formatul caietului/fasciculei devine mai mic. Elementele exterioare ale blocului
sunt (fig. 3.1): cotorul acestuia (2), care este una din laturile pe care se face fixarea fasciculelor şi care
poate fi drept sau rotunjit; forzaţurile, adică două file de patru pagini, din care una este lipită de prima şi
una de ultima fasciculă a blocului, servind la fixarea blocului de scoarţă; tifonul la cotor (12) servind de
asemenea la fixarea blocului de scoarţă; capitalbandul (9) – bentiţa colorată, lipită la capetele blocului,
servind la fixarea mai bună a fasciculelor între ele şi având şi rol decorativ; semnul de carte,
reprezentând o bentiţă lipită cu un capăt în partea de sus a cotorului blocului, servind la marcarea
locului unde cititorul s-a oprit cu studierea cărţii; tăieturile blocului – reprezentând laturile de sus (de la
cap), de jos (de la picior) şi din faţa blocului. Tăietura din faţă, în funcţie de forma cotorului blocului va fi
dreaptă sau concavă. În unele cazuri, una sau toate tăieturile cărţii se colorează, fie cu un scop
decorativ, fie pentru a prevedea murdărirea tăieturilor. Pentru a proteja textul ediţiei de vicisitudinile
sorţii şi vremurilor sunt utilizate coperta sau scoarţa, supracoperta, cutia. Coperta apare odată cu
apariţia codexului. În Evul Mediu scoarţa era pregătită din scândurele din lemn fixate între ele cu piele
sau materiale textile. Uneori erau incluse în metal ornamentat cu pietre scumpe şi fildeş. Mai târziu,
coperta este cofecţionată din hârtie groasă, carton. La etapa actuală coperta poate fi formată din
carton: dintr-o piesă sau două unite între ele printr-un cotor de pânză (bentiţă sau prin broşare cu
bentiţă), peste care se poate aşeza (acoperi cu) hârtie, pânză, piele, înlocuitori de piele, mătase sau alte
materiale de legătorie. Legătura (unirea) cărţii legate se numeşte scoarţă fiind formată din trei piese
(două scoarţe rigide realizate din mucava, pânză şi hârtie) şi un cotor, toate caşerate, aplicate la blocul
de carte prin intermediul forzaţurilor şi a materialului de întărire. Legarea cărţii trebuie proiectată, iar
aceasta este o problemă de tehnoredactare, chiar dacă decizia aparţine departamentui artistic sau unui
grafician. Tehnoredactorul trebuie să verifice toate elementele constituitive ale unei opere tipografice,
inclusiv legătura, coperta, supracoperta, banderola şi semnul de carte. Toate aceste elemente trebuie să
aibă o prezentare unitară.

Cartea broşată este о lucrare tiparită, formată dintr-unul sau mai multe fascicule fixate între ele, care
formează blocul cărţii şi care este îmbrăcat într-o copertă flexibilă din carton sau din hârtie, de obicei
tipărită. Cărţile broşate pot fi de diferite tipuri, cel mai simplu fiind acel la care fasciculele se intercalează
una în cealaltă, coperta îmbrăcând toate fasciculele. În acest caz, coperta se fixează cu clame metalice
odată cu fasciculele şi întreaga carte broşată este tăiată în trei părţi concomitent (atât fasciculele cât şi
coperta). În practica curentă, se mai realizează trei tipuri de carte broşată. La primul tip se referă cartea,
în care fasciculele se aşează unele peste celelalte, se fixează între ele formând astfel blocul, după care
coperta se lipeşte de bloc doar la cotorul acesteia. Tăierea în trei părţi a broşurii se face după lipirea
copertei, adică blocul şi coperta se taie în acelaţi timp. La al doilea tip se atribuie cartea broşată, în care
coperta se lipeşte pe cotor şi pe prima şi ultima filă a blocului. Şi în acest caz, tăierea în trei părţi se face
în acelaş timp pentru bloc şi copertă. Al treilea tip de broşura prezintă canturi la coperta, adică coperta
depăşeşte mărimea blocului cu 3-4mm pe fiecare latură (cu excepţia cotorului). În acest caz tăierea
blocului din trei părţi se face preliminar aderării copertei la bloc. Legătura cărţii broşate ţine de cazul
cînd ediţia de carte este plasată în copertă, coperta este moale, flexibilă, realizată din carton (tipărit) şi
se aplică prin lipire direct pe blocul de carte. Legătura cărţii legate se numeşte scoarţă, este formată din
trei piese (două scoarţe şi un cotor, toate caşerate), se aplică prin lipirea la blocul de carte prin
intermediul forzaţurilor şi a materialului (tifonului) de întărire. În lucrările broşate, coperta tipărită este
formată din coperta I (faţa cărţii), coperta IV (spatele cărţii) şi cotorul. În lucrările moderne se imprimă şi
coperta II (verso coperta I) şi coperta III (verso coperta IV). Alături de copertele standard (normale), se
mai întâlnesc cele „cu falţ” (coperta depăşeşte corpul) şi cele „cu clape” (fig. 3.2), ultimele, mai estetice,
sunt folosite tot mai frecvent.
Cartea în supracopertă, este ediţia de carte în copertă sau scoarţă îmbrăcată în supracopertă ce
reprezintă un înveliş din hârtie uneori acoperită cu un înveliş transparent pelicular ce protejează ediţia şi
coperta de acţiunea prafului şi altor intemperii (fig. 3.2 a, c). Supracoperta poate fi realizată şi din alte
materiale, altele decât hârtia, ce pot fi materiale textile, piele şi înlocuitori de piele, materiala peliculate,
etc. Predestinaţia supracopertei nu este doar utilitară, de protecţie a ediţiei, ci constituie şi un mijloc de
ornamentare estetică ceea ce clasifică ediţia în categoria genurilor ediţiilor cu o înaltă ţinută artistică.
Supracoperta, prin posibilităţile oferite de diversificare estetică a ei în raport cu cele pentru copertă este
utilizată şi ca mijloc atractiv de atracţie vizuală a cititorului. Cel mai frecvent, supracoperta este utilizată
în ediţiile de carte a căror copertă este tipărită prin imprimare offset. Este lipsită de sens utilizarea
supracopertelor în ediţiile coperta cărora s-a obţinut la imprimarea prin şablonare/serigrafică sau alte
tehnologii speciale de imprimare ce oferă efecte estetice deosebite. Suparcoperta este îmbrăcată pe
copertă, fie pornind de la faptul că, aceasta îi este apanaj şi corespunde concepţiei estetice elaborată de
către designer, fie din intenţia editorului şi designerului de a rigidiza acoperitoarea cărţii, neavând
posibilitate de a îmbrăca cartea în copertă din materiale mult mai rigide. Pe clapele supracopertei (fig.
3.3) pot fi dispuse: publicitatea/reclama, informaţii despre ediţia de carte respectivă sau despre alte
ediţii din cadrul unei colecţiii editate de către editură.
Constructiv, supracopertele pot fi foarte variate deosebindu-se supracoperte: ƒ cu clape de lăţimi
mari; ƒ cu clape a căror caracteristici dimensionale sunt aceleaşi ca şi ale ediţiei de carte; ƒ clape fixate
prin aderenţă adezivă de copertă; ƒ supracopertă ce acoperă două, trei volume, etc. Cărţile de mare
valoare şi înaltă ţinută artistică legate în scoarţe foarte preţioase, se includ în cutii din carton/tocuri
pentru a le asigura o bună prezentare artistică şi a le adăuga valenţe estetice, precum şi pentru a proteja
cartea de diferite solicitări mecanice la transportarea ei. Dacă cutia are predestinaţie funcţională de
protecţie, ea va fi confecţionată din carton de calitate nu prea înaltă. În cazul în care cutia va constitui
un element estetic din ansamblul cărţii, atunci aceasta va fi caşerată ulterior cu hârtie pe care este
reprodus designul ediţiei respective. Cutiile sunt diverse ca formă şi structură: unele pot acoperi doar
tăieturile cărţii, lăsând neacoperită coperta, altele sunt asemenea unor policioare în care sunt introduse
cărţile. Deseori tocurile pentru cărţi se confecţionează manual, ceea ce contribuie la creşterea costului
ediţiei, respectiv acestea fiind practicate doar la editarea tirajelor mici de cărţi de o înaltă ţinută
artistică. Tot mai frecvent, în ultimii ani o largă utilizare o au cărţile electronice, care reprezintă scrieri
dispuse pe suporturi electronice. Astfel, posibilitatea de a prezenta pe un singur CD-ROM echivalentul a
250.000 de pagini cu imagini statice ori în mişcare, secvenţe de film, sunet, cu infinite capacităţi de
prezentare şi de combinare a informaţiilor, i-a determinat pe mulţi editori să folosescă acest capital-
cunoaştere prin crearea bazelor de date, urmând să-l extindă spre alte forme de creaţie. Cărţile
electronice au avantajul de a putea fi înregistrate într-un număr mic de exemplare, spre deosebire de
poliediţiile pe hârtie: mai mult decât atât actualizarea lor necesită cheltuieli mult mai mici.
Editarea electronică se situează la intersecţia a patru domenii de activitate: industria
electronică/informatică, sectorul audiovizual (creatorii/deţinători de fonduri iconografice, de filme) şi
prestatorii de servicii, realizarea/coordonarea multiplelor operaţii necesare pentru a ajunge la un produs
multimedia. La acestea se adaugă şi domeniul editării şi al presei ce participă la multe realizări.
Dezavantajele cărţii electronice se referă la: • ecranul rece al calculatorului ce îndepărtează de cititor şi
le de-personalizează; • statul la masa de lucru ce poate deveni inconfortabil, în comparaţie cu fotoliul
sau cu canapeaua, locuri în care, de obicei, se citeşte cartea pe hârtie; • ecranul pe care se urmăresc
rândurile e mai obositor pentru ochi decât fila imprimată. În faza iniţială, a cărţilor electronice au existat
păreri care proclamau moartea cărţilor pe hîrtie. Digitizarea, informatizarea bibliotecilor publice părea
un viitor care punea sub un mare semn de întrebare existenţa cărţii pe hârtie. Cel puţin, când e vorba de
literatură, nimic nu poate concura cu un volum tipărit. Bucuria de a-l ţine în mînă, de a-l foileta înainte
de a începe lectura propriu-zisă, ca un scurt preludiu, plăcerea de a devora pagină cu pagină, până la
final sunt mici plăceri intelectuale care nu pot fi concurate de cartea pe suport electronic. E o mare
diferenţă între a ţine în mîini un exemplar cu coperte, particularizat de format, de calitatea hârtiei şi a
manevra un compact disc, standardizat, uniformizant. Însă când vine vorba de instrumente de lucru,
atunci se poate apela la varianta pentru computer. Să luăm, spre exemplu un dicţionar: instalat, e
suficient să tastezi cuvîntul şi apoi să dai comanda ,,căutare”. În numai cîteva fracţiuni de secundă,
informaţia ţi-e oferită. Rapiditatea, eficienţa sînt calităţile care recomandă instrumentele de lucru în
versiuni moderne de stocare. Documentele moderne se deosebesc fundamental de carte prin faptul că,
necesită un echipament special pentru acces.
9. Construirea microstructurală a cărţilor
10. Paginile de început de volum şi paginile interioare
3.2.1 Paginile de început de volum şi paginile interioare Prezentarea primelor pagini ale unei cărţi
poate să nu respecte o ordine strictă, ea poate începe cu o serie de ilustraţii sau cu un text preliminar,
considerat esenţial de autor. Cu excepţia cazului când machetatorul şi autorul nu doreşte altceva,
ordinea tradiţională a paginilor de început ar putea fi
reprezentată astfel:
1. Titlul false (avantitlul);
2. Pagina albă sau frontispiciul;
3. Pagină de titlu;
4. Pagina cu ISBN;
5. Dedicaţii, mulţumiri;
 6. Pagină albă;
7. Cuprins, prefaţă, introducere;
8. Pagină albă;
9. Începutul capitolului întâi (în cazul ediţilor cu
capitole)...
11. Elementele de titlu ale ediţiilor de carte
Către elementele de titlu ale ediţiilor de carte se referă:
ƒ frontispiciul;
ƒ avantitlul;
ƒ contratitlul;
ƒ şmuţtitlul.
12. Frontispiciul
Frontispiciul – este un element grafic de la începutul cărţii ce anticipează pagina de titlu (fig. 3.4). La
majoritatea ediţiilor această pagină reprezintă portretul autorului, sau, mai rar al persoanei căreeai se
dedică cartea. Uneori mai include un episod al unei scene importante din carte. Frontispiciile pot fi
elemente liniare – grafice, linii ornamentale, ilustraţii tematice, linii simple etc. De regulă, frontispiciile
tematice sunt mai mari decât cele liniare. De aceea, la aceeaşi dimensiune a spaţiului alb de la începutul
paginilor de început de capitol, impresia pe care о are cititorul când vede un frontispiciu cu tema sau
unul liniar este diferită. Spaţiul alb este mai mic când avem frontispiciu tematic şi mai mare dacă este
unul liniar.
Dacă frontispiciul este tipărit ca primă pagină el este inclus în numerotarea paginilor, poziţionîndu-se
pe pagina a doua.
Frontispiciul trebuie poziţionat cu orientarea spre interiorul ediţiei. Versoul frontispiciului poate fi
curat sau utilizat pentru dispunerea unor elemente textuale sau reproductive. În cazul planificării
dispunerii unor elemente reproductibile (imagini) trebuie să se atenţioneze faptul, ca la tipărire forma
de tipar să nu supratensioneze imaginea de pe frontispiciu (în cazul tiparului înalt) pentru a nu lăsa urme
pe revers. Din acest motiv, toate elementele de pe versoul frontispiciului se recomandă a se dispune
dincolo de suprafaţa ocupată de imaginea frontispiciului. Către reproctubilitatea originalului
frontispiciului sunt impuse aceleiaşi cerinţe ca şi pentru originalele imaginilor. Pe reversul originalelor
reproductive ale frontispiciului în locul numărului se va specifica cuvântul „Frontispiciu”.
13. Titlul
Pagina de titlu – pagină pe care se plasează datele bibliografice ale ediţiei: numele autorului sau a
întreprinderii ce suportă cheltuielile de editare, denumirea ediţiei, denumirea editurii şi anul editării. Pe
această pagină, mai rar, se menţionează genul ediţiei, numele redactorului, a traducătorului, denumirea
capitolului sau a volumului, ornamente sau ilustraţii.
Pe faţa paginii de titlu a monoediţiilor şi ediţiilor într-un singur volum se vor amplasa următoarele
elemente [8]:
Informaţii supratitlu:
1. Denumirea întreprinderii, instituţiei promotoare a informaţiei.
2. Date privind seria – pentru ediţiile în serii, numărul ediţiei, anul înfiinţării seriei (anul înfiinţării
seriei se consideră anul lansării primei ediţii din serie), titlul subseriei, numele, prenumele persoanelor
implicate în elaborarea şi crearea primei serii.
Exemplu:
Biblioteca “M. Eminescu” din Moldova
Lirică. Ediţia a VIII-a
Seria anului 1980
Înaintea specificării numelor participanţilor la elaborarea seriei este necesar să se indice caracterul
activităţii sau a participării lor:
Exemplu:
Coordonatorul seriei: Marin Andrei;
Colegiul de redacţie a seriei: Ion Solomon, Gheorghe Pălitu;
Redactor şef: Elena Megrea;
Redactor al seriei: Petru Vlas;
 Designer: Dan Zubco.
Informaţiile supratitlu în deplină componenţă pot fi repetate pe avantitlu şi contratitlu, iar cele ce ţin
de anul înfiinţării seriei, precum şi a numelor participanţilor în crearea seriei pe reversul paginii de titlu.
Informaţii despre autor (autori):
3. Numele, prenumele autorului sau numele, prenumele a nu mai mult de trei coautori. Forma şi
succesivitatea urmării numelor este prestabilită de către autori. Conform reglementărilor prevăzute de
standarde, obligatoriu se va indica prenumele, apoi numele. Spre exemplu: Andrei Udrea, Ion Vântu etc.
4. Numele, prenumele a trei coautori – în poliediţii. Cerinţe impuse sunt valabile cele specificate în
p.3, însă standardele oferă dreptul editurii de a le deplasa pe versoul paginii de titlu însoţite de
specificarea – Autori. Informaţii ce ţin de titlu
5. Titlul ediţiei: standardul interzice editarea cărţilor fără titlu, la fel nu se admite editarea ediţiilor cu
titluri subinformative (insuficient de informative) constituit din cuvinte tipice cum ar fi: Catalogul
ediţiilor editurii “Literatura Artistică”, “Ghid al Muzeului de Arte Plastice” etc. Important este, ca în
compoziţia paginii de titlu să se respecte corectitudinea reprezentării modului în care se subordonează
logic elementele ce compun pagina de titlu: texte şi alte elemente (ornamente, ilustraţii), modul în care
se organizează acestea într-un ansamblu unitar, care să răspundă genului şi scopului lucrării respective.
Deşi, reţete exacte nu se pot da în acest sens, trebuie amintită, următoarea ordine a elementelor după
semnificaţia lor logică: denumirea lucrării, subtitlul acesteia care precizează uneori scopul ediţiei, alteori
genul operei respective. Apoi urmează numele autorului. n ediţiile combinate cu texte în diferite limbi,
titlul ediţiei va fi specificat în toate limbile utilizate în ediţie. Aceste cerinţe se impun şi ediţiilor de carte
cu texte paralele în diferite limbi, la fel şi informaţiile de pe pagina de titlu se vor înscri în limbile ediţiei.
Exemplu: Bernard Clavel Bernard Clavel Бернард Клавель L′arbre qui ćhante Arborele care cântă
Поющее дерево Titlurile citate sunt incluse între ghilimele. Exemplu: „E trist poetul”
6. Subtitlu: Astfel sunt numite elementele care sunt dispuse sub titlu. În componenţa lor se includ:
Subtitlu tematic. Exemplu: BIBLIOTECA DIN GRĂDINĂ Scriitori antici, ai Evului Mediu şi Renaşterii despre
carte, scrieri şi bibliografii Acest element este foarte important pentru cititori, deoarece concentrează
conţinutul tematic al cărţii ce are un titlu foarte general şi interpretativ.
7. Genul literar. Se indică în monoediţii când se indică autorul sau editura, într-o culegere – după
predilecţia alcătuitorului sau editorului. Exemplu: Roman; Poveşti; Povestire.
8. Tipul sau subtipul ediţiei. Exemplu: Dicţionar; Manual; Glosar; Îndrumar metodic; Note de curs.
9. Recomandări pentru lectură. Se indică, dacă editura consideră oportun aceasta. Exemplu:
Predestinată copiilor de vârstă şcolară; Predestinată studenţilor.
10. Numele alcătuitorului (alcătuitorilor) – în ediţiile compuse (culegeri, compendii). Obligatoriu este
necesar să se indice înaintea numelui caracterul lucrării realizate sau a celei echivalente ei. Exemplu:
Elaborat: Ana Oprea; Machetare: Alexandra Osoba. Este admis transferul acestei informaţii pe reversul
paginii de titlu.
11. Informaţia cu referinţă la specificarea limbii din care a fost tradusă lucrarea şi numele
traducătorului (sau numele echipei de traducători) – specificat pe pagina de titlu în ediţiile traduse. Dacă
în culegere se regăsesc lucrări traduse de diferite persoane, atunci standardele stipulează cerinţe
conform cărora, numele traducătorilor se specifică în interiorul ediţiei după fiecare material în dreapta
precum şi în cuprinsul lucrării. Respectiv, iniţial se va indica limba din care a fost tradusă lucrarea,
prenumele şi apoi numele celui ce a tradus-o. Ex. Traducere din franceză de Ion Moldovan.
12. Numele redactorului responsabil (ştiinţific) sau titular. Ex. Redactor ştiinţific: Elena Negrea;
Conducătorul ştiinţific: Maria Albu; Redactor tehnic: Vasile Ursu. Este admisă transferarea pe reversul
paginii de titlu.
13. Date despre colegiul de redacţie: Ex.: Doina Stanciu, Laura Macovei, Iurie Negru (redactor şef).
Pot fi dispuse pe reversul paginii de titlu.
14. Numele pictorului ilustrator, designerului, fotografului în ediţiile ilustrate. Ex.: Pictor: Virgil
Enachi; Ilustrator: George Tăbârţă; Machetare: Elena Florea; Design: Alina Dodon.
15. Date cu privire la aprobarea ediţiei în calitate de ediţie didactică, oficială sau normativă. Ex.: Ediţie
oficială, aprobată de Ministerul Educaţiei şi Sportului al Republicii Moldova tipului ediţiei: Manual
pentru cl. VII-a.
 16. Date despre reeditare (numărul de ordine a ediţiei reeditate şi specificarea revederilor în raport
cu ediţiile anterioare) – în ediţiile reeditate. Numărul reediţiei se indică cu cifre arabe cu specificarea
caracterului modificărilor. Exemplu: - ediţia a 3, steriotipă (dacă nu sunt modificări); - ediţia a 4,
completată (dacă este suplementată cu materiale auxiliare); - ediţia a 5, corectată (dacă au fost
înlăturate greşeli şi sunt introduse anumite corectări); - ediţia a 2, reprelucrată (dacă conţinutul textului
sau forma ei, spre exemplu compoziţia este modificată esenţial); - ediţia a 3, revăzută (dacă materialele
sunt depăşite ca actualitate sau au fost revăzute anumite opinii); - ediţia a 2, extinsă (dacă textul este
completat cu materiale, pornind de la extinderea abordării temei).
Determinativele cu referinţă la caracterul modificării lor poate fi multiplu, funcţie de modificările
realizate. O ediţie poate fi în acelaşi timp corectată, revizuită şi completată. Succesivitatea elementelor
1-16 poate fi modificată. Datele de ieşire a ediţiilor. Astfel sunt numite informaţiile cu referinţă la locul
lansării cărţii, editorului şi anul editării. Deseori, acest termen este confundat cu termenul de „informaţii
de ieşire”. „Informaţiile de ieşire” ale ediţiei au o extensibilitate de sens mai mare incluzînd în sine toate
elementele specificate mai sus; 1-16, inclusiv şi datele de ieşire obligatorii ce includ:
17. Locul lansării cărţii. Acesta este considerat o zonă demografică, oraş unde activează editura ce
lansează ediţia. Exemplu: Editura „Ştiinţa”, Chişinău, 2005.
18. Numele editorului (denumirea editurii). Editor este considerat după standarde, persoana jurudică
ce realizează pregătirea, tipărirea şi difuzarea cărţii. Se indică numele stabilit la înregistrarea editurii. În
ediţiile editate de secţii (filiale) ale editurii, se va indica iniţial numele editurii, apoi numele secţiei
(filialei). Exemplu: Editura „Ştiinţa”, Filiala Bălţi Chişinău, 2006
19. Anul editării. Se indică cu cifre arabe fără a indica cuvîntul „anul” în formă prescuratată (a.) sau
integrală. Anul editării se consideră anul în care s-a lansat/s-a predat spre difuzare tirajul ediţiei. Deci, în
acest mod, obligatoriu pe faţa paginii de titlu a ediţiilor într-un singur volum se vor dispune următoarele
elemente:
• numele a nu mai mult de 3 coautori;
• titlul ediţiei;
• subtitlul tematic;
• genul literar;
• tipul ediţiei;
• recomandările pentru citire;
14. Contratitlul
Contratitlul – partea dublă a paginii de titlu (fig. 3.9) care conţine următoarele elemente:
1. În poliediţiile sau ediţiile lansate din numele organizaţiei –
antetitlul. Dacă pe contratitlu se indică informaţiile referitoare la
serie, atunci este oportun ca ele să nu fie dispersate, adică să nu fie
trecute o parte din ele pe verso-ul paginii de titlu;
2. Datele de ieşire generale proprii întregii ediţii (fig. 3.7.c);
3. Datele de ieşire a paginii de titlu a ediţiei original în ediţiile
traduse;
Exemplu: Editura Litera
Chişinău, 1993-2006
4. Numele autorului ediţiei în original pentru ediţiile traduse şi
reeditate în limba în care a fost scrisă.
15. Şmuţtitlul
Şmuţtitlul – (titlu anexat) – se găseşte la începutul capitolelor cărţii, semnificând denumirea sau
numărul lor (fig. 3.10). Grafic poate fi prezentat ornamental sau cu ilustraţii. În corpul cărţii se mai
regăsesc următoarele elemente:
Colontitlul – plasat în capul fiecărei pagini (specific nu pentru fiecare ediţie în dependenţă de modul
de machetare), cu un caracter distinct, cel mai des repetă titlul cărţii. În cazul dicţionarelor, colontitlul
conţine pe stânga primul cuvânt prezentat în dicţionar pe acea pagină conform succesivităţii alfabetice,
iar pe pagina din dreapta ultimul cuvânt din acea pagină. Colontitlul dispare pe paginile în care încep
capitolele sau paginile noi.
 Coloncifra – sau numărul paginii, se plasează, în general, în baza paginii (uneori coloncifra se
comasează în capul paginii împreună cu colontitlul), fie centrat, fie aliniat pe stânga sau pe dreapta.
Paginile de titlu, avantitlu, frontispiciu şi ultima pagină, deşi sunt incluse în numărătoare, nu poartă
coloncifră. Ea este omisă, deasemenea, de pe paginile albe, de pe şmuţtitlu şi pentru mai multă
eleganţă, de pe paginile în care se încheie un capitol şi textul nu acoperă pagina până în baza ei.
16. Elementele interioare ale ediţiei
Elementele interioare ale blocului sunt fasciculele şi planşele lipite sau intercalate. Planşele lipite pot
fi fixate în exteriorul fasciculelor prin lipire la cotorul acestora, fie în interior pe oricare din file. Planşele
intercalate, formate (cel mai des din 4 pagini), fie că îmbracă fascicula, fie că se intercalează în interiorul
acesteia.
17. Pagina cu dedicaţii şi mulţumiri
Pagina cu dedicaţii şi mulţumiri, atunci când există, se paginează pe prima pagină impară, după
pagina de titlu (dacă nu există passpartout) Pagina cu dedicaţii are caracteristici de pagină iniţială. Cu
titlul de excepţie, conform unor normative (STAS 2106-84), se admite paginarea ei înaintea copertei
interioare
Dedicaţia este caracterizată de conţinut, formă şi poziţie. Conţinutul este cel dat de autor la
redactare. Forma este dată la culegere, dispusă prin caietul de sarcini (corp, tăietură, familie). Poziţia,
locul de plasare în formatul de text, este dată la paginare. După aceste caracteristici, o dedicaţie poate
fi: ostentativă, corectă sau discretă. Dedicaţia poate fi ostentativă prin conţinutul său pretenţios ori
grandilocvent (ex., Înţeleptului Conducător al Partidului iubit), prin culegerea cu corp prea mare (14-16),
cu verzale, cu caractere grase ori cu o familie de litere scrise (grupa VIII-a), respectiv prin plasarea în
centrul optic al paginii, centrat. O dedicaţie este prea discretă când se culege cu corp prea mic (8, 10) ori
cursiv, respectiv, prin plasarea în colţul dreapta sus al paginii (pe primul rând al formatului, aliniat
dreapta). Este corect tehnoredactată o dedicaţie culeasă cu o anticvă clasică sau apropiată (grupa IV-a
ori a VII-a), corp de 11-12, drept sau aldin, aliniat dreapta, la cca. ¾ din înălţimea formatului. Dacă este
scurtă, de numai câteva cuvinte pe un singur rând, se lasă o stare finală de unul sau două spaţii em [2,
3]. Dedicaţia nu se culege pe pagina de stânga. Una din greşelile curente este paginarea pe stânga a unei
dedicaţii scurte, „compensată” prin culegere cu corp nepotrivit de mare şi/sau aproape de centrul optic.
Formatul este de ⅓ ÷ ⅔ din cel al textului de bază (al oglinzii).
Atunci când lucrarea conţine mai multe dedicaţii, la mai multe dintre diviziuni, manieră specifică
cărţilor de poezie, paginarea se face asociat strict diviziunii (poeziei sau capitolului). Dedicaţia se
paginează deasupra titlului de capitol ori de poezie, în colţul din dreapta sus, dar nu pe primul rând,
recomandabil pe rândul trei sau patru, strict uniform în întreaga lucrare. În acest caz, pagina nu mai este
pagină de dedicaţie (iniţială), ci pagină de text, de dreapta ori de stânga. La nevoie, similar dedicaţiilor
de poezie, dar nerecomandabil, se poate plasa dedicaţia în albitura din capul primei pagini de text a
volumului, deasupra textului şi titlului [2]. Aceasta este pagină iniţială, cu albitură consistentă în cap de
pagină. Alternativa este deficitară tehnic şi estetic. Tehnic, paginarea nu este unitară, pagina de început
al primului capitol are o grafică diferită de a celorlalte pagini iniţiale (nu se permite mărirea albiturii doar
la această pagină). Estetic, prin înghesuirea dedicaţiei în treimea ori sfertul de pagină de albitură a unei
pagini iniţiale se minimizează importanţa sa. Este redusă la cea a unui epigraf. De aceea, la alegerea
acestei alternative, ce implică derogarea de la una din regulile de bază ale paginării, se impune, odată în
plus, acordul expres al editorului/autorului, prin includere în machetă
18. Prefaţa
Prefaţa reprezintă partea care precede textul de bază al lucrării numită şi Preambul, Cuvânt înainte,
Prefaţă, Prolog, Cuvânt introductiv, Cuvântul autorului, Introducere, Notă asupra ediţiei etc. Prefaţa
parte distinctă, paginată diferit faţă de colile de text. Pot fi mai multe prefeţe, semnate de unul sau mai
mulţi autori, (fig. 3.12 a). Paginarea începe după coperta interioară (dacă nu există dedicaţie), pe prima
pagină de dreapta (paginaţie impară), cu caracteristici de pagină iniţială (STAS 2106-84). Textul se
paginează astfel încât, dacă se poate, sfârşitul prefeţei să cadă pe pagină pară (de stânga), pagină care
are caracteristici de pagina finală. Datarea (locul şi data) este culeasă cu caractere drepte din acelaşi
corp cu textul prefeţei, izolată de acesta printr-un rând alb, aliniată stânga la format. Semnătura
(numele, eventual titlurile) se culege cu minuscule aldine drepte, de acelaşi corp, izolată de text prin
două rânduri albe, aliniat dreapta formatului de text sau cu o stare finală de un em. Dacă sunt mai multe
prefeţe, de la ediţii succesive, prima se paginează prefaţa ediţiei respective (cea curentă, ultima
apărută), apoi celelalte, în ordinea apariţiei (începând cu prima ediţie). Fiecare poartă titlu distinctiv (de
ex., «Prefaţă la ediţia a doua», «Prefaţă la ediţia VI-a»). Fiecare poartă semnătura şi datarea autorului
respectivei prefeţe. Dacă prefeţele sunt scurte, pentru ocuparea paginii, se admite spaţierea rândurilor
(chiar dacă diferă de text), spaţionarea cuvintelor (dar niciodată rărirea textului!), de asemenea,
culegerea pe format redus. Se mai admite paginarea pe pagină de stânga, dar numai a celor ce urmează
prefaţa ediţiei curente. Nu se admite paginarea în continuare, chiar dacă sunt scurte. Prefaţa începe pe
pagină iniţială, iar toate paginile iniţiale au aceeaşi albitură de cap. Doar la mare nevoie, când nu intră
unul sau două rânduri finale, se admite modificarea albiturii, dar numai dacă cele două pagini faţă în
faţă conţin un singur început; dacă sunt două, pe fiecare faţă câte unul, titlul de prefaţă şi primul rând
de text trebuie să se afle la acelaşi nivel pe ambele feţe (albituri strict identice). Nu se admite text rărit
doar pe una din feţe, nici text cu tăieturi ori corpuri diferite pe faţa dublă. Dacă sunt mai multe prefeţe,
fiecare semnată de un alt autor, cu titlu şi datare diferită, prima pagină este cea a versiunii curente,
urmată de cele ale versiunilor anterioare, în ordinea apariţiei, apoi de prefaţa la volum şi de «Cuvânt de
mulţumire», dacă este cazul. Dacă lucrarea are colontitlu cu urmărire, acesta este folosit şi la prefaţă: pe
stânga se pune numele prefaţatorului, pe dreapta titlul (Prefaţă, Cuvânt înainte etc.). La o prefaţă
nesemnată, pe stânga se trece tot titlul. Pagina iniţială nu are colontitlu. Coloncifra (culeasă cu cifre
arabe sau romane) este prezentă pe pagina de început a prefeţei doar dacă este plasată la piciorul
paginii în întreaga lucrare
19. Cuprinsul
Cuprinsul reprezintă reproducerea conţinutului lucrării structurătă în titluri, subtitluri şi paginaţie (fig.
3.13 ). Cuprinsul este amplasat după pagina cu dedicaţii şi mulţumiri. În unele ediţii de carte, poate fi
utitlizată tabla de materii care reprezintă la rândul său un cuprins, dar mai desfăşurat al conţinutului
lucrării ce conţine titluri, subtitluri, puncte, subpuncte, etc, cu deosebirea că aceasta se regăseşte la
sfârşitul cărţii şi face parte din paginile de sfârşit ale ediţiei de carte. Paginarea cuprinsului (tablă de
materii, sumar, conţinut) [2] se face, cel mai adesea, în coala de titlu, după prefaţă. A doua alternativă,
cea clasică, este de paginare la finele lucrării, potrivită pentru o tablă de materii cu mică valoare
informativă, ca la o lucrare beletristică. Indiferent de plasare, cuprinsul începe pe pagină nouă, de
dreapta, cu caracteristici de pagină iniţială (de început de capitol). Mărimea cuprinsului decide forma de
paginare: tip titlu ori tip text. Atunci când cuprinsul este mic, cu înălţimea de cca. ⅓ din format, el se
paginează în centrul optic al paginii, ca un titlu. Când este de dimensiuni mari, de la cel puţin ⅔ din
înălţimea formatului până la câteva pagini, se paginează precum un capitol obişnuit de text, cu pagină
iniţială de aceeaşi grafică (înălţimea albiturii, albitura dintre titlu şi text, aliniere). Formatul este cel al
textului curent. La cuprinsul de mici dimensiuni (de doar câteva rânduri), ori la cele cu titluri scurte
(câteva cuvinte) se admite reducerea formatului, cu sporirea proporţională a ramelor albe. Când
lucrarea are mai mulţi contribuitori, unul sau doi pentru o diviziune (capitol), se face rubricare
independentă a capitolelor, izolarea prin rând alb a diviziunilor, transformarea titlului de diviziune în
rubrică centrată, urmată de numele autorilor în paranteze rotunde, ca de ex., Capitolul
VII/TRATAMENTE PRELIMINARE/(T. Ionescu şi Silvia Goga). Cuprinsul capitolelor (diviziuni de maximă
ierarhie, puţine la număr) se paginează bloc. Blocurile se izolează printr-un rând alb. Tot prin rând alb se
izolează textul corespunzător diviziunilor de acelaşi rang ierarhic (Introducere, Bibliografie, Anexe,
Index), chiar dacă acestea se culeg cu litere de rând ori de rang mai mic decât titlurile diviziunilor mari
(capitole, părţi). Pentru respectarea graficii paginii, între ultimele trei rânduri (Bibliografie/Anexe/Index)
nu se lasă rând alb, doar după «Introducere» şi înainte de «Bibliografie» (ca în cuprinsul aceastei
lucrări). Dacă lucrarea are colontitlu, iar textul cuprinsului se paginează pe mai mult de două pagini,
cuprinsul va avea colontitlul cu urmărire, pe dreapta având colontitlul «Cuprins». Pagina de început, ca
pagină iniţială, nu poartă colontitlu. Dacă nu există colontitlu, iar paginaţia este la picior de pagină,
pagina de început poartă coloncifră.
20. Introducerea
Introducerea se paginează în două maniere distincte, funcţie de caracterul şi natura textului conţinut.
Poate avea caracter de prefaţă sau caracter de capitol introductiv, figura 3.14. În primul caz, când are
caracter de prefaţă, de justificare, de lămurire a unor aspecte de principiu, se paginează ca şi o prefaţă,
după sau în loc de prefaţa propriu-zisă, înainte de «Cuprins», iar titlul său nu se include în textul
cuprinsului. De regulă, prefaţa este redactată de altă persoană decât autorul, semnată (şi datată) de
acesta. Singura diferenţă este că, se folosesc cu precădere, la culegere, caracterele drepte, de corp mai
mic decât cele ale textului de bază. În al doilea caz, atunci când conţine informaţii premergătoare
textului, care s-ar preta la un capitol de «Aspecte generale», introducerea se paginează după «Cuprins»,
ca un prim capitol (nenumerotat) al lucrării. Este redactată, de regulă, de autor. Se culege cu caracterele
textului principal, de care, de fapt, nu se deosebeşte. Paginarea se face după regulile generale, după
care se paginează colile de text curent [2].
21. Alte pagini speciale
Alte pagini speciale [2] apar la lucrările cu caracter tehnic. Acestea se deosebesc atât de paginile
clasice de titlu cât şi de cele de text curent. Sunt specifice unui anumit tip de lucrare. Cum nu sunt
elaborate reguli ori norme stricte, paginarea lor se face după modelul paginilor de titlu ori de text. Cele
mai multe din aceste părţi ale lucrării ocupă doar o pagină, aceasta constituind dificultatea ce mai mare:
sunt tratate ca pagini iniţiale ori ca pagini de titlu. Ca pagini iniţiale trebuie să aibă o grafică similară
(regula unităţii paginaţiei), de dreapta şi/sau de stânga. Ca pagini de titlu pot avea grafică originală,
diferită de la o pagină la alta, dar preponderent de dreapta. Lista de abrevieri îşi are locul înaintea colilor
de text, înainte de primul capitol, pe pagina de stânga, faţă în faţă cu prima pagină iniţială de capitol.
Textul este cules pe una sau două coloane şi pe format redus. La un text de mici dimensiuni, cu titlu cu
tot, este potrivită plasarea centrată a formatului de text, în jurul centrului optic. Un text de dimensiuni
mai mari trebuie paginat în pagină iniţială, dar, uneori, se depăşeşte formatul unei singure pagini, iar
pentru o pagină finală nu mai este destul material (minim 1/5 format ocupat). În aceste condiţii, s-ar
impune reducerea albiturii din capul paginii, sau, din contra, mărirea sa, în pofida legii unităţii paginaţiei
(estetica este prima prioritate a paginării). În plus, pentru că această diviziune este plasată înaintea
paginii iniţiale a primului capitol (pagină pe dreapta), textul trebuie să se încheie pe pagină finală de
stânga. Soluţia este cea de păstrare a graficii (a albiturii de deasupra şi de sub titlu) şi modificarea
interliniei textului, cu un punct ori două, astfel ca să se respecte regulile paginilor iniţiale/finale. Altă
soluţie este culegerea pe una sau pe două coloane, funcţie de necesităţile de paginare. Lista de
simboluri are aceleaşi caracteristici ca şi cea de abrevieri. Apare în lucrările tehnice, ocupă o pagină de
stânga înaintea primului capitol, se consideră pagină iniţială. Nota bibliografică ţine loc de «Bibliografie»
la unele lucrări filologice. Este culeasă pe acelaşi format ca textul de bază. Trebuie tratată ca parte
independentă de prim grad a lucrării, începe pe pagină iniţială de dreapta. La nevoie, dacă este scurtă,
se poate culege şi pe stânga, la mijlocul paginii. Lista de ilustraţii este de dimensiuni reduse. Se
paginează pe pagină nouă, dar, la nevoie, dacă estetica paginii finale permite, se poate pagina în
continuarea cuprinsului [2].
22. Paginile de sfârşit ale ediţiilor de carte
Diversitatea prezentărilor paginilor de sfârşit de volum este mare, cele mai frecvent utilizate
incluzând:
1. Note la sfârşitul lucrării;
2. Bibliografie;
3. Glosar;
4. Indice (de persoane, de locuri, de subiecte etc.);
5. Tablă de materii (în absenţa cuprinsului);
6. Caseta tipografică (menţionarea tipografiei, editurii, machetatorului, ilustratorului, a numărului de
ediţie, tiraj, numărul de comandă e.t.c);
7. Fişa de catalog.
23. Notele la sfârşitul lucrării
Nota la sfârşitul lucrării (fig. 3.15.) este textul în care autorul rezumă concluziile sale, subliniază
anumite idei din lucrarea sa şi
 face o prezentare retrospectivă a evenimentelor sau acţiunilor marcate în lucrare. Nota la sfârşitul
lucrării mai poate fi numită şi Epilog, Cuvânt către cititor, Postfaţă etc. Nota la sfârşitul lucrării este
culeasă cu caractere drepte din acelaşi corp cu textul de bază. Postfaţa are caracteristici asemănătoare
cu prefaţa, se paginează identic, dar la sfârşitul lucrării, înainte de tabla de materii. Este caracteristică
lucrărilor literare, unde cuprinsul este paginat final.
24. Bibliografia
Bibliografia reprezintă lista surselor bibliografice cu care autorul a lucrat la elaborarea lucrării sale şi
din către/care s-au făcut anumite referinţe. Bibliografia îşi are locul după Notă la sfârşit de lucrare, dacă
această există în lucrarea, în cazul când nu e, se plasează după textul de bază al lucrării (fig. 3.16). Textul
este cules cu caractere din acelaşi corp cu textul de bază. Figura 3.16 - Bibliografie Referinţele
bibliografice vor respecta regulile de constituire a bibliografiilor [1].
25. Glosarul
Glosarul reprezintă lista de cuvinte regionale, puţin învechite, puţin cunoscute, cuvinte de
specialitate însoţite de explicaţia lor [3]. Glosarul (fig. 3.17) se plasează imediat după textul bibliografie,
textul fiind cules cu caractere cu corpul mai mic cu 2pt decât textul de bază.
26. Indicele
Indicile, index-ul este lista alfabetică sau sistematică, de nume sau de tremeni, prezentă la sfârşitul
lucrării, ce indică paginaţia de apariţie a termenilor
27. Tabla de materii
Tabla de materii reprezintă la rândul său un cuprins, dar mai desfăşurat al conţinutului lucrării ce
conţine titluri, subtitluri, puncte, subpuncte, etc, ce se regăseşte la sfârşitul cărţii şi face parte din
paginile de sfârşit ale ediţiei de carte
28. Pagina de sfârşit a ediţiei de carte
Pagina de sfârşit a ediţiei de carte [9] va conţine: informaţii de preieşire şi informaţii de ieşire.
Informaţiile de preieşire vor include:
1. Date din conţinutul paginii de titlu în limba de stat. Exemplu: Poveşti arabe Chişinău, Editura Arc,
2005 În limba arabă
2. Tipul ediţiei specificat după predestinaţia social funcţională a ediţiei, gradul de preluare a
informaţiei după natura sa. Exemplu: Romane Literatură artistică
3. Particularităţile de reproducere în ediţiile faximile şi reprint: ediţii faximile, ediţii reprint.
4. Pseudonimul sau forma deplină a numelui autorului în monoediţie, numele fiind evidenţiat.
Exemplu: În cazul unui autor: Andrei Ion BURUIANĂ În cazul a trei autori: Ioana Frunză, Daniela Burcă,
Călin Ioga
În cazul a patru şi mai mulţi autori: Cristina Albu, Florentina Marga, Mărioara Vasile şi alţii În
poliediţie: a) a unui autor: forma deplină a numelui înainte de titlul ediţiei; Exemplu: Mihai Eminescu
Opere b) a mai mulţi autori – forma deplină a numelui (autorilor) după titlul ediţiei; Exemplu:
Biblioteconomie şi asistenţă informaţională În VI volume Volumul 1 Nelly Ţurcan Ion Madan Bibliografie
şi biblioteconomie
5. Titlul ediţiei – în monoediţie – numele deplin al autorului (coautorilor), în poliediţie a unui autor, se
plasează sub titlu – numele deplin al autorului, a mai multor coautori, se indică titlul ediţiei sub
denumirea ediţiei, în culegerea de opere a diferitor autori cu un titlu comun – titlu se va indica imediat
sub genul ediţiei.
6. În ediţiile alcătuite se va indica numele deplin al alcătuitorilor cu indicarea caracterului lucrărilor
realizate: Ediţie informativă Norme de materiale pentru procese editoriale Alcătuitor: Vasile Ion Marcu
7. Informaţii despre existenţa unei anexe la ediţia respectivă: Andrei Mîndreanu Vise albastre Eseuri
Funcţia (rolul), iniţialele şi numele participanţilor la elaborarea ediţiei de carte:
a) redactorului şef: Exemplu: Redactor şef: Vasile Botnaru
b) pictorului: Exemplu: Pictor: Andrei Mîndrea
c) redactorului artistic: Exemplu: Redactor artistic: Elena Cernat
d) redactorului tehnic: Exemplu: Tehnoredactare computerizată: Ana-Maria Oprea
e) corectorilor: Exemplu: Corectori: Ion Anghel, Vasile Stanciu
f) designerului: Exemplu: Design: Igor Condrea
g) realizare coperta: Exemplu: Coperta: Igor Condrea
h) culegătorilor de text: Exemplu: Procesare de text: Valentina Ciobanu Informaţiile de ieşire a ediţiei
de carte includ:
1. Numărul licenţei potrivit căreia se desfăşoară activitatea editorială şi data eliberării ei: Exemplu:
Licenţa nr 060449 eliberată la 03.09.92.
2. Data predării materialului în tipar: Exemplu: Predat în tipar: 04.04.98
3. Data aprobării tipăririi: Exemplu: Aprobat către tipărire: 07.05.98
4. Formatul ediţiei: Exemplu: 84x1081/32 sau 84x108/32 Tipul hârtiei: Exemplu: Hârtie offset nr.1.
5. Grupa de caractere utilizate în textul de bază (garnitura) : Exemplu: Grupa de caractere: Bodoni
6. Tehnologia de imprimare: Exemplu: Imprimare offset
7. Volumul ediţiei în coli de autor şi coli editoriale: Exemplu: C.a. 26, C.e. 27,2
8. Tirajul: Exemplu: Tirajul: 10 000 exemplare
9. Numărul comenzii: Exemplu: Comanda nr. 1499
10. Denumirea şi adresa juridică a editurii: Exemplu: Prepress: Editura “Litera Internaţional” Str.
Bogdan Petriceicu Hajdeu 2, mun. Chişinău MD-2005, Republica Moldova Tel./fax: +(373 2) 292932,
294110 e-mail: litera@litera.ro http://www.litera.ro
11. Denumirea şi adresa juridică a tipografiei la care a fost tipărită ediţia: Exemplu: Tipar: Combinatul
Poligrafic din Chişinău Str. Vlaicu Pârcălab, 39
29. Fişa de catalog
Fişa de catalog împreună cu adnotarea a fost inclusă în categoria elementelor de ieşire a ediţiei, la
solicitările bibliotecilor, în vederea simplificării procesului şi timpului de prelucrare a cărţilor în
bibliotecă. Fişa de catalog conţine: înscrisuri bibliografice constituiente din descrierea bibliografică a
ediţiei de carte, adnotarea, indicile de clasificare şi semnul protecţiei dreptului de autor (fig. 3.20, 3.21).
Caracteristicile dimensionale ale fişei de catalog pentru ediţia de carte de formatul 60x90/16 sunt
prezentate în fig. 3.20.
30. Originalele. Originalul autorului, originalul editorial şi originalul-machetă
Originalul trebuie să reprezinte un tot întreg, să conţină informaţia ce urmează a fi tipărită şi nimic în
plus. În baza principiului general de a obţine un imprimeu de calitate urmează să fie respectate
următoarele reguli: evaluarea corectitudinii originalului, aprecierea succesivităţii procesului tehnologic,
a materialelor şi a mijloacelor de fabricare utilizate, evaluarea rezultatelor operaţiilor de control a
calităţii la fiecare etapă a procesului tehnologic. Pentru soluţionarea acestor obiective, atât tipograful,
designerii şi editorii trebuie să cunoască posibilităţile tehnologice ale utilajului poligrafic, tipul şi
proprietăţile materialelor utilizate şi nu în ultimul rând tehnologiile de fabricaţie şi factorii de influenţă
asupra lor. 5.1.2. Forme ale originalelor În ediţiile de carte şi broşuri, originalul textual reprezintă partea
fundamentală (de bază) a originalului. Forme ale originalelor Formele originalelor textuale sunt foarte
divers structurate, în linii generale deosebind următoarele tipuri de originale [6]:
• manuscris – reproducerea manuală a textului;
• dactilografiat – reproducerea unui text la maşina de scris;
• cules la computer – reproducerea textului cu ajutorul computerului. În cazul reeditării unei ediţii,
autorul poate prezenta editurii desfăşurata originalului sub forma unor pagini de format standard pe
care sunt aplicate paginile din conţinutul lucrării. Enumerarea paginilor fiind identică cu numărul
paginilor de carte. Desfăşurata originalului este pregătită în două exemplare ale ediţiei anterioare. Din
unul din exemplare sunt extrase paginile pare, din alt exemplar paginile impare. În locul desfăşuratei
originalului, autorul cu acordul editurii şi al tipografiei poate prezenta spre reeditare o copie de calitate
a paginilor ediţiei de carte. Forme ale ilustraţiilor original Imaginile originalului de autor pot fi
prezentate sub forme de schiţe ce servesc la crearea originalelor editoriale, desene grafice, poze, copii
color, desene şi schiţe artistice. În locul imaginilor originale, autorul poate prezenta editurii lista surselor
bibliografice din care pot fi preluate imaginile necesare, cu specificarea numărului imaginii.
31. Cerinţe impuse admiterii manuscrisului la editură
„Manuscris este originalul operei autorului, scris manual, dactilografiat sau cules la computer şi
prezentat spre editare” [2] ƒ Manuscrisul reprezintă totalitatea materialului unei lucrări (cărţi) [1, 3, 4].
Poate conţine text, tabele, ilustraţii ori alte elemente utile reproducerii. Pentru a demara activitatea
editorială sunt necesare toate materialele ce urmează să constitue lucrarea planificată. Nu se admite
modificarea conţinutului manuscrisului, doar completarea ori corectarea unora dintre elementele
componente. Se admite completarea ulterioară doar cu index, glosar sau corectura de tipar. Manuscrisul
e ca şi un copil, părintele lui fiind autorul, care i-a dat zestrea genetică, însuşirile fundamentale. Dar
transformând manuscrisul în carte, editura îngrijeşte, „educă” acest copil. Îi pune în valoare calităţile şi îi
maschează defectele, înfăţişându-l publicului în ipostaza lui cea mai avantajoasă. Prelucrarea
manuscrisului – este activitatea de transformare a materialului redactat de autor/autori în original care
respectă prevederile tehnice pentru imprimare. Încheind munca asupra creaţiei sale, autorul prezintă
manuscrisul la editură. În funcţie, de anumite circumstanţe şi posibilităţi, autorul poate prezenta
lucrarea sub formă de manuscris. În asemenea cazuri editura va accepta un manuscris caligrafiat citeţ,
fără corectări. Până nu demult autorii prezentau la editură lucrările tipărite la maşina de scris, însă era
electronică a modificat radical procedura de elaborare a originalelor de autor. În format electronic textul
unei ediţii, poate încăpea pe un CD sau un alt suport electronic. Practic fiecare autor, cunoscător al
calculatorului, poate să scrie şi să transmită originalul prin poşta electronică. Iar textul cules poate fi
redactat, remodelat chiar direct în calculator, toate corectările şi intervenţiile în text neafectînd cu nimic
originalul în ansamblu. Procesul de primire şi înregistrare a manuscrisului presupune respectarea
următoarelor cerinţe, care pot varia de la o editură la alta:
ƒ manuscrisul urmează să fie prezentat în formă dactilografiată sau în format electronic (însoţit de o
imprimare a textului pe hârtie). Se admite, de asemenea – cu permisiunea managerilor – confirmată
printr-o cerere înaintată de către autor, culegerea textului în editură contra plată, în acest caz autorul
este obligat să realizeze lectura şi corectarea textului cules, după care are loc admiterea şi înregistrarea
manuscrisului în ordinea stabilită;
ƒ manuscrisul trebuie prezentat în toată integritatea lui: textul complet, numerotat, cu toate
evidenţierile necesare, capitole, subcapitole (fiind clară subordonarea acestora), cursive, bold, subsoluri
etc., bibliografii, teme şi materialul ilustrativ, însoţit de legenda fiecărei unităţi pe o listă aparte; se va
indica pagina şi marcarea în text unde trebuie plasate ilustraţiile color sau alb-negru, schemele,
reprezentările grafice, relaţiile de calcul;
ƒ fiecare capitol va începe cu o pagină nouă;
ƒ textul va fi imprimat doar pe faţă (nici o indicaţie, nici o adăugare pe verso);
ƒ paginile vor avea acelaşi format;
ƒ manuscrisul va fi numerotat, ultima pagină va conţine menţiunea „sfârşit”;
ƒ textul va avea spaţii mari între rânduri (dactilografiat la două rânduri sau cules în mod echivalent în
calculator);
ƒ câmpurile paginii vor fi constante (nu mai puţin de 2,5cm);
ƒ textul va conţine rânduri de aceeaşi lungime. În cazul prezentării manuscrisului în formă
electronică, suporturile electronice vor fi însoţite de o descriere a conţinutului (text şi/sau material
ilustrativ, formatul electronic al conţinutului). De asemenea se verifică calitatea suporturilor electronice
prezentate. Ajungând în posesia manuscrisului, editura începe lucrul asupra lui. Acest proces este
constituit din două etape: 1. expertizarea calităţii originalului operei; 2. redactarea propriu-zisă a
originalului. Primul care apreciază calitatea originalului este redactorul coordonator al editurii. În multe
cazuri, pentru a aprecia la justa valoare un manuscris, editura recurge la serviciile specialiştilor şi
oamenilor de ştiinţă în domeniu. În urma analizei detaliate a manuscrisului redactorul-coordonator
prezintă editurii o recenzie desfăşurată, care contribuie la adoptarea deciziei definitive cu referinţă la
aprobarea sau respingerea originalului operei. Familiarizarea şi scrierea avizului asupra manuscrisului
include parcurgerea următoarelor etape:
ƒ lectura integrală a textului manuscrisului şi scrierea unui aviz care să reflecte caracteristica generală
a lui: problematică, volum, ilustraţii, formă de prezentare, calitatea informaţiei ştiinţifice, a limbajului şi
a stilului expunerii, complexitatea procesului de redactare şi machetare;
ƒ studierea contractelor ce vor ţine de acest manuscris (contract cu autorul, de sponsorizare, de
finanţare din surse externe sau ale editurii, grant etc.);
ƒ evaluarea actualităţii şi interesului public pe care îl poate avea publicarea manuscrisului;
ƒ stabilirea calităţilor literare ale textului, a valorii lui informaţionale şi a gradului de reflectare a
tematicii abordate;
ƒ prezentarea sub formă de sugestie a concepţiei generale a viitoarei cărţi, a structurii ei: format,
standard, constituirea primelor pagini, cuprins, şmuţtitluri, capitole, subcapitole, paragrafe, note,
comentarii, anexe, bibliografii, tabele, scheme, grafice, material ilustrativ, copertă etc.;
ƒ identificarea categoriei de cititori care vor manifesta interes pentru ediţia în cauză;
ƒ o atenţie deosebită se acordă volumului manuscrisului, care trebuie să corespundă cu prevederile
contractului de editare şi cu volumul planificat în planul de producţie. Rezultatele evaluării materializate
în conţinutul avizului va conţine următoarele aspecte:
• aprobarea manuscrisului şi a concepţiei generale a viitoarei cărţi;
• sau stabilirea unui termen de prelucrare/perfecţionare a manuscrisului;
• sau dezaprobarea manuscrisului. Conform observaţiilor ce le conţine recenzia, autorul dacă
consideră necesar, realizează corectările de rigoare. Numai după aceasta începe cea de a doua etapă a
muncii: redactarea propriu-zisă a manuscrisului. Cert este faptul că: calitatea conţinutului depinde în
mod elocvent de faptul cum îşi vor concentra eforturile de muncă asupra manuscrisului redactorul şi
autorul.
32. Unităţile tipografice/
Istoriceşte tehnica culegerii a fost impusă cu mult timp înainte de a fi admis sistemul metric, astfel în
poligrafie şi-a găsit aplicare aşa-zisa sistemă tipografică. Ea fiind utilizată pentru măsurarea propicelui
caracterelor, mărimii spaţiilor, mărimii paginii de zaţ, în majoritatea ţărilor exceptând SUA, Marea
Britanie şi alte câteva. Bazele sistemei tipografice au fost elaborate de tipograful francez Pier Furnie. Mai
târziu, revăzută şi introdusă de francezul Dido [1-4]. Cele mai importante unităţi tipografice în sistema
Dido sunt:
1 punct – egal aproximativ cu 0,376mm;
1 cicero – egal cu 12 puncte ( ≈ 4,51mm);
1 pătrat – egal cu 48 puncte ( ≈ 18,04mm). Aceste unităţi servesc pentru măsurarea paginii de zaţ,
interlinierii, letrinelor. În sistema Dido sunt şi alte unităţi care sunt utilizate în special pentru exprimarea
mărimii caracterelor:
1 diamant – egal cu 4 puncte;
1 nonpareli – egal cu 6 puncte;
1 petit – egal cu 8 puncte;
1 corpus – egal cu 10 puncte. Încercarea de a transpune sistema tipografică cu cea metrică nu a avut
succes, din motiv că un milimetru este o mărime mare pentru a exprima procesele de culegere. În
tehnologia computerizată în procesele de culegere şi machetare este utilizată Sistema anglo-americană
(SI) cu unităţile: 1 punct (pt) – egal cu 0,353;
1 diuim (in) – egal cu 72 puncte ( ≈ 25,4mm);
1 pica (pi) – egal cu 12 puncte ( ≈ 4,22mm).
La fel în poligrafie este pe larg utilizată sistemul metric de măsurare, pentru exprimarea formatului
colii de hârtie, colii de tipar, formatului ediţiei care pot fi evaluate în milimetri şi centimetri (tab.
33. Unităţile de calcul ale volumului ediţiei
Volumul ediţiei – reprezintă numărul de unităţi convenţionale
într-un exemplar şi poate fi exprimat la diferite etape ale vieţii ei prin
diferite unităţi. În etapa manuscrisă volumul ediţiei poate fi exprimat
prin coli de autor şi coli editoriale. În etapa intrării ediţiei în planul
 tipografic, volumul poate fi comparat prin coli de hârtie sau coli de
tipar. Drept unităţi convenţionale pot fi menţionate următoarele:
ƒ colile de autor;
ƒ colile editoriale;
ƒ colile de tipar;
ƒ colile de hârtie;
ƒ colile convenţionale;
ƒ caietele/fasciculele fălţuite;
ƒ paginile ediţiei.
Coala de autor (Ca) – unitatea de măsură a volumului lucrării
autorului. O coală de autor încadrează:
- 40000 semne de tipar (incluzând toate caracterele, semnele,
cifrele, spaţiile dintre cuvinte);
- sau 700 rânduri de text de poezie;
- sau 3000 cm2
de material ilustrativ.
Coala editorială (Ce) – unitate de măsură a volumului ediţiei ce
include:
- volumul ediţiei exprimat în coli de autor plătite autorului;
- text şi alte materiale grafice (prefaţa editurii, rezumatul, colontitlu, coloncifra şi alte elemente de
prezentare grafică interioară a ediţiei neplătite autorului).
Cola editorială, la fel conţine:
- 40000 semne de tipar (incluzând toate caracterele, semnele,
cifrele, spaţiile dintre cuvinte);
- sau 700 rânduri de text de poezie;
- sau 3000 cm2 de material ilustrativ.
Coala de hârtie (Ch) – unitatea de calcul a cantităţii de hârtie pentru tipar. Mărimile caracteristice –
formatul şi masa. Pe fiecare
coală de hârtie poate fi aranjat un număr limitat de pagini, determinatn e fracţiunea colii.
Fracţiunea colii – caracteristică a colii de hârtie care o împarte într-un număr de părţi egale. Mărimea
fracţiunii colii determină formatul ediţiei până la tăiere.
Coala de tipar (Ct) – conţine un număr de pagini egale cu fracţiunea colii. Coala de hârtie conţine 2
părţi pe care poate fi tipărită – faţa şi verso, respectiv poate conţine 2 coli de tipar.
Coala de tipar convenţională – coala de hârtie de formatul 60x90 (sau suprafaţa de 5400cm2) tipărită
pe o singură parte. Raportul dintre formatul ediţiei şi formatul 60x90 reprezintă coeficientul de trecere a
colilor de tipar în coli convenţionale.
Numărul de caiete fălţuite (Nc) – nu depinde de formatul colii de hârtie, ci de fracţiunea colii (Fc),
volumul ediţiei în coli de tipar (Ct) şi numărul de pagini proiectate (Npag).
34. Caracterele tipografice
35. Clasificarea caracterelor tipografice
Clasificarea eficientă a miilor de caractere actuale este aproape imposibilă. Era greu să
fie clasificate chiar şi cele circa o sută de fonturi existente la mijlocul secolului trecut. Odată
cu apariţia graficii asistate de calculator, proiectarea şi, mai ales, desenarea de noi caractere
de literă nu a mai reprezentat o muncă de decenii. În consecinţă, producţia de noi caractere s-
a dezvoltat extrem de repede, astfel că bibliotecile de fonturi din variantele recente ale
pachetelor CorelDraw şi Adobe conţin mai mult de 2000 de caractere diferite. Din păcate,
multe din caracterele clasice nu sunt incluse în aceste pachete, decât eventual doar sub
formele lor modernizate, regravate sau redesenate.

36. Elementele principale

Grupuri de caractere
 Criteriile ce pot sta la baza organizării în grupe a caracterelor sunt de natură tehnică şi
estetică. Grafica diferită se bazează pe patru elemente principale: serifele, contrastele,
proporţiile şi înclinarea axelor verticale. Evident că s-ar mai putea introduce numeroase alte
criterii, ca mai ales la caracterele ornamentale, fantezie etc., dar clasificarea ar deveni
contraproductivă.
Serifele sunt terminaţiile liniilor literelor neînchise (A, a, S, m), ce pot lua diferite forme
sau pot lipsi. Literele sunt fără serife (ca Arial) sau cu serife (ca Times). Aceste terminaţii pot
avea o tăietură verticală, orizontală sau oblică.
Familii de caractere
Familia întruneşte toate caracterele create, de un anumit stil.
Corpuri de caractere
Corpul este dimensiunea caracterului dată în puncte tipografice. Este una din puţinele
dimensiuni pentru care se mai utilizează alte unităţi decât cele ale sistemului metric
internaţional (SI). Chiar dimensiunea este o mărime convenţională ce provine din trecuta
vreme a tiparului cu litere mobile. Se mai folosesc totuşi o serie de denumiri şi mărimi şi
astăzi, chiar dacă sunt adaptate ori revizuite.
Grosimea caracterelor
Grosimea liniilor literei este raportată la caracterele „normale” (drept, regular). Faţă de
acestea, litera poate fi mai albă sau mai neagră, după cum grosimea scade sau creşte. În
franceză se foloseşte termenul de saturaţie (negrele sunt mai saturate ca seminegrele) sau
grăsime (la graisse). Scala normală cuprinde câteva trepte de creştere a grosimii: albă,
normală, semineagră (aldină), neagră (bold, bloc), grasă. Termeni din română sunt 5 de
litere: albe, normale (semialbe), seminegre, negre, extranegre. Termenii englezi pentru
această scală sunt : thin, light, medium, bold, extrabold (black).
Diversitatea grosimii este caracteristică lucrărilor publicitare, unde concepţia artistică
este suverană, aplicată din utilitate (textul trebuie să se încadreze într-un anumit format) sau
pentru realizarea de contraste şocante, de captare a atenţiei.
Lăţimea caracterelor
Lăţimea literelor normale este dată de dimensiunile ei şi spaţiul dintre elementele lor. În
afara acestora, pentru titluri, pentru efecte speciale, mai ales în design-ul publicitar, s-au
creat caractere mult mai înguste (înguste, condensed, stretto), respectiv mult mai late (late,
extralate, expanded, largo).
O modalitate ieftină, dar nerecomandată, de obţinere a caracterelor mai înguste sau mai
late, dar de acelaşi corp, este de expandare condensare pe orizontală.
Rărirea – condensare a caracterelor
Rărirea (expandarea) este operaţia de mărire egală a spaţiilor dintre caracterele
cuvintelor (dar şi dintre cuvinte). Se execută, de regulă în zecimi de punct tipografic. Se face
pentru împlinire de rând sau pentru evidenţiere.
Spaţionarea este modificarea spaţiilor doar dintre cuvintele textului. Se poate realiza
doar în programele de paginare, în limitele a 50÷150% din valorile impuse, la nevoie, chiar
mai mult.
Condensarea este operaţia de reducere a spaţiilor dintre caractere. Condensarea cu 0,1-
0,3 puncte, este greu de sesizat, dar devine evidentă la valori mai mari, de ordinul punctului.
37. Corectura
Corectura este operaţia de îndreptare a greşelilor dintr-un manuscris, formă de imprimare sau probă
de tipar.
Tradiţional, termenul ,,corectură” se foloseşte pentru tehnoredactarea manuscrisului, pentru
corectarea formei de imprimare şi pentru corectura de revizie.
 Corectorul (lectorul-corector) trebuie să fie o persoană superior instruită, cunoscătoare atât a
gramaticii cât şi a normelor tipografice. Trebuie să fie un bun şi experimentat cunoscător al ortografiei,
sintaxei şi gramaticii limbii române. Trebuie să cunoască bine codul tipografic şi protocolul de culegere.
Corectura poate fi clasificată în:
corectura automată,
auto-corectura,
corectura manuală specializată proprie sau externă.
Corectura automată o face programul de editare a textului (de exemplu Microsoft Word). Dar acesta
face cât i se permite, puţine sunt normele incluse în program.
Auto-corectura o face tastatorul. Calitatea prestaţiei depinde de instruirea, experienţa,
minuţiozitatea şi scrupulozitatea sa. Implică reluarea textului redactat de atâtea ori de câte este nevoie.
Etapele de realizare a corecturii sunt: imprimarea materialului de corectat, notarea greşelilor şi
eliminarea lor. Modul de executare a acestora depinde de tipul de corectură.
Se folosesc semne mari, inconfundabile, perfect lizibile, corect trasate, cu grafia îngrijită a fiecărui
semn.
Culoarea trebuie să evidenţieze semnul de corectură. Se folosesc creioane, cerneluri, markere.
Culorile cu care se evidenţiază sunt: cea mai utilizată – roşu, uneori verde şi mai rar – negru. Profesi-
oniştii preferă cerneala roşie şi violetă.
Poziţionarea se face foarte clar în text şi pe rame. În text se pun doar semnele convenţionale, exact la
locul intervenţiei. Pe margine se repetă semnul, cu corectură cu tot, exact în dreptul rândului unde
apare eroarea, strict separate unul de altul.
Semnele se plasează pe rama albă a paginii, de regulă pe dreapta la coloanele înguste.
La pagina de carte, semnele se pot pune pe ambele margini laterale, pe cea dreaptă cele ale jumătăţii
din dreapta a rândului, iar pe stânga cele decelate în partea stângă a rândului.
Corectura făcută este certificată pe tipar prin data (terminării) execuţiei, numele şi semnătura
corectorului.

38. Semne uzuale de corectură

Editurile mari au propriile coduri de corectură conform baremurilor de calitate auto-impuse.
39. Evaluarea calității ediției fabricate

Subiectele pentru proba la disciplina MATERIALE POLIGRAFICE

 1. Diversitatea materialelor poligrafice. Materiale de bază şi materiale auxiliare. Cerinţe înaintate
materialelor poligrafice.
Crearea tehnologiilor noi şi progresului tehnologic începe prin elaborarea materialelor ca
fundamentul noilor procese tehnologice.
În poligrafie acestea sunt: hîrtia şi cernelurile pentru tiparul alb negru şi policrom , adeziv
pentru fixarea blocului de carte şi altor materiale, folia poligrafică, materiale protectoare şi
decorative pentru producţia poliografică,materiale de copertare.
În legătură directă cu calitatea materialelor se află economia producerii, preţul lor
constituie 50-70% din costul total al producţiei poligrafice în funcţie de produsul final,
deaccea o însemnătate deosebită îi revine producerii materialelor ce se fabrica cu cheltuieli
minime ale materiei prime scumpe şi anume hirtia de celuloza foioasă, materiale de copertare
pe bază de hirtie etc. Înlocuirea materiei prime naturale şi diversitatea proprietăţilor
materiale şi ameliorarea calităţilor: hirtie din fibre sintetice, polimeri sintetici, adezivi
sintetici.
Materia de bază – hirtia obţ. din materia primă naturală şi chimică. Hirtia reprezintă
materialul principal pentru imprimare deoarece corespunde cerinţelor tehnologice,
economice.Este un material de grosimi mici rezistent cu suprafaţa netedă.
Materia primă de bază – intră in componenţa unui anumit produs poligrafic şi materia
primă auxiliară este destinată pentru deservirea proceselor tehnologice .Materia prima de
bază se utilizează:
-pentru imprimare-principalul material pentru inprimare este hirtia mai rar cartonul.
-materiale de copertare şi de acoperire- în cazul impri. speciale: metale, sticla, materiale
polimere.
-pentru crearea imaginii- se utilizeaza cernelurile si folia poligrafică.
-pentru imprimarea semifabricatelor imprimate in producţia gata- materiale de copertare,
finisare (lacuri, pelicula pentru laminare), materiale pentru fixarea blocului de carte (aţă,
sirmă, capital band, tifon poligrafic).
Materialele auxiliare se devizează in:
-materie pentru confectionarea formelor
-materie pentru confectionarea valurilor cilindrelor de imprimare
- material pentru fotoforme.
Materiale pentru destinatii speciale: (care sunt utilizate in alte domenii ale industriei, cum
sunt soluţii pentru spalare formelor, cilindrelor, materialelor pentru ungere).
Materialele poligrafice se pot utiliza la rîndul lor în:
1. procesul pre-press (materiale pentru forme)
2. procesul press (forme pentru imprimare, dechel, plastine de cauciuc, ţesătură, hirtie si
cerneluri).
3. procesul post-press (lacuri, folie poligrafică, peliule, polimeri).
Cerinţele impuse materialelor poligrafice.Materia primă de bază trebuie să posede
anumite proprietăţi tehnologice si anumite proprietăţi de consum, la prop. de consum se
referă : proprietaţile optice ce asigură calitatea imaginii, aspectul exterior si factura imaginii,
prop. ce asigura producţia gata rezistenţă la acţiuni mecanice si la uzură.
Materialele poligrafice trebuie să posede prop.tehnologice ce determina interactiunea
materialelor poligrafice in procesul fabricarii productiei poligrafice ca de exemplu: in cazul
hirtiei- netezimea suprafetei hirtiei,rezistenta la rupere, iar in cazul cernelurilor- viteza de
uscare.
 Proprietăţile tehnologice asigură petrecerea proceselor tehnologice in regimuri optimale
cu folosirea utilajului poligrafic anumit. Necorespunderea acestor proprietăţi regleaza
regimurile tehnologice, scade productivitatea utilajului si calitatea productiei.
Cerintele impuse mater.poligrafice depind producţiei finite, productiei poligrafice trebuie
să corespunda cerintelor editorilor sau clientilor si termenii de fabricare ale producţiei. În
prezent fiecare intreprindere isi propune productia cu pretul stabilit de ea şi totul depinde de
materia primă.
Functia de complexitate şi destinatia ediţiei, cantitatea si timpul materialului poligrafic
variază. Există următoarele tipuri de producere- in functie de productia finală:
-productia de ziare
-productia de carti
- productia etichetelor, cartilor de vizită
- prod.ambalajului.
1. hirtia pentru imprimare, cerneluri pu.imprimare ( crearea imaginilor).
2. ata, tifon poligrafic capital band, adezivi (fixarea blocului de carte).
3. carton, hirtie pentru coperta, tesaturi pu.copertă,cerneluri pu.imprimarea pe scoarta
( fixarea cartii si oformarea artistică).
4. lacuri, folia poligrafica, pelicula pu.presare (fixarea scoartei)
5. material pu.fotoforme, material pu.dechel, plastina de cauciucare-tesatură ( materia ce
asigură procesul tehnologic).
6. substanta chimica, subst. pu. spalare umezire (materie prima auxiliara cu destinatie
generala).
2.
2. Hârtia - material de bază pentru imprimare. Celuloza - component principal al hârtiei.
3. Metodele de obţinere a celulozei lemnoase.
Fabricarea celulozei din lemn şi plante anuale prezintă mai multe faze:
 pregătirea materiei prime;
 tocarea, sortarea şi desprăfuirea materialului tocat;
 fierberea;
 spălarea şi sortarea;
 albirea şi deshidratarea celulozei.
Pregătirea lemnului constă în primul rînd în secţionarea lemnului pentru stivuirea mai
uşoară a buştenilor şi pentru obţinerea unor lungimi potrivite prelucrării lor.
Urmează decojirea buştenilor cu maşini de diferite tipuri după care lemnul este trecut la
tocare. Aşchiile sunt trecute în cicloane, unde, în urma unei mişcări turbionare, praful este
separat de aşchii, Aşchiile mari sunt supuse unor operaţii de mărunţire şi sunt aduse la
dimensiunile necesare. Apoi urmează două etape de pregătire a celulozei:
Procedeul sulfit sau acid. Fierberea lemnului are loc în fierbătoare prin procedee
continue. Se cunosc mai multe metode de fierbere, după natura substanţelor chimice
întrebuinţate. Unul din procedeele folosite la noi în ţară este cel cu bisulfit de calciu
(procedeul sulfit), cu fierbere discontinuă. Se pot follosi şi alţi bisulfiţi, cum sunt cei de
sodiu, magneziu, amoniu, precum şi sulfiţi neutri de sodiu, de magneziu etc. componenţii
activi în metoda sulfit sunt:
Ca2+ , HSO−3 şi SO2
Obţinerea celulozei se bazează pe rezistenţa ei la acţiunea substanţelor chimice, care este
mai mare în comparaţie cu rezistenţa ligninei.
Fazele fierberii sunt:
 prepararea leşiei de fierbere (a soluţiei de bisulfit de calciu);
  fierberea aşchiilor de lemn.
Leşia bisulfitică se obţine prin acţiunea bioxidului de sulf - obţinut, la rîndul lui, prin
arderea piritei - asupra carbonatului de caliu sau asupra varului stins, după reacţie:
4 FeS2+11 O 2⃗2 Fe2 O3 ¿ oxid de ¿ ¿+8 SO2 ¿ bioxid ¿ ¿¿
pirită oxigen fier ¿ de sulf ¿
CaCO3 ¿ carbonat ¿ ¿+2 SO2 ¿ bioxid ¿ ¿+H 2 O ⃗Ca(HSO3 )2 ¿ bisulfit ¿ ¿+CO2 ¿ bioxid ¿ ¿¿
de calciu ¿ de sulf ¿ apă de calciu ¿ de carbon ¿

Ca(OH)2 ¿ hidroxid ¿ ¿+2SO2 ¿ bioxid ¿ ¿⃗Ca(HSO3 )2 ¿ bisulfit ¿ ¿¿

de calciu ¿ de sulf ¿ de calciu ¿

Înainte de a începe fierberea, se întroduce în soluţia bisulfită un exces de bioxid de sulf.

Fierbătoarele sunt autoclave executate din tablă de oţel placat cu un strat de oţel antiacid, în
care caz este exclusă căptuşirea cu cărămizi antiacide. Forma autoclavei este cilindrică,
terminată la partea inferioară cu un trunchi de con, iar la cea superioară cu o calotă sferică
(fig. 2). Fierbătorul se încălzeşte prin întroducerea directă a aburului în fierbător (sistemul
calorizatorului). În timpul fierberii, lignina se combină cu SO2 sau cu HSO3-, trecînd în
combinaţii lignosulfonice. Hemicelulozele şi o mică parte din celuloză hidrolizează, trecînd
în zaharide mai simple. În urma reacţiilor care au loc în fierbător, pe lîngă combinaţiile de
lignină şi zaharidele rezultate din hidroliză, acizii formic şi acetic, precum şi alcoolii metilic
şi etilic. Factorii care influenţează fierberea sunt: temperatura, presiunea şi compoziţia
soluţiei acide de fierbere. Temperatura iniţială de fierbere este de 150 oC, presiunea ajungînd
la 5-6 at. Durata de lucru este de 10-15 h. temperatura şi presiunea de regim depind de tipul
de celuloză ce trebuie fabricat. Înainte de a se instala presiunea de regim se scade presiunea
brusc, pentru degazarea aşchiilor şi crearea condiţiilor pentru pătrundearea substanţelor
active în masa lor.
Spălarea şi sortarea celulozei sulfit. După fierbere, conţinutul fierbătorului se goleşte prin
partea inferioară într-un rezervor în care are loc separarea prin spălare a celulozei de leşie.
După spălare, urmează sortarea, pentru a se îndepărta aşchiile nedesfăcute, nodurile, nisipul
etc. sortarea se realizează în condiţii de mare diluţie. Pentru fiecare tonă de celuloză se
folosesc 300 t de apă.

Fig. 2. Fierbător pentru celuloză:

1. manta metalică;
2. căptuşeală de cărămizi antiacide;
3. gura de umplere;
4. gura de golire;
5. locaş pentru termometru.
Procedeul sulfat sau alcalin. În acest procedeu, care este cel mai folosit la noi în ţară,
substanţele chimice întrebuinţate sunt sulfura de sodiu şi hidroxidul de sodiu, de unde şi
denumirea de procedeu alcalin. Se numeşte procedeu sulfat deoarece substanţele chimice din
soluția alcalină se recuperează prin adaos de sulfat de sodiu. Recuperarea este obligatorie
pentru a se scădea preţul de cost al produsului finit. Celuloza sulfat are rezistenţă deosebită,
fapt care a impus acest procedeu, deşi este mai scump decît procedeul sulfit.
Materialul lemnos este pregătit ca şi în cazul procedeului sulfit; condiţiile tehnologice de
fabricare sunt însă diferite. Fierbătoarele sunt în bună parte asemănătoare. Fierbătorul
întrebuiţat la fierberea lemnului este fix şi are capacitatea de 40 m 3, fiind prevăzut cu
instalaţii de încălzire indirectă. Presiunea de regim este de 9-10 at, iar temperatura este de
165-175 oC. Timpul de fierbere, în aceste condiţii, este de 2,5-5 h, deci cu mult mai mic decît
în procedeul sulfit.
Reacţiile chimice care au loc sunt următoarele: sulfura de sodiu intră în reacţie cu apa şi
dă sulfhidratul de sodiu:
Na2 S + H2 O ⃗ NaHS + NaOH
Lignina intră în reacţie cu sulfidratul de sodiu şi dă tiolignina, iar cu hidroxidul de sodiu
dă alcalilignina. Ambele combinaţii sunt solubile în soluţia apoasă de hidroxid de sodiu.
Tiolignina se dizolvă mai bine decît alcalignina, din care cauză procedeul sulfat este mai
întrebuinţat decît procedeul zis «natron», în care se lucrează numai cu hidroxidul de sodiu.
Golirea fierbătorului se eliberează sub presiune, în recipient, unde aşchiile dezincrustate -
care îşi păstrează încă forma iniţială - se desfac din cauza scăderii bruşte a presiunii.
Procedeele combinate folosesc la fierbere soluţii diverse. Cele mai importante
procedee sunt:
- procedeul clor - alcalin, cu soluţie de sodă şi clor (gazos), prin care se obţine celuloza
din plante anuale;
- procedeul monosulfit - cu soluţie de carbonat de sodiu şi sulfit de sodiu;
- procedeul cu hidroxid de sodiu şi sulf.

3. Condiţii generale privind mediul ambiant. Metode şi aparate de măsurare a parametrilor de

climat. Cerinţe impuse încăperilor laboratoarelor în care se efectuează măsurări.
Conditiile de climat la experimentul materialului se caracterizeaza prin urmatorii
parametric:
 temperatura: +20/± 2 °c
 umeditatea relative a aerului: 65 %/± 2 %
 presiunea conform standartelor 760mm a coloanei de hg
 viteza curentilor de aer de la 10 cm/s la 20 cm/s
Cei mai importanti parametric care trebuie sa fie controlati in incaperi si laborator sunt
temperatua si umeditatea.
aspecte generale:
Metode si mijloace de masurare a parametrilor de climat:
Marimile care trebuie controlate in incaperile in care se efectueaza masurari in conditii de
laborator sunt temperatura, umeditatea relativa a aerului si viteza curentilor de aer.
Temperatura: este o marime fizica fundamentala ce caracterizeaza starea termica a unui
sistem. Un interval de temperatura poate servi la alcatuirea unei scari de temperature.
Succesiunea de valori intr-un interval de temperaturi constitue o scara de masurare, cea mai
folosita fiind scara de masurare Celsius (ºC). Gradul
Celsius reprezinta unitatea de masurare pentru temperatura in scara Celsius, egala cu a
100-a parte din intervalul acestei scari. In sistemul de unitati de masura S.I., unitatea de
masura pentru marimea fundamentala temperatura este gradul Kelvin (ºK). Relatia de
legatura intre 1 ºK si 1 ºC fiind:
 1 ºK = 1 ºC × T ºK = t ºC + 273,15
Cele mai utilizate mijloace de masurare a temperaturii mediului ambiant sunt
termometrele cu lichid, care au la baza fenomene de dilatie.

Termograful (fig.14)permite inregistrarea grafica a variatiei temperaturii mediului

ambiant.Elementul sensibil ES al termografului il constituie bara curbata de
bimetal.Variatiile de temperature produc elementului sensibil ES modificari ale pozitiei
capului B(celalat capat A fiind fixat pe batiu).Barele articulate 1 si 2 vor imprima
balansierului cu doua brate 3 si 4 miscari de oscilarie fata de articulatia fixa E.La
extremitatea din stanga a bratului 4,in punctual F este plasata penita 5 ce se va trasa pe hartia
infasurata pe suprafata laterala a cilindrului 6,diagrama de variatie a temperaturii.Cilindrul 6
executa o miscare de rotatie pe parcursul unei durate de urmarire a variatiei de
temparatura.Hartia infasurata pe suprafata laterala a cilindrului 6 prezinta imprimat un
coroiaj ce delimiteaza repere corespunzatoare unor scari de masurare,atat pentru temperatura
cat si pentru durata

Fig. 14
Metode si mijloace de masurare a umiditatii aerului mediului ambiant:
Cel mai simplu mijloc de masurare a umiditatii aerului este higrometrul cu fir de par (fig
15).C a element sensibil ES se foloseste firul degresat din par de cal,fixat intre clemele C1 si
C2/Clema C2 este plasata pe bratul balansierului 1,solidar cu bratul cu contragrautate 2 si
acul indicator 3.Clema C1 are pozitie reglabila prin intermediul surubului 5.In functie de
umiditatea aerului,firul de par de cal isi modifica dimensiunile.Astfel,se vor inregistra
oscilatiile acului indicator 3 fata de scara gradate 4 pe un cadran fix.Pe scara gradate 4 se vor
citi in dreptul acului indicator 3 valorile corespunzatoare umiditatii relative a aerului,

Fig 15

Higrograful (fig.16)asigura inregistrarea grafica a variatiei in timp a umiditatii

aerului.Elementul sensibil ES este fixat la cele doua capete ale sale intre clemele C1 si C2.A
celasi fir ce constitue elemental sensibil ES este trecut si prin orificiul 1 practic la partea
superioara a balansierului 2,solidar cu bratul cu contragreutate 3 ce se sprijina pe
extremitatea din dreapta parghiei oscilante 4.Solidar cu parghia 4 se afla bratul inscriptorului
4’. La extremitatea bratului 4’ este plasata penita inscriptoare 5 ce traseaza pe hartia
infasurata pe suprafata laterala a cilindrului 6 .
Functionarea psihrometrului se bazeaza pe dependenta diferentei temperaturilor a
termometrului uscat si umezit si pe umeditatea aerului.
 componenta:
1.deseuri , 2.mecanism de pornire, 3.ventilator, 4.termometru umezit ,7. termometru
uscat, 5-6. Pilnie, 8. cap de aspiratie, 9. tubul conduct cu aer

Fig.1 Psihrometrul

Descrierea psihrometrului:
Psihrometrul este compus din 2 termometre identice fixate in rama speciala si cap de
aspiratie.
Termometrul uscat indica temperatura aerului. Bila termometrului umezit este invelita cu
o stofa de bumbac care se umezeste cu citeva picturi de apa distilata. odata cu pornirea
mecanismului are loc evaporarea umeditatii. apa evaporinduse raceste termometrul. peste 3-5
min efectuam preluarea datelor initiale, de pe termometrul uscat si umezit.
Diferenta temperaturilor a termometrului umezit si uscat se numeste diferenta
psihrometrica.
Cu cit aerul este mai uscat cu atit mai mica este activitatea relativa si evaporarea apei va
avea loc mai intens, si umezirea va fi mai mare.

Masurarea curentilor de aer:

Anemometrul mecanic (fig 17)este prevazut cu un rotor 1 cu palete 2 ce pot avea miscari
de rotatie sub actiunea unui curent de aer.Turatia rotorului cu palete este dependenta de
viteza curentului de aer. Pentru determinarea vitezei curentului de aer axa de rotatie a
rotorului cu palete sa fie perpendicular fata de directia curentului de aer.Manevrarea unui
anemometru se face manual,prin intermediul manerului 3.Axul rotorului 1 este legat de
contorul de turatii 4.Se considera drept normale conditiile de masurare din incaperea in care
se executa incarcari de laborator.

Fig 17

Conditii impuse in incaperile si laboratoarele in care se efectueaza masurarile:

a)sa fie luminoase si curate
b)sa fie amplasate in asa fel incit vibratiile provenite de la diferiti factori perturbatori
(utilaje in functiune,trecerea vehicolelor,curenti de aer sub presiune,etc.)sa nu influenteze
rezultatele masurarilor.
c)sa fie isolate de surse de praf,de vapori de apa si gaze.
d)sa posede instalatii de ventilare si de conditionare a aerului,astfel incit,sa se mentina
temperature si umeditatea la valorile impuse de standartele-n vigoare.
 e)sa nu aiba conducte centrale de aburi,apa,canalizare si gaze,iar legaturile de la aceste
surse la aparate,radiatoare sa se faca doar din exterior.
Pentru buna functionare a aparatelor de masura si control si pentru eliminarea
surselor de erori se recomanda:
- asezarea aparatelor pe fundatii independente sau pe suporturi care exclude vibratiile.
- asezarea aparatelor departe de sursele de incalzire
- asezarea aparatelor cu surse proprii de lumina,in camere obscure sau la distanta fata de
ferestre.
- asezarea aparatelor in asa fel incit sa se evite influenta negative a cimpurilor magnetice
si electrice.
4.
5. Clasificarea hârtiei.
Sorturile de hîrtie sînt clasificate, în general, după: gramaj, compoziţie, destinaţie.
După gramaj, produsele papetare sînt clasificate în hîrtie, carton, mucava.
După compoziţie, materialul papetar se clasifică astfel:
 categoria 00: numai din paste de cîrpe;
 categoria 0: din celuloză şi pastă de cîrpe;
 categoria I: numai din celuloză;
 categoria II: din celuloză şi pastă de lemn sau de maculatură în proporţie de maximum
50;
 categoria III: din celuloză şi pastă de lemn sau de maculatură în proporţie de maximum
50;
 categoria IV: numai din pastă de lemn, de maculatură, de stuff sau de paie.
Produsele speciale care au în compoziţia lor, pe lîngă celuloză, fibre de azbest, sticlă şi
lînă se consideră în categoria 0.
După destinaţie se clasifică, conform standardului de stat în vigoare, în 27 de clase,
acestea fiind subclasificate în grupe şi sorturi.
Hîrtia de tipar este subclasificată în: hîrtie pentru ziare, pentru cărţi şcolare şi calendare,
hîrtie pentru ediţii (cărţi şcolare superioare, reviste, broşuri), hîrtie pentru ilustraţii, hîrtie
cartografică, hîrtie pentru legătorie şi cartoane etc.
După procesul de tipărire, hîrtia se împarte în: hîrtie pentru tiparul înalt, pentru tiparul
plan, pentru tiparul adînc etc.
Hîrtia care se produce are foarte multe destinaţii şi ea poate fi clasificată în 10 clase:
Hîrtie pentru tipar – cel mai larg tip de hîrtie, destinat pentru imprimare prin diferite
metode şi produse
Decorativă – hîrtia ce are o suprafaţă netedă colorată sau suprafaţă ce imitează
catifeaua, marmora, pielea, pînza – utilizată pentru pinisarea copertelor, oformarea producţiei
de carte şi reviste
Hîrtie pentru scris, tapat, desenat – hîrtie pentru scris, scris coloră, pentru caiete,
copiatoare, printere, pentru desen liniar, vatman, hîrtie de calc, desen transparentă, etc.
Electrotehnică – electroizolatoare, pentru condensatoare, cabluri electrice,
semiconductoare pentru cabluri, etc.
Hîrtie pentru ambalaj – pentru ambalarea produselor în maşini automate, petru
ambalarea ceaiului, zahărului, fructelor, producţiei textile, pentru pachetele de chibrituri,
hîrtia intransparentă pentru materiale foto, impermiabilă pentru grăsime, pergamentul
vegetal, etc.
Hîrtie sensibilă la lumină – hărtie luminosensibilă, fotografică
Hîrtie pentru confecţionarea ţigărilor
 Hîrtie absorbantă – hîrtie pentru cromatografie, sugative, filtrare
Hîrtie industrial-tehnică de diferită destinaţie – pentru elementele Hg-Zn, izvoare
chimice de curent electric, pentru cartuşesolubilă în apă, perfocarte, termoreactivă,
termosensibilă, pentru electrografie, etc.
Hîrtia-bază – se atribuie tipurile de hîrtie aplicate ca bază pentru obţinerea altor tipuri
de hîrtie, fiind tratată şi prelucrată ulterior (baza pentru hîrtie cretată, parafinată,
pergament, hîrtie foto, etc.)
6. Caracteristicile geometrice ale hârtiei. Metodele şi aparatele pentru determinarea parametrilor
geometrici ai hârtiei.
Grosimea- fiind indicile cel mai important al hirtiei, influienţează asupra unor
caracteristici ale acesteea de ex: odată cu creşterea grosimii hirtiei creşte rezistenţa ei, iar
transparenţa scade. Grosimea hirtiei mai influienţează asupra volumului în masă a ediţiei,
grosimea cotorului cărţii şi totodată asupra indicilor economici. Cu cît hirtia este mai subţire
cu atît blocul de carte este mai compact şi consumul materialului de copertare va fi mai
redus. Cea ma accesibila şi mai simplă metodă de determinare a gorsimii e cu ajutorul
micrometrului de tipul indicator TR-101 compus din pîrghia, indicator, scara imdicatoare,
măsuţa mobilă superioară. Proba experimentată se instalează între măsuţa inferioară şi
măsuţa exterioară. Ridicarea măsuţei inferioare se efectuiază prin apăsarea pîrghiei.
Deplasarea măsuţei se transmite pe indicatoru dotat cu 2 scări indicatoare. Cea mică şi cea
mare cu eroarea măsurării de pînă la 0,01mm.
Pentru năsurarea grosimii hirtiei se mai foloseşte micrometru de tip MKO ce constă
dintr- un arc, tijă sau arbore de măsurare, tub, piuliţă, tambur cap legat cu dispozitiv ce
garantează presiunea constantă a suprafeţei de măsurat şi inelul ce serveşte pentru fixarea
suprafeţei la instalarea micrometrului pe o anumită dimensiune. Grosimea epruvetei se
măsoară prin rotirea capului în interiorul căreia se află dispozitivul morişcă. La rotirea
capului, se roteşte şi şurubul tijei cu suprafaţa de măsurare.odată cu şurubul tijei se opune în
obiectul măsurat, capul incepe să se rotească în vid provocînd un zgomot specific.
Pentru caracteristica indirectă a grosimii există noţiunea de gramaj al hirtiei (masa unui
2
m ).

TR-101
Gramajul este greutatea hîrtiei, cartonului, mucavalei raportată la metrul pătrat şi este
exprimată în g/m2. Ea se determină practic cu ajutorul gramierei (fig. 17), care este o balanţă
simplă.
Epruveta de mărimea 1 dm2 este suspendată de braţul scurt 1 al pîrghiei balanţei al cărei
braţ lung 2 indică direct gramajul înscris pe scara balanţei 3.

Fig. 17. Gramieră

În cazul hirtiei echilibrate şi a gradului uniform de calandrare, gramajul ei va fi
proporţional grosimii medii a colii de hirtie. Masa voluminoasă sau densitatea de
 suprafaţă se află reieşind din masa colii de hirtie şi volumul ei: d S =m/ ν .
Volumul colii se determină reeşind din grosimea măsurată cu ajutorul
micrometrului, fără considerarea neregularităţilor.
În dependenţă de densitate de suprafaţă, hirtia se devizează în 4 grupe:
3
A) hirtie poroasă cu densitatea mai mică de 0,6 g/cm .
3
B) Cu densitate medie (de la 0,6-0,8 g/cm ).
3
C) Compactă (cu densitate de suprafaţă de 0,8-1 g/cm ).
3
D) Foarte densă (cu densitatea mai mare de1 g/cm ).
Formatul şi oblicitatea formatului. Formatul se determină măsurînd lăţimea sulului sau
cele două dimensiuni, în cazul colilor. Rezultatele sînt exprimate în mm. Oblicitatea se
determină prin îndoirea colii aşa încît să se suprapună perfect două colţuri (fig. 16), apoi se
măsoară distanţa rămasă între celelalte colţuri (C şi D).
Oblicitatea se calculează raportînd la sută diferenţa — x — constatată pentru lungimea
AB. Calculul se face cu o precizie de 0,1%.
Mărimea oblicităţii are o importanţă deosebită în cazul aparatelor automate de pus coale la
maşina de tipar.

Fig. 16. Determinarea oblicităţii

Direcţia transversală şi longitudinală. Determinarea acestor două direcţii are o

deosebită importanţă practică, deoarece rezistenţa mecanică şi deformaţia sub acţiunea apei
sînt diferite în cele două direcţii. Aceste diferenţe au o mare inportanţă la imprimarea
litografică, la ofset, la broşarea cărţilor, la lipirea hărţilor geografice, la caşerarea hîrtiilor şi
cartoanelor etc. Prin determinarea celor două direcţii se află dacă hîrtia este fabricată pe
maşină sau manual. La hîrtia fabricată manual, nu se diferenţiază cele două direcţii.

Fig. 17. Gramieră

În conformitate cu STAS3976—53, se recomandă următoarele metode:

 Se taie din foaia de hîrtie cîte o bandă de hîrtie de 150x15 mm, după cele două
direcţii. Se aşază benzile una peste alta, se ţin strîns între degete la un capăt şi li se dă o
mişcare la stînga şi la dreapta (fig. 18). Dacă amîndouă benzile stau alăturate (poziţia a),
banda de dedesubt indică direcţia longitudinală; dacă benzile sunt desfăcute, banda de
dedesubt indică direcţia transversală (poziţia b). Această diferenţă de poziţie se datoreşte
diferenţei de rigiditate a hîrtiei după cele două direcţii. Din cauza orientării fibrelor în
direcţia de mişcare a sitei, hîrtia este mai rigidă în această direcţie (direcţia longitudinală).
 Fig. 18. determinarea direcţiilor longitudinale
şi transversale ale hârtiei. Metoda benzilor.

 Pentru hîrtiile bine încleiate se recomandă şi metoda discurilor. Se taie un disc din
hîrtie, cu diametrul de 10 cm, care se pune pe apă, după ce s-au indicat cele două direcţii ale
colii. Pe măsura absorbţiei apei, discul începe să se răsucească, formînd un tub a cărui axă ab
indică direcţia longitudinală (fig. 19). Răsucirea se datoreşte umflării neegale a fibrelor pe
cele două direcţii, şi anume fibrele se umflă mai mult pe direcţia transversală.

Fig. 19. Metoda plutirii.

 Pentru determinarea direcţiilor de lucru ale cartoanelor, se recomandă şi măsurarea

rezistenţei la rupere a ambelor probe cu ajutorul dinamometrului. Banda cu rezistenţa cea
mai mare indică direcţia longitudinală. Metoda poate fi aplicată şi la determinarea direcţiilor
hîrtiei.

7. Neuniformitatea structurii şi proprietăţile hârtiei.

Sub termenul de structura hîrtiei se înţelege
compoziţia
repartizarea şi orientarea componenţilor hîrtiei după suprafaţa şi grosimea foii
caracterul legăturii între componeţii hîrtiei
În mod convenţional deosebim
microstructura hîrtiei
macrostructura hărtiei
La microstructura hîrtiei se referă
 structura componenţilor hărtiei
 orientaţia lor pe foiei
 specificul legăturilor între componenţi
 repartizarea pe foia de hărtie.
Macrostructura hărtiei se caracterizează prin
 repartizarea componenţilor pe foia de hărtie, uniformitatea căreea este modificată de
concentrări de masă pe foie.
Prezentarea generală despre structura hîrtiei ca corp fizic ne oferă: grosimea, masa unui
metru patrat, densitatea, porozitatea
Baza structurală a hărtiei reprezintă carcasa, formată de particulele fibroase, plasticitatea
cărora este cauzată de legătura stânsă între particule, şi în special, structura chimică a
celulozei – combinarea particulelor pe baza legăturilor de hidrogen.
Şi în celuloză, şi în special în masa lemnoasă, alături de particulele fibroase lungi, sânt
prezente „frînturi” de fibre şi particule mici. Rolul acestor „frînturi” constă în repartizarea lor
între fibre, „legîndu-se” de ele prin forţe moleculare şi în mod mecanic – ca urmare are loc
repartizarea uniformă a masei pe suprafaţa foii.
 Condiţiile de formare a structurii foii şi acel fapt, că lungimea fibrelor (0,75-1,0 mm)
depăşeşte grosimea hărtiei (0,1 mm), determină structura stratuficată a foii, adică fibrele se
orientează dea lungul suprafeţii ei (fig. 3). Deacea în direcţia perpendiculară suprafeţii foii
hîrtia are o altă structură în comparaţie dacă o analizăm de-a lungul.

Figura 3. Structura foii de hîrtie în secţiune

Proprietăţi fizice (a –tehnologice
Proprietăţi fără umplutură; bProprietăţile
– cu umplutură.)
consumatorice,
calitatea producţiei

Contrastul
Reproducerea culorii

Străbaterea pe
Proprietăţile optice cealaltă parte
gradul de alb
luciul
transparenţa Masa cărţii şi gradul
de compactitate
Capacitatea de absorbţie
Structura
grosimea
masa 1 m2
densitatea
porozitatea
uniformitatea Stabilitatea proceselor
structurii tehnologice

Uniformitatea
imaginii
Întărirea cernelurilor
Umectarea
Proprietăţile fizico-
moleculare
Răsucirea
Deformarea la umezire Corojirea

Necombinarea
cernelurilor

Netezimea Gradul de contact

cu forma Precizia grafică

Proprietăţile mecanice Relieful imprimării

de deformare
de duritate (gofrarii)
Logevitatea producţiei
 în perioada
proceselor
tehnologice Economicitatea

Acoperirea cu colb

Regiditatea foii de hîrtie este diferită în diferite direcţii, fapt cauzat de orientarea a fibrelor
după o direcţie (care se obţine în maşina de făcut hîrtie). Neuniformitatea grosimii hîrtiei
este rezultatul repatizării neuniforme a masei de hărtie pe foie, ceea ce reprezintă o urmare a
pregătii insuficiente a masei şi modificarea regimului de transportare pe plasă. Dea mai
simplă metodă de estimare a omogenităţii structurii constă în cercetarea hîrtie la lumină.
Hîrtia cu structură omogenă se caracterizează prntr-o transparenţă omogenă pe întreaga
suprafaţă.
Calitatea imprimării şi anume precizia grafică a reproducerii imaginii în mare măsură
depinde de gradul de contact a hîrtiei şi formei. Iregularităţile reliefului suprafeţei hîrtiei pot
modifica cantactul ei cu forma. Ca urmare unele elemente separate a imaginii nu se imprimă
saг se imprintă incomplet.

Figura 1. Contactul formei cu hîrtia

(a – fără presiune; b – sub presiune fără cerneală; с – sub presiune cu cerneală)

După estimarea reliefului suprafeţei hărtiei desebesc cât de plană şi netedă este hîrtia. Sub
noţiunea de planaritate a hîrtie înţelegem păstrarea nivelului general a hîrtiei; sub netezime –
lipsa microneregularităţilor.
Macroneregularităţi numim suprafeţe mari, care se răspîndesc pe sectoare mari ai
suprafeţei hărtiei (peste 1 mm2). Macroneregularităţile modifică nivelul general al suprafeţei
hărtiei şi îi oferă neregularitate (fig. 2b). Mironeregularităţile nu modifică planaritatea hîrtiei,
însă o lipsesc de netezime (fig. 2a). În cazul prezenţei şi macro- şi microneregularităţilor se
obţine o suprafaţă lipsită de planaritate şi netezime (fig. 3c). Suprafaţa lipsită de
neregularităţi este netedă şi plană (fig. 2d). Prezenţa doar a macroneregularităţilor indică că
suprafaţa lipsită de planaritate, dar netedă (fig. 2b). Pentru obţinerea pe hîrtie a unei imagini
de calitate înaltă este necesară o suprafaţă plană cu microneregularităţi (fig. 2a).
 Figura 2. Tipurile de neregularităţi ai suprafeţei
(a – suprafaţă plană cu neregularităţi; b – suprafaşă netedă lipsită de planaritate; с –
suprafaţă lipsită de planaritate şi netezime; d – suprafaţă netedă şi plană)

Relieful suprafeţei hîrtiei se formează sub acţiunea diferitor factori. Microfisurile apar ca
urmare a neomegenităţii structurii, ca urmare foia de hîrtie posedă grosime diferită pe diferite
sectoare. Aceasta este cauzat de:
modificarea regimului de transportare a masei de hîrtie
măcinarea insuficientă a fibrelor
formarea îngroşărilor.
Microfisurile se formează chiar şi în cazul unei pregătiri minuţioase a mase de hîrtie şi
plasării uniforme a ei pe foie. Cauza microfisurilor – contactul insuficient al elementelor de
structură a hărtiei (fibrelor, particulelor umpluturii). Cu cît aceste elemente sânt mai mici,
adică gradul de măcinare este mai mare şi mai mare gradul de dispersie al umpluturii, cu atât
numărul microfisurilor este mai mic şi este mai mare netezimea hîrtiei.

8. Metode de determinare a direcţiei de fabricare a colii de hârtie.

Determinarea acestor două direcţii are o deosebită importanţă practică, deoarece rezistenţa
mecanică şi deformaţia sub acţiunea apei sînt diferite în cele două direcţii. Aceste diferenţe
au o mare inportanţă la imprimarea litografică, la ofset, la broşarea cărţilor, la lipirea hărţilor
geografice, la caşerarea hîrtiilor şi cartoanelor etc. Prin determinarea celor două direcţii se
află dacă hîrtia este fabricată pe maşină sau manual La hîrtia fabricată manual, nu se
diferenţiază cele două direcţii.

Fig. 17. Gramieră

În conformitate cu STAS3976—53, se recomandă următoarele metode:

 Se taie din foaia de hîrtie cîte o bandă de hîrtie de 150x15 mm, după cele două
direcţii. Se aşază benzile una peste alta, se ţin strîns între degete la un capăt şi li se dă o
mişcare la stînga şi la dreapta (fig. 18). Dacă amîndouă benzile stau alăturate (poziţia a),
banda de dedesubt indică direcţia longitudinală; dacă benzile sunt desfăcute, banda de
dedesubt indică direcţia transversală (poziţia b). Această diferenţă de poziţie se datoreşte
diferenţei de rigiditate a hîrtiei după cele două direcţii. Din cauza orientării fibrelor în
direcţia de mişcare a sitei, hîrtia este mai rigidă în această direcţie (direcţia longitudinală).

Fig. 18. determinarea direcţiilor longitudinale

şi transversale ale hârtiei. Metoda benzilor.

 Pentru hîrtiile bine încleiate se recomandă şi metoda discurilor. Se taie un disc din
hîrtie, cu diametrul de 10 cm, care se pune pe apă, după ce s-au indicat cele două direcţii ale
colii. Pe măsura absorbţiei apei, discul începe să se răsucească, formînd un tub a cărui axă ab
indică direcţia longitudinală (fig. 19). Răsucirea se datoreşte umflării neegale a fibrelor pe
cele două direcţii, şi anume fibrele se umflă mai mult pe direcţia transversală.

Fig. 19. Metoda plutirii.

 Pentru determinarea direcţiilor de lucru ale cartoanelor, se recomandă şi măsurarea

rezistenţei la rupere a ambelor probe cu ajutorul dinamometrului. Banda cu rezistenţa cea
mai mare indică direcţia longitudinală. Metoda poate fi aplicată şi la determinarea direcţiilor
hîrtiei.

9. Noţiune de netezime a hârtiei. Metode de determinare a gradului de netezime.

Prin această determinare se pune în evidenţă gradul contactului dintre hîrtia probă şi o
sticlă netedă pe care este strîns apăsată, contact care depinde de gradul netezimii hîrtiei.
Netezimea hîrtiei este exprimată prin timpul necesar pentru trecerea a 10 ml de aer printre
suprafaţa hîrtiei şi placa de sticlă la un vacuum de 0,5 at şi la o presiune exercitată pe hîrtie
de 1 kgf/cm2. timpul de pătrundere a aerului, exprimat în secunde, este cu atît mai lung u cît
hîrtia este mai bine netezită. Netezimea se determină pe ambele feţe ale hîrtiei din care sau
luat cinci probe, deci rezultatul determinării este media aritmetică a zece măsurări.
Aparatul folosit în această determinare este aparatul lui Beck (fig. 20). În figură se arată
părţile principale ale aparatului. Proba de hîrtie 1 se aşază pe o placă circulară 2, cu o
deschidere centrală, care, la rîndul ei, este aşezată pe o platformă 3. deasupra hîrtiei se aşează
o garnitură de cauciuc 4 şi un capac metalic 5. capacul, împreună cu cauciucul apasă proba
de hîrtie cu o presiune de 1 kgf/cm2, creată de pîrghia 6. acest dispozitiv poate fi pus în
legătură, cu ajutorul unui robinet cu trei căi 7, cu rezervorul de aer 8 şi cu manometrul 9
(poziţia b).
Rezervorul şi manometrul pot fi puse în comunicaţie cu o pompă de vid 10 prin
intermediul aceluiaşi robinet (poziţia a). Se lucrează în felul următor: se fixează hîrtia după
ce în prealabil s-a introdus în orificiul discului de sticlă un dop de metal prevăzut cu găurele.
Se face legătura dintre manometru şi pompă (poziţia a) şi se aduce presiunea interioară la 0,5
at. Se schimbă poziţia robinetului (poziţia b), făcîndu-se legătura dintre platformă şi
manometru. Din acest moment se cronometrează timpul necesar pătrunderii printre sticlă şi
hîrtie a 10cm3 de aer pentru a aduce presiunea la normal.

Fig. 20. Schema aparatului Beck pentru determinarea netezimii.

Cele mai neteda hîrtii sînt hîrtiile de tipar cretate şi necretate, pentru tipărirea de ilustraţii
de pe clişee cu rastere fine şi pentru tiparul policrom. De asemenea, la tiparul adînc se
folosesc hîrtii netede pentru realizarea unui contact perfect între imprimat şi forma polizată
care are elementele active în adîncime. Hîrtia cu plasticitate mare – cu conţinut de pastă
mecanică – poate avea o netezime mai scăzută, întrucît aceste două caracteristici se
compensează.

10. Proprietăţile mecanice ale hârtiei. Determinarea rezistenţei hârtiei la solicitare uniaxială.
Proprietăţile mecanice ale hîrtiei şi în particular trăinicia, asigură stabilitatea la uzură şi
longivitatea producţiei. Trăinicia este necesară pentru ca hîrtia să nu se distrugă în procesul
tehnologic. Un alt parametru important reprezintă proprietăţile de deformare a hîrtiei.
Caracteristica generală a proprietăţilor mecanice a hîrtiei reprezintă trăinicia la întindere,
de la care depinde rezistenţa hîrtiei la distrugere în procesele tehnologice. Trăinicia la
întindere se determină la dinamometru şi reprezintă forţa necesară de a rupe fîşia de hîrte de
lăţime standard în procesul întinderii. Rezistenţa la rupere. În această determinare se
măsoară forţa care provoacă ruperea unei probe (epruvete) de anumite dimensiuni, supusă la
un efort de tracţiune ce creşte lent pînă la ruperea probei.
Mărimea sarcinii de rupere, exprimată în kilograme-forţă, depinde de dimensiunile
standardizate, 250-15 mm. Sarcina de rupere se determină după cele două direcţii ale benzii
de hârtie, deoarece rezistenţa la rupere a hârtiei are valori diferite pe direcţie longitudinală
faţă de cea transversală. Sarcina de rupere este media aritmetică a celor două valori
determinate experimental.
Determinarea se face cu ajutorul dinamometrului lui Schopper ( fig. 14), alcătuit din
stativul 1, care are fixată o scară 2 gradată în kgf. În faţa scării oscilează braţul lung al
pîrghiei 3, fixată în punctul 4. La braţul scurt al pîrghiei se află un dispozitiv care face
legătura cu clema superioară 5, care fixează un capăt al probei 6, celălalt capăt fiind fixat de
clema inferioară 7. asupra clemei inferioare se exercită o tracţiune, sub influenţa căreia braţul
scurt al pîrghiei coboară, pe cînd cel lung se ridică. Valoarea sarcinii creşte pînă cînd proba
se rupe; în acel moment pîrghia rămîne imobilizată şi se poate citi pe scară valoarea sarcinii
de rupere P.

Fig. 14. Dinamometrul lui Schopper.

Rezistenţa hârtiei la rupere este exprimată prin lungimea de rupere, care se calculează cu
datele obţinute experimental:
1
L= P ,
G
în care:
 P – este sarcina de rupere, în gf ;
 l –lungimea de fixare a epruvetei, în m;
 G – greutatea epruvetei, în m;
 L – exprimat în metri.
 L – lungimea de rupere - exprimă lungimea unei benzi de hîrtie suspendată de unul din
capete şi care se rupe sub greutatea sa proprie.
Rezistenţa la îndoire exprimă rezistenţa hîrtiei sau a cartonului la un număr de duble
îndoiri sub un unghi de 180o, pînă la rupere. Această rezistenţă este exprimată valoric prin
media numărului de duble îndoiri determinate în direcţie longitudinală şi transversală. Se
lucrează cu benzi de hîrtie sau carton de dimensiunile 15x100mm pentru hîrtie şi 14x140mm
pentru carton. Determinarea se afce cu ajutorul aparatului Schopper, cu ajutorul căruia se
exercită tensiuni de întindere asupra probei. Aceste tensiuni variază în limite foarte largi,
după felul hîrtiei, valoarea maximală fiind 1 300 gf. În figura 15 se vede schema de
principiu a acestui aparat. Banda de hîrtie AB este prinsă de clemele 3, 4 şi este supusă unei
tensiuni prin arcurile de întindere 5 şi 6; 1 şi 2 sînt cuţite de îndoire a probei, iar cu 7 s-au
notat cele patru role de ghidaj. Se reglează tensiunea după tipul probei. După ce aparatul a
fost pus în stare de funcţionare, se dă drumul motorului, care pune în mişcare ansamblurile
aparatului. Cuţitele au o mişcare de înaintare şi întoarcere, antrenînd şi hîrtia în această
mişcare, pînă la rupere. În acest moment se citeşte pe contorul aparatului numărul mişcărilor
de dus-întors făcute de hîrtie.

Fig. 15. Schema de principiu a aparatului Schopper

11. Proprietăţile fizice ale hârtiei.

 12. Acţiunea umidităţii asupra hârtiei.
Pentru hîrtiile de tipar şi în special pentru cele destinate tipăririi policrome, este foarte
necesar să se cunoască comportarea hîrtiei faţă de umiditate.
Pentru tipărirea în culori este obligatoriu ca variaţia dimensiunilor hîrtiei să fie cît mai
mică la absorbţia sau cedarea apei. La tiparul offset, formele de tipar sînt umezite pentru
fiecare contact cu foaia de hîrtie, cînd aceasta absoarbe o mare cantitatea de apă. În cazul
tipăririi policrome, numărul intrărilor hîrtiei în maşina de tipărit este dat de numărul culorilor
aplicate. Dacă hîrtia îşi modifică dimensiunile la trecerile prin maşină, tiparul culorilor nu
mai cade exact şi deci tiparul final este necorespunzător.
Modificarea dimensiunilor se datoreşte umflării fibrelor de celuloză în contact cu apa, ea
fiind mai mare în direcţia transversală decît în cea longitudinală. Mărimea deformării
depinde de modul fabricării hîrtiei (de felul materialului fibros şi nefibros, de felul măcinării,
încleierii etc.).
Deformaţia relativă liniară se determină la cel puţin cinci probe de 200x200 mm de hîrtie
sau carton luate din mostra respectivă şi tăiate după cele două direcţii.
Determinarea se face în modul următor: se măsoară cu ajutorul riglei gradate distanţa
dintre laturile epruvetei, după două linii perpendiculare trase în prealabil cu creionul în
interiorul epruvetei.
După aceea se introduce epruveta într-o cuvă cu apă distilată, avînd temperatura de 20
o
2 C. Epruveta se ţine în apă de la 15 min pînă la 2 h, durata de umezire fiind indicată de
standardul hîrtiei sau cartonului respective.
După trecerea timpului prescris, epruveta scoasă din apă se aşează pe o placă plană de
sticlă, se suge excesul de apă cu o hîrtie sugătoare şi se măsoară cu aceeaşi riglă gradată
dintre laturile epruvetei, ea fiind aşezată pe rind după cele două linii perpendiculare trase
înainte de umezire.

Lu −Li
Σ %= 100 ,
Li
În care:
Lu  distanţa dintre laturi după umezire, în mm;
Li  distanţa dintre laturile epruvetei înainte de umezire, în mm.
Pentru determinarea deformării remanente se lucrează ca mai sus, cu singura deosebire că
hîrtia umezită se mută de pe sticlă pe o hîrtie neîncleiată, unde este lăsată să se usuce cel
puţin 6 h, după care urmează măsurarea.Mărirea dimensiunilor se notează cu «plus», iar
scăderea lor cu «minus».

13. Proprietăţile optice ale hârtiei.

Transparenţa este caracterizată prin fluxul luminos lăsat să treacă prin proba de hîrtie şi
este exprimată prin numărul de foi de epruvetă puse una peste alta pentru a opri total fluxul
luminos emis de o sursă de lumină standard. Se fac cel puţin cinci determinări şi se ia media
acestora.
Transparenţa hîrtiei este o caracteristică importantă. Hîrtia pergaminată şi hîrtia de calc
trebuie să aibă o transparenţă cît mai mare.
În poligrafie se vorbeşte de opacitatea hîrtiei necesară pentru a putea fi tipărită sau scrisă
pe ambele feţe. Noţiunea de opacitate, în acest caz, este deosebită de opacitatea cu înţeles
optic. Hîrtia subţire, zisă de dicţionare, este optic transparentă, dar poligrafic vorbind este
opacă. În cazul ultim se manifestă capacitatea de absorbţie limitată a hîrtiei, care acţionează
asupra liantului din cerneală, aşa încît cerneala nu străbate de pe o pagină pe cealaltă a foii de
hîrtie, făcînd posibilă tipărirea pe ambele feţe.
Determinarea transparenţei se face cu aparatul lui Klemm, numit diafanometru (fig. 21).
Acest aparat constă din două tuburi aşezate pe aceeaşi axă. Tubul 1 se poate deplasa
longitudinal pentru a se îmbina cu tubul 2, care este fix. Tubul 1 are în a un ocular, iar în b o
ramă în care se introduc probele de hîrtie. Tubul 2 are în c o deschidere rotundă de sticlă, iar
în spate este închis. Tuburile sînt fixate pe un suport vertical metallic, pe care se află şi
suportul unei lămpi 3,a cărei flacără pătrunde în tubul 2 prin deschiderea practică în tub.
Lampa este alimentată cu alcool amilic, are flacăra reglată la 40 mm şi dă o lungime egală cu
aceea a unei lumînări internaţionale.
După ce se reglează flacăra, se aşează foaia de epruvetă în ramă şi apoi se îmbină cele
două tuburi prin deplasarea tubului 1. se introduce atîtea foi de hîrtie pînă ce nu se va mai
vedea lumină prin ocular. La introducerea fiecărei epruvete, tuburile se desfac, apoi se
reîmbină. Determinarea are loc într-o cameră obscură.

Fig. 21. Diafanometrul lui Klemm.

Gradul de alb este una din cele mai importante caracteristici ale hîrtiei de tipar, deoarece
determină contrastul dintre porţiunile tipărite şi cele netipărite.
O suprafaţă este cu atît mai albă cu cît procentul radiaţiilor din spectrul solar reflectate
difuz este mai mare.
Gradul de alb este raportul, exprimat în procente, dintre factorul de reflecţie difuză a
suprafeţei hîrtiei şi factorul de reflecţie difuză a oxidului de magneziu pur luat ca etalon;
ambele măsurători sînt făcute în porţiunea de violet-albastru pentru o zonă de lungime de
undă cît mai îngustă posibil (STAS 4752-61). Proba are dimensiunile 60/60 mm. fluxurile
reflectate de probă şi etalon cad pe două celule fotoelectrice ale unui leucometru. Lumina
este dată de o sursă de lumină prevăzută cu filtre cu caracteristici speciale, care satisfac
condiţia de măsurare cu o lungime de undă de 457 m . Se fac cinci măsurători, după care se
calculează media aritmetică. Citirea se face la un galvanometru gradat în procente de alb în
conformitate cu convenţia stabilită.
Fluxurile fiind neegale, curenţii daţi de celulele fotoelectrice sînt neegali; se manevrează o
diafragmă cu ajutorul unui tambur pînă se găseşte poziţia căreea îi corespund doi curenti
egali. Citirea gradului de alb se face pe tamburul care este gradat.

14. Cerinţele impuse hârtiei pentru imprimare.

Proprietăţile hîrtiei şi cartonului cartonului care interesează industria poligrafică sunt
acelea care determină capacitatea lor de tipărire în condiţii optime. Prin capacitate de tipărire
se înţelege ansamblul proprietăţilor hârtiei şi cartonului care asigură o reproducere exactă a
celor mai mici amănunte ale formei de tipar.
 Hîrtia este caracterizată prin nenumărate proprietăţi fizice-macanice-chimice, care
conlucrează pentru asigurarea capacităţii de tipărire. Capacitatea de tipărire şi analizarea
factorilor care o influenţează constituie un subiect complex şi mult studiat. Aprecierea
acestei capacităţi se face pe baza rezultatelor obţinute prin determinări de laborator. Această
apreciere este destul de greu de făcut, deoarece fiecare gen de tipar necesită hîrtii cu
caracteristici speciale. Dar chiar la acelaşi gen de tipar aceeaşi hârtie se comportă diferit,
deoarece condiţiile de tipărire se deosebesc de la tipografie la tipografie. De asemenea,
trebuie să se ţină seama şi de cerneala întrebuinţată, care este un factor important în procesul
de tipărire.
Deci o bună tipărire depinde de capacitatea de tipărire a hârtiei, de calitatea cernelii şi de
conducerea procesului mecanic de tipărire.
Proprietăţi de imprimare. Pentru a se obţine o bună imprimare în condiţii tehnologice
normale, hîrtia - indiferent de felul tiparului - trebuie să satisfacă următoarele condiţii:
 să fie netedă;
 să aibă un grad ridicat de alb sau nuanţa cerută de beneficiar;
 să aibă culoarea uniformă;
 să nu aibă pete şi nici inserţii peste numărul stabilit de STAS - sul în vigoare;
 să absoarbă cerneala;
 să fie opacă, adică să se poată tipări pe ambele feţe;
 să aibă rezistenţă la lumină şi la apă;
 să aibă rezistenţă mecanică suficientă pentru a nu se rupe pe maşină;
 să nu fie abrazivă şi să nu prăfuiască;
 să fie bine calibrată, adică să aibă o grosime uniformă;
 să aibă o structură uniformă, adică să fie lipsită de nebulozităţi;
 să nu aibă proprietăţi electrostatice;
 sulurile să fie corect înfăşurate, iar colile să aibă un format riguros dreptunghiular;
 umiditatea să fie în limitele STAS – ul

15. Compoziţia chimică a hârtiei cretate. Sortimentul hârtiei cretate. Particularităţi şi caracteristici.
Hîrtia cretată este alcătuită dintr-un suport de hîrtie acoperit pe una sau pe ambele feţe cu
un strat format dintr-un amestec de pigmenţi minerali şi liant (agenţi peliculogeni), amestec
numit masă de cretare.
Hîrtia cretată pe o singură faţă (tip I) se numeşte cromo.
După masa de cretare, hîrtia cretată se fabrică în trei variante
 varianta a, cu sulfat de bariu şi adaos de bioxid de titan
 varianta b, cu sulfat de bariu
 varianta c, cu caolin.
Lianţii întrebuinţaţi sînt gelatina, cazeina sau răşinile sintetice.
În cazul folosirii cazeinii sau gelatinei se adaugă bactericide (fenol etc.), tanaţi (formal,
alaun ordinar) şi alte substanţe pentru asigurarea unui material cu calităţi superioare. Răşinile
sintetice sînt întrebuinţate sub formă de dispersie apoasă (polimetilacrilat) sau de soluţie
apoasă (răşină melaminică). Masa de cretare se aplică pe suportul de hîrtie cu ajutorul unei
maşini speciale. Calitatea hîrtiei cretate depinde de calitatea suportului, care este hîrtie velină
sau semivelină, precum şi de modul aplicării masei de cretare. Pentru ridicarea calităţii,
aplicarea masei de cretare se realizează în două reprize. În mod obişnuit, hîrtiile cretate se
fabrică cu luciu, care se obţine printr-o calandrare puternică.
 Hîrtiile cretate sînt tipărite prin toate procedeele de tipărit. După calitatea suportului şi a
stratului, se cunosc mai multe categorii de hîrtii cretate. Gramajul lor variază de la 100 g/m 2
la 300 g/m2 netezimea variază între limite foarte mari, după cum cretarea s-a făcut pe o faţă
sau pe ambele feţe ale suportului. Hîrtia cretată pe ambele feţe, petru lucrări artistice, are
netezimea de 600-900 s.
Capacitatea de absorbţie a hîrtiei cretate este mare, datorită microporozităţii masei de
cretare, din care cauză imprimările bune se realizează cu cerneluri cu fixare rapidă. Gradul
înalt de alb se realizează prin întrebuinţarea unor pigmenţi de calitatea superioară, ca şi prin
introducerea luminoforilor în pasta de cretare. Hîrtiile cretate întrebuinţate la tiparul offset
trebuie să prezinte rezistenţă suficientă la apă (acesta este scopul întrebuinţării alaunului sau
a formolului, care tanează gelatina şi cazeina), precum şi rezistenţa la smulgere, întrucît
cernelurile pentru tiparul offset sînt consistente.
Hîrtia cretată în maşină. Fabricile de hîrtie furnizează întreprinderilor poligrafice hîrtie
cretată în maşină, care se obţine prin acoperirea hîrtiei cu un strat subţire de cretă, acoperire
efectuată în partea uscată a maşinii da fabricat hîrtie. Acest strat subţire acoperă în parte
fibrele hîrtiei-suport, aşa încît la tipărire trebuie să se ţină seama atît de proprietăţile stratului
de cretă cît şi de ale hîrtiei-suport. Proprietăţile caracteristice ale hîrtiei cretate în maşină sînt
capacitatea mare de absorbţie, rezistenţa la smulgere, la umiditate, valoarea convenabilă a
pH-ului şi a conţinutului în săruri. Toate aceste caracteristici au o mare importanţă în
desfăşurarea fără întreruperi a procesului de tipărire pe o maşină offset rapidă. Hîrtia cretată
în maşina de fabricat hîrtie este inferioară hîrtiei cretate în maşini speciale.

16. Cartonul. Compoziţie şi structură. Tipuri şi particularităţi.

Cartoanele folosite în poligrafie sînt împărţite în două grupe pentru produse poligrafice şi
cartoane auxiliare. Cartoanele pentru produsele poligrafice trebuie să corespundă
următoarelor caracteristici
 să aibă o suprafaţă netedă, uniformă, fărăr cute, creţuri, incluziuni, fascicule de fibre,
pete
 culoarea – în acelaşi lot – trebuie să fie uniformă
 tăietura marginilor trebuie să fi dreaptă şi fără scame
 umiditatea maximă admisă este de 102 (altfel are loc deformaţia copertelor
confecţionate).
Cartonul duplex este format din două straturi suprapuse şi presate în stare umedă în
maşina de fabricat carton. Stratul superior este de calitate mai bună decît cel inferior.
Cartonul duplex se fabrică în două tipuri
 carton A, fabricat din celuloză albită
 carton B, fabricat din celuloză albită şi pastă de lemn.
La cerere, cartonul se poate fabrica cu faţa colorată. El se satinează pe o singură parte.
Cartonul duplex A se foloseşte pentru coperţile cărţilor şcolare, pentru cutii neîmbrăcate de
ţigarete şi de medicamente. Cartonul B se întrebuinţează pentru cartoneje îmbrăcate.
Cartonul triplex este alcătuit din trei straturi suprapuse pe maşina de fabricat carton.
Stratul mijlociu este de calitate inferioară faţă de cele exterioare.
El se fabrică în două tipuri
 carton A, din material fibros asociat cu celuloză
 carton B, din material fibros fără celuloză.
 Cartonul triplex A şi B se întrebuinţează la confecţionarea scoarţelor îmbrăcate pentru
cărţi, ca şi acutiilor îmbrăcate de medicamente sau a cutiilor mari neîmbrăcate. Se livrează în
suluri sau în coli.
Cartonul pentru cărţi poştale este fabricat din celuloză sulfit 80% minimum şi restul pastă
de lemn albă şi este întrebuinţat numai pentru cărţi poştale. Culoarea obişnuită este alb-
gălbuie. Are gradul de încleiere 1,25 mm, gramaj 180 g/m2 şi satinaj cu luciu pe ambele feţe.
Cartoanele caşerate se obţin prin alipirea a două foi de carton cu ajutorul unui adeziv
(clei). Ele au un aspect rigid şi produc un sunet caracteristic. Au un grad mare de încleiere –
1,75 mm – şi sînt folosite la confecţionarea dosarelor cu prinzătoare metalice, a scoarţelor de
cărţi etc. Din cauza încleierii accentuate se poate scrie pe aceste cartoane, foarte bine, cu
cerneală.
Cartonul velin este format dintr-un singur strat şi este fabricat din celuloză sulfit albită.
De obicei, este alb, dar la cerere se fabrică şi colorat. Are un grad mare de încleiere - 1 mm –
şi o bună rezistenţă.
Cartonul velin se întrebuinţează la tipărirea fişelor care se completează cu cerneală, pentru
lucrări deosebite. Se livrează în coli.
Cartonul preşpan este un carton lucios, dur, colorat în masă, fabricat din celuloză sulfit,
fiind întrebuinţat la confecţii. Preşpanul trebuie să aibă structură omogenă, suprafaţa
uniformă şi rezistenţă mecanică mare. Luciul puternic pe care îl are este obţinut prin satinare
la maşini cu pietre de agat.
Din preşpan se lucrează mape, coperte şi diferite confecţii de carton durabile. Se livrează
în baloturi.
Există şi un carton preşpan folosit în electrotehnică – deosebit în proprietăţi de cel
întrebuinţat în poligrafie.
Cartonul pentru matriţe de stereotipie se fabrică din celuloză, pastă de cîrpe şi maculatură
şi are grosimi variabile 0,6 0,7 0,8 0,9 şi 1 mm.
Culoarea lui este cea a materialului fibros, dar se poate fabrica la cerere colorat în masă
sau pe una din feţe.
Ambele feţe ale cartonului trebuie să fie netede, fără marcajul datorit pîslelor maşinii, fără
cute, încreţituri, ridicături, zgîrieturi, noduri, inserţii minerale, rupturi sau găuri vizibile, cînd
este privit cu ochiul liber în dreptul unei lumini puternice. Se admit impurităţi de natură
lemnoasă, cu dimensiunile de maximum un 1 mm şi în număr de maximum 100/m2.
Pe faţa cartonului se aplică un strat acoperitor, aderent, omogen şi uniform, alcătuit din
caolin, talc şi un liant. Scopul acestui strat acoperitor este să-i dea rezistenţă la acţiunea
termică a aliajului care se toarnă pa matriţa de carton.
În afară de această rezistenţă, cartonul trebuie să aibă o deformare minimă la umezire şi
presare, procese care au loc la executarea matriţei.
Cartonul pentru matriţe de stereotipie se satinează la calandrul de finisaj. Cea mai
importantă caracteristică a acestui carton este stabilitatea termică, care exprimă numărul de
turnări ale aliajului suportate de matriţă şi care trebuie să fie de minimum 14. Cartonul de
matriţe nu serveşte direct la lucrări de poligrafie, din care cauză este socotit un material
auxiliar.
Mucavaua este fabricată din maculatură, pastă de lemn, de paie, de stuf. Gramajul şi
grosimile sînt foarte variabile. Grosimea poate avea valori de la 0,4 la 5,6 mm, iar gramajul
de la 380 la 5000 g/m2. culoarea mucavalei este corespunzătoare materialului fibros.
Mucavaua este folosită la ambalaj sub formă de cutii de mărimi variate. De exemplu, se
confecţionează cutii mici pentru fiole, dar şi cutii mari de 50 kg pentru zahăr.
 În industria poligrafică, mucavaua serveşte la păstrarea în bune condiţii a hîrtiei tipărite, la
confecţionarea bibliorafturilor, ghiozdanelor etc.

17. Hârtia sintetică. Caracteristici generale. Compoziţie. Proprietăţi. Avantajele şi dezavantaje ale
utilizării.
Hârtia sintetică
Avantajele şi dezavantajele hârtiei sintetice.
Înlocuirea parţială sau totală a fibrelor de celuloză cu cele sintetice conferă hârtiei un şir
de proprietăţi:
1. Rezistenţa, mecanică în stare uscată şi umedă;
2. Deformarea liniară minimă la umezire;
3. Rezistenţa la acţiunea luminii şi la condiţiile climaterice;
4. Rezistenţa la ardere.
Hârtia din fibre sintetice se confecţionează din fibrele de poliacril, poliamid, poliester şi
spirt. Introducerea în hârtie a 50% de fibre de poliamid în amestec cu celuloza sulfat albită a
permis consolidarea rezistenţei la rupere de 50 de ori. Această hârtie se numeşte Polylith.
Hârtia polylith se confecţionează din răşini din polipropilen cu adaos de amestec de
calciu, dioxidului de calciu pentru conferirea albeţei şi aspectului mat.

Dezavantajele:
 uscarea lentă;
 capacitatea de absorbire scăzută a cernelii ce necesită tehnologie specială, utilaj şi
materiale speciale.

Utilizarea:
 reclamă;
 anunţuri;
 hărţi geografice;
 meniuri;
 cărţi de vizită;
 etichete pentru vestimentaţie.
Hârtia sintetică poate fi imprimată prin metoda: offset şi flexografică. Calitatea înaltă pe
hârtiile sintetice poate fi obţinută prin folosirea cernelurilor speciale cu o intensitate înaltă şi
viteză de uscare mai rapidă. Se recomandă înălţimea teancului de hârtie să nu depăşească 18
cm. Uscarea constituie minimum 5 ore. Pentru uscarea completă a cernelii înaintea
operaţiilor de finisare este nevoie de 12 ore pentru uscare.

18. Pigmenţii. Clasificare şi proprietăţi.

Pigmenţii sunt componenţii principali ai cernelii de tipar. O serie de proprietăţi importante
ale cernelii, ca culoarea, transparenţa, capacitatea de acoperire, rezistenţa la lumină, la apă,
proprietăţile plastico-vîscoase şi de fixare, viteza de uscare etc., depind în întregime de
proprietăţile pigmentului care intră în compoziţia sa.
Pigmenţii sunt substanţe colorate sub formă de pulberi colorate, negre şi albe, cu grad
mare de dispersie, insolubile în apă, uleiuri şi solvenţi organici.
Datorită rolului important pe care îl au în compoziţia cernelurilor, condiţiile care se cer
calităţii pigmenţilor sunt foarte variate
 să aibă putere mare de colorare, pentru a se putea fabrica o cantitate mare de cerneală cu
o cantitate minimă de pigment
  să fie rezistenţi la lumină, la apă, la acţiunea acizilor, a bazelor, a solvenţilor organici,
temperaturii şi a intemperiilor
 să aibă o culoare pură şi strălucitoare
 să aibă o transparenţă cît mai mare, în cazul cernelurilor transparente, şi o putere de
acoperire cît mai mare, în cazul cernelurilor acoperite
 să aibă un înalt grad de dispersie
 să aibă un indice de ulei mic
 să fie total insolubili în ulei
 să nu posede proprietăţi antisicative
 să nu aibă tendinţa de a îngroşa cerneala.

În funcţie de provenienţă şi de compoziţia chimică, pigmenţii se clasifică în

Pigmenţi organici
Pigmenţi
naturali anorganici

sintetici
naturali sintetici metalici
lacuri colorate

Caracteristicile fizico-chimice ale pigmenţilor influenţează asupra calităţii şi comportării

cernelurilor în procesul de imprimare, şi anume: Dimensiunea particulelor pigmentului
(gradul de dispersare); modul de repartizare ale acestora conform dimensiunii, capacitatea
de adsorbire etc.
Gradul înalt de dispersare al pigmentului (dimensiunile mici ale particulelor) asigură
stabilitatea sistemului dispers a cernelei cu repartizarea uniformă a pigmentului în liant,
favorizează proprietăţile de imprimare a cernelurilor influenţează la intensitatea lor şi alte
proprietăţi.
Gradul de dispersare a pigmenţilor influenţează la proprietăţile optice: intensitatea,
transparenţa cernelei, la calitatea producţiei imprimate. Odată cu creşterea gradului de
dispersare intensitatea creşte.
Capacitatea şi numărul de ulei reprezintă indicii convenţionali ai interacţiunii fizico-
chimice a pigmentului cu liant şi reprezintă capacitatea pigmentului în formă de praf să fie
umectat de liant, să-l absoarbă şi să fie transformat în aspectul pastei. Pentru determinarea
capacităţii de ulei în calitatea liantului se foloseşte ulei de in. Capacitatea de ulei este
cantitatea minimală de ulei necesară pentru a transforma praful în stare de pastă, fără
acţiunea mecanică asupra pigmentului. Se determină în %

ml m
l – cantitatea liantului, g
M= ∗100 % mp – cantitatea pigmentului, g
mp
 Capacitatea de ulei depinde de natura chimică a pigmentului, gradului de dispersare,
capacitatea de absorbţie şi alţi factori.
Număr de ulei – cantitatea lichidului (n - nona) absorbit de 1g a pigmentului în timpul
măcinării, se exprimă în g/cm3.
Rezistenţa de lumină a cernelurilor are o însemnătate deosebită mai ales pentru
producerea poligrafică supusă acţiunii îndelungate a luminii (hărţi geografice, placarde,
reproduceri artistice) care depinde de natura chimică a pigmentului şi structura lui.
Rezistenţa la lumină se determină mai bine la lumina de zi, ceea ce necesită un timp
îndelungat, de aceea se foloseşte expunerea cu ajutorul lămpilor de xenon, quartz.
Modificarea esenţială a culorii are loc sub acţiunea razelor violete şi UV. Odată cu creşterea
umidităţii şi temperaturii aerului rezistenţa la lumină scade. Rezistenţa la lumină a
pigmenţilor se determină pe calea comparării cu pigmenţi, rezistenţa la lumină a cărora se ia
drept etalon şi se apreciază după sistemul de puncte (maximal-10pt)
Densitatea pigmenţilor organici este relativ nu prea mare şi variază de la 1,4 - 2,5
g/cm3, a celor anorganici de la 2,0 – 7,8g/cm3, deoarece lianţii au densităţi ~1, atunci
densitatea cernelei depinde în primul rînd de densitatea pigmentului. La rîndul său, de
densitatea cernelei depinde consumul ei la tipar, şi, deci, costul produsului (deoarece pentru
imprimarea tiparului va fi nevoie de mai multă cerneală cu densitatea mai mare). În afară de
aceasta, pigmenţii cu densitatea sporită pot forma precipitat peste un timp oarecare, în
rezultat cerneala se va stratifica în pigment şi liant. Deci cerneala poligrafică reprezintă un
sistem coloidal format din pigment (faza dispersă) şi peliculogen (liant). Pigmentul îi conferă
cernelei culoare necesară, iar liantul fixează pigmentul pe suprafaţa hîrtiei sau alt suport şi
conferă cernelei caracteristicile de imprimare, adică:
 întinderea cernelurilor cu ajutorul cilindrilor;
 suprapunerea într-un strat subţire pe forma de tipar, hîrtiei;
 trecerea uşoară de pe forma şi pînză de cauciuc pe suprafaţa hîrtiei;
 stabilirea proprietăţilor.

19. Cernelurile poligrafice. Structură şi compoziţie. Proprietăţile cernelurilor poligrafice.

Cerneala de tipar reprezintă, alături de hîrtia de tipar, materia primă de bază folosită în
industria poligrafică. Cu ajutorul cernelii se poate tipări pe hîrtie, pînză, tablă, lemn şi alte
materiale.
Cerneala de tipar se întrebuinţează la tiparirea de ziare, cărţi, reviste, broşuri, reproduceri
policrome, hărţi etc.
În funcţie de genul de tipar, de destinaţia produsului poligrafic finit şi de felul materialului
pe care se execută tiparul, se folosesc cerneluri cu proprietăţi diferite.
Cerneala de tipar este un produs de obicei lichid sau vîscos, negru, colorat sau alb, care se
aşterne pe suprafaţa formei de tipar, astfel încît, prin contact intim şi prin presare pe
materialul care se tipăreşte, să fie cedat acestui material.
Componenţii principali ai cernelii de tipar sunt liantul şi pigmentul bine dispersat în el.
 Pigmentul este componentul care dă culoarea cernelii de tipar. Liantul este componentul
care transmite cernelii proprietatea de a încărca suprafaţa formei de tipar şi de a se transporta
pe suprafaţa materialului de imprimat.
Pentru a asigura cernelii diferite proprietăţi în raport cu utilizarea ei, se adaugă şi
substanţe de umplutură, care îi îmbunătăţesc proprietăţile optice şi de tipar, precum şi
substanţe care accelerează uscarea (sicativi).
Cerneala este deci un amestec intim de pigmenţi, lianţi, sicativi şi substanţe de umplutură.
Cernelurile de tipar se fabrică în foarte multe sorturi pentru acelaşi procedeu de
imprimare şi chiar în cadrul aceluiaşi sort, compoziţia cernelurilor variază în funcţie de
viteza de tipărire şi de construcţia maşinilor, de calitatea hîrtiei sau a materialului pe care se
imprimă, de folosirea imprimatului, de necesitatea de a rezistenţa la diverşi agenţi etc.
Cernelurile poligrafice sunt caracterizate printr-o serie de proprietăţi strîns legate de
natura materiilor prime, de modul de obţinere, de destinaţia lor etc.
Pentru fiecare cerneală se stabilesc, prin normele interne de calitate, o serie de condiţii
legate de diverşi factori care intervin în timpul tipăririi (felul şi viteza maşinii de imprimat,
felul imprimatului etc.).
Cele mai importante caracteristici ale cernelurilor polifrafice sunt:
Culoarea este una din cele mai importante proprietăţi, dat fiind rolul cernelii de a crea o
imagine vizibilă pe suprafaţa imprimatului.
Culoarea cernelii (ca şi culoarea oricărui obiect) depinde de felul radiaţiilor spectrului
solar reflectate de cerneală. (De exemplu, cerneala albastră absoarbe razele galbene şi roşii
ale spectrului, reflectînd razele albastre).
Cel mai simplu mod de a determina culoarea este prin compararea unui imprimat tipărit
cu cerneala de cercetat cu un imprimat tipărit cu o cerneală etalon.
Cerneala etalon este preparată cu respactarea strictă a reţelei, din materii prime
standardizate, şi cu respectarea strictă a condiţiilor tehnologice în timpul preparării sale
Nuanţa. În funcţie de conţinutul în pigmenţi, o cerneală poate avea o serie întregă de
nuanţe. De exemplu, o cerneală de culoare roşie poate avea o nuanţă gălbuie sau albăstruie.
Nuanţa cernelii se determină o dată cu culoarea acesteia.
Intensitatea de colorare este proprietatea pe care o au cernelurile de a modifica mai mult
sau mai puţin culoarea unei altei cerneli cu care se amestecă.
Intensitatea de colorarea depinde de felul, concentraţia şi proporţia pigmentului care intră
în compoziţia cernelii. Această caracteristică se determină prin compararea intensităţii
cernelii de cercetat cu cea etalon, ambele diluate cu alb de zinc.
Intensitatea de colorare se exprimă în procente, în raport cu intensitatea de colorare a
cernelii etalon.
Capacitatea de acoperire este proprietatea cernelurilor de a acoperi mai mult sau mai
puţin suprafaţa suportului.
Intensitatea senzaţiei de culoare depinde atît de saturaţia şi puterea de acoperire a
cernelurilor cît şi de cantitatea de cerneală transferată pe imprimat (grosimea stratului de
cerneală, mărimea punctului de raster).
Prin consistenţă se înţelege ansamblul proprietăţilor plastico-vîscoase ale cernelurilor. Se
poate spune deci că rezistenţa pe care o opun cernelurile forţei externe care provoacă
curgerea sau deformarea lor este tocmai consistenţa.
În funcţie de consistenţa cernelurilor există mai multe metode de determinare:
 Determinarea consistenţei cernelurilor pentru tiparul plan constă în măsurarea
diametrului petei care se formează, supunînd un anumit timp o picătură de cerneală, aşezată
între două plăci de sticlă, la presiunea unei greutăţi determinate.
  Consistenţa cernelurilor negre folosite la maşinile rotative se măsoară prin metoda
căderii bilei. Această determinare constă în cronometrarea timpului în care o bilă de oţel de
anumite dimensiuni parcurge într-o masă de cerneală, în cădere liberă, distanţa de 20 mm.
Pentru cernelurile de tipar adînc, care sunt cele mai fluide, aceste metode nu sunt
potrivite.
Prin aderenţă se înţelege rezistenţa pe care cernelurile o opun forţei de dezlipire a
stratului de cerneală. Rezistenţa opusă se datoreşte forţei de atracţie (adeziunea) dintre
cerneala şi suprafaţa pe care se depune.
Aderenţa nu trebuie confundată cu consistenţa, deoarece sunt două proprietăţi cu totul
deosebite. O cerneală poate fi vîscoasă şi puţin aderentă sau puţin vîscoasă şi foarte aderentă.
Gradul de frecare al unei cerneli caracterizează gradul de dispersie a pigmenţilor şi
uniformitatea distriburii lor în liant.
Cu cît gradul de frecare al cernelii va fi mai înaintat, cu atît proprietăţile de tipărire ale
cernelii vor fi mai bune. O frecare insuficientă provoacă dificultăţi în procesul de tipărire:
îmbîcsirea clişeelor, depunerea cernelii pe valurile maşinilor etc.
Greutatea specifică a cernelurilor are o importanţă deosebită în calculul cantităţii de
cerneală necesară executării unui anumit tiraj şi influenţează comportarea cernelii în timpul
imprimării.
Cu cît greutatea specifică a unei cerneli este mai mică, cu atît consumul de cerneală va fi
mai mic şi proprietăţile de tipărire ale cernelii vor fi mai bune.
O cerneală cu greutate specifică mare necesită un consum mai mare şi provoacă greutăţi
în timpul imprimării.
Umiditatea. Majoritatea cernelurilor poligrafice nu conţin sau au un conţinut foarte mic
de apă. Aceasta este repartizată în mod uniform în masa liantului, fiind vizibilă numai la
microscop.
Cenuşa arată conţinutul în substanţe minerale a cernelurilor.
Cernelurile pe bază de pigmenţi anorganici, lacuri colorate şi materiale de umplutură au
un conţinut mare de cenuşă. În cazul cernelurilor numai pe bază de negru de fum şi lianţi,
cenuşa indică conţinutul în nisip al cernelii.
Rezistența la lumină. O cerneală care să fie întru totul rezistentă la lumină nu există. Se
poate spune despre o cerneală că este mai mult sau mai puţin rezistentă la lumină, în funcţie
de rezistenţa pigmentului pe care îl conţine şi de concentraţia acestuia în cerneală. Din
punctul de vedere al rezistenţei la lumină, pigmenţii se clasifică în: foarte rezistenţi,
rezistenţi, mijlocii şi slabi.
Ori de cîte ori se amestecă două cerneluri, una cu rezistenţa bună la lumină şi alta cu
rezistenţa slabă, rezultă o cerneală cu rezistenţa slabă la lumină.
Rezistenţa la lumină a cernelurilor de pe imprimate mai este şi în funcţie de grosimea
stratului de cerneală, de calitatea hîrtiei etc.
Prin rezistenţa la apă a cernelii se înţelege proprietatea acesteia de a fi insolubilă în apă
(sau a pigmentului de a fi insolubil în apă). Se cere o rezistenţă cît mai mare la apă a tututror
cernelurilor (pentru tiparul înalt, tiparul adînc) şi în special a cernelurilor pentru tiparul plan.
Rezistenţa la alcalii (planşa 10) şi rezistenţa la acizi caracterizează stabilitatea culorii
cernelii de tipar faţă de acţiunea soluţiilor diluate de alcalii şi acizi.
O rezistenţă bună la alcalii este necesară, de exemplu, în cazul cernelurilor destinate
tipăririi ambalajelor pentru produsele care prezintă o alcalinitate liberă (săpunuri, cleiuri etc).
În cazul cernelurilor pentru tiparul plan, o importanţă deosebită o prezintă rezistenţa la
acizi, deoarece în timpul tipăririi forma de tipar se umezeşte cu apă acidulată.
 Rezistenţa cernelii la alcool este proprietatea de a nu se dizolva în alcool. Deoarece
lacurile sunt fabricate de obicei pe bază de alcool, rezistenţa la alcool este numită şi
rezistenţa la lăcuit.
Rezistenţa cernelii la alcool este strîns legată de rezistenţa pigmentului care intră în
compoziţia sa şi determină la fel ca rezistenţa la acizi, cu deosebire că în loc de acid
clorhidric se foloseşte alcool etilic de 96o.
Acţiunea grăsimilor asupra cernelurilor este de fapt acţiunea de dizolvare a pigmentului
care este scos din cerneală şi colorează suprafaţa grăsimii.
Cînd grăsimile rîncezesc (aciditatea lor creşte), intervine şi acţiunea acidităţii asupra
cernelii.
Rezistenţa termică a cernelurilor arată capacitatea acestora de a nu-şi schimba culoarea şi
nuanţa prin încălzire la 140oC.
Această proprietate a cernelii este strîns legată cu rezistenţa pigmentului pe care îl
conţine.
O importanţă deosebită o prezintă această proprietate pentru cernelurile destinate tipăririi
pe tablă, cînd după tipărire urmează uscarea în cuptoare.

20. Clasificarea cernelurilor poligrafice. Cerinţele înaintate cernelurilor poligrafice.

Cerneala se clasifică după următoarele criterii:
1. Tipul maşinii sau utilajul pentru imprimare (se ia în consideraţie viteza de lucru a
maşinii, specificul construcţiei, prezenţa aparatului de uscare).
2. Caracterul sau tipul producţiei imprimate (ambalaj, etichete....)
3. Tipul hîrtiei pentru care se recomandă cerneala, se ia în consideraţie tipul lucrării
(monocrome sau policrome)
4. Culoarea cernelei
Reieşind din aceşti factori a tehnologiei, cerneala pentru imprimare posedă un număr de 6
cifre, iar pentru cernelurile destinate pentru imprimări policrome 7 cifre.
I. Prima cifră semnifică metoda de imprimare pentru care este destinată cerneala
1 – cerneala pentru tipar înalt
2 – cerneala pentru tipar offset
3 – cerneala pentru tipar adînc
II. A doua cifră semnifică tipul utilajului pentru imprimare pentru care este destinată
cerneala
III. A treia cifră semnifică destinaţia cernelei (în dependenţă de tipul lucrării):
 Lucrări obişnuite
 Lucrări lucioase
 Lucrări în ton
 Lucrări cartografice
IV. A patra cifră semnifică tipul şi numărul hîrtiei pentru care se recomandă cerneala.

V., VI. Cifra cinci şi şase semnifică culoarea cernelei:

 1 – 9 culoarea neagră 20 – 29 culoarea roşie 40 – 49 culoarea
verde
10 – 19 culoarea oranj 30 – 39 culoarea albastră 50 – 59 culoarea
galbenă
60 – 69 culoarea cafenie 80 – 89 culoarea albă
70 – 79 culoarea violetă
5. Unele caracteristici optice au determinat următoarele denumiri a cernelurilor:
o bitonale – cerneluri ce formează în jurul punctului de rastru o altă nuanţă decît
cea a cernelei
de bază, ceea ce creează impresia colii imprimate în două culori.
o fluorescente
o metalizate care creează luciu metalic pe seama introducerii în cernelurile pentru
imprimare a pigmenţilor metalici (praf de aluminiu, bronz).
o tonale – cerneluri deschise, de culori pastelate, utilizate pentru imprimarea
imaginilor plane, suprafaţa cărora este acoperită complet.
6. Cernelurile în dependenţă de caracterul, tipul formei de tipar şi destinaţia producţiei
imprimate se
clasifică:
 cerneluri pentru ziare
 cerneluri pentru producţia de cărţi, reviste
 cerneluri pentru producţia ilustrativă (pentru ediţii artistice)
 cerneluri cartografice
 cerneluri pentru imprimare pe hîrtie subţire (dicţionare)
 cerneluri pentru imprimarea ambalajelor din diverse materiale.
7. În funcţie de rezistenţa la acţiunea diferiţilor agenţi:
 cerneluri rezistente la acizi;
 cerneluri rezistente la alcalii;
 cerneluri rezistente la căldură, lumină etc.;
 cerneluri rezistente la lăcuit;
 cerneluri rezistente la celofanat etc.
8. În funcţie de viteze de tipărire şi de construcţia maşinilor:
cerneluri pentru maşini plane;
cerneluri pentru maşini rotative.
9. În funcţie de capacitatea de acoperire:
 cerneluri transparente;
 cerneluri acoperitoare.

Cerinţele impuse cernelurilor poligrafice. Cernelurile trebuie să posede:

 Anumite caracteristici cromatice şi care fiind aplicate cu liantul pe suprafaţa
suportului să reproducă toate culorile originalului
  Să posede intensitatea înaltă, ce ar permite fabricarea cernelei cu concentrarea
minimă a pigmenţilor.
 Să formeze cu lianţi, în funcţie de destinaţie, cerneluri transparente (de triadă), sau
ne transparente (de afiş, pentru imprimarea pe scoarţe etc.)
 Să nu-şi modifice caracteristicile cromatice la acţiunea îndelungată a luminii
 Să posede grad înalt de dispersare (divizare), ceea ce asigură formarea suprafeţei
netede de pe coală şi nu contribuie la uzura formei de tipar
 Să posede capacitatea nu prea mare de ulei, pentru a permite umectarea suficientă
de către liant, ceea ce structurează procesul de fabricare a cernelurilor de imprimare şi
asigură repartizarea uniformă a pigmentului în cerneală
 Să fie rezistente la apă, spirt, uleiuri, toluen şi alţi dizolvanţi

După componenţa chimică substanţele colorante se divizează în:

 Organice
 Anorganice
După origine în:
 Obţinute natural
 Obţinute artificial

În industria poligrafică pentru confecţionarea cernelurilor se utilizează mai ales pigmenţi

organici, inclusiv şi lacuri colorante, şi în cantităţi nu prea mari pigmenţi anorganici.

21. Pigmenţii organici şi anorganici. Particularităţi şi caracteristici.

Pigmenţii anorganici naturali (« pigmenţi de pămînt» sau «culori de pămînt») se găsesc
ca atare în natură şi se extrag din aşa-numitele «pămînturi colorate», formate în urma
degradării unor roci cu conţinut de fier, mangan, crom, cupru şi de alte metale care dau
combinaţii colorate.
Cei mai importanţi reprezentanţi ai pigmenţilor anorganici naturali sunt
Ocrul galben(oxid de fier hidratat amestecat cu silicat de aluminiu,
Fe2 O3⋅ 3H2 O + Al 2 O3 2SiO2⋅2H2 O ) are o culoare galbenă-deschis pînă la portocalie.
Ocrul roşu (oxid de fier amestecat cu silicat de aluminiu, Fe2O3 + Al2O3 2SiO2 2H2O )
are culoare roşie.
Umbria (amestec de oxizi de fier şi mangan) are culoare de la roşiatică-brună la verde-
brună.
Siena sau terra di Siena (conţine oxihidrat de fier, bioxid de siliciu şi impurităţi), pigment
care prin calcinare capătă o culoare roşie brună.
Mumia (conţine oxizi de fier, oxid de aluminiu, bioxid de siliciu şi uneori substante
organice) are o culoare roşie pînă la brună.
Barita (sulfat de bariu natural, BaSO4) are culoare albă.
Creta (carbonat de calciu, CaCO3) are culoare albă.
Ghipsul (sulfat de calciu hidratat, CaSO4. 2H2O) are o culoare albă pînă la cenuşie.
 Pigmenţii anorganici naturali prezintă o mare rezistenţă la lumină, la alcalii şi la căldură.
Au însă dezavantajul că sunt formaţi din granule mari şi au proprietăţi de imprimare
nesatisfăcătoare. Din această cauză, aceşti pigmenţi sunt folosiţi în prezent mai mult în
industria lacurilor şi vopselelor.
Pigmenţii anorganici sintetici sunt obţinuţi prin diferite procedee chimice de fabricare.
În funcţie de metoda de preparare, aceşti pigmenţi pot fi obţinuţi cu proprietăţi adecvate
nevoilor practice, adică de culoarea şi granulaţia dorită. Din punct de vedere chimic, aceşti
pigmenţi sunt compuşi chimic: oxizi, sulfuri, carbonaţi, sulfaţi etc.
Din grupa pigmenţilor anorganici, cei mai importanţi sunt
Albul de zinc, din punct de vedere chimic, este un oxid de zinc ZnO obţinut prin arderea
zincului sau a minereurilor de zinc în cuptoare. Este o pulbere de culoare albă, are putere
bună de acoperire, este rezistent la lumină şi intemperii, are putere bună de uscare, nu este
rezistent la acţiunea acizilor şi alcaliilor. Albul de zinc amestecat cu cernelurile colorate le
micşorează intensitatea şi într-o măsură oarecare nuanţa în acelaşi timp le micşorează
rezistenţa la lumină (se reduce concentraţia de pigmenţi din cerneală), deşi el însuşi este
rezistent la lumină. Se întrebuinţează la prepararea cernelurilor acoperitoare.
Albul de titan TiO2 este un pigment de culoare albă are cea mai bună putere de acoperire
şi colorare dintre toţi pigmenţii albi, este rezistent la lumină şi la temperaturi înalte, nu este
rezistent la intemperii (această rezistenţă este mărită dacă se amestecă cu alb de zinc şi sulfat
de bariu), este practic insolubil în alcalii şi acizi, cu excepţia acidului fluorhidric.
Litoponul este o pulbere de culoare albă, are o bună putere de acoperire, este caracterizat
însă printr-o rezistenţă slabă la lumină şi intemperii
Litoponul se fabrică din leşii de sulfură de bariu şi sulfat de zinc, fiecare preparată separat
(se fabrică în ţară). Litoponul se foloseşte la fabricarea cernelurilor acoperitoare.
Galbenul de crom este o pulbere colorată cu nuanţe variind de la galben ca lămîia pînă la
galben-închis, în funcţie de condiţiile în care se fabrică. Are mare putere de acoperire, este
rezistent la lumină, conferă cernelurilor proprietatea de a se usca repede, este rezistent la
intemperii, nu este rezistent la alcalii. Cernelurile pe bază de galben de crom nu au
proprietăţi de imprimare bună, avînd greutate specifică mare şi fiind opace.
Din punct de vedere chimic, galbenul de crom este un amestec de cromat de plumb
PbCrO4, cromat bazic de plumb PbCrO4 Pb(OH)2 şi sulfat de plumb. Se prepară prin
precipitare din soluţia de săruri de Pb şi Cr în mediu acid sau alcalin. Din cauza cantităţii
mari de plumb pe care o conţine, galbenul de crom este o substanţă toxică. Avînd o bună
rezistenţă la lumină, galbenul de crom este întrebuinţat la prepararea tuturor tipurilor de
cerneluri galbene, inclusiv cernelurile pentru policromii.
Albastrul se fier este un pigment de culoare albastră rezistent la lumină are o granulaţie
fină, posedă bune proprietăţi de imprimare şi sicative, nu este rezistent la căldură. Cerneala
preparată pe bază de albastru de fier are o intensitate decolorare considerabilă depusă în strat
subţire este transparentă, iar în strat gros, opacă. Este întrebuinţat la fabricarea cernelurilor
albastre (pentru tipărirea imprimatelor care nu vin în contact cu alcaliile).
Verdele de crom este un amestec de galben de crom şi albastru de fier în diferite proporţii.
Este rezistent la lumină, sub acţiunea alcaliilor îşi modifică complet culoarea (trece în
galben,deoarece are loc descompunerea albastrului de fier), este instabil la căldură, are bune
proprietăţi acoperitoare, de uscare şi de imprimare. Se foloseşte la fabricarea tuturor
cernelurilor verzi.
Negrul de fum este o pulbere fomată din particule de cărbune cu granulaţie fină. În afară
de carbon, negrul de fum mai conţine şi diferite alte substanţe, care provin din materia primă
sau care s-au format în timpul procesului de fabricare. În particula de negru de fum, atomii
de carbon au o orientare apropiată de cea a atomilor din reţeaua grafit. Negru de fum este un
pigment negru cu mare putere de acoperire, rezistent la lumină; nu suferă nici o transformare
sub influenţa acizilor şi a alcaliilor, este rezistent la apă, la alcool, la lacuri; prezintă însă
două inconveniente: are proprietăţi antisicative (încetineşte uscarea cernelurilor) şi o nuanţă
brună (maronie) în strat subţire pe hîrtie. Aceste neajunsuri se înlătură însă uşor prin
adăugarea în cerneală a sicativilor şi a coloranţilor secundari, de nuanţare.
Negrul de fum se obţine prin arderea produselor organice gazoase şi lichide, în special a
hidrocarburilor, într-un curent redus de oxigen, pentru a nu arde complet.
În funcţia de materia primă folosită şi de procedeul de fabricare, se disting diferite tipuri:
 negru de fum de flacără, care se obţine din materia primă solidă sau foarte vîscoasă;
 negru de fum de gaze, din materia primă sub formă gazoasă.
Calitatea superioară şi cea mai corespunzătoare fabricării cernelurilor poligrafice se obţine
din gazele naturale. În trecut negrul de fum se fabrica prin arderea incompletă a lemnului de
răşinoase, a resturilor de la distilarea gudroanelor sau a uleiurilor antracenice, prin trecerea
fumului prin camere speciale şi prin arderea gazului de iluminat. Datorită granulaţiei fine şi
gradului de negru intens, negrul de fum din gaze are proprietăţi corespunzătoare pentru
cernelurile de tipar.
Pigmenţii metalici sunt pulberi constituite din paiete metalice mici, cu strălucire proprie,
şi se folosesc la «aurirea», «argintarea» sau «bronzarea» obiectelor.
Aceste pulberi se obţin din deşeurile de foi metalice, care sunt măcinate şi sortate cu
ajutorul sitelor. Pulberile sunt transformate în pastă cu o soluţie de gumă sau cu grăsimi şi
sunt supuse la o măcinare mai înaintată. Apoi pulberea este spălată şi uscată. Pigmenţii
metalici au mare putere de acoperire, luciu metalic, sunt rezistenţi la lumină şi intemperii şi
se pot aplica fie sub formă de cerneală, fie prin pulverizarea pudrei metalice. În ultimul caz,
pe suprafaţa pe care se aplică se realizează în prealabil un tipar cu o cerneală specială, de
care se prinde pudra metalică.
Pigmenţii metalici, nefiind rezistenţi la acizi şi alcalii, nu sunt folosiţi decît în amestec cu
lianţii neutri; aceşti pigmenţi au putere de uscare redusă, deoarece pulberea formează un strat
deasupra liantului, care împiedică uscarea.
Cei mai cunoscuţi pigmenţi metalici sunt: «aurul» (aliajul de cupru - staniu, cupru - zinc,
denumit «aur» din cauza culorii aurii) şi «argintul» (pulbere de aluminiu denumită «argint»
din cauza strălucirii sale argintii).
Pigmenţii organici naturali pot fi de natură animală sau vegetală.
Cei mai importanţi pigmenţi de origine animală au la bază: carminul (care se obţine dintr-
o substanţă numită coşenila, secretată de o insectă care trăieşte în Mexic), sepia (colorant
cafeniu secretat de animalul marin sepia) şi purpura (se extrage dintr-o anumită specie de
melci).
Pigmenţii de origine vegetală au la bază: garanţa, indigoul, şofranul etc.
Pigmenţii organici naturali sunt folosiţi din ce în ce mai puţin în industria cernelurilor
poligrafice, fiind înlocuiţi cu pigmenţi organici sintetici, care au calităţi mult superioare şi se
produc într-o gamă mult mai variată de culori de nuanţe.
Pigmenţii organici sintetici sunt substanţe colorante sub formă de precipitate colorate
insolubile în apă, uleiuri şi solvenţi organici, obţinuţi direct prin sinteză organică.
Folosirea pe scară largă a pigmenţilor organici sintetici la fabricarea cernelurilor
poligrafice este strîns legată de posibilităţile chimiei organice de a da o serie de coloranţi
într-o gamă variată de culori, coloranţi care pot fi transformaţi cu uşurinţă în pigmenţi.
 Deosebirea între colorant şi pigment este următoarea: colorantul este tot o pulbere
colorată, ca şi pigmentul, este însă solubil în apă, ulei şi solvenţi organici, spre deosebire de
pigment, care nu este solubil.
Cei mai importanţi pigmenţi sintetici folosiţi în industria cernelurilor poligrafice se pot
clasifica în următoarele grupe:
Pigmenţi galbeni: Galben hansa G, Galben Hansa 10 G, pigmenţi foarte rezistenţi la
lumină, rezistenţi la ulei, la lac pe bază de alcool, la apă; au mare putere de acoperire; Galben
permanent G G, cu aceleaşi caracteristici ca pigmenţii galbeni Hansa; spre deosebire de
aceştia însă, este un pigment transparent şi se foloseşte la fabricarea cernelurilor pentru
policromie; Galben - benzidină, asemănător cu pigmentul Galben permanent, avînd însă o
nuanţă mai portocalie.
Pigmenţii oranj: Permanent oranj F este un pigment rezistent la lumină, la ulei, la lăcuit;
este semiacoperitor.
Pigmenţii roşii: Roşu permanent R, Roşu permanent G G sunt rezistenţi la lumină, ulei,
apă, lăcuit, au putere de acoperire; Litol B K, Litol R B K X sunt rezistenţi la lumină, ulei,
lăcuit, au putere de acoperire şi o nuanţă albăstruie.
Pigmenţi albaştri: pigmenţii ftalici (Albastru helio G, Albastru helio B, Albastru helio
LBG) sunt rezistenţi la lumină, ulei, alcalii, apă, sunt transparenţi şi se utilizează pentru
cernelurile de policromie; pigmenţii albaştri reflex (Albastru reflex GG, Albastru reflex RB,
Albastru reflex AG) au aceleaşi proprietăţi ca şi pigmenţii ftalici, însă cernelurile pe bază de
aceşti pigmenţi nu dau rezultate bune la lăcuit cu lacuri pe bază de alcool.
Pigmenţii de lac: pigmenţii fanal (galben-roşu-violet-albastru-verde) sunt rezistenţi la
lumină, apă, uleiuri, mai puţin la lăcuit; sunt transparenţi. O caracteristică importantă pentru
aceşti pigmenţi este luminozitatea lor. Aceşti pigmenţi au o largă întrebuinţare la fabricarea
cernelurilor de policromie.

22. Lianţii. Definire, clasificare, compoziţie şi domeniul de utilizare.

Lianţii sunt lichide vîscoase şi lipicioase, care fixează pigmentul pe suprafaţa hărtiei şi
împreună cu pigmenţii dau cernelurilor proprietăţi de tipărire. Lianţii dau cernelurilor
posibilitatea de a fi aplicate pe forma de tipar, de a trece de pe forma de hârtie şi de a se fixa
suficient de solid pe suprafaţa hârtiei.
Lianţii folosiţi în industria cernelurilor pot fi clasificaţi în trei categorii:
Lianţi pe bază
de

Lac (solvent volatil +

Ulei
răşini)

Vegetal Sintetic

Natural Sintetic Sicativ Nesicativ

Liantul unei cerneli se alege în funcţie de procedeul de tipărire, de viteza maşinii, de hîrtia
pe care se tipăreşte, de condiţiile de lucru etc. lianţii folosiţi la fabricarea cernelurilor trebuie
să îndeplinească o serie de condiţii:
 să aibă o anumită viscozitate, deoarece, în caz contrar, se îmbibă atît de repede şi de
intens în hîrtie, încît pigmentul rămîne la suprafaţa tipăriturii;
 să nu provoace modificarea culorii cernelii, adică să nu conţină substanţe care pot
reacţiona cu pigmenţii;
  să aibă posibilitatea de a se fixa pe imprimat fără ca acesta să se copieze;
 să nu conţină substanţe care să intre în reacţie cu formele de tipar şi să le distrugă;
 să nu aibă o culoare închisă (în cazul cernelurilor albe şi colorate).
Uleiurile vegetale se obţin din seminţe prin presare (la rece şi la cald) şi prin extracţie cu
solvenţi. Din punct de vedere chimic, sunt gliceride (esteri ai acizilor graşi cu glicerina), deci
fac parte din grupa mare a grăsimilor.
Grăsimile se clasifică după mai multe criterii:
 în funcţie de natura lor: grăsimi a. animale
b. vegetale

 în funcţie de starea lor la temperatura normală: a. solide

grăsimi
b. lichide
(uleiuri)

 în funcţie de compoziţie: mono-, di- sau trigliceride

a. sicative
 în funcţie de sicativitate: uleiuri b. semisicative
c. nesicative

Uleiurile sicative formează prin uscare o peliculă elastică care nu se înmoaie, insolubilă în
solvenţi organici, rezistentă la diferiţi agenţi.
În cazul uleiurilor semisicative, pelicula se formează mai greu, nu are rezistenţă şi se
înmoaie.
Uleiurile nesicative nu formează nici un fel de peliculă.
Uleiul de in tehnic (STAS 18-51), cel mai important reprezentant al uleiurilor vegetale,
are în compoziţia sa gliceride ale acizilor linolic, linolenic, oleic, stearic. Uleiul de in se
extrage din seminţele plantei cu acelaşi nume prin presare sau prin extracţie cu diferiţi
solvenţi. Pentru a se obţine un ulei de calitate superioară (perfect limpede), uleiul obţinut
trebuie filtrat şi apoi supus unui proces de rafinare.
Rafinarea uleiului de in constă în îndepărtarea substanţelor mucilaginoase, a acizilor graşi
liberi, a materiilor colorante şi a substanţelor volatile, care dau miros şi gust neplăcut. În
poligrafie, la fabricarea cernelurilor se folosesc uleiul de in fiert (firnis) şi uleiul de in
polimerizat. Uleiul de in fiert se obţine prin încorporarea în ulei a unor substanţe sicative la
temperaturi înalte, substanţe care îi măresc sicativitatea.
Uleiul de in polimerizat se obţine prin încălzirea («fierberea») uleiului de in la
temperatura de 290-295oC, în autoclave speciale, ermetic închise. În aceste condiţii, uleiul
suferă o polimerizare şi îşi schimbă proprietăţile. O proprietate caracteristică a uleiului de in
este sicativitatea sa.
În funcţie de viscozitatea sa, uleiul de in fiert, este de mai multe calităţi: foarte slab, ,
mijlociu şi tare. Existenţa a patru feluri de ulei de in fiert permite obţinerea de sorturi de
cerneală cît mai diferite.
În industria cernelurilor poligrafice se mai folosesc în cantitate redusă uleiul de tung (ulei
de lemn chinezesc), uleiul de cînepă şi ulei de tutun.
Uleiurile minerale se obţin prin distialrea în vid a reziduului obţinut de la distilarea
primară a ţiţeiului (prin distilarea primară a ţiţeiului au fost extrase produsele uşoare şi
semiuşoare, ca: benzina, petrolul lampant şi motorina).
 Uleiurile minerale, din punct de vedere chimic, sunt un amestec de hidrocarburi saturate.
După distilare, uleiurile minerale sunt supuse unui proces de rafinare.
Aceste uleiuri, nefiind sicative, sunt folosite la fabricarea cernelurilor care se fixează pe
hârtie prin absorbţie.
Solvenţii volatili. În cazul cernelurilor pentru tiparul adînc nu se pot folosi lianţii amintiţi,
deoarece aceste cerneluri trebuie să aibă o viscozitate mică şi să se usuce repede.
Lianţii folosiţi în acest caz sunt soluţii de diferite răşini sau de bitum n solvenţii volatili.
Dintre solvenţi, cei mai utilizaţi sunt: acetona, alcoolul etilic, toluenul, xilenul, diferitele
benzine, esterii etc.
Acetona (CH3 - CO - CH3) este un lichid incolor, cu punct de firbere 56,5 oC, cu miros
caracteristic; este foarte volatilă, foarte inflamabilă, miscibilă cu apa în orice proporţie, cu
alcoolul şi majoritatea compuşilor organici. Pe scrara industrială, acetona se obţine prin mai
multe procedee: distilarea uscată a lemnului, distilarea uscată a acetatului de calciu, şi anume
a produsului brut obţinut prin neutralizarea acidului acetic de la distilarea lemnului; din
acetilenă, din aldehidă acetică, din alcool etilic sau acetat de etil prin trecerea vaporilor
acestora împreună cu vapori de apă peste un catalizator; prin fermentarea zaharurilor
provenite din cereale sau a melasei etc.
Alcoolul etilic CH3 - CH2 - OH - etalonul - se fabrică în cantităţi mari, prin fermentaţia
zaharurilor cu ajutorul ciupercilor microscopice din drojdia de bere şi de pe fructele dulci. Ca
materii prime se folosesc, pe de o parte, fructele dulci şi melasa, un deşeu de la fabricarea
zahărului de sfeclă care conţine zaharuri în stare liberă; pe de altă parte, cereale sau cartofi,
bogate în amidon. Etalonul poate fi obţinut şi prin metode chimice; una din ele porneşte de la
etenă, iar alta constă în hidrogenarea catalitică a acetaldehidei, care, la rîndul ei, se fabrică
din acetilenă.
Alcoolul etilic este un lichid incolor, cu miros caracteristic, cu punct de fierbere la
78,32oC. conţinutul în alcool al produsului comercial este de minim 96%.
Toluelul C6H5 - CH3 este o hidrocarbură aromatică. Pe scară industrială toluenul se obţine
prin mai multe procedee: prin izolarea din subprodusele cocseriilor şi ale uzinelor de gaz,
prin separarea din petrol (procedeul Edeleanu prin extragere cu bioxid de sulf lichid), prin
piroliza hidrocarburilor saturate.
Este un lichid incolor, cu miros caracteristic aromatic şi punct de fierbere 110,56 0C.
Toluenul este un foarte bun solvent.
Răşini şi bitumuri. Dintre răşinile şi bitumurile folosite la fabricarea cernelurilor de tipar
se amintesc: colofoniu, copalul, asfaltul, bitumul de petrol etc.
Dintre lianţii mai importanţi produşi de fabrica «Aurora» se amintesc:
 Firnis in mijlociu - 20.105 pe bază de ulei de in curat; serveşte la modificarea
consistenţei cernelurilor şi îmbunătăţirea proprietăţilor de tipărire.
 Firnis in gros - 20.110, fabricat pe bază de ulei de in curat. Este indicat pentru mărirea
aderenţei cernelurilor. Îmbunătăţeşte proprietăţile de imprimare şi luciul cernelurilor.
 Firnis subţire tipo - 20.120. Diluant pentru cernelurile tipo, în scopul obţinerii unei
consistenţe potrivite pentru hîrtiile slab încleiate - prevenind smulgerea.
 Firnis mijlociu tipo - 20.130. Diluant pentru cernelurile tipo în scopul adaptării
consistenţei cernelurilor de hîrtia pe care se imprimă.
 Ulei de tipar ofset - 20.140, indicat pentru accelerarea absorbţiei cernelurilor de către
hîrtie şi micşorarea aderenţei cernelurilor ofset în imprimarea pe hîrtii slab încleiate.
 Ulei de tipar sicativat ofset - 20.150, indicat pentru îmbunătăţirea absorbţiei
cernelurilor de către hîrtie, micşorarea aderenţei şi îmbunătăţirea uscării.
  Firnis mijlociu ofset - 20.160, indicat pentru diluarea cernelurilor ofset, spre a le
adapta la condiţiile normale de imprimare.
 Firnis gros ofset - 20.170, pentru îmbunătăţirea aderenţei cernelurilor şi pentru
prevenirea fenomenului de ton.
 Firnis extra gros ofset - 20.180, firnis cu viscozitate foarte mare. Se foloseşte în
cazurile cînd printr-o diluare excesivă s-a micşorat prea mult aderenţa cernelii.
 Firnis degresat ofset - 20.190, indicat pentru diluarea cernelurilor care au tendinţa de
tonare.

23. Răşinile ca component al cernelurilor poligrafice. Compoziţie. Clasificare. Implicaţii asupra

cernelurilor poligrafice.
Răşina trebuie să asigure stabilitatea cernelei, luciul, elasticitatea peliculei colorante. În
calitatea peliculogenului se utilizează derivaţiile colofoniului, răşinile fenolformaldehidă,
răşini de alchidă. Derivaţiile colofoniului se utilizează pe larg în calitatea peliculo-genului. În
aspect pur colofoniul practic nu-şi găseşte întrebuinţarea, deoarece constă din acizi de răşini
care pot să interacţioneze cu pigmenţii, are temperatură scăzută de umectare, la încălzire nu
prea înaltă divine lipicios. În scopul înlăturării acestei dezavantaje se întrebuinţează
colofoniul modificat. În afară de aceasta pentru lianţi se utilizează răşinile ce reprezintă
produsele prelucrării răşinilor de fenolformaldehidă. Toate produsele modificate ale
colofoniului sunt răşini solide, de culoarea galbenă, de-aceea se utilizează pentru lianţii
cernelurilor colorate şi negre; se dizolvă bine în uleiuri vegetale, formează peliculă rezistentă
elastică, însă posedă capacitatea de stabilizare scăzută a pigmentului în cerneală. De-aceea,
deseori în componenţa liantului, în afara răşinii se mai introduc şi stabilizatori, şi anume:
răşini alchide cu viscozitate înaltă.
Ciclocauciuc- este produsul cauciucului izopren, este o răşină transparentă, solidă, de la
culoarea galbenă pînă la cafenie, cu temperatura de topire mai mare de 150oC; se dizolvă în
uleiuri vegetale şi unele uleiuri minerale. Ciclocauciucul se foloseşte mai des în componenţa
lianţilor pentru cernelurile pentru la tipar adînc.
Bitum – este o răşină naturală, solidă, de culoare închisă (cafeniu pînă la negru) şi este
obţinută la prelucrarea petrolului.
Bitum de lac se utilizează în componenţa lianţilor cernelurilor negre utilizate pentru
imprimarea ziarelor, revistelor, cărţilor, însă se observă o scădere acestei răşini în
componenţa cernelurilor.
În componenţa lianţilor, în calitate de peliculogen se mai utilizează şi alte răşini de ex.:
răşină de clorură de polivinil, răşina de epoxid.
Răşini şi bitumuri. Dintre răşinile şi bitumurile folosite la fabricarea cernelurilor de tipar
se amintesc: colofoniu, copalul, asfaltul, bitumul de petrol etc.
Dintre lianţii mai importanţi produşi de fabrica «Aurora» se amintesc:
 Firnis in mijlociu - 20.105 pe bază de ulei de in curat; serveşte la modificarea
consistenţei cernelurilor şi îmbunătăţirea proprietăţilor de tipărire.
  Firnis in gros - 20.110, fabricat pe bază de ulei de in curat. Este indicat pentru mărirea
aderenţei cernelurilor. Îmbunătăţeşte proprietăţile de imprimare şi luciul cernelurilor.
 Firnis subţire tipo - 20.120. Diluant pentru cernelurile tipo, în scopul obţinerii unei
consistenţe potrivite pentru hîrtiile slab încleiate - prevenind smulgerea.
 Firnis mijlociu tipo - 20.130. Diluant pentru cernelurile tipo în scopul adaptării
consistenţei cernelurilor de hîrtia pe care se imprimă.
 Ulei de tipar ofset - 20.140, indicat pentru accelerarea absorbţiei cernelurilor de către
hîrtie şi micşorarea aderenţei cernelurilor ofset în imprimarea pe hîrtii slab încleiate.
 Ulei de tipar sicativat ofset - 20.150, indicat pentru îmbunătăţirea absorbţiei
cernelurilor de către hîrtie, micşorarea aderenţei şi îmbunătăţirea uscării.
 Firnis mijlociu ofset - 20.160, indicat pentru diluarea cernelurilor ofset, spre a le
adapta la condiţiile normale de imprimare.
 Firnis gros ofset - 20.170, pentru îmbunătăţirea aderenţei cernelurilor şi pentru
prevenirea fenomenului de ton.
 Firnis extra gros ofset - 20.180, firnis cu viscozitate foarte mare. Se foloseşte în
cazurile cînd printr-o diluare excesivă s-a micşorat prea mult aderenţa cernelii.
 Firnis degresat ofset - 20.190, indicat pentru diluarea cernelurilor care au tendinţa de
tonare.

24. Proprietăţile optice ale cernelurilor pentru imprimare.

Caracteristicile cernelurilor pentru imprimare determină calitatea produsului poligrafic şi
regimul procesului de imprimare şi de-aceea cernelurilor poligrafice sunt impuse următoarele
cerinţe.
1 Ele trebuie să posede anumite caracteristici optice şi să asigure obţinerea imaginilor
similare originalului.
2 Pentru obţinerea colilor imprimate calitativ în cadrul unui tiraj , cernelurile trebuie să
fie uniforme, nu trebuie să se stratifice şi să nu conţină particule mari ale pigmentului.
3 Trebuie să fixeze relativ repede şi rezistent pe suprafaţa suportului imprimat
4 Adeziunea şi proprietăţile reologice trebuie să asigure petrecerea proceselor
tehnologice de imprimare.
La caracteristicile optice se referă indicii cromatici, transparenţa, intensitatea, luciul,
rezistenţa la lumină, rezistenţa culorii cernelurilor la acţiunea dizolvanţilor şi substanţelor
reactive.Aceste caracteristici depind în mare măsură de caracteristicile pigmentului, însă
combinarea proprietăţilor pigmentului şi liantului de-asemenea influenţează la caracteristicile
optice.
Unele teorii cromatice ale compuşilor cromatici
O caracteristică optică importantă a substanţelor colorante este culoarea lor, adică
capacitatea de a reflecta energia electromagnetică într-o regiune anumită, iar o parte să
absoarbă selectiv şi să cedeze în mediul ambiant. Aceasta depinde în primul rînd de structura
chimică a moleculelor substanţelor colorante.În condiţii normale, la acţiunea luminii asupra
corpurilor ne transparente, toate razele spectrului vizibil pot să se reflecte aproape complet.
În acest caz corpurile se percep ca albe. Dacă razele se absorb complet, se percepe culoarea
nuanţa ca neagră şi numai la absorbirea selectivă, într-o măsura mai mare s-au mai mică,
apare culoarea.Schimbarea culorii spre undele cu lungime mai mare se numeşte adîncirea
culorii sau efectul batocrom. În caz contrar are loc creşterea culorii sau efectul hipocrom.

Caracteristici cromatice ale cernelurilor

Culoarea este rezultatul senzaţiei vizuale ce depinde de condiţiile de iluminare, distanţei
pînă la obiectul iluminat şi alţi factori.
Luminozitatea-reprezintă sursa răspîndită de unitatea suprafeţei într-o direcţie şi depinde
de coeficientului de reflectare. Lreflectat
ρ=
Lcăzătoare

De obicei sursele luminii se reflectă de pe suprafaţă în diferite direcţii fiind ne uniforme

după intensitatea, şi numai suprafeţele ideal mate reflectă lumina în mod dispers şi uniform
în toate direcţiile.
La reflectarea luminii acromatice cu ρ (coeficientul de reflectare) apropiat de 100 va
corespunde cu gradul de albeaţă înalt. Coeficientul mic 5-6% corespunde practic suprafeţei
negre.

Toate culorile cromatice se caracterizează prin trei indici:

 Tonalitatea cromatică
 Intensitatea
 Luminozitatea

**. 400-700 Na percepe ochiul uman

Culoarea şi tonalitatea cromatică

Lungimea de undă a culorii monocromatice determină una din caracteristicile culorii,
tonalitatea cromatică λ.
O altă caracteristică a culorii este saturaţia culorii. Două culori pot fi considerate identice
numai în cazul corespunderii următorilor indici: tonalitatea, puritatea, saturaţia.Pentru
măsurarea culorii poate fi utilizat colorimetrul, spectro - fotometru, densitometru.
Luciul cernelurilor depinde de caracterul suprafeţei peliculei colorante. Dacă suprafaţa
este netedă, o mare parte a luminii se va reflecta identic oglinzii şi coala imprimată va fi
lucioasă şi contrastă. Acest efect se explică prin formarea petelor de lumină ne vopsite sub un
unghi anumit. O altă parte a razelor se reflectă în mod difuz, iar o mare parte a razelor trece
prin stratul de cerneală, îşi schimbă componenţa sa spectrală şi iese din straturile colorate
difuzîndu-se în toate direcţiile. De-aceea la examinarea colii imprimate percepem de obicei
razele colorante fără amestecul culorii albe. În dependenţă de tipul şi destinaţia producţiei
imprimate, colile pot fi mate şi lucioase. Luciul colii tipărite este identic cu luciul hîrtiei. El
se manifestă prin luminozitatea ne uniformă a mostrei examinate şi este rezultatul reflecţiei
luminii sub unghi reflectat egal cu unghiul luminii căzătoare. Luciul se formează în rezultatul
reflecţiei de oglindă a luminii de pe suprafaţa netedă. Pentru obţinerea colii imprimate cu
luciu înalt se utilizează culori speciale lucioase.Pentru obţinerea peliculei de cerneală
lucioasă se utilizează cerneluri cu conţinut de răşini, pigment microdispers şi hîrtia netedă.
Pentru obţinerea colilor lucioase ele se supun lăcuirii, presării cu peliculă.

trecerea luminii prin cerneala transparentă

Transparenţa şi capacitatea de acoperire /opacitatea cernelurilor pentru imprimare

La imprimarea pe suport colorat sau materiale de copertare, cernelurile trebuie să posede
capacitatea de acoperire suficientă şi să creeze imaginea exactă şi invers. La imprimarea
policromă cînd diferite nuanţe se creează pe calea suprapunerii cernelurilor, acestea trebuie
să fie transparente.
Transparenţa şi opacitatea deprind de caracteristicile cernelei ca sistem dispers. Prezenţa
în cerneală a cantităţii mari a particulei pigmentului contribuie la refracţia luminii în
interiorul stratului şi iese din acesta neajungînd pînă la suport. În acest caz cerneala este ne
transparentă. Practic, transparenţa cernelurilor depinde de caracteristicile pigmenţilor,
deoarece diferiţi lianţi au coeficienţi de refracţie practic identici. Transparenţa se
caracterizează după sistemul de 10pt. reeşind din măsurările cu ajutorul densitometrului.
Intensitatea este capacitatea cernelei de a conferi imaginii caracteristicile optice necesare
la consumul ei minim. Metoda standard pentru determinarea intensităţii constă în compararea
cernelei experimentate cu cea etalon de acelaşi tip. Intensitatea cernelei depinde în primul
rînd de caracteristicile pigmentului şi concentrarea lui în cerneală.
Intensitatea se caracterizează prin mărimea invers proporţională grosimii stratului de
cerneală:
1
I= ⋅100 %
d opt
 I - intensitatea cernelei
1- - un micrometru- grosimea stratului de cerneală luată ca normă pentru cernelurile
offset
dop— grosimea optimală a stratului de cerneală în prezenţa căruia se obţine coala
imprimată ce corespunde cu cea etalon.
Intensitatea se măsoară cu ajutorul colorimetrului.
Intensitatea influenţează calitatea producţiei şi consumul cernelei.
În cazul intensităţii înalte va fi nevoie de o cantitate mai mică a cernelei pentru obţinerea
colii de culoare necesară.
Rezistenţa la lumină caracterizează capacitatea cernelei de a-şi păstra culoarea şi de a nu
se decolora cu timpul la acţiunea luminii. Rezistenţa la lumină depinde de cea a pigmentului,
determinată prin structura lui chimică. Cernelurile pentru producţia cartografică se prepară de
obicei din pigmenţi rezistenţi la lumină, însă uneori, în scopul economisirii, se admite
utilizarea pigmenţilor mai puţini rezistenţi şi mai ieftini.
Rezistenţa cernelurilor la acţiunea dizolvanţilor şi substanţelor reactive. La acţiunea
cernelurilor cu apa, spirt, benzen şi alţi dizolvanţi, uleiurilor, acizilor şi bazelor, poate avea
loc dizolvarea de aceştia a liantului sau pigmentului, ori schimbarea chimică a pigmentului,
în rezultat se va schimba culoarea imaginii şi în rezultat poate diminua aspectul exterior al
imaginii. Solubilitatea şi schimbările chimice ale pigmenţilor depind în primul rînd de natura
chimică a acestuia, de aceea, pentru rezistenţa cernelurilor la unii sau alţi reactivi se aleg
pigmenţi corespunzători; însă asupra rezistenţei cernelurilor poate influenţa liantul: prezenţa
în el a răşinilor sau altor pigmenţi solubili într-un oarecare dizolvant. Funcţie de densitatea
producţiei imprimate, cernelurile trebuie să posede diferite rezistenţe la acţiunea
dizolvanţilor sau reactivilor (afişe, placate, cărţi, etichete); la acţiunea unor reactivi
(ambalajele mărfurilor chimice - să posede acţiunea sporită la acţiunea bazelor şi acizilor).
Rezistenţa liantului şi cernelei la acţiunea dizolvanţilor este foarte importantă la lăcuirea
producţiei imprimate, deoarece dizolvantul ce se conţine în lac poate afecta pelicula de
cerneală.

25. Proprietăţile reologice ale cernelurilor pentru imprimare.

Liantul lichid conferă cernelei fluiditatea. Fixarea particulei pigmentului contribuie la
formarea structurii solide, de aici rezultă specificul proprietăţilor mecanice (reologice) ce
constau în combinarea fluidităţii şi formarea structurii solide.
Proprietăţile reologice includ:
 Viscozitatea
 Fluiditatea
 Tixotropia [capacitatea la formarea structurii]
  Adeziunea
Fluiditatea cantitativă se caracterizează prin viscozitatea.
Prezenţa pigmentului solid contribuie la agregarea – fixarea particulelor pigmentului între
ele cu formarea carcasului. Odată cu agregarea viscozitatea creşte, însă rezistenţa structurii
carcasului nu este înaltă, de aceea poate fi distrusă la amestecarea mecanică a cernelei, însă
cu timpul cerneala din nou are loc formarea structurii. Formarea structurii în cerneală după
distrugerea mecanică se numeşte dixotropia.
Caracteristicile reologice influenţează la comportarea cernelurilor în procesul de
imprimare, în primul rînd proprietăţile reologice influenţează asupra sistemului de vopsire a
maşinii de tipar; influenţează la aplicarea cernelei pe formă şi de pe formă pe suportul
imprimat. În cazul cernelei structurale ele se aplică uniform pe forma de tipar, în rezultatul
colile imprimate devin mai puţin contraste. În cazul aplicării cernelurilor structurale ele pot
forma aţe lungi, şi-n cazul vitezei sporite cernelurile pot să se prăfuiască.
În cazul evitării prăfuirii cernelei e de dorit utilizarea cernelei structurale.
Caracteristicile reologice ale cernelurilor se cercetează cu ajutorul viscozimetrilor şi altor
metode, de ex.: pentru o caracteristică convenţională se utilizează metoda de determinare a
cernelurilor situate între două suprafeţe de sticlă sub presiune.
Caracteristicile reologice se determină după diametrul petei extinse.

■ Determinarea caracteristicilor reologice sub acţiunea propriei mase.

Cerneala cu ajutorul pistonului se pompează de jos pe înălţimea de 1cm pe plastina
orizontală şi se măreşte extinderea sub acţiunea propriei mase.
1. Piston
2. Starea iniţială a cernelei
3. Starea cernelei după extindere

Diferenţa dintre stări poate constitui de la 0-30mm (Δ)

Viscozitatea cernelei puţin viscoase, de ex.: cerneala pentru imprimarea ziarelor sau tipar
adînc, se caracterizează pin timpul de scurgere în secunde de un anumit volum al cernelei cu
ajutorul viscozimetrului.
 Adeziunea cernelurilor pentru imprimare. Adeziunea influenţează esenţial la comportarea
cernelurilor. în procesul de imprimare şi la calitatea producţiei imprimate. Este necesar de a
deosebi 2 fenomene ce au loc în timpul repartizării cernelei în aparatul cu cerneală, la
aplicarea acestei pe formă şi la transferarea ei pe suportul imprimat. Primul fenomen este
adeziunea cernelei cu suprafaţa de interacţiune şi al doilea fenomen este opunerea rezistenţei
stratului de cerneală de divizare între două suprafeţe.
Adeziunea reprezintă interacţiunea şi fixarea între ele a două materiale sau corpuri diferite
(cerneala şi cilindre; cerneala cu forma de tipar, cerneala cu hîrtia), în rezultatul interacţiunii
moleculare. Adeziunea depinde de structura chimică a cernelei şi suprafeţei cu care
interacţionează cerneala. Adeziunea mai depinde şi de fluiditatea cernelei. Pentru asigurarea
adeziunii este necesară apropierea maximă a corpurilor ce acţionează între ele. Însă cerneala
trebuie concomitent să se divizeze pentru a se lipi la cealaltă suprafaţă, însă rezistenţa
adeziunii trebuie să fie tot timpul mai mare decît rezistenţa opunerii stratului de cerneală.
Pentru măsurarea adeziunii se foloseşte aparat special. 5
3
4

1. cilindrul de întindere a cernelei 6

2. cilindrul metalic de extindere a cernelei

3. cilindrul de lucru 2

4. săgeata ce indică extinderea resorului 1

5. scara
6. resorul
Cilindrul de extindere se roteşte cu viteza constantă. Cilindrul de lucru este unit cu resort,
indicator şi scară. Cu ajutorul cilindrului de întindere pe suprafaţa celui de extindere se aplică
un anumit strat de cerneală experimentată. La experimentare cilindrul de extindere se roteşte,
iar cilindrul de lucru se înclină spre stînga, şi cu cît e mai mare unghiul de înclinare cu atît
este mai mare adeziunea cernelei experimentate. Resorul se extinde şi sarcina necesară
pentru extinderea resortului se fixează cu săgeata 4 pe scara 5.
Adeziunea cernelei se exprimă în lucru ce are loc în timpul divizării stratului de cerneală.
Importanţa adeziunii la imprimare. Adeziunea cernelei se atinge prin componenţa
acesteia. De ex.: pentru imprimarea pe suprafeţele neabsorbite alegem cernelurile cu
adeziunea înaltă, însă la imprimare cu aceste cerneluri pe suprafeţe polimere nepolare
(polietilena) are loc adeziunea numai la momentul imprimării, însă în procesul de fixare se
stratifică. De aceea pentru imprimarea pe materiale sintetice se utilizează cerneluri
compoziţia lianţilor cărora (răşini, polimeri, dizolvanţi) se aleg în corespundere cu natura
moleculară a suportului de imprimat pentru asigurarea gradului înalt de adeziune a cernelei.
Al doilea fenomen a adeziunii (opunerea separării stratului de cerneală) nu trebuie să fie prea
mic, deoarece cerneala nu se va extinde. Cu adeziunea este legat unul din defectele
imprimării – smulgerea cernelei, a particulelor de hîrtie ceea ce duce la rebutul producţiei
imprimate şi impurifică parţial forma de tipar.
Smulgerea depinde de viscozitatea cernelei şi se măreşte odată cu viteza imprimării, de
aceea pentru măsurarea rezistenţei suprafeţei hîrtiei se determină viteza minimală la care se
începe smulgerea. Cu caracteristica adeziunii este legată şi prăfuirea cernelei – formarea
„ceţei” colorante din particulele mici a cernelei. Sporirea vitezei imprimării favorizează
întinderea cernelei în aţe subţiri. Totodată extinderea cernelei este legată cu caracteristicile ei
reologice. Capacitatea la extindere se măreşte odată cu sporirea viscozităţii.

26. Compoziţia cernelurilor pentru imprimarea ofset şi înaltă.

Cerneluri negre pentru maşini rotative. Cerneala neagră pentru ziare trebuie să se
prezinte ca o pastă omogenă, fără picături de apă şi impurităţi mecanice; să fie suficient de
fluidă şi să nu se îngroaşe la păstrare; în procesul de tipărire să se întindă bine cu valurile de
cerneală, fără foremele de prăfuire, să se aplice într-un strat uniform pe suprafaţa formei de
tipar şi să treacă în cantitate suficientă pe hîrtie; să se fixeze rapid şi complet pe suprafaţa
tipăriturii; nu trebuie să degaje vapori toxici şi cu miros neplăcut etc. Cerneala neagră pentru
ziar conţine negru de fum, pigmenţi sau coloranţi de nuanţare şi răşini sau asfalt dizolvate în
uleiuri minerale.
Cerneala neagră pentru ilustraţii trebuie să satisfacă trei condiţii principale: tipar net,
intensitate mare şi fixare bună. Aceste cerneluri au aspect de paste omogene, fluide, în care
pigmentul este bine frecat cu liantul. Această cerneală se fixează în special prin formarea
peliculei, datorită îmbibării selective a liantului, subţierii stratului de cerneală pe hîrtie şi
absorbirii lui de către hîrtie; întărirea peliculei poate fi realizată prin polimerizare oxidativă.
Intensitatea mare a cernelii se realizează prin introducerea unei cantităţi de coloranţi de
nuanţare sub formă de soluţii în acid oleic sau de pigmenţi de nuanţare. Uneori se foloseşte şi
amestecul de pigmenţi cu soluţii de coloranţi de nuanţare. Cernelurile negre pentru ilustraţii
vor avea deci în compoziţia lor negru de fum, pigmentul sau colorantul de nuanţare şi liantul,
care va putea fi în ulei nesicativ sau în ulei artificial sicativ.
Cernelurile negre pentru maşini plano-cilindrice trebuie să se prezinte ca paste
omogene, suficient de aderente şi consistente, fără picături de apă şi impurităţi mecanice; să
se rotească bine în jgheabul (călimara, fig. 36) aparatului de cerneală al maşinii de tipărit; în
procesul de tipărire, să se repartizeze pe suprafaţa valurilor de cerneală şi a formei de tipar
într-un strat uniform, să treacă bine pe hîrtie şi să se fixeze bine pe imprimat; culoarea
cernelii pe tipar să fie suficient de intensă şi strălucitoare; să nu degaje vapori toxici şi cu
miros neplăcut etc.

Fig. 36. Rotirea cernelii în călimară:

1- călimara în repaus ;2- începutul rotirii; 3- rotirea completă;
4- cerneala nu se roteşte în călimară.
Toate aceste cerneluri au la bază negru de fum şi pigmenţi sau coloranţi de nuanţare
dispersaţi în diferiţi lianţi:
 pentru cernelurile care se fixează prin absorbţie, liantul este un bitum sau o răşină în ulei
mineral,
  pentru cernelurile care se usucă prin formare de peliculă, liantul este uleiul de in
polimerizat;
 mai există cerneluri al căror liant este un amestec de ulei de in polimerizat şi o soluţie
de răşini în ulei de in.
Cerneluri colorate pentru maşini rotative trebuie să se îndeplinească aceleaşi condiţii
ca şi cernelurile negre pentru maşini rotative. Cerneluirle colorate se fabrică din pigmenţi
coloraţi, dispersaţi în liantul care este un amestec de ulei de in polimerizat şi răşini derivate
ale colofoniului în ulei mineral. Se fabrică în diferite culori: galbene, roşii, albastre, verzi,
violete etc.
Cerneluri colorate pentru maşini plano-cilindrice sunt: albe, galbene, roşi, albastre,
verzi etc. şi au aceleaşi proprietăţi ca cernelurile negre pentru maşini plane.
Cernelurile colorate pentru maşini plane se fabrică din pigmenţi respectivi, dispersaţi în
ulei de in polimerizat sau în amestec de ulei de in polimerizat şi soluţii de răşini în uleiuri.
CERNELURI PENTRU TIPARUL PLAN (CERNELUIR OFSET ŞI LITO)
Cernelurile pentru tiparul plan trebuie să îndeplinaescă o serie de condiţii de bază: în
procesul de tipărire să nu murdărească porţiunile neutre ale formei de tipar, să nu se amestece
cu apa, să nu se prindă în strat gros pe suprafaţa cauciucului ofset şi pe suprafaţa valurilor de
cerneală; să nu aibă o acţiune corosivă asupra formei de tipar, asupra cauciucului fset şi
asupra valurilor de cerneală din cauciuc, provocînd umflarea lor, înmuierea sau solvirea
parţială; trebuie să fie bine frecate, şi să se fixeze bine şi complet pe suprafaţa
imprimatului.Cernelurile pentru tiparul plan sunt mult mai vîscoase decît cernelurile pentru
tiparul înalt.
Cernelurile colorate ofset se fabrică de obicei cu nuanţe mai intense decît cernelurile
pentru tiparul înalt similare, deoarece aici stratul de cernaelă nu este transmis de pe forma de
tipar direct pe hîrtie, ci prin intermediul cauciucului ofset. Pentru a preveni posibilitatea
murdăririi cu cerneală a porţiunulor neutre ale formei de tipar şi posibiliatea amestecării
picăturilor foarte fine de cerneală cu lichidul de umectare, în compoziţia cernelii se introduc
lianţi care să dea o consistenţă şi o aderenţă bună.
Cernelurile litografice se folosesc la tipărirea pe maşini litografice şi au o viscozitate
mare. Aceste cerneluri au la bază pigmenţi organici sau anorganici dispersaţi în ulei de in
polimerizat. Se fabrică cerneluri litografice: negre, galbene, roşii, albastre, verzi, maro etc.
Cernelurile ofset se fabrică din pigmanţi organici şi din lianţi pe bază de răşini dizolvate
în ulei de in polimerizat. Aceste cerneluri pot fi: albe, negre, galbene, roşii, albastre, verzi
etc.

27. Aderenţa cernelurilor pentru imprimare şi mecanismele de fixare a cernelurilor funcţie de suport
şi metoda de imprimare.
ADERENŢA
Prin aderenţă se înţelege rezistenţa pe care cernelurile o opun forţei de dezlipire a stratului
de cerneală. Rezistenţa opusă se datoreşte forţei de atracţie (adeziunea) dintre cerneala şi
suprafaţa pe care se depune.
Aderenţa nu trebuie confundată cu consistenţa, deoarece sunt două proprietăţi cu totul
deosebite. O cerneală poate fi vîscoasă şi puţin aderentă sau puţin vîscoasă şi foarte
aderentă.Pentru determinarea aderenţei cernelurilor se foloseşte aparatul din figura 33. Vlul
elastic 1, pe a cărui suprafaţă este aplicat un strat subţire de cerneală se rostogoleşte pe un
plan înclinat 2, format dintr-o suprafaţă metalică netedă. Se poate ca valul cu stratul de
cerneală să se rostogolească pe planul înclinat pe care s-a întins un strat subţire de aceeaşi
cerneală. Timpul necesar pentru rostogolirea valului pe planul înclinat caracterizează
adeziunea cernelii. Cu cît timpul de rostogolire este mai mare, cu atît cerneala este mai
aderentă.

Fig. 33. Schema construcţiei aparatului

pentru determinarea aderenţei
cernelurilor.
FIXAREA CERNELURILOR DUPĂ TIPĂRIRE
Imprimatele proaspăt tipărite au stratul de cerneală insuficient fixat, astfel încît cerneala se
poate lua chiar la o frecare nu prea puternică.
Numai prin fixarea ulterioară a cernelurilor pe suprafaţa imprimatului, cerneala nu se mai
desprinde şi imprimatele nu se mai murdăresc prin copiere.
Procesul de fixare începe imediat după imprimare şi se continuă în timp.
Fixarea cernelurilor (uscarea) se poate face prin două metode:
 absorbţia cernelii de către imprimat;
 formarea de peliculă.
Fixarea prin absorbţie este asigurată atît de fluiditatea cernelii cît şi de proprietăţile
absorbante ale hîrtiei ( de exemplu, cerneala şi hîrtia de ziar).
Fixarea prin formele de peliculă se datoreşte polimerizării şi oxidării uleiului de in pe care
îl conţin cernelurile sau evaporării solventului (de exemplu, cerneluri pentru tipar înalt,
rotativ cu hîrtia în sul, tiparul adînc). Durata polimerizării este în funcţie de natura
pigmentului care intră în compoziţia cernelii, de conţinutul în sicativ, de caracteristicile
hîrtiei pe care se tipăreşte, de condiţiile de temperatură, umiditate, lumină şi ventilaţie în care
se lucrează, de grosimea stratului de cerneală etc. La cernelurile de tipar adînc, pelicula se
formează prin evaporarea solventului din liant, cerneala rămînînd fixată pe hîrtie prin
intermediul răşinii sau bitumului care formează un strat.Oricare ar fi modul de fixare al
cernelurilor pe hîrtie, în prima perioadă după tipărire se produce o absorbţie.Uscarea
cernelurilor poate fi accelerată prin adaos de diluant, în cazul cernelurilor ce se fixează prin
absorbţie, şi prin adaos de sicativi, în cazul cernelurilor ce se fixează prin formare de
peliculă. Pentru determinarea duratei de uscare se procedează în felul următor: pe o placă de
sticlă de 50x130 mm se întinde un strat uniform de cerneală (2g), cu ajutorul unui val de
cauciuc. Placa cu cerneală se introduce apoi într-o etuvă la 100oC. Cerneala se consideră
uscată dacă, rotind pe suprafaţa ei o bilă de metal (diametru 10 mm), aceasta nu lasă urmare.
Rostogolirea bilei se face după ce placa a stat o jumătate de oră să se răcească.
Pentru cernelurile de tipar adînc, determinarea timpului de uscare se face la temperatura
camerei. Placa de sticlă se cufundă în cerneala de analizat şi se cronometrează timpul de
uscare (bila nu trebuie să lase urme prin rostogolire).

28. Cernelurile pentru tipurile speciale de imprimare. Clasificare. Compoziţie şi proprietăţi.

Cerneluri pe bază de romalchid. În industria cernelurilor poligrafice, răşinile alchidice
sunt din ce în ce mai întrebuinţate la prepararea cernelurilor tipo şi ofset, datorită calităţilor
lor speciale.
 Romalchidul fiind o răşină macromoleculară, cu proprietăţi sicative superioare, aplicarea
lui în domeniile cernelurilor poligrafice a dat rezultate foarte bune, permiţînd realizarea unor
cerneluri cu întrebuinţări multiple. Noile cerneluri au găsit în prezent aplicaţii în procedeul
tiparului înalt, plan, serigrafie pe sticlă şi tablă.
Cernelurile pe bază de romalchid posedă un mecanism complex de uscare, atît pe cale
chimică, oxidativă, cît şi pe cale fizică (penetrare şi filtrare). Aceasta le conferă avantajul de
a putea fi folosite pe suporturi foarte variate, atît pe hîrtie absorbantă cu porii deschişi cît şi
pe fonte.
Cerneluri cu uscare rapidă. Ritmul din ce în ce mai accelerat impus producţiei
poligrafice, ca urmare a măririi vitezei maşinilor de tipar şi a mecanizării progresive a
diferitelor operaţii, cere o scurtare considerabilă a timpului de uscare a cernelurilor.
Această problemă a fost soluţionată prin elaborarea cernelurilor cu uscare rapidă, care se
bazează pe fenomenul filtrării selective a componenţilor liantului (o răşină macromoleculară,
dizolvată într-un solvent mineral cu viscozitate mică). Datorită macromolecularităţii răşinii,
de cele mai multe ori, cernelurile de uscare rapidă posedă şi un luciu mai mult sau mai puţin
accentuat. O răşină folosită cu succes la fabricarea cernelurilor de uscare rapidă este
cauciucul ciclizat, obţinut printr-un proces de ciclizare intramoleculară, prin care se
realizează un produs cu proprietăţi cu totul schimbate faţă de produsul iniţial.
Solubilitatea bună a acestei răşini în hidrocarburi alifatice, proprietăţile mecanice
excepţionale ale pliculei, compatibilitatea cu cei mai mulţi lianţi uzuali în fabricarea
cernelurilor de tipar au făcut ca acest produs să devină un component important al
cernelurilor de uscare rapidă. Aceste cerneluri se usucă aproape instantaneu pe hârtie, în
schimb fixarea pe suporturi mai puţin absorbante lasă de dorit. De aceea s-a recurs la
introducerea în componenţa acestor cerneluri şi a aleiurilor vegetale, a răşinilor alchidice etc.
Cernelurile pe bază de cauciuc ciclizat prezintă şi dezavantaje: fenomenul cunoscut sub
numele de pulverizare sau «formare de ceaţă», acţiune de umflare a valurilor de cauciuc şi
faptul că nu sunt lucioase.
Pentru combaterea fenomenului de pulverizare se adaugă în cerneală cantităţi mici de
substanţe chimice, ca: trietanol-amină, butanol, talc, clorură ce amoniu etc. alte răşini care au
dat rezultate bune la fabricarea cernelurilor cu uscare rapidă sunt: răşinile maleice, stirenice,
fenolice esterificate cu pentaeritrită, în combinaţii cu răşini alchidice stirenate şu uleiuri
vegetale şi minerale.
Cernelurile cu luciu permit obţinerea de tipărire cu aspect lucios, fără a fi nevoie de o
operaţie suplimentară de supralăcuire.
Acest sistem de cerneluri se pretează numai pe hîrtiile cretate. Chiar şi atunci cînd se
lucrează cu hîrtie cretată, gradul de luciu al peliculei variază în funcţie de capacitatea de
absorbţie a stratului de cretare şi de netezimea suprafeţei hîrtiei.
Pe lîngă netezimea şi uniformitatea stratului superficial, o caracteristică ce se impune
hîrtiei cretate este rezistenţa la smulgere a stratului superficial, ca urmare a lipiciozităţii mai
mari a acestui tip de cerneluri.
Folosirea acestor cerneluri se bazează principiul întrebuinţării unei răşini dure
macromoleculare, care, dizolvată într-un mediu cu viscozitate redusă, favorizează filtrarea
selectivă a liantului în microporii hîrtiei. Astfel, răşina rămîne fixată împreună cu pigmentul
la suprafaţa hîrtiei, ceea ce aduce la obţinerea efectului de luciu. Se recomandă în mod
special folosirea răşinilor cu greutate moleculară mare, respectiv cu punct de înmuiere înalt,
dintre care: răşini fenolice esterificate cu pentaeritrită, aducţi maleici etc. ca solvent al
acestora se folosesc uleiuri vegetale şi minerale. De asemenea, se recomandă folosirea de
aditivi care să limiteze pătrunderea liantului în hîrtie.
 Pigmenţii trebuie, de asemenea, selecţionaţi, criterii de bază fiind gradul avansat de
dispersie, transparenţă şi intensitatea de colorare. Cernelurile cu luciu prezintă o putere de
uscare mărită, pentru a sigura o întărire rapidă peliculei, necesară obţinerii efectului de luciu.
Efectul de luciu este mai accentuat cînd stratul de cerneală este mai gros. Din acest motiv,
luciul apare mai slab la tiparele cu raster şi mult mai accentuat la tiparele cu fonte. Cerneala
cu luciu nu prezintă în general tendinţa de emulsionare cu apa. Totuşi, se recomandă
folosirea unei cantităţi minime de apă de umectare (în cazul tiparului ofset). Cernelurile cu
luciu sunt miscibile între ele, precum şi cu cernelurile obişnuite, determinînd o îmbunătăţire
a luciului şi rezistenţei de frecare a acestora.
Noi cerneluri pentru tiparul adînc. Cernelurile pentru tiparul adînc au ca liant o soluţie
de răşini sau asfalt natural în toluen sau xilen. Aceşti lianţi pătrund în mare parte în porii de
hîrtie, iar pigmentul rămîne la suprafaţă nefixat, ştergîndu-se uşor şi dînd un tipar mat. Pentru
înlăturarea acestor inconveniente s-a recurs la folosirea răşinilor macromoleculare (răşinile
fenolformaldehidice, răşini esterificate cu pentaeritrită, răşini maleice, cauciucul ciclizat,
cauciucul clorurat etc.).
Din motive de protecţia muncii, solvenţii aromatici folosiţi la fabricarea cernelurilor de
tipar adînc tind să fie înlocuiţi cu solvenţi, folosindu-se răşini în hidrocarburi alifatice.
Cernelurile helioflexografice pentru celofan şi folii metalizate au căpătat o mare
importanţă pentru fabricarea ambalajelor.
Cernelurile pentru ambalaje se clasifică în:
 cerneluri pe bază de hidrocarburi (alifatice, aromatice);
 cerneluri cu solvent alcoolic, bazate pe etanol, alcooli propilici şi alţi solvenţi alcoolici
volatili similari;
 tipuri diverse bazate pe diferiţi solvenţi, în funcţie de cerinţele lianţilor folosiţi.
Noi tipuri de cerneluri. În ultimul timp au apărut noi tipuri de cerneluri folosite la tiparul
înalt şi plan, dintre care cele mai importante sunt:
 Cerneluri care se fixează termic sau prin încălzire (heat-set). Aceste cerneluri se usucă
prin utilizarea unei surse de energie exterioară - căldura. Liantul acestor cerneluri este o
răşină tare, dizolvată într-un solvent petrolier. Acţiunea căldurii şi proprietăţile filtrante ale
hîrtiei fac să se îndepărteze o parte din solvenţi, iar răşine se întăreşte pe hîrtie. Se mai pot
întrebuinţa ca solvenţi glicoli sau esteri glicoli în combinaţie cu hidrocarburi.
 Cerneluri care se fixează prin absorbţie de vapori de apă (moisture-set). În cazul
folosirii acestor cerneluri, hîrtia, imediat ce a fost imprimată, este trecută într-o cameră de
vapori. Solvenţii cernelii, care sunt de natură glicolică, absorb umiditatea în exces, iar răşina
precipită pe hârtie. Lichidul este absorbit.
 Cerneluri care se fixează prin răcire. Aceste cerneluri folosesc drept liant unele
substanţe menţinute în strare topită (combinaţii de răşini şi cleiuri). Uscarea cernelii este
provocată prin răcire.
Cernelurile din pastă apoasă de pigmenţi se prepară prin dizolvarea fazei apoase direct
cu liantul cernelii, în lipsa sau în prezenţa unui agent tensioactiv (procedeul Flushing).
Aplicîndu-se acest procedeu unui sistem format din pastă apoasă a unui pigment şi o răşină
topită, se obţin pigmenţi rezinaţi, la care fiecare particulă de pigment prezintă un înveliş de
răşină. Prin dizolvarea în solvenţi adecvaţi, aceşti pigmenţi dau cerneluri tipo, ofset,
heliografice şi flexografice de calitate superioară, datorită gradului înalt de dispersie pe care
îl pe care îl prezintă.

29. Cernelurile pentru tipurile de imprimare adâncă şi flexografică.

 La tiparul adînc cernelurile trebuie să umple bine elementele imprimate adîncite ale
formei de tipar, să fie înlăturate cu ajutorul racletei de pe elementele neimprimate şi să treacă
pe suportul imprimat. De aceea cernelurile au o viscozitate mai scăzută, spre deosebire de
cernelurile pentru tiparul offset.
Cernelurile pentru tiparul adînc se fabrică cu conţinut scăzut a pigmentului, pe baza
liantului cu viscozitatea redusă, care reprezintă soluţia răşinilor solide în toluol (dizolvant
uşor volatil, cu viscozitatea redusă) - cel mai toxic dizolvant utilizat în poligrafie.
(Viscozitatea se măsoară în secunde pentru cernelurile puţin viscoase) Hîrtia pentru tipar
adînc are o structură cu pori mici ceea ce favorizează absorbirea selectivă a dizolvantului
puţin viscos la etapa iniţială de fixare. Fixarea se finisează prin evaporarea dizolvantului care
sporeşte în rezultatul trecerii colilor prin secţia de uscare. În pofida faptului că în cerneală se
conţine o cantitate mică a pigmentului se obţin coli destul de calitative. Viscozitatea scăzută
a cernelurilor pentru tipar adînc duce la precipitarea pigmentului destabilizării cernelei şi
formarea spumei.
Precipitarea pigmentului are loc sub acţiunea forţelor de greutate din cauza concentrării
scăzute a pigmentului şi viscozităţii a liantului. Pentru asigurarea stabilităţii în componenţa
cernelei se introduc dizolvanţi şi răşini. În calitatea dizolvantului se utilizează toluolul, care
reprezintă dizolvantul cel mai toxic utilizat în poligrafie pentru producerea cernelei.
Pentru reducerea formării spumei în cerneală se introduc substanţele pentru scăderea
spumegării. Evaporarea dizolvanţilor volatili creează în secţiile de tipar adînc condiţiile de
tipar adînc şi în afară de aceasta creează pericolul incendiului. Pentru a reduce aceste
dezavantaje se practică instalaţiile speciale pentru extragerea evaporărilor nocive.
Cernelurile pentru tiparul adînc trebuie să aibă următoarele proprietăţi:
a. să fie foarte fluide, pentru a uda suprafaţa formei de tipar şi a umple bine toate
adînciturile fine ale elementelor tipăritoare (o viscozitate redusă dă posibilotatea ca racleta să
scoată complet excesul de cerneală de pe suprafaţa formei de tipar, cernaela fluidă se extrage
uşor din adînciturile formei de tipar de către suprafaţa hîrtiei, sub presiunea cilindrului de
presiune al maşinii de tipărit;
b. să se usuce repede pe tipar, în decurs de cîteva secunde (pentru a se evita murdărirea,
lipirea cernelii etc.);
c. să nu aibă proprietăţi abrazive;
d. să nu aibă acţiune chimică asupra formei de tipar;
e. să nu conţină în compoziţia lor solvenţi care să aibă acţiune dăunătoare asupra sănăţii
muncitorilor; să fie stabile etc.
Apoi cele pentru Flexografie sunt reprezentate mai jos la intrebarea 41

30. Cernelurile pentru tipurile de imprimare adâncă şi serigrafică. Clasificare. Compoziţie şi

particularităţi.
Tiparul flexografic, privit pînă nu demult ca făcînd parte din tiparul înalt, este considerat
în prezent, datorită imporatanţei economice pe care a dovedit-o, ca un procedeu de sine
stătător.
 Deşi după natura formei de imprimare el se apropie de tiparul înalt, clişeul fiind în relief,
tiparul flexografic prezintă şi unele contingenţe cu tiparul adînc, cernelurile întrebuinţate
fiind, ca şi al acest procedeu, fluide şi volatile.
Domeniul principal al tiparului flexografic va rămîne acela al imprimării sulurilor de
hîrtie, carton, celofan, polietilenă, aluminiu etc., pentru confecţionarea ambalajelor. Primele
cerneluri folosite la tiparul flexografic au fost cele de anilină, care erau coloranţi anilici
dizolvaţi în apă sau alcool. Ele erau foarte fluide, transparente, lipsite complet de proprietăţi
filmogene; erau însă ieftine şi uşor de fabricat. Pe hîrtia de ambalaj, absorbantă, ele se uscau
aproape instantaneu. Calitatea imprimatelor era nesatisfăcătoare, avînd o slabă putere de
acoperire, mică rezistenţă la lumină şi apă etc. Primele perfecţionări aduse au constat n
introducerea unei răşini care să ajute la fixarea colorantului pe suport. Pigmentul se
înglobează într-un liant obţinut prin dizolvarea unei răşini naturale sau sintetice, într-un
solvent care nu atacă clişeul de cauciuc.
Pînă în 1961, în ţara noastră se foloseau cerneluri de coloranţi solubili, cu sau fără
adaosuri de pigmenţi. Ca răşină se folosea şelacul şi o răşină maleică. Prin procedeul
flexografic se pot imprima atît suporturi absorbante cît şi suporturi neabsorbante. Ca orice
cerneală de tipar, cerneala flexografică este formată din substanţă colorată şi liant. Liantul, la
rîndul său, se compune dintr-o răşină dizolvată într-un solvent.
Alegerea răşinii este limitată mult de natura alcoolică a solvenţilor ce pot fi folosiţi, avînd
în vedere clişeul de cauciuc. Ca răşini folosite în cernelurile flexografice se pot cita: răşini
abieto-maleice neesterificate sau parţial esterificate, răşini fenolformaldehidice, derivaţi
celulozici şi nitroceluloză solubilă în alcool, combinaţii de polivinil butiral + etilceluloză +
clorcauciuc şi combinaţia alcătuită din răşină acrilică + nitroceluloză. Fabrica «Aurora»
livrează curent două tipuri de cerneluri flexografice, şi anume tip HC (pentru hîrtie şi carton)
şi tip P, pentru polietilenă. Pentru nuanţări, cernelurile flexografice se pot amesteca între ele,
însă combinarae cu alte cerneluri este contraindicată. În prezent în flexografie se utilizează
trei tipuri de cerneluri:
1. dizolvate în apa
2. dizolvate în spirt
3. cerneluri UV
Structura primelor două tipuri de cerneluri este compusă pe baza a doi componenţi:
pigment colorant şi baza lichidă.
La uscarea cernelei pe suport, componentul lichid se evaporă şi în rezultat cantitatea
cernelei după uscare se micşorează cu 30-40%. Pentru atingerea densităţii optice necesare, la
imprimarea flexografică se utilizează cilindrul anilox (reprezintă un cilindru dotat cu o
mulţime de adîncituri mici, datorită cărora are loc transmiterea cernelei pe suport ).
Cernelurile pe baza dizolvantului „apa” sunt de neînlocuit mai ales la imprimarea pe
ambalaje pentru produse alimentare. Însă acestea duc la unele probleme legate de calitatea
imprimării. Apa se usucă lent, necesită micşorarea transferului de cerneală, ceea ce scade din
luminozitatea, intensitatea imaginii, viteza imprimării. Apa duce la apariţia problemelor
legate cu fixarea cernelurilor pe suprafeţe neabsorbante.
Cernelurile pe baza „spirtului” au următoarele avantaje:
 1. permit fixarea suficientă pe suprafeţe neabsorbante,
2. se usucă repede, asigurînd astfel viteze înalte ale imprimării.
Dezavantaje:
1. evaporarea pe baza spirtului, componentul lichid este toxic, cu miros specific neplăcut.
Aceste evaporări sunt periculoase pentru sănătatea personală, de aceea la produse se practică
instalarea aparatelor de extracţie a evaporărilor toxice situate în apropiere cu maşina;
2. pericolul exploziei, care apare odată cu sporirea concentrării evaporării spirtului
volatil;
3. uscarea rapidă constituie o problemă deoarece cernelurile se usucă nu numai pe
suportul imprimat ci şi pe aparatul de vopsit. Din această cauză la orice stopare este necesară
spălarea rapidă a cilindrului anilox, ceea ce poate duce la uzarea treptată a cilindrului.
Pentru rezolvarea acestor probleme au început să se utilizeze cernelurile UV. Ele se
confecţionează pe baza substanţelor care se polimerizează sub acţiunea razelor UV.

31. Cernelurile substractive pentru imprimarea ofset. Clasificare. Compoziţie şi particularităţi.

32. Cernelurile pentru imprimarea ofset. Clasificare. Compoziţie şi particularităţi.
Cernelurile pentru tiparul plan trebuie să îndeplinaescă o serie de condiţii de bază: în
procesul de tipărire să nu murdărească porţiunile neutre ale formei de tipar, să nu se amestece
cu apa, să nu se prindă în strat gros pe suprafaţa cauciucului ofset şi pe suprafaţa valurilor de
cerneală; să nu aibă o acţiune corosivă asupra formei de tipar, asupra cauciucului ofset şi
asupra valurilor de cerneală din cauciuc, provocînd umflarea lor, înmuierea sau solvirea
parţială; trebuie să fie bine frecate, şi să se fixeze bine şi complet pe suprafaţa imprimatului;
trebuie sa prezinte niste paste bine macinate; Viscozitatea cernelurilor trebuie sa corespunda
vitezei de imprimare si tipului formei de imprimare. Cu cit mai inalta este viteza de
imprimare, cu atit mai scazuta trebuie sa fie viscozitatea si adeziunea ei. Cernelurile
cromatice trebuie sa fie intensive si pure. Cernelurile negre trebuie sa posede o capacitate de
acoperire inalta. Cernelurile cromatice pentru imprimarea policroma trebuie sa fie
transparente, iar cernelurile destinate pentru imprimare pe scoarta trebuie sa posede un grad
inalt de acoperire.
Pentru confectionarea cernelurilor ofset se utilizeaza pigmenti rezistenti la apa si lacuri
coloranti insolubili in apa. Liantii cernelurilor ofset intrind in contact cu solutii de umezire
pot forma emulsie si cerneala aboarbe uneori pina la 30-40% a apei emulsionate. In rezultat
scade concentratia pigmentului si intensitatea cernelei, in rezultat imaginea devine
neexpresiva.
Asupra caracteristicilor cernelurilor ofset influenteaza nu numai cantitatea apei aditionate,
dar si intr-o masura mai mare tipul emulsiei formate: „ apa-ulei” si previn formarea emulsiei
de tipul „ulei-in apa”. La imprimarea ofset cerneala trebuie sa fie hidrofoba( sa nu umecteze
elementele neimprimabile ale formei). In cazul formarii emulsiei de tipul „ ulei in apa”
elementele neimprimabile se acopera cu cerneala trecind apoi pe suportul imprimat, ceea ce
cauzeaza rebutul colilor.
Pentru preintimpinarea aparitiei acestui defect in cerneala se introduc substante active de
suprafata, se stabilizeaza emulsia de tip „ apa in ulei” si previn formarea emulsiei de tipul
„ ulei in apa”, in acest scop se introduc sarurile metalelor polivalente si ai acizilor organici,
acestea fiind adaugate in cerneluri in calitatea substantelor sicative. Datorita intensitatii
cernelurilor offset ele se aplica la imprimare in straturi de grosime redusa. Introducerea in
cernelurile ofset a materialelor suplimentare au urmatoarele destinatii:atribuirea cernelei
caracteristicilor necesare sau pentru ameliorarea celor existente; inlaturarea necorespunderii
cernelei cu hirtia, acomodarea cernelei la conditii speciale de imprimare; inlaturarea
dificultatilor tehnologice la utilizarea cenrelei si deservirii utilajului. Insa trebuie de
mentionat ca cantitatea excesiva a substantelor auxiliare poate distruge balanta cernelei.
Cernelurile pentru tiparul plan sunt mult mai vîscoase decît cernelurile pentru tiparul înalt.
Cernelurile colorate ofset se fabrică de obicei cu nuanţe mai intense decît cernelurile pentru
tiparul înalt similare, deoarece aici stratul de cernaelă nu este transmis de pe forma de tipar
direct pe hîrtie, ci prin intermediul cauciucului ofset.
Pentru a preveni posibilitatea murdăririi cu cerneală a porţiunulor neutre ale formei de
tipar şi posibiliatea amestecării picăturilor foarte fine de cerneală cu lichidul de umectare, în
compoziţia cernelii se introduc lianţi care să dea o consistenţă şi o aderenţă bună. Cernelurile
ofset se fabrică din pigmanţi organici şi din lianţi pe bază de răşini dizolvate în ulei de in
polimerizat. Aceste cerneluri pot fi: albe, negre, galbene, roşii, albastre, verzi etc.
Către cernelurile pentru imprimarea offset sunt impuse următoarele cerinţe:
 Ele trebuie să prezinte nişte paste uniforme bine măcinate
 Viscozitatea cernelurilor trebuie să corespundă vitezei de imprimare şi tipul formei de
imprimare. Cu cît mai înaltă este viteza de imprimare, cu atît mai scăzută trebuie să fie
viscozitatea şi adeziunea ei.
 Cernelurile cromatice trebuie să fie intensive şi pure. Cernelurile negre trebuie să
posede o capacitate de acoperire înaltă. Cernelurile cromatice pentru imprimarea
policromă trebuie să fie transparente, iar cernelurile destinate pentru imprimarea pe
scoarţă trebuie să posede un grad înalt de acoperire.
 Cernelurile trebuie să posede o rezistenţă înaltă la lumină, se admite utilizarea
cernelurilor cu rezistenţa la lumină medie pentru oformarea interioară a ediţiei.
 Adeziunea cernelei trebuie să fie mai mare decît coeziunea (dezlipirea) ei.
 Cernelurile offset trebuie să fie rezistente la lumină şi în procesul de imprimare să nu
coloreze soluţia de umezire şi elementele neimprimate ale colii de hîrtie.
 Cernelurile offset în procesul de imprimare nu trebuie să formeze emulsia în soluţia de
umezire.
 Culoarea colii imprimate trebuie să corespundă etalonului.
 Cerneala nu trebuie să poarte miros neplăcut şi să nu conţină substanţe toxice.
■ Substanţe auxiliare introduse în componenţa cernelurilor offset. Pentru pregătirea
cernelurilor pentru imprimare, aceasta se ţine în încăperi pentru a fi aclimatizate la
temperatura şi umiditate relativă a aerului din secţie, deoarece viscozitatea cernelei depinde
în mare măsură de temperatură.
Introducerea în cerneală a materialelor suplimentare au următoarea destinaţie:
 Atribuirea cernelei caracteristicilor necesare sau pentru ameliorarea celor existente.
În acest scop se utilizează substanţele ce contribuie la rezistenţa peliculei de
cerneală, substanţele care produc defectul trecerii cernelei pe reversul colii
 învecinate sau lipirea colilor în teanc la imprimarea hîrtiilor netede şi dense,
substanţele ce reduc adeziunea cernelurilor.
 Înlăturarea necorespunderii cernelei cu hîrtia, acomodarea cernelei la condiţii
speciale de imprimare (hîrtia cu rezistenţa redusă a suprafeţei, condiţiile de climat
nefavorabile). În acest scop se utilizează un şir de dizolvanţi, paste plastificatoare ce
permit scăderea adeziunii cernelurilor şi înlăturarea smulgerii hîrtiei, se mai
utilizează şi diferiţi sicativi.
 Înlăturarea dificultăţilor tehnologice la utilizarea cernelei şi deservirii utilajului. În
acest scop servesc diferiţi antisicativi sau antioxidanţi ce permit ameliorarea sau
îmbunătăţirea stabilităţii caracteristicilor cernelei, adaosuri în soluţia de umezire.
În cazul nerespectării condiţiilor de imprimare sau în cazul necorespunderii
caracteristicilor hîrtiei cu cerneala, acestea se corectează introducîndu-se în cantităţi mici (nu
mai mult de 5%) substanţe speciale auxiliare.
Cantitatea excesivă a substanţelor auxiliare poate distruge balanţa cernelei. Mijloacele
auxiliare posedă unele efecte secundare negative:
- ameliorînd o proprietate a cernelei, poate contribuie la scăderea altei
proprietăţi.
- pentru corectarea caracteristicilor cernelurilor poate apărea necesitatea
reglării viscozităţii, adeziunii, scăderii sau sporirii vitezei de polimerizare oxidantă,
înlăturarea defectului, trecerea cernelei pe coala învecinată.
- scăderea viscozităţii cernelei se efectuează prin introducerea amestecului –
ulei de in, ulei mineral.

33. Cernelurile UV. Clasificare. Compoziţie şi particularităţi.

Ele sunte elaborate pentru majoritatea metodelor de baza ale imprimarii: ofset,
flexografica, trafaret, tipar adinc. Cernelurile UV constau din urmatoarele componente:
pigment, oligomer, monomer, fotoinitiatori, substante adaugatoare de corectare. Oligomerul-
substanta viscoasa, baza careia poate constitui rasini de epoxid, polieteri, care joaca rolul
liantului in cernelurile UV. Baza monomerului constituie acrilatele, Monomerul indeplineste
in cernelurile UV rolul dizolvantului, de aceea de continutul acestuia in cerneala depinde
viscozitatea si adeziunea ei. Monemerul influenteaza asupra adeziunii, vitezei de fixare si
rezistenta fizico- chimica a stratului de cerneala.
Fotoinitiatorii- sunt substante ce initiaza procesul de polimerizare. De continutul lor in
cerneala depinde viteza de fixare a cernelei. Substante adaugatoare de corectare se adauga in
cerneala cu scopul oferirii unor caracteristici suplimentare ca:
- sporirea termenului de pastrare a cernelei;
- sporirea ezistentei de uzura a stratului de cerneala
Cernelurile UV se fixeaza sub actiunea razelor UV in rezultatul reactiei fotochimice.
Cernelurile UV poseda o viscozitatea mai inalta in comparatie cu cernelurile pe baza apei sau
pe baza spirtului. Cernelurile UV se caracterizeaza prin adeziune suficienta la majoritatea
materialelor la imprimare. Instalatii de uscare a cernelurilor UV includ urmatoarele: lampa,
reflector, sistem de racire.
 Avantajele cernelurilor UV: fixare rapida pe coala; rezistenta inalta mecanica si chimica a
peliculei cernelei; luciu inalt, obtinerea imaginilor contraste; nu apare problema trecerii
cernelei pe coala invecinata.
Dezavantajele cernelei UV: pretul inalt in comparatie cu celelalte cerneluri; necesitatea
utilizarii instalatiilor speciale de uscare; termenul relativ redus al lampilor UV; unele
materiale sub actiunea razelor UV la imprimare elimina un miros neplacut; aspectul daunator
pentru sanatate si mediul ambiant.

34. Metodele de evaluare a caracteristicilor cernelurilor (viscozitate, fluiditate, transparenţa,

rezistenţa la ştergere).
Transparenta este capacitatea stratului de cerneala de a lasa sa treaca rezele de lumina.
Proprietatea de acoperire reprezinta proprietatea inverse. La utilizarea cernelurilor
transparente, in celelalte cazuri cernelurile cu proprietatea de acoperire mai mare sau mai
mica. La imprimarea pe support colorat sau materiale de copertare, cernelurile trebuie sa
posede capacitatea de acoperire suficienta sis a creeze imaginea exacta si invers. La
imprimarea policorma cind diferite nunate se creeaza pe calea suprapunerii cernelurilor,
acestea trebuie sa fie transparente. Transparenta si opacitatea depend de caracteristicile
cernelei ca system dispers. Prezenta in cerneala a cantitatii mari a particulele de pigment
contribuie la refractia luminii in interiorul stratului di iese din aceasta neajungind pina la
support. In acest caz cerneala este netransperenta. Practic transperenta cernelurilor depinde
de caracteristicile pigmentilor, deoarece diferiti lianti au coeficienti de refractie practice
identici. Transperenta se caracterizeaza dupa sistemul de 10 puncte. Reiesind din masurarile
cu densitometrul.
Rezistenta- Imprimatele proaspăt tipărite au stratul de cerneală insuficient fixat, astfel
încît cerneala se poate lua chiar la o frecare nu prea puternică.
Numai prin fixarea ulterioară a cernelurilor pe suprafaţa imprimatului, cerneala nu se mai
desprinde şi imprimatele nu se mai murdăresc prin copiere.
Procesul de fixare începe imediat după imprimare şi se continuă în timp.
Fixarea cernelurilor (uscarea) se poate face prin două metode:
 absorbţia cernelii de către imprimat;
 formarea de peliculă.
Fixarea prin absorbţie este asigurată atît de fluiditatea cernelii cît şi de proprietăţile
absorbante ale hîrtiei ( de exemplu, cerneala şi hîrtia de ziar).
Fixarea prin formele de peliculă se datoreşte polimerizării şi oxidării uleiului de in pe care
îl conţin cernelurile sau evaporării solventului (de exemplu, cerneluri pentru tipar înalt,
rotativ cu hîrtia în sul, tiparul adînc). Durata polimerizării este în funcţie de natura
pigmentului care intră în compoziţia cernelii, de conţinutul în sicativ, de caracteristicile
hîrtiei pe care se tipăreşte, de condiţiile de temperatură, umiditate, lumină şi ventilaţie în care
se lucrează, de grosimea stratului de cerneală etc.
La cernelurile de tipar adînc, pelicula se formează prin evaporarea solventului din liant,
cerneala rămînînd fixată pe hîrtie prin intermediul răşinii sau bitumului care formează un
strat. Oricare ar fi modul de fixare al cernelurilor pe hîrtie, în prima perioadă după tipărire se
produce o absorbţie.
Uscarea cernelurilor poate fi accelerată prin adaos de diluant, în cazul cernelurilor ce se
fixează prin absorbţie, şi prin adaos de sicativi, în cazul cernelurilor ce se fixează prin
formare de peliculă. Pentru determinarea duratei de uscare se procedează în felul următor:
pe o placă de sticlă de 50x130 mm se întinde un strat uniform de cerneală (2g), cu ajutorul
unui val de cauciuc. Placa cu cerneală se introduce apoi într-o etuvă la 100 oC. Cerneala se
consideră uscată dacă, rotind pe suprafaţa ei o bilă de metal (diametru 10 mm), aceasta nu
lasă urmare. Rostogolirea bilei se face după ce placa a stat o jumătate de oră să se răcească.
Pentru cernelurile de tipar adînc, determinarea timpului de uscare se face la temperatura
camerei. Placa de sticlă se cufundă în cerneala de analizat şi se cronometrează timpul de
uscare (bila nu trebuie să lase urme prin rostogolire).
Fluiditatea cantitativa se caracterizeaza prin viscozitatea.
Prezenta pigmentului solid contribuie la agregarea – fixarea particulelor pigmentului intre
ele cu formarea carcasului. Odata cu agregarea viscozitatea creste, insa rezistenta structurii
carcasului nu este inalta, de aceea poate fi distrusa la amestecarea mecanica a cernelei, insa
cu timpul cerneala din nou are loc formarea structurii.Caracteristicile viscozitatii- fluiditatii
influenteaza la comportanrea cernelurilor in procesul de imprimare, in primul rind
proprietatile reologice influenteaza asupra sistemului de vopsire a masinei de tipar;
influenteaza la aplicarea cernelei pe forma si de pe forma pe suportul imprimat.Viscozitatea
cernelei poate fi determinata cu ajutorul viscozimetrului si altor metode; pre exemplu metoda
de determinare a cernelei situate intre doua suprafete de sticla sub presiune, prin observaria si
studierea petei formate.
Problema acuta in productia de ziare este obtinerea uneor imagini imprimate, stabilite la
stergere dupa contactul cu miinile. Acest defect poate fi minimalizat, daca la uleiurile
minerale se adauga o cantitate oarecare de ulei din hidrocarbure. Recepturile concrete nu se
divulga. Unii producatori au trecut la flexo imprimare cu cerneluri pe baza apoasa, care nu
poseda neajunsul mentionat.

35. Substanţele adezive. Proprietăţile reologice. Compoziţie. Cerinţele impuse.

36. Utilizarea substanţelor adezive în procesele de broşare-copertare.
Cel mai des adezivi folosiţi în acest proces sunt adezivi sintetici şi oligomeri. Adezivii
sintetici sunt mai stabili la păstrare; rezistă la factorii climaterici; asigură rezistenţa la lipire.
Substanţele adezive folosite la procesul de broşare-copertare se divizează în: dispersie apoasă
în procesul de copertare măresc proprietatea de clasicitate;-soluţie apoasă adezivă în acest
proces are proprietatea de a se întinde uniform;-polimerul solid în formă de praf, granule;-
adzivul cleotrimoactiv se utilizează la unirea blocului fără coasere a cărţilor şi revistelor. El
se mai foloseşte în formă de granule, praf care se introduc în aparate.
Adezivii întrebuinţaţi în legătorie trebuie să corespundă următoarelor cerinţe
 să se dizolve uşor, dînd naştere unei soluţii omogene şi clare;
 să nu producă spumă abundentă la amestecarea cu pensula;
 să aibă viscozitatea potrivită, pentru a putea fi întinse uşor pe suprafaţa aderentului;
 să nu umezească prea mult materialul de lipit;
 să aibă energie de adeziune;
 să-şi menţină viscozitatea cît durează operaţia de ungere cu clei;
 să se întărească repede după ungere;
 să lipească rezistent materialele după uscare;
 să aibă culoarea deschisă, pentru a nu influenţa culoarea aderentului;
 să nu aibă miros urît sau să degajeze vapori toxici;
 să aibă o rezistenţă chimică neutră, deoarece cleiurile acide sau bazice acţionează
asupra culorii, şi chiar asupra structurii materialelor de lipit;
 să nu se altereze, să nu fermenteze;
 să reziste la acţiunea diferiţilor agenţi exteriori (căldură, lumină, apă acizi, baze);
 să fie ieftini.
 Analiza adezivilor constă în unele determinări fizice (control vizual şi olfactiv
concentraţie, viscozitate etc), chimice (umiditate, cenuşă, grăsimi etc.) şi fizico-mecanice
(rezistenţa încleierilor etc).
În prima fază are loc un control vizual şi olfactiv, cînd se cercetează culoarea şi aspectul
adezivului, gradul de măcinare dacă este cazul, impurităţile mecanice, spărtura şi mirosul. O
determinare importantă este determinarea viscozităţii soluţiei standard de clei, deoarece
constituie calitatea de bază a adezivului. Indiferent de metoda întrebuinţată, trebuie să se ţină
seama de: curăţenia perfectă a aparatelor, termostatarea aparatelor şi efectuarea mai multor
determinări.

37. Dispersii apoase de adezivi. Avantaje şi dezavantaje ale utilizării dispersiei apoase de
polivinilacetat. Metode şi aparate pentru determinarea viscozităţii adezivelor.
Adezivii se întrebuinţează sub formă de soluţii coloidale în solvenţi volatili sau apă, sau de
suspensii şi emulsii. Un sistem dispers e alcătuit din faza dispersă şi mediul dispers, care
este lichid în cazul cleiurilor. Soluţiile coloidale sunt caracterizate prin gradul de
dispersie, exprimat prin numărul particulelor puse alături la distanţa de 1 cm. În general,
soluţiile coloidale sunt polidisperse, dar omogene, datorită mişcării continui a particulelor.
În cazul în care mediul de dispersie este apa, particulele absorb fie ionul pozitiv de
hidrogen, fie pe cel negativ de oxidril, după felul coloidului. Distrugerea coloizilor are loc
pe mai multe căi, cea mai frecventă fiind răcirea urmată de gelatinizare. Gelurile obţinute
pot fi grupate în reversibile (ex. gelatina) şi ireversibile (ex. Acidul silicic). Suspensiile se
obţin prin dispersarea mecanică a unei substanţe solide într-un lichid sau prin împrăştierea
într-un lichid a unei pulberi mărunţite. Emulsiile se deosebesc de suspensii prin faptul că
sistemul dispers este alcătuit din două lichide cu polaritate diferită, ex. Ulei şi apă.
Cea mai largă răspîndire în proesul de broşare-copertare o au dispersiile apoase pa baza
polimerilor sintetici în componenţa adezivului , se introduce plastificatorul pentru a mări
proprietatea de clasicitate, ei sunt obţinuţi prin metoda polimerizării în mediul apos în
prezenţa catalizatorului. În rezultat se formează un sistem unde mediu dispers e apa iar
faza dispersată e substanţa adezivă. Formarea peliculei disperse are loc rapid. Avem
soluţii apoase adezive ce reprezintă adezivitatea, unde conţine apă ce constituie de la 30-
60% şi se întrebuinţează mai rar ca dispersie, proprietatea de încleere a NaMKC nu e
mare şi pentru acest process se introduce 20-30% substanţe adezive polimerice ca
dispersie de polivinil. Dispersie apoasă de cauciuc obţinută pe calea polimeriizarii
butadienului, în timpul lucrului la utilaj formează spumă ceia ce nu se aplică într-un strat
uniform, în rezultat proprietatea de încleere scade, iar pentru scăderea spumei se adaugă
antispumant.
Adeziunea prezintă dispersia apoasă obţinută la polimerizare
venilacetatului(CH2=COCOCH3)-PVA e de culoare albă şi în dependenţă de gradul de
polimerizare şi concentrarea, viscozitatea variază în limite mari . Pentru obţinerea
pelicolei elastice în procesul polimerizării sau după obţinerea dispersiei in ea se introduce
plastificatori (dibutilsulfat) la 15%. Dispersia de PVA poate fi de trei tipuri:- cu
viscozitate redusă (10-15sec.), - medie (15-40 sec.), - înaltă(40-80 sec.). Viscoyitatea
adezivului poate fi scăzută adăugîndu-se apa caldă sau dispersii mai lichide. Pentru
sporirea viscozităţii se introduce soluţie adezivului pa baza sării de natriu carboximetil
celulozei.
Avantajele: posedă excelente proprietăţi de adeziune, conferă produselor rezistenţă şi
elasticitate, lucrările se efectuează la umbră la temperatura de la +5 pînă la +25 0C.
Dispersia de PVA posedă adeziune bună şi caracteristici stabile. Se usucă relativ repede.
 Dezavantajele: Are rezistenţa scăzută la temperature joase. La temperature de 5C pelicula
devine fragilă şi crapă în cotorul cărţii , pentru uscare e nevoie de mai mult timp 12-15ore
la temperatura mai mare de +100C. PVA se utilizează pentru lipirea cotorului cusut al
blocului avînd viscozitatea 2-3sec. pentru coperta broşurilor. Adezivul PVA fără a fi
dizolvat în apă viscozitatea 45-80sec. e destinat pentru operaţii la utilaj, pentru
confecţionarea scoarţei, copertarea, lipirea capitalbandului, fîşie de hîrtie la cotor.
Dispersii apoase. Cel mai frecvent în procesele de broşare-legare se utilizează dispersii
apoase pe baza polimerilor sintetici. Acestea se obţin prin metoda polimerizării în mediul
apos în prezenţa catalizatorilor. În rezultat se formează un sistem, unde mediul dispers
este apa, iar faza dispersă este substanţa adezivă. Formarea peliculei disperse are loc
destul de repede.
Însă în timpul evaporării lichidului din dispersie, şi mai ales din soluţia adezivă are loc
micşorarea volumului acestuia. În rezultat poate avea loc crăparea şi stratificarea peliculei
adezive. Pentru evitarea acestor neajunsuri în componenţa adezivului se introduc
plastificatori pentru conferirea elasticităţii peliculei.
Deoarece producţia gata la exploatare se supune flexiunilor repetate, extinderilor şi altor
deformaţii, este necesar ca pelicula se fie destul de elastică într-un timp redus. Pentru a
spori viteza de formare a peliculei se foloseşte uscarea artificială.
Dispersia de polivinilacetat (PVAD). Adezivul prezintă dispersia apoasă obţinută la
polimerizarea vinil acetatului (CH2=COCOCH3).
PVA este de culoare albă şi în dependenţă de gradul de polimerizare şi concentrare a
polimerului viscozitatea dispersiei variază în limite mari. Pentru obţinerea peliculei
elastice, în procesul polimerizării sau după obţinerea dispersiei, în ea se introduce
plastificator (dibutilftalat) pînă la 15%.
Dispersia poate fi de trei tipuri:
 Cu viscozitatea redusă (de la 10 la15 secunde)
 Cu viscozitatea medie (de la 15 la 40 secunde)
 Cu viscozitatea înaltă (mai mare de 40 secunde)
Viscozitatea adezivului gata poate fi scăzută adăugindu-se apa caldă sau dispersia cu conţinut
mai lichid. Pentru sporirea viscozităţii se introduce soluţia adezivului „sarea de natriu
carboxilceluloză” (Na-KMC). PVA posedă adeziunea suficientă şi stabilitate. Se usucă
relativ repede şi formează o peliculă incoloră şi elastică.
DEZAVANTAJELE: - rezistenţa scăzută la temperaturi joase, la temperatura de -50 C pelicula
devine fragilă şi crapă în cotorul cărţii; - termenul de garanţie a PVA la temperatura de
+50 - +400 C este timp de 6 luni.
PVA se utilizează pentru lipirea cotorului cusut a blocului - viscozitatea 2-3 secunde; pentru
copertarea broşurilor – 40-80 s; în cazul unirii fără coasere a blocului - 25-30s.
Adezivul fără a fi dizolvat în apă (viscozitatea 45-80s) este destinat pentru operaţii la utilaj
(pentru confecţionarea scoarţelor, copertarea, lipirea captalbandului, fişei de hîrtie la
cotor, ş.a.).

Metode şi aparate pentru determinarea viscozităţii adezivilor

 Determinarea viscozităţii adezivului prin metoda căderii bilei prin stratul
adezivului de înălţimea 200mm
Metoda este destinată pentru măsurarea viscozităţii adezivului. Drept indice al
viscozităţii ne serveşte timpul (măsurat în secunde) în decursul căruia bila metalică
cu diametrul 3,5 şi 10mm, trece prin adeziv pe o distanţă de 200mm.
Aparate şi materiale necesare: Cilindru gradat de 250ml, d=4; termometru, pahar, bile
metalice cu diametrul 3,5 şi 10mm; cronometru.
Metoda de determinare: În cilindrul gradat se toarnă adezivul avînd temperatura
necesară de lucru (pentru adeziv pe baza amidonului aceasta constituie 20o; pentru
adezivul extras din oase 50o şi mai mult). În soluţia adezivă, avînd temperatura
necesară, introducem bila metalică cu diametrul anumit în dependenţă de
viscozitatea adezivului şi concomitent se porneşte cronometrul. Timpul în care bila
metalică va parcurge înălţimea dată va constitui viscozitatea adezivului. Această
metodă se utilizează de obicei în cazul unor adezivi transparenţi.
 Metoda de determinare a viscozităţii cu ajutorul viscozimetrului VZ-4 (4-
diametrul orificiului).
Cu ajutorul acestui viscozimetru, viscozitatea consti tuie timpul de scurgere a unui timp
anumit al adezivului experimentat
Aparate şi instrumente necesare:
Viscozimetrul VZ-4; stativ pentru fixarea viscozimetrului, paharul în care se va scurge adezivul;
termometrul.
Viscozimetrul reprezintă un vas cilindric din masă plastică ori aluminiu cu orificiul de 4mm.
Volumul viscozimetrului e de 100ml.

 Metoda de determinare a viscozităţii cu ajutorul pîlniei SMM

Metoda determinării viscozităţii dispersiei de PVA sau altele se bazează pe
determinarea timpului de scurgere a adezivului din pîlnie (din orificiul ei superior
pînă la cel inferior lateral).

Aparate şi materiale necesare: Pîlnia şi cronometrul

Pîlnia standard prezintă un vas cilindric avînd 3 orificii, două dintre care sunt laterale.
Metoda de determinare:
Adezivul se amestecă minuţios. Atunci cînd nivelul adezivului va ajunge pînă la
orificiul superior se porneşte cronometrul şi cronometrul se deconectează în acel
moment cînd nivelul adezivului va atinge nivelul orificiului lateral inferior.
Timpul în secunde în decursul căruia nivelul adezivului experimentat va ajunge pînă la
orificiu inferior lateral (ceea ce corespunde circa 100ml de adeziv) şi reprezintă
indicele viscozităţii adezivului.

38. Soluţii apoase de adezivi de provenienţă vegetală. Soluţii apoase de adezivi de provenienţă
animală.
ADEZIVI DE ORIGINE ANIMALĂ
Adezivii de glutină se obţin prin fierberea cu apă a diferitelor deşeuri animale: oase,
răzături de piele tăbăcită ori netăbăcită, precum şi băşicile înotătoare, oasele capului şi
cartilajele unor peşti. În funcţie de materia primă şi de prelucrarea ei se obţin: gelatină,
cleiuri de piele, de oase şi de peşte, criteriul clasificării în cleiuri şi gelatină fiind puritatea
preparatului. Toate produsele sunt obţinute prin transformarea colagenului în glutină,
chondrină şi alte substanţe, la fierberea în autoclave a materiei prime.
Gelatina tehnică de piele (STAS 2540—51) este clasificată în cinci calităţi. Ea se livrează
sub formă de plăci dure, casante, cu dimensiunile aproximative 250x75 mm, sau măcinată.
Gelatina de calitatea I nu are culoare, dar gelatina de calitatea a V-a este galben-brună. Nu
are gust şi nici miros, indiferent de calitate.
Cleiul de oase este un produs solid, de culoare galbenă-închis pînă la brună-închis. Are
35% cenuşă. Se livrează în două calităţi, măcinat sau sub formă de plăci, cu dimensiunile
180x180 mm.
Cleiul de piele, numit şi clei de tîmplărie, se obţine din piei netăbăcite sau tăbăcite în
crom, şi se fabrică în cinci calităţi — extra, I—IV (STAS 89—56).
Calitatea a V-a provine din piei tăbăcite. El se livrează măcinat sau în plăci, cu
dimensiunile 180 x 90 mm. Cleiul de piele are o rezistenţă mare la încleiere, din care cauză
înlocuieşte foarte bine cleiul de oase în legătorie. În mod curent, el se întrebuinţează în
tîmplărie.
În general, este greu de apreciat vizual originea unui clei de glutină, totuşi trebuie reţinut
că spărtura proaspătă a unui clei de piele are muchii ascuţite şi tăioase, pe cînd a unui clei de
oase are muchii rotunjite.
Proprietăţi. Cleiurile de glutină nu se dizolvă în apă rece, dar se îmbibă puternic (pînă la
60 %). În această stare, prin încălzire la 60°C trec în soluţie coloidală, vîscoasă şi lipicioasă,
care gelifică la răcire. Dacă soluţia este încălzită peste 70°C, are loc hidrolizarea parţială a
glutinei, urmată de modificarea proprietăţilor soluţiei, care lipeşte mai slab şi nu mai gelifică.
Cleiul întărit se introduce într-un vas cu apă rece, unde este lăsat să se umfle cel puţin 10
ore; apoi, cleiul umflat este pus la încălzit pe baie de apă la 60—70°C amestecîndu-se
continuu pînă la dizolvare şi omogenizare completă. Soluţiile de clei animal se folosesc
calde, deoarece la rece gelifică, motiv pentru care vasul cu clei se ţine pe baie de apă la 50—
60°C.
Pentru a se preveni producerea spumei — în special cînd încleierea se realizează cu
ajutorul maşinilor se recomandă să se adauge o soluţie de ceară 1 — 1,5%, în terebentină.
Adezivi de cazeină. Proprietatea de a forma gel puternic aderent la suprafeţe este
caracteristică şi cleiurilor de cazeină.
Prepararea cleiurilor de cazeină prezintă avantaje faţă de prepararea cleiurilor de oase, şi
anume se prepară fără încălzire. în afară de aceasta nu au miros atît de neplăcut, au rezistenţă
satisfăcătoare la umiditate şi căldură. Prin rezistenţă la apă se înţelege calitatea de a da un gel
ireversibil. Cleiurile de glutină capătă rezistenţă la apă prin adaos de formol sau de
chinoleină. Cazeină este rezistentă sub forma cazeinatului de calciu.
Cazeina este o substanţă azotoasă complexă, macromoleculară, amfoteră, din care cauză
dă săruri şi cu acizii şi cu bazele. Alături de unt şi lactoză, cazeina este constituentul
principal al laptelui, în care se găseşte sub formă de cazeinat de calciu. Conţinutul în cazeină
diferă după varietatea de lapte, laptele de vacă constituind principala sursă pentru industria
cleiurilor de cazeină.
Cazeina poate fi precipitată după degresarea laptelui cu enzimă din cheag sau cu acizi.
Cazeina de cheag se deosebeşte de cea acidă, care dă soluţii cu viscozităţi mari. După
precipitare are loc: filtrarea, spălarea, presarea şi uscarea.
Cazeina pură este o substanţă albă, amorfă, insolubilă în apă, în care se umflă. Este foarte
higroscopică. Cazeina acidă se dizolvă în soluţii alcaline, dînd soluţii vîscoase şi lipicioase.
Din cauza grupelor carboxilice libere dă cu alcaliile săruri numite cazeinaţi. Cazeina cu peste
12% apă este expusă putrefacţiei.
În afară de cazeinatul de calciu, ceilalţi cazeinaţi dau cleiuri reversibile. Cleiurile
reversibile îşi conservă proprietăţile un timp destul de scurt, care poate fi prelungit prin
adăugare de antiseptice conservante. Degajarea amoniacului arată începutul descompunerii
proteinelor, moment din care începe să scadă capacitatea de încleiere.
Prepararea cleiului. Întocmai ca la prepararea cleiului de oase, prepararea cleiului de
cazeină se desfăşoară în două etape, şi anume înmuierea şi solubilizarea.
Înmuierea are loc prin amestecarea cazeinei acide cu apă rece sau caldă în proporţiile
potrivite cu viscozitatea cleiului dorit, durata fiind de 1—3 ore. Solubilizarea constă în
adăugarea de soluţii alcaline la temperatura de 35—50°C: numai cînd se lucrează cu var
stins, solubilizarea are loc la rece. Operaţia are loc în vase de cupru cositorit sau de fier
smălţuite, nici într-un caz în vase de aluminiu, care sunt atacate de hidroxidul de sodiu. La
urmă se adaugă şi substanţa conservantă.
În legătorie se întrebuinţează cleiurile reversibile. Cleiurile de cazeină reversibile sau
ireversibile au o durată de întrebuinţare redusă. Cele dintîi se alterează după 10—15 ore, iar
ultimele gelifică ireversibil după 10 ore, devenind inutilizabile.
Cele mai bune cleiuri de legătorie de cazeină se obţin din borax şi amoniac. Se cunosc
mai multe reţete tip, pentru obţinerea cleiurilor, din care se dau următoarele exemple:
cazeină tehnică 10 kg
apă rece 50 kg
amestecul are loc la rece şi durează pînă la umflarea cazeinei. Cazeină se amestecă în
continuare cu soluţie de borax sau amoniac după reţetele:
borax 1,5 kg
sau
amoniac (25%) 1 l.
Solubilizarea are loc sub agitare continuă (6—8 h), la temperatura de 30—50°C. Cazeina
se livrează în saci de hîrtie, lăzi sau butoaie de lemn. Ambalajele se aşază pe grătare de lemn.
Depozitarea are loc în magazii bine aerisite, uscate şi curate. Aerisirea trebuie să creeze
condiţii care să împiedice umezirea cazeinei.
ADEZIVI DE ORIGINE VEGETALĂ
Cleiurile vegetale se deosebesc de cele animale prin compoziţia lor chimică. Cele mai
multe sunt alcătuite din hidraţi de carbon, pe cînd cele animale sunt de origine proteică.
Materia primă întrebuinţată la încleiere se prezintă sub forme foarte variate. Se pot cita
gumele, amidonurile, derivaţii celulozici, latexul etc.
 Gumele sunt furnizate de diferite specii de salcîmi, cunoscute sub numele de gumă
arabică, în afară de gumele date de alţi arbori (cireşi, meri etc).
Guma arabică este cea mai folosită. Se întrebuinţează la fabricarea cleiurilor în
papetărie, la fabricarea culorilor fine de acuarelă, la apretarea mătăsii etc.
Principalii constituenţi ai gumei arabice sunt acidul arabic şi calciul. Se dizolvă bine atît
în apă rece cît şi în apă caldă, dînd soluţii vîscoase, cu reacţie acidă. Nu se dizolvă în
dizolvanţii obişnuiţi pentru răşini. Soluţia de gumă se alterează, din care cauză se impune un
adaos de substanţe antiseptice. Ce mai bun conservant este apa de var. Se recomandă să se
dizolve guma în apă, care conţine apă de var în proporţie de 1 /4, exprimată în cm 3. Soluţia
are o perfectă limpezime, nu are miros şi se conservă nelimitat.
Guma arabică este înlocuită cu cleiuri de dextrină, mucilagii vegetale etc. Aceste cleiuri
nu au calităţile gumei arabice. Hîrtiile se dezlipesc, se îngălbenesc (deoarece cleiurile sunt
alcaline) şi mucegăiesc.
Cleiurile de cauciuc pot fi clasificate în două categorii:
 pe bază de latex (natural sau sintetic);
 pe bază de cauciuc (natural sau sintetic).
Latexul sau guma elastică. Cauciucul natural, latexul este o emulsie fină de globule de
cauciuc în apă, alături de cristaloizi şi diferite proteine care funcţionează ca stabilizatori.
Spontan, latexul fermentează o data cu apariţia de acizi şi precipit rea cauciucului.
Adăugarea de amoniac asigură păstrarea latexului, care poate fi întrebuinţat direct la lipit.
Din contră, adaosul de acid acetic sau alcool provoacă precipitarea cauciucului şi separarea
lui de lichid.
Cleiurile pe bază de latex prezintă faţă de. cele din cauciuc unele avantaje, în afară de
faptul că se suprimă dizolvarea. Latexurile au o concentraţie cu mult mai mare de gumă, la o
viscozitate egală cu a unei soluţii de cauciuc, de unde si coeziunea mai mare. Caracteristicile
latexului sunt îmbunătăţite prin adăugare de răşini. Se poate obţine un clei bun din latex şi
clei de oase sau cazeină amonia-cală. Latexul poate fi îngroşat prin adaos de poliacrilat de
amoniu 1 %, cînd se asigură şi stabilitatea lui.
Cauciucul este un adeziv nepolar şi este deci dizolvat în lichide nepolare (benzen, toluen,
benzină). Cleiurile de cauciuc se folosesc la temperatura de 17—30°C, la lipirea benzii de
capăt, acoperirea broşurilor cu coperte de hîrtie, la lipirea forzaţului etc.
Printre elastomerii sintetici care convin preparării cleiurilor pot fi citaţi: neoprenul,
copolimerii butadienei, copolimerii izoprenului etc.

Fig. 85. Granule de amidon:

1 — de secara ; 2 —.de ovăz ; 3 — de orez;
4 - de cartofi; 5 — de grîu ; 6 — de porumb.

Cleiuri de amidon. Amidonul este un polizaharid, monomerul fiind glucoza, aşa cum
este şi celuloza, de care se deosebeşte prin gradul mai mic de polimerizare. Formula sa este
(C6H10O5)n.
 Toate vegetalele — cu excepţia organismelor inferioare — produc amidon prin
fotosinteza, ceea ce este caracteristic activităţii lor vitale. Amidonul se găseşte în fructe,
seminţe, în cotiledoanele leguminoaselor, în tubercule şi în rizomi. După provenienţa sa,
amidonul are ouă denumiri: amidon, cînd se află în fruct, şi feculă, cînd se află în tubercul
sau rizom. Amidonul asociat cu gluten — o substanţă azotoasă — se numeşte făină.
Amidonurile şi feculele se deosebesc între ele prin forma şi mărimea granulelor, aşa după
cum se vede din figura 85. Fecula de cartof are granulele cele mai mari (0,1 mm), iar
amidonul de orez cele mai mici (0,01 mm).
Amidonul este o pulbere granulară albă, amorfă, insolubilă în apă rece, dar foarte
higroscopică, fără gust şi miros. Încălzit în apă, granulele de amidon se umflă, plesnesc şi
dau soluţii coloidale, vîscoase şi lipicioase. Proprietăţile cleiurilor de amidon variază cu
sortul amidonului. Temperatura de umflare şi de formare a soluţiilor variază, de asemenea,
cu specia plantei.
Soluţiile de amidon sunt foarte vîscoase la concentraţie mică (6—8%),. din cauza forţelor
intermoieculare care produc aglomerări de molecule. Amidonul este mai reactiv decît
celuloza. El dă la rece o coloraţie albastră caracteristică cu soluţia de iod în alcool. Fiert cu
soluţii acide diluate depolimerizează în trepte, pînă ajunge la monomer:

amidon amidon solubil dextrine maltoză glucoză

Amidonul solubil dă, de asemenea, coloraţie albastră cu iodul; el se dizolvă bine în apă
caldă. Dextrinele se dizolvă uşor chiar în apă rece şi au un gust dulceag. Dextrinele
superioare dau o coloraţie brună-violetă cu iodul, pe cînd cele inferioare nu mai dau
coloraţie. Soluţiile de dextrină sunt mai puţin vîscoase decît cele de amidon (au molecula mai
mică), totuşi soluţiile sunt coloidale şi lipicioase.
Clorura de magneziu, ca şi clorurile de zinc, de calciu au acţiuni asemănătoare cu ale
acizilor. Alcaliile distrug legăturile secundare dintre moleculele de amidon. Oxidanţii
acţionează asupra radicalilor terminali ai moleculelor de amidon, transformîndu-i în grupe
carboxilice reactive. Amidonul oxidat dă naştere la săruri şi este mult mai solubil decît cel
nemodificat.
Obţinerea cleiurilor de amidon. Cleiurile de amidon se obţin prin degradarea amidonului
brut cu acizi, cloruri, alcalii şi agenţi de oxidare. Se pot obţine cleiuri şi din amidonul brut,
dar acestea sunt inferioare celor dintîi.
Cleiurile de amidon se prezintă sub formă de soluţii vîscoase, avînd consistenţa mierii de
albine, transparente şi de culoare galbenă-aurie, pînă la brun. Prepararea lor este simplă, se
folosesc la temperatura camerei, au durată mai mare de folosire, nu sunt toxice şi sunt ieftine
(în ţările producătoare de cereale şi cartofi). În tehnică se întrebuinţează amidonul de cartof
şi de porumb, care se livrează în două calităţi: amidon extra şi calitatea I.
Prepararea cleiului de amidon nemodificat are loc în modul următor: se face un terci din
amidon cu apă rece sau călduţă (în cazul amidonului de porumb). După umflarea granulelor
se adaugă apă fierbinte, sau se lucrează pe baia de apă (65—70°C). Se agită continuu, pentru
a se desface cocoloaşele, aducîndu-se concentraţia la 6—8%. La concentraţie mai mare de
8%, cleiul este prea vîscos şi se întinde greu, dînd straturi groase; la concentraţie mai mică de
6 % străbate hîrtia etc.
Temperatura optimă pentru obţinerea cleiului de feculă este de 65—70°C iar pentru cel de
amidon de porumb, de 85—90°C. Cleiurile de amidon de porumb sunt inferioare celor de
feculă; la răcire ele devin prea vîscoase, din care cauză se întind greu şi umezesc materialul
de lipit.
 Din cauza concentraţiei mici, cleiurile de amidon astfel preparate au o coeziune mică,
pătrund prin material şi au o mică energie de adeziune. Un mijloc de îmbunătăţire este
adaosul de borax, care împiedică separarea apei din clei, măreşte adezivitatea şi durabilitatea
încleierii. Un alt mijloc este adaosul de sodă caustică, în soluţie de 10%, după ce s-a introdus,
în prealabil, clorură de magneziu în cantităţile prescrise de reţete. Cleiul astfel îmbunătăţit se
întinde în strat subţire şi poate fi întrebuinţat pentru lipirea hîrtiei compacte pe scoarţe, la
maşinile de lipit forzaţuri etc.
Cantităţile mici de clei se prepară în găleţi sau oale, iar cantităţile mari în malaxoare
mecanice.
La secţia Legătorie a Combinatului Poligrafic „Casa Scînteii" se foloseşte la pregătirea
colii un clei de făină de grîu, obţinut după reţeta:
faină de grîu 2 kg
hidroxid de sodiu sol l,32°Be 200 ml
acid azotic rezidual 200 ml
apă 41
Cleiuri de amidon modificat chimic. Pentru obţinerea unor cleiuri poligrafice cu calităţi
superioare s-a recurs la prepararea cleiurilor cu amidon depolimerizat, oxidat etc.
C l e i u r i de d e x t r i n a . Dextrina este un amestec de diferite substanţe produse prin
depolimerizarea amidonului. Ea conţine glucoza, feculă, acizi organici, acizi minerali, şi mai
ales produse medii de depolimerizare. Dextrina are o culoare galbenă, variabilă. Soluţia
concentrată de dextrina este vîscoasă şi lipicioasă, cu un miros caracteristic.
Adezivi celulozici. Asemănarea compoziţiei chimice a amidonului şi celulozei a făcut pe
cercetători să caute mijloace de întrebuinţare a celulozei ca adeziv. Cercetările au condus la
obţinerea unor combinaţii de celuloză cu diferiţi acizi, baze etc, care au caracter de adezivi.
Din această grupă se enumera nitraţii de celuloză, metil-celuloza şi celuloza-glicolat de
sodiu.
Colodiul este o soluţie de celuloză nitrată (mono şi dinitrat) în alcool şi eter. Soluţia se
obţine după reţeta următoare:
nitrat de celuloză 5g
eter 75 g
alcool 95° 20
Pentru a-i da supleţe se adaugă glicerina sau ulei de ricin. Colodiul se întrebuinţează ca
liant în fotografia poligrafică şi la lipirea pegamoidului şi a pielii, cu toate precauţiile
necesare, întrucît este inflamabil.
Cleiuri de metil-celuloza. Numele de metil-celuloză se dă diferitelor combinaţii de
celuloză metilată, fără să se precizeze compoziţia lor.
Metil-celuloza se obţine din acţiunea sulfatului de metil (CH3)2S04 sau a clorurii de metil
CH3C1 asupra alcalicelulozei:
[ C 6 H 7 O2 ( OH )2 (ONa ) ]n+n ( CH 3)2 SO 4 ⃗ [ C6 H 7 O2 (OH )2 (OCH 3 )]n+nNaCH 3 SO 4 ¿ sulfat⋯mixt ⋯de ¿ ¿¿
sodiu⋯şi⋯metil ¿
eter ⋯metil−celulozic
Produsele obţinute au diferite solubilităţi, după gradul metilării.
Metil-celuloza este o substanţă de culoare albă-gălbuie şi se prezintă sub formă de fulgi.
Cleiurile de metil-celuloză sunt caracterizate prin mare energie adezivă. Ele sunt stabile la
căldură şi frig, au o viscozitate constantă, sunt neutre, imputrescibile şi suportă adiţia altor
coloizi. Ele pot fi asociate cu clei de amidon, de dextrina, clei animal etc. Cleiurile de metil-
celuloză tind să înlocuiască cleiurile de amidon, gumă arabică etc.
Cleiul de carboximetil-celuloză este celuloză-glicolat de sodiu şi se prezintă în fibre sau
pudră, solubilă în apă, cînd dă soluţii vîscoase, lipicioase. Este inodoră fără gust şi nu
fermentează. Poate fi amestecată cu gumă arabică, gelatină, cazeină etc. Aceste cleiuri se
folosesc la lucrări de cartonaje, întrebuinţate la ambalarea alimentelor, deoarece nu miros,
aşa cum se întîmplă cu cleiul de oase si de dextrină. Hîrtia şi cartonul lucrate cu clei de
carboximetil-celuloză devin impermeabile la grăsimi.

39. Adezivii sintetici. Adezivii naturali. Caracteristici comparative. Avantaje şi dezavantaje ale
utilizării.
Sistemele de clasificare a cleiurilor au evoluat în decursul timpului în funcţie de nivelul
tehnicii respective.
După origine, cleiurile pot fi clasificate astfel:

animale
naturale
vegetale
de
amestec
Cleiuri pentru minerale
legătorie
de
polimerizare
sintetici
de
amestec
După întrebuinţare, cleiurile de legătorie se clasifică în următoarele grupe:
 cleiuri pentru hîrtii obişnuite, elastice (cleiuri de amidon);
 cleiuri pentru hîrtii rigide, cartoane şi hîrtii sau cartoane pînzate (cleiuri de glutină, de
cazeină, de amidon prelucrat chimic);
 cleiuri pentru pegamoid sau piele (cleiuri de glutină, colodiu);
 cleiuri pentru încleierea cotoarelor de cărţi, a benzii de capăt şi a planşelor intercalate
(cleiuri de glutină plastifiată, cleiuri de cazeină);
 cleiuri pentru materiale plastice (cleiuri sintetice).
ADEZIVI SINTETICI
Aceştia sunt folosiţi în toate lucrările de legătorie şi broşare. La noi, cei mai întrebuinţaţi
polimeri sunt poliacetatul de vinii şi alcoolul polivinilic.Poliacetatul de vinii se livrează sub
formă de emulsie apoasă, formă sub care se întrebuinţează la lipit, dar şi în industria lacurilor
şi a vopselelor. Emulsiile conţin 50% răşină fin dispersată (0,5—5 μ ,), avînd un caracter
slab acid sau neutru. Ele au consistenţa smîntînii şi o bună stabilitate.Prin pierderea apei,
emulsiile fac o crustă superficială, se îngroaşă şi nu se mai pot întrebuinţa. De aceea se
recomanda să se păstreze în recipiente ermetic închise, sau să se pună deasupra un strat de 2
—3 cm de apă. Căldura şi frigul influenţează stabilitatea, din care cauză se impune păstrarea
la 15—25°C. Nici într-un caz nu se admite trecerea temperaturii sub 0°C sau peste
40°C.Înainte de folosire, pentru o bună omogemzare se recomandă să se amestece emulsia.
Filmul produs de poliacetatul de vinil este elastic, are o bună aderenţă şi rezistă la lumină şi
îmbătrînire. Filmul absoarbe apa, se umflă, dar o pierde, fără să se modifice. Filmul nu se
dizolvă în apă. Sculele şi vasele folosite trebuie şterse din timp, sau, în cazul uscării, spălate
cu solvenţi organici.
Se cunosc mai multe sorturi sub denumirea de Aracet, în poligrafie fiind folosit Aracet
AP25.
 Aracet AP25 se întrebuinţează la broşat prin coasere, precum şi la lipirea celofanului, În
reţeta următoare se vede compoziţia unui clei folosit la Combinatul Poligrafic „Casa
Scînteii":
Aracet AP25 15 1
Alcool polivinilic 1 kg
Alcool industrial 400 ml
Aracet LC este un lac întrebuinţat la lăcuirea imprimatelor.
Vinacetol (alcool polivinilic) se prezintă sub forma unei pulberi albe, solubilă în apă şi
glicerina. Se întrebuinţează la prepararea hîrtiei gumate.
Policlorura de vinil dizolvată în acetonă s-a întrebuinţat la lipirea copertelor de material
plastic. Acest adeziv sintetic dă vapori toxici (din cauza acetonei), motiv pentru care este
înlocuit cu acronal.
Acronal şi lutonal sunt denumirile comerciale ale unor adezivi pe bază de poli-acrilaţi,
care se prezintă sub formă de pulberi. În amestec cu apa alcătuiesc paste de culoare cenuşie-
albăstrie, cu totul inofensive pentru lucrători. Este un material importat. Aceste cleiuri se
folosesc la lucrări cu materiale plastice.
În prezent se fac studii pentru punerea la punct a reţetei unei emulsii apoase de cauciuc
sintetic.

Adezivii naturali sunt descriși mai sus

40. Metode de evaluare a calităţii materiilor prime la recepţie (hârtiei în coli şi în rulouri,
cartonului). Verificarea conformităţii calităţii caracteristicilor de calitate.
La fel ca şi cercetările de marketing e necesar asigurarea calităţii produsului în cadrul
aprovizionării cu materie primă şi materiale. Aceste activităţi sînt reglementate în ISO 9004
şi presupun:
1. definirea cerinţelor de calitate a materialelor din care urmează a fi realizate produsele;
2. selectarea furnizorilor;
3. stabilirea sistemului de asigurare a calităţii;
4. stabilirea metodelor de verificare;
5. reglementarea diferenţelor referitoare la calitate;
6. planificarea şi menţinerea sub control a recepţiei calitative a materiei prime şi
materialelor;
7. înregistrări referitoare la calitatea materiei prime şi materialelor achiziţionate.
Definirea cerinţelor cu privire la calitatea materiei prime şi materialelor
Termenul de calitate a materialelor reflectă nu doar nivelul defectelor de fabricaţie
prezente în material, posibilitatea acestuia de afi prelucrat în condiţii impuse, ci şi
comportarea acestora în procesul utilizării. Prin prisma cerinţelor specialiţtilor materiile
prime poligrafice trebuie evaluate în modul în care corespund următoarelor cerinţe:
- caracteristicile estetice din punct de vedere al caracterului de suprafaţă , varietate sau
caracteristici cromatice, parametri de structură corelate cu senzaţiile tactile corespunzătoare;
- confecţionabilitate bună şi capacitate de păstrare în timpul utilizării;
- cerinţele de fiabilitate şi ecologitate.
Cerinţele impuse materialelor se deosebesc după tipul produselor şi sunt subordonate
cerinţelor impuse produselor. Astfel cerinţele impuse de produs pot fi structurate în 2
categorii:
- cerinţe cu implicaţii în procesul de utilizare;
- cerinţe cu implicaţii în procesul de confecţionare.
 Cerinţele cu implicaţii asupra procesului de utilizare se subordonează celor cu implicaţii
în procesul de confecţionare. Cerinţele cu implicaţii în procesul de confecţionare pot fi
grupate astfel:
- cerinţe constructiv-tehnologice;
- estetice;
- sanogetetice sau ecologice;
- privind prognoza comportării materialelor în procesul de confecţionare şi utilizare;
- privind siguranţa în exploatare şi siguranţa vieţii;
- privind încadrarea valorilor dimensiunilor tehnice în intervalul admisibil de valori
înscris în documentele furnizorului.
Stabilirea sistemului de asigurare a calităţii materialelor
Pentru asigurarea calităţii materialelor pentru minimizarea subiectivismului în
aprovizionare se pot utiliza una din modalităţile următoare de asigurare a calităţii:
- auditul sistemului calităţii furnizorului;
- verificarea calităţii materialelor furnizorului;
- inspecţii prin sondaj în timpul realizării acestora;
- efectuarea recepţiei calitative la sediul firmei producătoare de produse din materia
respectivă.
Conceptul de dirijare a calităţii presupune introducerea noţiunii de interdependenţă între
producător şi beneficiarul de materie primă definind preocupări egale pentru obţinerea unor
calităţi optime, convenindu-se astfel asupra unei concepţii unitare privind încercările şi
certificarea calităţii materialelor, care să faciliteze recunoaşterea reciprocă a acestora,
eliminîndu-se încercările multiple datorate cerinţelor diferenţiat-formulate în contractele
economice. Recent s-a dezvoltat conceptul de “limită de capabilitate” a performanţei
furnizorului, concept axat pe supravegherea continuă atît a resurselor financiare cît şi cele
materiale şi umane; noţiunea dezvoltă termenul de capabilitate utilizat de statistica
matematică atunci cînd evidenţiază variabilitatea fabricaţiei prin comparaţie cu toleranţele
naturale, dar îl completează şi cu ideea de organizare dinamică pentru înlăturarea cauzelor
generatoare de pierderi materiale. Aplicabilitatea acestui concept presupune o colaborare
reală interactivă a proiectanţilor cu producătorii de materiale, deoarece eforturile acestoranse
reflectă direct asupra utilizatorilor de aceste materii prime.
Planificare şi ţinerea sub control a recepţiei calitative
Stabilirea volumului de eşantionare
Un factor ce influenţează corectitudinea deciziilor în activitatea de recepţie a materialelor
este corectitudinea stabilirii volumului de eşantionare. Prevalenţa metodelor statistice asupra
celor empirice la verificare la recepţie a fost demonstrat prin schemele de eşantionare
statistică prin care se obţin informaţii asupra loturilor de produse . Astfel a fost posibil de
înlocuit ideea examinării unui procent fix indiferent de mărimea lotului de materie
recepţionat. Este necesară elaborarea unui standard ce va reglementa volumul de eşantionare
în raport cu volumul de materiale recepţionate.
Reglementarea diferenţelor referitoare la calitate
O preblemă greu de soluţionat ţine de nivelul de accepabilitate a calităţii materialelor.
Aceasta este direct dependent de factorii controlabili ce sunt reprezentaţi de nivelul cerinţelor
beneficiarilor produselor poligrafice şi de preţul acestora. Factorii necontrolabili ce vizează
modificarea condiţiilor de microclimă, erori umane, de metodă. Aceştia determină abaterea
valorilor caracteristicilor de la valoarea normală şi atrag pierderi calitative. De aceea
nivelurile de acceptare nu sunt statice, adică nu sunt posibile valori unice pentru
caracteristicile unui material, fiind necesară stabilirea unor intervale de toleranţă pentru
valorile caracteristicilor determinante. Potenţialele probleme frecvente manifestate la
recepţie pot fi defecte de materiale neîntîlnite pe mostra de calitate şi prezente pe suprafaţa
materialelor, nuanţe neconforme cu cartela cromatică avizată, frecvenţa defectelor pe
materiale decît cea prevăzută în documentaţie, lipsa unui punct de vedere unitar înn
aprecierea lăţimii materialelor. Stabilirea nivelului calităţii depinde de numărul şi gravitatea
defectelor prezente. Conform clasificărilor anterioare în care toate defectele sunt structurate
în defecte critice principale, secundare, pentru defecte critice sunt stabilite valori specifice
pentru pierderea valorciă a materialului în care sunt prezente. Numărul de defecte variază în
funcţie de cerinţele calităţii şi de caracteristicile dimensionale. Calitatea materialelor este
dictată de 2 factori: frecvenţa defectelror, gravitatea. Gravitatea este dictată de intensitatea,
mărimea şi lungimea defectului. Multe din firmele de fabricaţie a materiei prime utilizează
sisteme de evaluare a calităţii. Exemplu: sistemul denumit în patru puncte ce se bazează pe
principiile:
- nu se acordă mai mult de 4 puncte penalitate pentru un singur defect;
- nu se acceptă mai mult de 4 puncte pe o anumită unitate de măsură a materialului (ex.:
1 m2);
- defectele ce se remarcă pe toată lăţimea materialului se notează cu 4 puncte;
- se acceptă materialele cu maxim 40 de puncte la 100 m.
- orice defect ce se repetă se notează cu 4 puncte pentru fiecare metru în care apare;
- orice rulou ce are defecte repetate sau succesive pe 3 m nu se respinge din start;
- orice rulou ce are defecte pe toată lăţimea primilor şi ultimilor 3 m se respinge;
- fisurile întîlnite pe suprafaţa materialului – 4 puncte.
Astfel evaluarea calităţii pentru 100 m se face prin relaţia:
Total puncte x 1000 nr . puncte
metri verificați x lățimea ruloului
= 100 m2
Revenind la delimitarea defectelor în critice, principale şi secundare, defectele critice sînt
defectele ce influenţează disponibilitatea produsului deci nu se acceptă pe materiale. La o
frecvenţă mai mare de apariţie a acestora eliminarea ulterioară este imposibilă. Exemple de
defecte critice:
- biezări care conduc la distorsionarea produsului;
- defect mare de nuanţe;
- zone diferite de nuanţă.
Defectele principale sunt acelea care riscă să producă o deficienţă a posibilităţilor de
utilizare a produsului. Ele pot fi îndepărtate prin înlocuirea zonelor de defecte. Exemple:
- perforări;
- incluziuni de fibre străine;
- flotăiri de fibre;
- nerespectarea raportului de culoare, etc.
Defectele secundare (minore) sunt acelea care pot fi uşor remediate sau care sunt permise
în produsul finit:
- varietatea cromatică practic invizibilă;
- unele ieşiri de fibre nepercepute de ochi.

Înregistrările referitoare la calitatea materialelor aprovizionatePentru evidenţierea

respingerilor calitative defectele cu care se operează sunt stocate în baza de date
dimensionate pe furnizori cu specificarea următoarelor informaţii:
- data repingerii;
- nr. documentului furnizorului care însoţeşte lotul;
 - articolul ,produsului şi caracteristicilor lui dimensionale;
- destinaţia (pentru produse de import, export şi pe piaţa internă);
- mărimea lotului livrat;
- cantitatea respinsă la recepţie;
- cantitatea returnată;
- nr. documentului de primire/returnare;
- motivul respingerii.
Acest act inclusiv cu indicarea timpului de luare a măsurilor (24-72 h) se întoarce
furnizorului în vederea negocierii de mai departe. Aceste informaţii mai sunt utilizate pentru
rapoartele lunare în vederea întocmirii buletinului calităţii.

Calitatea în specificaţii şi proiectare

În accepţiunea modernă asupra calităţii produselor calitatea reclamată rezultă în procesul
de pregătire a fabricaţiei corelînd necesităţile clientului cu potenţialul tehnic şi uman, al
producătorului prin utilizarea unor procedee raţionale. Astfel calitatea programată reprezintă
inima producătorului fiind dimensiunea care determină supravegherea. Procesul de pregătire
a fabricaţiei unui produs implică:
- pregătirea tehnică;
- pregătirea materială;
- pregătirea organizzatorică.
Pregătirea tehnică are ca obiectiv asigurarea informaţiilor necesare sub forma unor
documentaţii tehnico-economice referitoare la produsul care urmează a fi realizat, ce se
desfăşoară pe următoarele direcţiui principale: pregătirea constructivă (proiectarea),
pregătirea tehnologică (elaborarea tehnologiei de fabricaţie şi control), executarea şi
omologarea prototipului şi a seriei zero (lotul experimentat), elaborarea documentaţiei
tehnice finale. Aceste etape pot fi conformate funcţie de genul de activitate a întreprinderii şi
particularităţii de organizare. Mecanismul tehnic de proiectare a calităţii programate se
caracterizează într-o documentaţie concretă capabilă să definească produsul, funcţiile şi
performanţele lui şi vizează asigurarea calităţii totale.
Calitatea în specificaţii şi proiectare are obiectivele:
- definirea proiectului ( aspecte referitoare la calitate);
- specificarea metodelor de măsurare şi încercare;
- analiza proiectului;
- calificarea şi validarea proiectului;
- analiza finală a proiectului şi lansarea fabricaţiei;
- analiza aptitudinii de lansare pe piaţă a produsului;
- ţinerea sub control a modificării proiectului;
- recalificarea proiectului;
- managementul configuraţiei proiectului.
Transpunerea în măsuri tehnice a calităţii percepute de utilizatori
În faza de concepţie a unui produs definirea calităţii fiecărui element component constă în
predicţia unui rezultat fără precizarea mijloacelor care trebuie utilizate pentru a o obţine.
Proiectul traduce informaţiile generale în criterii vizînd:
- asigurarea nivelului calităţii produsului;
- alegerea materiei prime şi a accesoriilor adecvate;
- corelarea tehnologiilor de fabricaţie cu cele de finisare;
- sinteza riguroasă a rezultatului calitativ prognozat în informaţii pentru asigurarea
preciziei controlului de conformitate.
 Asigurarea niveluluicalitativ vizează:
- transpunerea necesităţilor utilizatorilor în măsuri cuantificabile la nivelul zonelor
critice ale produsului;
- analiza şi ierarhizarea nivelului calitativ al acestora funcţie de criteriile estetice, de
fiabilitate, de mentinabilitate, de confort psihosenzorial;
- stabilirea implicaţiilor asupra limitelor toleranţelor, operaţiilor din procesele
tehnologice şi parametrilor acestora, utilajelor şi dispozitivelor necesare.
Pentru transpunerea necesităţilor utilizate în măsuri cuantificabile la nivelul zonelor
critice percepute de utilizatori, producătorii descompun generic produsele în elementelor
constitutive realizînd analiza pe elemente de produs. Aceste zone trebuie să răspundă
criteriilor estetice, de fiabilitate, de siguranță în timpul purtării, de confort psihosenzorial.
Specificarea metodelor de măsurare şi încercare
Analiza şi validarea seriei zero
Seria zero e constituită din copiile prorotipului pentru anumită gamă de produse şi are ca
scop urmărirea materializării în documentaţia constructivă şi tehnologică a performanţelor
proiectate ale produsului.
Principalele activităţi întreprinse pentru asigurarea calităţii seriei zero sunt:
- lansarea, urmărirea şi finalizarea documentelor de producţie însoţitoare în condiţii
identice cu cele de la fabricaţia de serie;
- stabilirea executanţilor seriei zero, ei fiind executanţii întregului volum de serie;
- verificarea utilajelor, asigurarea dispozitivelor;
- acordarea de asistenţă tehnică în concordanţă cu documentaţia de fabricaţie şi control
cu scopul eliminării deficienţelor.
Deficienţele sesizate în urma execuţiei seriei zero sunt consemnate într-un proces verbal
operîndu-se modificările corespunzătoare în documentaţie înaintea elaborării procesului
tehnologic.
Verificarea seriei zero
Evaluarea calităţii produselor ce conţin seria zero se realizează prin probe succesive.
Funcţie de genul produselor ele sunt verificate în static şi dinamic, urmărindu-se
manifestarea tuturor defectelor:
- ale materiei prime;
- constructive;
- tehnologice de fabricaţie;
- tehnologice de finisare;
- de ambalare şi marcare;
- de transportare.

41. Cerneluri cu destinaţie specială: fluorescente, metalizate, etc..

Cerneluri pe bază de romalchid. În industria cernelurilor poligrafice, răşinile alchidice
sunt din ce în ce mai întrebuinţate la prepararea cernelurilor tipo şi ofset, datorită calităţilor
lor speciale.
Cernelurile pe bază de romalchid poseda un mecanism complex de uscare, atît pe cale
chimică, oxidativă, cît şi pe cale fizică (penetrare şi filtrare). Aceasta le conferă avantajul de
a putea fi folosite pe suporturi foarte variate, atît pe hârtie absorbantă cu porii deschişi cît şi
pe fonte.
Cerneluri cu uscare rapidă. Ritmul din ce în ce mai accelerat impus producţiei
poligrafice, ca urmare a măririi vitezei maşinilor de tipar şi a mecanizării progresive a
diferitelor operaţii, cere o scurtare considerabilă a timpului de uscare a cernelurilor. Această
problemă a fost soluţionată prin elaborarea cernelurilor cu uscare rapidă, care se bazează pe
fenomenul filtrării selective a componenţilor liantului (o răşină macromoleculară, dizolvată
într-un solvent mineral cu viscozitate mică). O răşină folosită cu succes la fabricarea
cernelurilor cu uscare rapidă este cauciucul ciclizat.
Aceste cerneluri se usucă aproape instantaneu pe hârtie, în schimb fixarea pe suporturi
mai puţin absorbante lasă de dorit. De aceea s-a recurs la introducerea în componenţa acestor
cerneluri şi a uleiurilor vegetale, a răşinilor alchidice etc.
Cernelurile pe bază de cauciuc ciclizat prezintă şi dezavantaje: fenomenul cunoscut sub
numele de pulverizare sau « formare de ceaţă», acţiunea de umflare a valurilor de cauciuc şi
faptul că nu sunt lucioase.
Pentru combaterea fenomenului de pulverizare se adaugă în cerneală cantităţi mici de
substanţe chimice, ca: trietanol-amină, butanol, talc, clorură de amoniu etc. Alte răşini care
au dat rezultate bune la fabricarea cernelurilor cu uscare rapidă sunt: răşinile maleice,
stirenice, fenolice esterificate cu pentaeritrită, în combinaţii cu răşini alchidice stirenate şi
uleiuri vegetale şi minerale.
Cernelurile cu luciu permit obţinerea de tipare cu aspect lucios, fără a fi nevoie de o
operaţie suplimentară de supralăcuire.
Acest sistem de cerneluri se pretează numai pentru hârtiile cretate. Pe lîngă netezimea şi
uniformitatea stratului superficial, o caracteristică ce se impune hârtiei cretate este rezistenţa
la smulgere a stratului superficial, ca urmare a lipiciozităţii mai mari a acestui tip de
cerneluri.
Folosirea acestor cerneluri se bazează pe principiul întrebuinţării unei răşini dure
macromoleculare, care, dizolvată într-un mediu cu viscozitate redusă, favorizează filtrarea
selectivă a liantului în microporii hârtiei. Astfel, răşina rămâne fişată împreună cu pigmentul
la suprafaţa hârtiei, ceea ce duce la obţinerea efectului de luciu.
Efectul de luciu este mai accentuat cînd stratul de cerneală este mai gros.
Cerneala cu luciu nu prezintă în general tendinţa de emulsionare cu apa. Totuşi, se
recomandă folosirea unei cantităţi minime de apă de umectare (în cazul tiparului ofset).
Noi cerneluri pentru tiparul adânc. Cernelurile pentru tiparul adânc au ca liant o soluţie
de răşini sau asfalt natural în toluen sau xilen. Aceşti lianţi pătrund în mare parte în porii
hârtiei, iar pigmentul rămâne la suprafaţă nefixat, ştergându-se uşor şi dând un tipar mat.
Pentru înlăturarea acestor inconveniente s-a recurs !a folosirea răşinilor macromoleculare
(răşinile fenolformaldehidice, răşini esterificate cu pentaeritrită, răşini maleice, cauciucul
ciclizat, cauciucul clorurat etc.).
Din motive de protecţia muncii, solvenţii aromatici folosiţi la fabricarea cernelurilor de
tipar adânc tind să fie înlocuiţi cu solvenţi alifatici (benzine, esenţe petroliere) sau
hidrocarburi ciclice saturate. Răşinile trebuie deci adaptate acestor solvenţi, folosindu-se
răşini solubile în hidrocarburi alifatice.
Cernelurile helioflexografice pentru celofan şi folii metalizate au căpătat o mare
importanţă pentru fabricarea ambalajelor.
Cernelurile pentru ambalaje se clasifică in:
— cerneluri pe bază de hidrocarburi (alifatice, aromatice);
— cerneluri cu solvent alcoolic, bazate pe etanol, alcooli propilici şi alţi solvenţi alcoolici
volatili similari;
— tipuri diverse bazate pe diferiţi solvenţi, în funcţie de cerinţele lianţilor folosiţi.
Noi tipuri de cerneluri. În ultimul timp au apărut noi tipuri de cerneluri folosite la tiparul
înalt şi plan, dintre care cele mai importante sunt:
 — Cerneluri care se fixează termic sau prin încălzire (heat-set). Aceste cerneluri se
usucă prin utilizarea unei surse de energie exterioară — căldura. Liantul acestor cerneluri
este o răşină tare, dizolvată într-un solvent petrolier. Acţiunea căldurii şi proprietăţile filtrante
ale hârtiei fac să se îndepărteze o parte din solvenţi, iar răşina se întăreşte pe hârtie. Se mai
pot întrebuinţa ca solvenţi glicoli sau esteri glicolici în combinaţie cu hidrocarburi.
— Cerneluri care se fixează prin absorbţie de vapori de apă (moisture-set). În cazul
folosirii acestor cerneluri, hârtia, imediat ce a fost imprimată, este trecută într-o cameră de
vapori. Solvenţii cernelii, care sunt de natură glicolică, absorb umiditatea în exces, iar răşina
precipită pe hârtie. Lichidul este absorbit.
— Cerneluri care se fixează prin răcire. Aceste cerneluri folosesc drept liant unde
substanţe menţinute în stare topită (combinaţii de răşini şi ceruri). Uscarea cernelii este
provocată prin răcire.
Cernelurile din pastă apoasă de pigmenţi se prepară prin dizolvarea fazei apoase direct
cu liantul cernelii, în lipsa sau în prezenţa unui agent tensioactiv (procedeul Flushing).
Aplicându-se acest procedeu unui sistem format din pastă apoasă a unui pigment şi o răşină
topită, se obţin pigmenţi rezinaţi, la care fiecare particulă de pigment prezintă un înveliş de
răşină. Prin dizolvarea în solvenţi adecvaţi, aceşti pigmenţi dau cerneluri tipo, ofset,
heliografice şi flexografice de calitate superioară, datorită gradului înalt de dispersie pe care
îl prezintă.
Cernelurile fluorescente sunt produse ce poseda intensitate cromatica sporită. Dar
acestea posedă rezistenţă scăzută la acţiunea luminii, precum şi la substanţele chimice.
Cernelurile metalice pot fi păstoase sau lichide. Cernelurile păstoase de obicei sunt
furnizate spre client – în întreprinderi gata de utilizare, în timp ce cernelurile lichide sunt
furnizate ca pastă plus liant şi solvent, şi trebuie să fie amestecate imediat înainte de
imprimare. În imprimarea ofset este foarte dificil să se atingă echilibrul cerneală-apă la
utilizarea cernelurilor metalizate, din cauza dimensiunii particulei pigmentului. Aceste
vopsele uşor se şterg, dar în cazul în care pe acestea se aplică lac pentru a preveni
abraziunea, atunci se reduce luciul metalic. Cernelurile metalizate pot fi, de asemenea,
utilizate şi la tiparul adânc, dar imaginea va avea un aspect negativ. Există o recomandare
generală pentru cernelurile metalizate şi fluorescente – e nevoie de imprimat pe hârtie
cretată, atunci absorbţia nu va scădea din luciu. Aplicarea unui strat de cerneală mai vare
decât de obicei, va consolida percepţia cernelii. De asemenea, acestea pot fi amestecate cu
cerneluri obişnuite ofset pentru îmbunătăţirea proprietăţilor de imprimare.
Cernelurile de securitate:
- Cerneluri standard vizibile şi fluorescente la UV;
- Cerneluri standard vizibile şi fluorescente cu schimbarea culorii la UV;
- Cerneluri standard invizibile şi fluorescente la UV;
- Cerneluri metalice şi fluorescente la UV;
- Cerneluri pentru înseriere fluorescente la UV;
- Cerneluri termocromice – cu dispariţia culorii la temperatură;
- Cerneluri cu efect perlat de strălucire.

42. Termoadezivii. Compoziţie. Mod de preparare. Proprietăţi.

Termoadezivi
Substanţe adezive termoplastice - drept bază a termoadezivului reprezintă copolimerul
plastic cu o structură amorfă, caracteristicile căruia depind de substanţe monomere iniţiale.
 La temperatura obişnuită reprezintă material solid elastic, care la încălzire treptat trece în
starea de visco-fluiditate, în aşa stare se aplică pe suprafaţa materialelor. El se solidifică la
temperatura camerei formînd pelicula elastică rezistentă. AVANTAJE: solidificarea aproape
momentano a peliculei adezive, ceea ce permite prelucrarea blocurilor de carte fără a trece
prin instalaţiile de uscare; elasticitatea sporită a peliculei adezive; sporirea productivităţii
muncii; ameliorarea condiţiilor de muncă (lipsa dizolvanţilor); posibilitatea petrecerii
mecanizării şi automatizării a proceselor de broşare-legare. Termoadezivul constă din: baza
– copolimer, 15-30% răşini (colofoniu modificat) pentru sporirea adeziunii, 10-30% ceară
sau parafină, 2% antioxidant. Pentru prepararea termoadezivului se utilizează copolimerul de
vinilacetat cu etilena (elvax). Termoadezivul se confecţionează în aspectul granulelor, termo-
aţelor, ş.a.
DEZAVANTAJE: Termoadezivul pe baza elvaxului are rezistenţa scăzută la temperaturi
joase, şi anume la temperatura de -5 - -70C pelicula devine fragilă.
DOMENIUL DE UTILIZARE: la unirea fără coasere a blocului, mai poate fi utilizat la
introducerea blocului în scoarţă, lipirea forzaţului, copertare. Termoadezivul în aspect de
termo-aţe se utilizează la coaserea fasciculelor în timpul fălţuirii.
Adezivi termoreactivi
Substanţe adezive termoreactive formează pelicula în rezultatul reacţiilor chimice ce se
petrec pe suprafaţa materialelor supuse adeziunii la temperatura obişnuită. Pentru obţinerea
adezivului se folosesc polimeri liniari, care interacţionînd cu substanţa micro moleculară
formează structura spaţială. În rezultat adezivul trece în stare insolubilă şi infuzibilă. În
adezivi se adaugă substanţe minerale, se mai introduc polimeri termoplastici pentru sporirea
elasticităţii.

43. Proprietăţi tehnice de imprimare a cernelurilor.

Caracteristicile cernelurilor pentru imprimare determină calitatea produsului poligrafic şi
regimul procesului de imprimare şi de-aceea cernelurilor poligrafice sunt impuse următoarele
cerinţe.
1w Ele trebuie să posede anumite caracteristici optice şi să asigure obţinerea imaginilor
similare originalului.
2w Pentru obţinerea colilor imprimate calitativ în cadrul unui tiraj , cernelurile trebuie să
fie uniforme, nu trebuie să se stratifice şi să nu conţină particule mari ale pigmentului.
3w Trebuie să fixeze relativ repede şi rezistent pe suprafaţa suportului imprimat
4w Adeziunea şi proprietăţile reologice trebuie să asigure petrecerea proceselor
tehnologice de imprimare.
La imprimarea pe suport colorat sau materiale de copertare, cernelurile trebuie să posede
capacitatea de acoperire suficientă şi să creeze imaginea exactă şi invers.
 La imprimarea policromă cînd diferite nuanţe se creează pe calea suprapunerii
cernelurilor, acestea trebuie să fie transparente.
Transparenţa şi opacitatea deprind de caracteristicile cernelei ca sistem dispers. Prezenţa
în cerneală a cantităţii mari a particulei pigmentului contribuie la refracţia luminii în
interiorul stratului şi iese din acesta neajungînd pînă la suport. În acest caz cerneala este ne
transparentă.
Practic, transparenţa cernelurilor depinde de caracteristicile pigmenţilor, deoarece diferiţi
lianţi au coeficienţi de refracţie practic identici.

Proprietăţile tehnice de imprimare includ includ:

 Viscozitatea
 Fluiditatea
 Tixotropia [capacitatea la formarea structurii]
 Adeziunea
Fluiditatea cantitativă se caracterizează prin viscozitatea.
Prezenţa pigmentului solid contribuie la agregarea – fixarea particulelor pigmentului între
ele cu formarea carcasului. Odată cu agregarea viscozitatea creşte, însă rezistenţa structurii
carcasului nu este înaltă, de aceea poate fi distrusă la amestecarea mecanică a cernelei, însă
cu timpul cerneala din nou are loc formarea structurii.
Formarea structurii în cerneală după distrugerea mecanică se numeşte dixotropia.
Caracteristicile tehnice influenţează la comportarea cernelurilor în procesul de imprimare,
în primul rînd proprietăţile reologice (tehnice) influenţează asupra sistemului de vopsire a
maşinii de tipar; influenţează la aplicarea cernelii pe formă şi de pe formă pe suportul
imprimat.
În cazul cernelii structurale ele se aplică uniform pe forma de tipar, în rezultatul colile
imprimate devin mai puţin contraste. În cazul aplicării cernelurilor structurale ele pot forma
aţe lungi, şi-n cazul vitezei sporite cernelurile pot să se prăfuiască.
Adeziunea cernelurilor pentru imprimare. Adeziunea influenţează esenţial la comportarea
cernelurilor. în procesul de imprimare şi la calitatea producţiei imprimate. Este necesar de a
deosebi 2 fenomene ce au loc în timpul repartizării cernelei în aparatul cu cerneală, la
aplicarea acestei pe formă şi la transferarea ei pe suportul imprimat.
Primul fenomen este adeziunea cernelei cu suprafaţa de interacţiune şi al doilea fenomen
este opunerea rezistenţei stratului de cerneală de divizare între două suprafeţe.
Adeziunea reprezintă interacţiunea şi fixarea între ele a două materiale sau corpuri diferite
(cerneala şi cilindre; cerneala cu forma de tipar, cerneala cu hîrtia), în rezultatul interacţiunii
moleculare.
Adeziunea depinde de structura chimică a cernelei şi suprafeţei cu care interacţionează
cerneala. Adeziunea mai depinde şi de fluiditatea cernelei.
 Pentru asigurarea adeziunii este necesară apropierea maximă a corpurilor ce acţionează
între ele.
Însă cerneala trebuie concomitent să se divizeze pentru a se lipi la cealaltă suprafaţă, însă
rezistenţa adeziunii trebuie să fie tot timpul mai mare decît rezistenţa opunerii stratului de
cerneală.
Cu adeziunea este legat unul din defectele imprimării – smulgerea cernelei, a particulelor
de hîrtie ceea ce duce la rebutul producţiei imprimate şi impurifică parţial forma de tipar.
Smulgerea depinde de viscozitatea cernelei şi se măreşte odată cu viteza imprimării, de
aceea pentru măsurarea rezistenţei suprafeţei hîrtiei se determină viteza minimală la care se
începe smulgerea.
Cu caracteristica adeziunii este legată şi prăfuirea cernelei – formarea „ceţei” colorante
din particulele mici a cernelei. Sporirea vitezei imprimării favorizează întinderea cernelei în
aţe subţiri.
Totodată extinderea cernelei este legată cu caracteristicile ei reologice. Capacitatea la
extindere se măreşte odată cu sporirea viscozităţii.

44. Materialele destinate pentru fixarea blocurilor ediţiilor poligrafice. Clasificare. Caracteristici
şi particularităţi.
Caietele, completate în blocuri necesită de a fi fixate unul cu altul, cu scopul primirii unui
bloc monolit pentru prelucrarea tehnologică de mai departe. Pentru fixarea blocurilor de
carte, broşurilor, revistelor se utilizează tifon, aţe, captalband, bumvinil (colencor), hîrtia
pentru forzaţ, materiale pentru lipirea cotorului, etc.
Tifonul poligrafic se utilizează pentru prelucrarea cotorului blocului de carte sau unirii
fascicolelor separate în bloc. Acestea reprezintă o ţesătură rară din pînză, se utilizează tifonul
de bumbac şi semisintetic. Pentru conferirea asprimii tifonul se apretează de obicei cu adeziv
pe bază de Na-KMC, se usucă şi se trece prin calandru. De asemenea se utilizează şi tifonul
cu acoperire termoplastică, care conferă blocului o densitate mai înaltă decît tifonul obişnuit
şi permite economisirea fibrelor din bumbac.
Aţele de bumbac sunt destinate pentru coaserea fasciculelor în blocul de carte, ele constau
din 6 aţe subţiri împletite între ele. În dependenţă de numărul de torsionare a aţelor de
bumbac, firele se împart în 3 grupe: în 3, 4 şi 6 împletituri. Ele se impregnează cu substanţe
de amidon pentru a ca să nu se desfăşura. Grosimea aţelor depinde de grosimea firelor şi de
numărul de împletituri. Aţele se numerotează cu numerele: 8, 10, 12, 16, 20, 30, 40, 50, 60 şi
80. Aţele mai subţiri se numerotează cu cifre mai mari. Pentru coaserea blocurilor automat,
se utilizează aţe cu numere mai aproape de 30, iar pentru coaserea manuală – pînă la 10,
inclusiv. Rezistenţa aţelor depinde de proprietăţile fibrelor de bumbac şi gradul de torsionare.
De gradul de torsionare depinde de asemenea şi flexibilitatea aţelor.
Aţele de capron – se confecţionează din polimeri de poliamid. Pentru aceasta polimerul se
topeşte şi se străpunge prin nişte duze cu diametrul de 0,25 mm. Şuviţele subţiri ale
polimerului, răcindu-se, se transformă în fire. Firele sunt supuse alungirii, astfel grosimea
aţelor se micşorează de 4-5 ori în comparaţie cu cea iniţială. Astfel se obţin fire foarte subţiri
şi rezistente, la torsionarea (răsucirea) cărora se primesc aţele de capron. Aceste aţe se
utilizează mai frecvent deoarece ele nu influenţează la grosimea cotorului şi nu formează
noduri la coaserea blocului.
 Termoaţele – se prezintă ca o combinaţie bicomponentă a firelor din mătase vâscoase,
care nu se topeşte la temperatură, şi propilenă, care se topeşte la temperatură şi se înclee aţă-
bază pe hîrtie. Temperatura de topire a termoaţelor e de 260-320 0C. Termoaţele se utilizează
pentru fixarea fasciculelor cu falţ la cotor, care exclud procesul de coasere a blocului cu aţă.
Fixarea fasciculelor cu termoaţe cu urmare a încleierii blocului de carte cu termoclei sau
dispersie de PVA permit de a automatiza procesul de broşare-coparte.
Sîrma – se prezintă ca aţă sub formă metalică. Pentru sîrma de oţel utilizată în industria
poligrafică se înaintează următoarele cerinţe tehnice: ea trebuie să fie de grosime uniformă
pe toată lungimea ei şi să aibă suprafaţa albă şi lucitoare; trebuie să fie destul de flexibilă;
coaserea cu sîrmă ruginită nu se permite; pentru preîntâmpinarea coroziei unele tipuri de
sîrmă se acoperă cu strat subţire de zinc, cupru, lac sau staniu. Sîrma se pregăteşte de diverse
diametre, marcate cu numere. Cu cît este mai mare numărul cu atît este mai subţire sîrma.
Pentru coaserea prin suprapunere se utilizează sîrmă cu numărul de 25 şi 26 – diametrul 0,50
şi 0,55 mm; iar pentru coaserea intercalare se utilizează sîrma cu numărul 24 şi 22 cu
diametrul de 0,6-0,7 mm.
Captalbandul – se lipeşte la marginile superioare şi inferioare a cotorului, de obicei la
ediţiile voluminoase. Are rol decorativ, de oformare şi totodată contribuie la rezistenţa
fasciculelor.
Material pentru ricăn – poate fi aspru, semiaspru, elastic, moale, rigid, semirigid. Ricănul
conferă rezistenţă şi elasticitate cotorului, asigură posibilitatea imprimări cotorului cu
cerneluri şi folie poligrafică. Pentru ricănul elastic se utilizează hîrtie pentru copertă cu
gramajul de 120-190g/m2; pentru obţinerea ricănului rigid se utilizează cartonul de ambalare
sau copertare, avînd grosimea de 0,4-0,6 mm; hîrtia pentru ricănul elastic sau semirigid se
alege în dependenţă de grosimea cotorului blocului.
Materiale pentru prelucrarea forzaţului şi a falţurilor: fascicola, forzaţ; chenar
(pergamin, colencor).
Pentru conferirea rezistenţei forzaţurilor şi pentru rezistenţa unirii blocului cu scoarţa,
forzaţul împreună cu primele şi ultimele fascicule se prelucrează cu fîşia de pergamin cu
grosimea de 15 mm şi gramajul de 40 g/m 2. Cu toate că este subţire suportă pînă la 200-300
flexiuni repetate, deoarece se confecţionează din celuloză sulfat de rafinare grosieră. La
prelucrarea cu pergamin a primei şi ultimei fascicule cu forzaţ, rezistenţa
Lederin

Materiale pe baza ţesută

forzaţului sporeşte de 2-4 ori. Pentru sporirea rezistenţei unirii

Cu factură deschisă

ilustraţiilor cu blocul de carte, acestea se lipesc de tijă. Tija – o

fîşie cu următoarele dimensiuni: lăţimea 10 mm, înălţimea este
egală cu înălţimea cotorului, este confecţionată din hîrtie cu
2
gramajul de 80 g/m . În calitatea materialului pentru chenar şi
Colencor

tijă se utilizează material de copertare – bumvinil (colencor),

însă poate fi utilizat şi material neţesut. Scopul principal al
lipirii materialului pe cotor este conferirea rezistenţei
adăugătoare cotorului blocului, fixarea formei cotorului şi în
scopul rezistenţei unirii cu scoarţa. Pentru prelucrarea
Netcor

cotorului blocului se utilizează tifonul mai puţin apretat decît

Materiale pe baza

tifonul destinat pentru coasere.

neţesută

Materiale de copertar

45. Materialele de copertare. Clasificare. Caracteristici şi

particularităţi.
Sintonit
 liant

Materiale pe baza
Lederin pe hîrtie

neţesută
Bumvinil
4

 Material de acoperire. 1
Hîrtie pentru coperte

Materiale
fără bază
 Părţile de carton
 Ricănul Carton de copertare 2 2
 Articulaţiile
 Piciorul cărţii 3

5
Materiale de copertare
- Carton
- Hîrtia pentru forzaţ
- Hîrtia pentru copertă
- Hîrtia şi ţesătura pentru acoperirea scoarţelor
- Materiale pentru fixarea şi conferirea rezistenţei blocului de carte (tifon, aţă,
sîrmă...)

 Hîrtia de copertare se editează de următoarele tipuri: hîrtia pentru forzaţ, hîrtia

pentru copertă, broşuri, supracopertă, hîrtia pentru părţi de carton şi ricăn.
 Hîrtia pentru forzaţ trebuie să posede rezistenţă mecanică înaltă, rezistenţa la
flexiuni repetate şi rezistenţă la rupere. Regula obligatorie la croirea forzaţului este sensul de
fabricaţie conform cotorului blocului. Gradul de impregnare, cel puţin 1,25mm. Alegerea
hîrtiei pentru forzaţ depinde de volumul ediţiei:
- La volumul ediţiei pînă la 320 pagini se utilizează hîrtia cu masa 1m2 nu mai puţin de
80gr.
- La volumul mai mare de 320 pagini se utilizează hîrtia cu masa 1m2 nu mai mic de
120gr.
 Hîrtia pentru copertă se utilizează pentru încleierea scoarţelor, confecţionarea
coperţilor, supracoperţilor. Aceasta trebuie să fie rezistentă la flexiuni repetate, să posede
rezistenţa stratului superior la smulgere. Aceste caracteristici sunt asigurate prin componenţa
sa fibroasă: - celuloză sulfit şi pînă la 40% celuloză sulfat.
Rezistenţa hîrtiei pentru copertă sporeşte la aplicarea stratului de lac sau laminare. Se
editează hîrtia pentru copertă rezistentă la umiditate, ce are rezistenţa mecanică sporită în
stare umedă şi uscată. Aceasta se atinge prin introducerea în hîrtie a substanţelor de
impregnare (latex, răşina de melaminformaldehidă).
  Hîrtia pentru ricăn trebuie să posede densitatea înaltă, să nu se deformeze la
imprimare (cu folie poligrafică) sau crearea unui desen reliefat. Trebuie să fie aspră pentru o
percepere mai bună a adezivului. În cazul cotorului drept se utilizează carton pentru ricăn ce
posedă gramajul 240 g/m2, care asigură asprimea necesară cotorului.

Tipuri de cotor

Drept rotunjit în formă de ciupercă

Materiale de acoperire
 Materiale pe baza ţesăturii. Ţesătura se formează în rezultatul împletirii aţelor.
Urzeala - aţele situate în direcţia longitudinală, bătătura – aţele situate în direcţia
transversală. Sistemul de împletire a aţelor poate fi divers. Cea mai simplă împletire este
legătura pînză (atunci cînd fiecare aţă a bătăturii trece prin aţa urzelii).
În dependenţă de structura ţesăturii aceasta are caracteristici mecanice diferite în cele
două direcţii.
În procesele de broşare – legare ţesătura se foloseşte sau cu factura deschisă sau cu
aplicarea pe suprafaţa ei a stratului special de acoperire. Materialele de copertare cu factura
deschisă se confecţionează pe baza ţesăturilor de bumbac, mătase, ştapel. Pentru reducerea
deformaţiei în timpul umezirii, sporirii asprimii şi reducerea capacităţii de trecere a
adezivului pe faţă, ţesăturile se supun prelucrării adăugătoare – apretării (se aplică pe revers
stratul din amidon şi caolin).
 Colencor – material de copertare cu acoperire de amidon – caolin. Colencor reprezintă
ţesătura de bumbac (mitcali) cu legătura pînză, pe suprafaţa căreia se aplică un strat pe baza
adezivului de amidon, caolin (substanţa de umplutură) şi pigment. Un strat se aplică pe
partea revers a ţesăturii şi două straturi pe faţa ţesăturii. Pentru obţinerea pe faţă a unui desen,
materialul de copertare se trece prin calandrul de imprimare (dotat cu relief). Se editează
colencor tip modern fără imprimare, cu păstrarea parţială a facturii ţesăturii. Are acoperire de
latex, posedă rezistenţa înaltă la flexiuni repetate, la umiditate, nu are luciu, se imprimă bine
cu cernelurile de copertare şi folie poligrafică.
A fost elaborat un nou material sincor, pentru a înlocui amidonul şi pentru ameliorarea
aspectul exterior a colincorului şi pentru îmbunătăţirea caracteristicilor mecanice. Baza
materialului sincor – mitcali pe suprafaţa căruia este aplicat un strat de produse sintetice (Na-
KMC, PVA, PVS).
Material de acoperire dublat
Reprezintă ţesătura încleiată cu hîrtia, însă cu păstrarea facturii, culorii şi alte calităţi ale
ţesăturii. Aceasta se utilizează pentru oformarea artistică a scoarţei. Totodată, hîrtia conferă
ţesăturii asprimea necesară, ceea ce împiedică pătrunderea adezivului pe faţa ţesăturii. Pentru
obţinerea materialului dublat se utilizează ţesături neapretate (prelucrate cu amidon) de
factură diferită şi împletire, printre care sunt: pînza, mătasea, in ş.a. Pentru lipirea cu ţesătură
se utilizează hîrtia rezistentă din celuloza sulfat, avînd masa nu mai mult de 80g/m2 şi gradul
de impregnare a hîrtiei este de 0,75-1 mm. Pe reversul materialului dublat se aplică un strat
de adeziv din PVA sau termoadeziv, în aşa mod se uneşte cu ţesătura. Acest material de
copertare se utilizează la confecţionarea tip 7.
Material de acoperire de nitroceluloză (Lederin).
Se confecţionează pe baza ţesăturii din bumbac – mitcali, care se apretează (se
prelucrează cu soluţia de amidon) apoi se usucă şi pe faţă se aplică soluţia de nitroceluloză.
După uscarea soluţiei pe suprafaţa materialului se aplică cîteva straturi de lac, de
nitroceluloză cu pigment, substanţa de umplutură şi plastificatori (dibutilftalat, ulei de recin).
Pentru obţinerea luciului pe suprafaţa materialului de copertare se mai aplică încă un strat
transparent de lac, apoi materialul se trece prin calandrul obişnuit sau de imprimare, creîndu-
se un relief.
Lederin – rezistenţa la umiditatea înaltă, el practic nu se deformează la flexiuni repetate,
însă imprimarea cu cerneluri de copertare este complicată. Cu timpul plastificatorul se separă
de materialul de bază, în rezultat are loc distrugerea materialului, în deosebi în regiunea de
flexiune.
Material de copertare pe bază neţesută
Materialul neţesut se obţine din fibre sintetice (capron, lavsan) şi artificiale (viscoza) care
se unesc cu ajutorul adezivului din latex sau altui adeziv sintetic.
a) Netcor – material de copertare pe bază neţesută de amidon, caolin. Acesta reprezintă
pînză din amestecul fibrelor sintetice (lavsan) şi artificiale (viscoză), în proporţie de 70% la
30%, lipite între ele cu emulsia de acril, pe suprafaţa căreia este aplicat un strat de amidon –
caolin şi acoperirea de nitroceluloză.
b) Sintonit – material de copertare pe baza neţesută, cu acoperire de nitroceluloză,
pigment şi umplutură. Sintonitul se confecţionează neted sau cu un desen reliefat. Are o
rezistenţă înaltă, inclusiv rezistenţa la uzură şi la acţiunea mediului ambiant. Acest material
percepe bine imprimarea cu folie poligrafică, imprimarea cu cerneluri trafaret şi mai rău
cerneluri de copertare.
c) Scanvinil – cu acoperire de clorură de polivinil, acest material se obţine elastic, moale,
identic pielei.
Material de copertare pe bază de hîrtie
Bumvinil – material de copertare pe baza de hîrtie cu acoperire de clorură de polivinil. El
constă din baza de hîrtie, pe o faţă a căruia este aplicat stratul compus de pigment,
umplutură, PVC (clorură de polivinil), plastificator. Bumvinilul are o rezistenţă înaltă la
uzură şi flexiuni repetate, este rezistent la umiditate, se editează de două tipuri: A şi B (A - cu
imprimare, B – fără imprimare, neted). Bumvinil de tip A este mai subţire, moale, cu masa
1m2 pînă la 80gr şi de tip B, este mai greu şi gramajul căruia constituie 200 g/m2. material
de tip A este destinat pentru confecţionarea scoarţelor de standardul 7, iar bumvinil de tip B
– standardul 6.
Material de copertare pe baza de hîrtie, cu acoperire de nitropoliamid (Lederin pe
hîrtie)
Acesta constă din bază – hîrtia şi grund (acoperirea) – nitroceluloză, pigment, umplutură,
plastificator. După uscarea stratului, acesta se aplică cu lac pentru ai conferi nu doar luciu,
dar şi a spori rezistenţa unirii a stratului superior cu baza. Acest material este destinat pentru
scoarţa de standardul 5.
Material de copertare pe baza de hîrtie, cu acoperire de poliuretan de tip foliant
Drept bază serveşte hîrtie rezistentă mată cu deformaţia minimă la umezire, pe suprafaţa
căreia se aplică compoziţia din răşini de poliuretan. Acest material seamănă cu pielea la
exterior şi chiar unele caracteristici. Poate fi utilizat pentru confecţionarea scoarţelor de
standardul 7 şi 5. pe acest material se imprimă bine atît cu cerneluri de copertare cît şi cu
folie poligrafică.
Material pe baza hîrtiei cu acoperire din latex
Acesta poate fi utilizat pentru confecţionarea scoarţelor de standardul5.
Materiale fără bază – masă plastică
De obicei clorură de polivinil, mai rar poliamid. Se confecţionează în aspectul colilor
subţiri, grosimea cărora este în limitele de la 0,2 pînă la 0,5mm. Acest material constă din
polimer termoplastic, pigment, plastificator. În dependenţă de cantitatea plastificatorului,
masa plastică poate fi aspră sau moale.
Scoarţele de masă plastică sunt rezistente la uzură, la umiditate. Pot fi utilizate pentru
scoarţe de tip 6. Polimerul termoplastic se supune uşor procesului de imprimare cu folie, la
temperaturi joase scoarţele devin aspre, ne rezistente, ceea ce duce la deformarea scoarţelor.
În afară de aceasta, dibutilftalat se elimină cu timpul, trecînd pe celelalte obiecte, în rezultat
ele se lipesc.
Masa plastică în calitatea materialului de copertare se confecţionează de obicei pentru
confecţionarea produselor de papetărie.

46. Folia poligrafică. Structură, tipuri şi caracteristici. Domeniul de aplicare.

Folia poligrafică
Pentru oformarea artistică a legăturii cărţilor, felicitărilor, pliantelor publicitare şi alte
produse poligrafice se foloseşte metoda imprimării în relief cu folie poligrafică a textului şi a
ilustraţiilor.
Folia poligrafică este de diferite tipuri:
- metalizată (cu luciu metalic), - colorată mată sau lucioasă, - bronz.
 4
Schema repartizării straturilor foliei 4
6
3 5
2 2

stratul – bază (baza foliei); 2. stratul de divizare (separare); 3. stratul de vopsire; 4. stratul de aplicare; 5. stratul de lac; 6. stratul de aluminiu.

poligrafice

Folia reprezintă un material subţire alcătuită din mai multe straturi, care constă din:
1. stratul – bază (baza foliei),
2. stratul de divizare (separare),
3. stratul de vopsire,
4. stratul de aplicare.
Folia mai poate fi şi din 3-5 straturi diferite după compoziţie şi natura materialelor
iniţiale, ceea ce-i conferă proprietăţi termomecanice complicate. La temperatura normală
toate straturile sunt tari, nelipicioase, destul de bine fixate între ele. La temperatura
imprimării (80-1500C) în stratul de divizare scade rezistenţa legăturilor dintre straturi şi are
loc o dezlipire uşoară a bazei foliei de al stratul de vopsire. În acelaşi timp la stratul de
aplicare creşte proprietatea de lipire, ceea ce sporeşte rezistenţa legăturii cu materialul, pe car
are loc imprimarea cu folie. Celelalte straturi la temperatura imprimării rămîn neschimbate.
În timpul imprimării cu folie rezistenţa coeziunii stratului de vopsire, inclusiv şi rezistenţa
între starturile de vopsire şi lăcuire, trebuie să fie mai mare decît rezistenţa legăturilor de
coeziune sau adeziune cu stratul de ceară. Sub elementele neimprimabile a formei toate
straturile trebuie să păstreze rezistenţa iniţială şi totalmente să se desprindă după imprimarea
cu folie.
Baza foliei poligrafice
Cel mai des este utilizată pelicula de lavsan cu grosimea de 12-20 µm sau foaie de calc cu
gramajul 40 g/m2, câteodată hîrtia condensată – 26 g/m2. Baza trebuie să fie rezistentă,
netedă, elastică, astfel conferindu-i rezistenţă şi elasticitate în întregime şi influenţează al
structura suprafeţei de imprimare cu folie (mată sau lucioasă).
La folosirea foii de calc ca bază, folia are un preţ mai redus şi proprietăţi satisfăcătoare.
Pe baze de lavsan, ea este mai rezistentă, şi de aceea imprimarea cu folie poate fi efectuată la
o temperatură mai înaltă.
Stratul de separare (divizare)
Acesta se aplică pe stratul bază, are rolul de a diviza uşor stratul de vopsire (împreună cu
cel de lăcuire) de stratul de aplicare în timpul imprimării cu folie sub elementele
imprimabile. De aceea el trebuie să fie uşor topitor şi în acelaşi timp să menţină rezistenţă
destul de bună între legăturile straturilor de vopsire şi de aplicare cu baza sub elementele
neimprimabile. Stratul de divizare poate fi din ceară tare cu temperatura de topire +79 0C sau
din compoziţie de ceară (montan – ceară, parafină).
Stratul de vopsire
Acest strat are grosimea de 1,5-5 µm, ce stabileşte proprietăţile optice, mecanice
(rezistenţa la ştergere), rezistenţa la dizolvanţi ş.a. La folia colorată mată stratul poate fi
pigmentat, la cea lucioasă – să fie compus din start de lac şi strat pigmentat, cea metalizată –
din strat de lac şi strat de aluminiu.
 Stratul pigmentat conţine pigmenţi organici şi neorganici, cu rezistenţa bună la lumină
(ex.: ohra, milori, ş.a.). Stratul pigmentat cîte odată poate îndeplini funcţia stratului de
aplicare. Pentru aceasta în componenţa stratului de vopsire adăugător se introduc răşini
alchide, ulei, amidon ş.a. În acest caz folia este de trei straturi.
Stratul de lac
Stratul dat este aplicat la prepararea foliei lucioase colorate înainte de cel de vopsire, pe
cel de divizare. Lacul conţine răşină care are temperatura de înmuiere mai mare decît
temperatura de imprimare cu folie. Stratul de lac are grosimea de 0,5-1,5 µm. În folia
colorată lucioasă stratul dat conferă luciu imprimeului şi protejează startul de vopsire de la
acţiunile chimice şi mecanice.
Stratul de aplicare
El asigură rezistenţa legăturii foliei cu materialul imprimat, de aceea la temperatura
imprimării el trebuie să fie lipicios, vîscos, iar la răcire să capete o legătură bună de divizare
cu materialul. Stratul are grosimea de 1,5-5 µm. Pentru pregătirea stratului de aplicare, se
folosesc polimeri sau dispersii. Cel mai des se foloseşte dispersia de polivinilacetat fără
plastificatori, amestecuri de răşini acrilice.
Calitatea foliei se apreciază conform caracteristicii culorii, luciului, rezistenţei
imprimeului la ştersături, rezistenţa la lumină, la căldură, rezistenţa la coroziune, ş.a.
Folia se clasifică în felul următor:
Prima cifră semnifică tipul foliei:
1 – de bronz,
3 – de jubileu,
4 – colorată mată,
5 – colorată lucioasă.
A doua cifră – tipul suportului, pentru care este recomandată folia:
1 – toate tipurile de materiale de broşare – copertare cu acoperire obişnuită,
2 – hîrtia şi cartonul,
8 – materiale de broşare – copertare cu acoperire de clorură de polivinil de tipul bumvinil,
balacron ş.a.
A treia cifră – materialul bazei foliei:
1 – foaia de calc,
2 – hîrtia condensată,
3 – pelicula de lavsan cu grosimea de 20 µm,
4 – pelicula de lavsan cu grosimea de 12 µm.
A IV-a, a V-a şi a VI-a cifră sunt scrise prin cratimă şi reprezintă culoare foliei: folia de
bronz în dependenţă de nuanţă posedă numărul de la 01 pînă la 09, cea de jubileu metalizată
de la 010 la 090, culoarea foliei pigmentate se înseamnă prin teri cifre (ex.: 200-299 – roşie,
300-399 – albastră, 500-599 – galbenă, 800-900 - albă).
Folia de bronz are rezistenţa mică la coroziune şi la fabricarea ei se foloseşte pudra de
bronz, care uşor se aprinde. De aceea ea practic nu se mai produce.
Imprimarea cu oricare fel de folie are loc la presurile poligrafice prin încălzirea clişeului
pînă la temperatura anumită (80-1500C). La calitatea imprimării influenţează nu numai
temperatura, dar şi presiunea în pres, şi timpul ţinerii sub presiune.
În pres se pune folia cu stratul de divizare către materialul imprimat. Sub presiunea
clişeului încălzit stratul de divizare se topeşte, îşi pierde rezistenţa, iar cel de separare – se
înmoaie şi devine lipicios şi se fixează cu stratul de vopsire pe suprafaţa materialului.
Imaginea se fixează definitiv după răcirea tiparului gata.
 47. Lacuri utilizate în poligrafie. Clasificarea lacurilor utilizate în poligrafie. Caracteristicile
lacurilor utilizate în domeniul tipografic.
Lăcuirea este aplicarea pe suprafaţa materialelor unor compuşi de lac – substanţe lichide
capabile după fixare să formeze suprafeţe transparent solide. Lăcuirea este una din metodele
cele mai des utilizate pentru finisarea producţiei imprimate care conferă colii aspectul
exterior atrăgător, anumite caracteristici de exploatare şi alte funcţii.
Clasificarea lacurilor: poate fi efectuată după anumiţi parametri tehnologici şi de
exploatare: viscozitate, tehnologia de fixare, rezistenţa fizică şi chimică, caracteristici fizice
şi optice, tehnologia de aplicare, prelucrarea postpress şi alte caracteristici speciale, însă cel
mai des clasificarea lacurilor se ia în dependenţă de natura componentului principal:
- pe bază de ulei
- pe baza dispersiilor apoase
- pe baza foto-polimerului (lacurile UV)
- pe baza dizolvanţilor organici
Lacuri pe bază de ulei – după componenţa lor sunt practic identici cu cernelurile de
imprimare. Utilizate în tipar offset şi tiparul înalt. La fel ca cernelurile acestea conţin răşini,
uleiuri minerale şi vegetale, diferite adaosuri auxiliare, însă în componenţa lor lipsesc
substanţele colorante (pigmenţii).
Avantajele lacurilor pe bază de ulei:
- adeziunea bună la diferite suporturi imprimate
- elasticitatea înaltă a peliculei de lac
- posibilitatea utilizării aceloraşi materiale auxiliare ca şi în timpul lucrului cu
cernelurile.
- compatibilitatea bună cu cerneluri
- utilizarea în timpul lăcuirii a aceloraşi regimuri de lucru ca şi la imprimarea
cu cerneluri, ceea ce uşurează esenţial procesul tehnologic de lăcuire.
Dezavantajele:
- timpul de fixare îndelungat
- gradul de luciu scăzut
- prezenţa mirosului
- modificarea treptată a caracteristicilor optice a peliculei de lac.

Timpul de fixare îndelungat scade productivitatea procesului tehnologic, complică

tehnologia, limitează grosimea stratului de lac, limitează înălţimea topului lăcuit şi utilizarea
prafurilor anticopiative care reduc gradul de luciu.
Gradul scăzut de luciu şi nuanţa gălbuie specifică acestor lacuri scade semnificativ efectul
decorativ la utilizarea acestor lacuri. Lacurile pe baza de ulei se aplică prin aparatul de vopsit
a maşinii offset, atît pe coli uscate cît şi pe cele umede. Ele se fixează prin absorbirea sau
oxidarea. Pentru sporirea vitezei de fixare poate fi utilizată uscarea cu razele infraroşii.
Lacuri pe baza dispersiilor apoase – reprezintă amestecul dispersiilor polimere,
răşinilor, peliculogenilor, dispersiilor de ceară, compuşi antispumanţi. Dizolvantul de bază
este apa. Însă în unele cazuri pentru reglarea anumitor parametri a lacurilor, de ex: viteza de
uscare, în apă poate fi adăugată o cantitate nu prea mare de spirt.
Avantajele dispersiilor apoase sunt luciul sporit, rezistenţa fizico-chimică înaltă a
peliculei de lac, lipsa mirosului după lăcuire, puritatea ecologică (cînd lipseşte spirtul).
Datorită luciului avansat lacurile pe baza dispersiilor apoase se utilizează pe larg
pentru oformarea decorativă a producţiei imprimate. Rezistenţa înaltă fizico-chimică a
peliculei de lac contribuie la protejarea stratului de cerneală de diferite acţiuni mecanice.
Lipsa mirosului şi joase permite utilizarea lacurilor pe baza dispersiilor apoase la producerea
ambalajului pentru produse alimentare, chiar fiind supuse unor temperaturi foarte joase.
Dezavantajele:
- deformarea hîrtiilor subţiri
- adeziunea insuficientă la unele materiale non-absorbante.
Lacurile pe baza dispersiilor apoase se aplică în secţiile de tipar offset, flexografic,
adînc, prin intermediul imprimării prin şablon, de asemenea utilizîndu-se utilaj special pentru
lăcuire.
Sortimentul foarte variat a lacurilor este propus pentru tipar offset, în dependenţă de
viscozitatea lacului, acesta poate fi aplicat prin aparatul de vopsit a maşinii offset, în secţia
specială sau prin aparatul de umezire.
Lacurile pentru tipar offset pe baza dispersiilor apoase de acril sau răşini de stirol - acril se
deosebesc printr-un luciu înalt şi rezistenţă la uzură, la fel viteza redusă de uscare.
Lăcuirea poate fi realizată atît pe uscat, cît şi pe umed.
Aceste lacuri se fixează prin evaporare sau absorbire. Pentru sporirea vitezei de uscare
a lacurilor poate fi utilizată uscarea cu aer fierbinte, de asemenea cu uscarea razelor
infraroşii.
Lac pe baza fotopolimerului (lacurile UV)
Lacul UV reprezintă compoziţia lichidă ce conţine fotopolimeri – substanţele capabile
să se polimerizeze sub acţiunea razelor UV.
Fixarea lacurilor UV are loc în rezultatul reacţiei chimice sub acţiunea luminii numită
reacţia de fotopolimerizare. În dependenţă de tipul reacţiei de fotopolimerizare. Lacurile UV
se divizează în 2 grupe:
- lacuri cu fixarea sau întărirea radicală
- lacuri cu fixare cation
În calitatea liantului în lacul cu fixarea radicală se foloseşte răşini – acrilatele. În a
doua grupă în calitatea liantului servesc răşinile de epoxid. Lacurile UV cu fixarea radicală
au găsit utilizare mai largă la fixarea producţiei imprimate (decît cele cu fixare cation).
Avantajele lacurilor UV cu fixare radicală:
- timpul de fixare redus
- gradul de luciu redus
- rezistenţa fizico-chimică înaltă a peliculei de lac
- aspect economic avantajos (evaporare minimă)
- posibilităţi tehnologice înalte
timpul redus de fixare a lacurilor UV (mai puţin de 1s) permite atingeri productivităţii
maximale a procesului de lăcuire, aspectele economice la imprimare sunt determinate de
lipsa în componenţa lacului a compuşilor care se evaporă.
Dezavantajele:
- prezenţa mirosului după lăcuire
- eliminarea în procesul de uscare a ozonului (O3)
- acţiunea alergică în cazul nimeririi pe piele
- preţ înalt

Lacurile UV cu fixarea cation nu şi-au găsit explicaţie din cauza preţului şi mai înalt,
timpul de fixare înalt care depinde şi de tipul suportului imprimat.
Lacuri pe baza solvenţilor organici
 Fixarea lacurilor pe baza solvenţilor organici se petrece pe baza evaporării solventului
volatil. Pentru sporirea vitezei de fixare a lacului se foloseşte uscarea cu aer încălzit (aer
fierbinte). Lăcuirea poate fi efectuată prin metoda tiparului flexografic, adînc şi imprimării
prin şablon.
Folosirea lacurilor pe baza solvenţilor organici este limitată din cauza următoarelor:
1. Dezavantajele:
- prezenţa mirosului după lăcuire
- impurificarea mediului ambiant
- pericolul exploziei şi apariţiei incendiului
Aceste dezavantaje limitează posibilităţile de utilizare a acestor lacuri în producerea
ambalajului pentru produse alimentare.

1. Avantaje şi dezavantaje lacului UV şi a lacurilor pe baza dispersiei apoase.

Destinaţia şi compoziţia lacurilor pentru imprimare, lacurilor pe baza
dizolvanţilor organici. Caracteristicile lacurilor utilizate în poligrafie.
Lăcuirea este aplicarea pe suprafaţa materialelor unor compuşi de lac – substanţe lichide
capabile după fixare să formeze suprafeţe transparent solide. Lăcuirea este una din metodele
cele mai des utilizate pentru finisarea producţiei imprimate care conferă colii aspectul
exterior atrăgător, anumite caracteristici de exploatare şi alte funcţii.
Clasificarea lacurilor: poate fi efectuată după anumiţi parametri tehnologici şi de
exploatare: viscozitate, tehnologia de fixare, rezistenţa fizică şi chimică, caracteristici fizice
şi optice, tehnologia de aplicare, prelucrarea postpress şi alte caracteristici speciale, însă cel
mai des clasificarea lacurilor se ia în dependenţă de natura componentului principal:
- pe bază de ulei
- pe baza dispersiilor apoase
- pe baza foto-polimerului (lacurile UV)
- pe baza dizolvanţilor organici
Lacuri pe baza dispersiilor apoase – reprezintă amestecul dispersiilor polimere,
răşinilor, peliculogenilor, dispersiilor de ceară, compuşi antispumanţi. Dizolvantul de bază
este apa. Însă în unele cazuri pentru reglarea anumitor parametri a lacurilor, de ex: viteza de
uscare, în apă poate fi adăugată o cantitate nu prea mare de spirt.
Avantajele dispersiilor apoase sunt luciul sporit, rezistenţa fizico-chimică înaltă a peliculei
de lac, lipsa mirosului după lăcuire, puritatea ecologică (cînd lipseşte spirtul).
Datorită luciului avansat lacurile pe baza dispersiilor apoase se utilizează pe larg
pentru oformarea decorativă a producţiei imprimate. Rezistenţa înaltă fizico-chimică a
peliculei de lac contribuie la protejarea stratului de cerneală de diferite acţiuni mecanice.
Lipsa mirosului şi joase permite utilizarea lacurilor pe baza dispersiilor apoase la producerea
ambalajului pentru produse alimentare, chiar fiind supuse unor temperaturi foarte joase.
Dezavantajele:
- deformarea hîrtiilor subţiri
- adeziunea insuficientă la unele materiale non-absorbante.
Lacurile pe baza dispersiilor apoase se aplică în secţiile de tipar offset, flexografic, adînc,
prin intermediul imprimării prin şablon, de asemenea utilizîndu-se utilaj special pentru
lăcuire. Sortimentul foarte variat a lacurilor este propus pentru tipar offset, în dependenţă de
viscozitatea lacului, acesta poate fi aplicat prin aparatul de vopsit a maşinii offset, în secţia
specială sau prin aparatul de umezire. Lacurile pentru tipar offset pe baza dispersiilor apoase
de acril sau răşini de stirol - acril se deosebesc printr-un luciu înalt şi rezistenţă la uzură, la
fel viteza redusă de uscare. Lăcuirea poate fi realizată atît pe uscat, cît şi pe umed.
Aceste lacuri se fixează prin evaporare sau absorbire. Pentru sporirea vitezei de uscare
a lacurilor poate fi utilizată uscarea cu aer fierbinte, de asemenea cu uscarea razelor
infraroşii.
Lac pe baza fotopolimerului (lacurile UV)
Lacul UV reprezintă compoziţia lichidă ce conţine fotopolimeri – substanţele capabile
să se polimerizeze sub acţiunea razelor UV.
Fixarea lacurilor UV are loc în rezultatul reacţiei chimice sub acţiunea luminii numită
reacţia de fotopolimerizare. În dependenţă de tipul reacţiei de fotopolimerizare. Lacurile UV
se divizează în 2 grupe:
- lacuri cu fixarea sau întărirea radicală
- lacuri cu fixare cation
În calitatea liantului în lacul cu fixarea radicală se foloseşte răşini – acrilatele. În a
doua grupă în calitatea liantului servesc răşinile de epoxid. Lacurile UV cu fixarea radicală
au găsit utilizare mai largă la fixarea producţiei imprimate (decît cele cu fixare cation).
Avantajele lacurilor UV cu fixare radicală:
- timpul de fixare redus
- gradul de luciu redus
- rezistenţa fizico-chimică înaltă a peliculei de lac
- aspect economic avantajos (evaporare minimă)
- posibilităţi tehnologice înalte
timpul redus de fixare a lacurilor UV (mai puţin de 1s) permite atingeri productivităţii
maximale a procesului de lăcuire, aspectele economice la imprimare sunt determinate de
lipsa în componenţa lacului a compuşilor care se evaporă.
Dezavantajele:
- prezenţa mirosului după lăcuire
- eliminarea în procesul de uscare a ozonului (O3)
- acţiunea alergică în cazul nimeririi pe piele
- preţ înalt
Lacurile UV cu fixarea cation nu şi-au găsit explicaţie din cauza preţului şi mai înalt,
timpul de fixare înalt care depinde şi de tipul suportului imprimat.
Lacuri pe baza solvenţilor organici
Fixarea lacurilor pe baza solvenţilor organici se petrece pe baza evaporării solventului
volatil. Pentru sporirea vitezei de fixare a lacului se foloseşte uscarea cu aer încălzit (aer
fierbinte). Lăcuirea poate fi efectuată prin metoda tiparului flexografic, adînc şi imprimării
prin şablon.
Folosirea lacurilor pe baza solvenţilor organici este limitată din cauza următoarelor:
1. Dezavantajele:
- prezenţa mirosului după lăcuire
- impurificarea mediului ambiant
- pericolul exploziei şi apariţiei incendiului
Aceste dezavantaje limitează posibilităţile de utilizare a acestor lacuri în producerea
ambalajului pentru produse alimentare.

48. Structura şi proprietăţile polimerilor utilizaţi în poligrafie.

 În poligrafie polimerii se confecţionează pentru materia primă de bază şi ce auxiliară. În
multe cazuri substanţele polimere se formează în procesele tehnologiei poligrafice
(solidificarea chimică a cernelurilor şi adezivilor, fotopolimerizarea, confecţionarea
cilindrilor şi alte procese.)
La materialele polimere se atribuie următoarele materiale poligrafice: celuloza, pelicule
polimere (poate servi ca suport pentru imprimare), fabricarea sau confecţionarea supra
coperţilor, cauciuc pentru cilindri şi plastinele offset; baza starturilor fotosensibile; la
prepararea adezivilor şi lianţilor cernelurilor pentru imprimare.
În cea mai mare parte a materialelor poligrafice sunt formate din catene macromoleculare
care la rândul lor sunt alcătuite dintr-un număr de atomi identice numite unităţi structurale
sau verigi elementare legate între ele prin legături covalente/ legături intramoleculare.
Compuşii macromoleculari se sintetizează chimic din unul sau mai mulţi componenţi cu
masa moleculară mică numiţi monomeri.
Utilizarea polimerilor în poligrafie se datorează următoarelor proprietăţi specifice.
 Capacitatea de a forma fibre
 Termoplasticitatea
 Elasticitatea
 Capacitatea de adeziune
 Capacitatea de a forma peliculă
Aceste caracteristici sunt specifice pentru polimeri şi nu se întâlnesc la substanţe
monomeri.
Polimeri se numesc substanţele compuse din molecule cu masa moleculară înaltă (de la
câteva mii până la milioane) şi catena lor poate fi reprezentată în felul următor:
A-A-A-A-A-A-A-A-A-A-A-AA-A-A-...-An-
n-numărul elementelor monomere sau gradul de polimerizare care poate fi de la 10 3, 104
şi mai mult.
Copolimer - sunt compuşi macromoleculari, sintetizaţi prin copolimerizarea a doi sau mai
multe tipuri de monomeri de compoziţii chimice diferite.
Dimensiunile macromoleculelor au o influenţă deosebită a caracteristicilor polimerilor.
Odată cu creşterea masei moleculare sporeşte rezistenţa, temperatura de topire, se reduce
capacitatea de a se dizolva.
Există grupuri de substanţe ce ocupă o grupă intermediară în substanţele micromoleculare
şi polimeri care se numesc oligomeri.
Oligomerii au grad de polimerizare între câteva sute până la 5000.

>Clasificarea polimerilor <

În dependenţă de origine există polimeri naturali şi sintetici.
Polimerii naturali sunt substanţe macromoleculare ce intră în componenţa plantelor (de
ex.: celuloza, cauciucul natural, albumina). Deoarece sortimentul polimerilor naturali este
limitat şi caracteristicile lor nu satisfac întotdeauna cerinţele, o utilizare mai largă în
poligrafie o au polimerii sintetici, obţinuţi în rezultatul sintezei de substanţe
micromoleculare.
Polimerii pot fi obţinuţi având caracteristici programate anticipat. Utilizarea polimerilor
sintetici în poligrafie permite sporirea calităţii şi reducerii termenilor de fabricare a
produsului şi deseori prin reducerea preţului.
Se deosebesc 3 tipuri de structuri a polimerilor:
 Structură macromoleculară liniară
 Structură ramificată
  Structură spaţială sau în reţea
În polimerii cu structură liniară macromoleculele reprezintă nişte lanţuri lungi în care
elementele monomere sunt legate succesiv între ele.
Polimerii cu structură ramificată se prezintă sub forma unor lanţuri lungi ramificaţi lateral.
Rezistenţa acestora este mai redusă decât acelor liniari.
Polimerii spaţiali sunt formaţi din lanţuri macromoleculare, legate între ele prin legături
covalente transversale. Spre deosebire de polimerii liniari, polimerii cu structura în reţea nu
se dizolvă şi nu se topesc fără descompunere, de-aceea aceşti polimeri nu pot fi transformaţi
în fibre.
În dependenţă de capacitatea de a-şi schimba caracteristicile sale la încălzire, polimerii
se divizează în:
 polimeri termoplastici
 polimeri termoreactivi
 polimeri termostabili
Polimerii termoplastici au capacitatea de un număr infinit de ori să fie topiţi la încălzire şi
să fie solidificaţi la răcire fără a-şi schimba proprietăţile. La acestea se referă de obicei
polimerii cu structură liniară (polisterol, polietilenă).
Polimerii termoreactivi sunt acei polimeri care la încălzire devin mai moi şi pe urmă se
solidifică ireversibil. La aceşti polimeri se referă fenolformaldehidă, şi alţi polimeri de
structură spaţială.
Polimeri termostabili - ce nu-şi schimbă starea sub acţiunea temperaturii.
În funcţie de structura catenei compuşii macromoleculari se divizează în:
 Carbocatenari
 Heterocatenari
Carbocatenari - sunt compuşi a căror catenă principală este formată din atomi de carbon.
Heterocatenari - compuşi a căror catenă principală conţine pe lângă atomi de carbon şi
alte elemente chimice.
Funcţie de metodele de confecţionare polimerii sintetici se pot diviza:
 obţinuţi prin polimerizare
 prin policondensare
 prelucrare chimică
Funcţie de monomerul iniţial, polimerii sintetici se divizează în următoarele tipuri:
 policlorură de vinil
 polietilenă
 polisterol etc.
>Metodele obţinerii polimerilor <
Polimerizarea este reacţia de unire a moleculelor monomere prin formarea compuşilor
macromoleculari ce se petrece fără eliminarea produselor secundare (apa, spirt, clor,
hidrogen) şi fără schimbarea componenţei elementare. Caracteristicile polimerilor gata
depinde de alegerea monomerilor iniţiali, de amestecul diferitor monomeri (sau
copolimerizare), metodele şi condiţiile polimerizării.
În timpul copolimerizării apar macromolecule în care elementele deferitor monomeri în
proporţie şi consecutivitate diferită, în rezultat formându-se materiale cu diverse proprietăţi.
Există câteva metode de polimerizare care variază funcţie de condiţiile de efectuare a
reacţiei de polimerizare:
 a) Polimerizare în bloc - ce se petrece în masa monomerului lichid aflat sub
presiune. Polimerizarea în bloc se produce în volumul monomerului, însă cu timpul creşte
viscozitatea lui, scade capacitatea lui de transmitere a căldurii, de-aceea, în rezultat se
formează un produs neuniform, după gradul de polimerizare.
b) Polimerizarea de lac se petrece în amestec şi produsul final al polimerizării se
obţine în aspect de dizolvant sau lac.
c) Polimerizarea dispersă se petrece la amestecarea monomerului lichid sau
amestecul monomerilor în mediul apos în prezenţa stabilizatorilor şi emulgatorilor. Produsele
polimerizării disperse se folosesc în următoarele modalităţi. De ex.: este posibilă obţinerea
prafurilor solide (policlorură de vinil, polisterol sau a cauciucurilor elastice), este posibilă şi
utilizarea dispersiilor apoase în calitatea adezivilor şi substanţele peliculogene.
>Polimeri obţinuţi prin polimerizare <

Polietilena se obţine prin polimerizarea etilenei:

nCH2=CH-(CH2-CH2)n -
Polietilena reprezintă un corp solid transparent şi se utilizează pentru material de peliculă.
La imprimarea pe acest material cerneala se fixează insuficient din cauza suprafeţei nepolare,
de-aceea suprafaţa polietilenei, înainte de imprimare, se activează (se prelucrează în mod
special).
Acest material este rezistent şi elastic datorită structurii sale regulate şi structurii
cristalizate.
 Structura polimerului liniar:
a. starea amorfă
b. starea cristalică
c. starea nedefinită

Polisterol se obţine prin polimerizarea sterolului

n C H = C2 C H -C H - C H -C H - C H = C H
3 2

n -2

Polisterolul se cristalizează doar la încălzirea şi întindere, este transparent şi reprezintă

unul din tipurile sticlei organice. Se utilizează pentru decorarea producţiei tipografice pe cale
a presării polisterolului în aspect de peliculă subţire pe suprafaţa colii imprimate.
Polivinil acetat se obţine prin polimerizarea vinilacetatului. Se utilizează în calitatea
adezivului.
Poliacrilatele este denumirea generală a polimerilor obţinuţi prin polimerizarea
derivaţiilor acizilor de poliacril, e un material solid transparent (sticlă organică), se utilizează
ca masă plastică.
>Sinteza prin policondensare <
Este reacţia de unire a câtorva molecule, ce se petrece cu eliminarea moleculelor
micromoleculare. Drept exemplu ne poate servi soluţia răşinii fenolformaldehide în rezultatul
interacţiunii fenolilor cu formaldehida.
>Prelucrarea chimică a polimerilor naturali <
O parte a polimerilor se obţine prin prelucrarea substanţelor naturale macromoleculare.
Astfel se obţin esteri simpli şi compuşi ai celulozei carboxilceluloză. Din acestea se obţin
materiale utilizate în calitatea peliculogenilor sau adezivilor.
Caracteristicile polimerilor
Caracteristicile tehnologice ale polimerilor sunt:
- capacitatea de fibrelare
- termoplasticitatea (pentru mase plastice)
- termoreactivitatea
- elasticitatea
- capacitatea de adeziune şi formare a peliculei
Capacitatea de fibrelare. Materialele fibroase se utilizează în producerea ţesăturilor,
hîrtiilor, ş.a., de ex.: confecţionarea hîrtiei pe baza materialului fibros natural – celuloza, de
asemenea fibre sintetice şi naturale se utilizează pe larg. Capacitatea de fibrelare este
specifică materialelor polimere cu structura liniară, orientarea macromoleculelor la
confecţionarea fibrelor sintetice se obţine prin formarea polimerului în stare de viscozitate-
fluiditate. Pentru aceasta polimerul în stare topită se trece prin orificii subţiri – filieri. Fibrele
obţinute se răsucesc formînd aţe. Fibrele naturale sunt de obicei scurte şi rezistenţa aţei se
asigură prin împletirea fibrelor în structura aţei. Fibrele sintetice se utilizează în calitatea
aţelor pentru coaserea fasciculelor, în calitatea adaosului celulozei la producerea hîrtiei, în
calitatea ţesăturii de capron pentru dechel, site pentru forme de tipar trafaret.
Termoplasticitatea – capacitatea substanţelor la temperatură obişnuită a polimerilor să
treacă la încălzire în stare de visco-fluiditate şi să se solidifice la răcire. Polimerii
termoplastici constituie baza maselor plastice, care se utilizează la confecţionarea formelor
elastice şi solide pentru tipar înalt, cilindre, ş.a. În stare solidă masele plastice posedă o
rezistenţă înaltă apropiată de cea a metalelor.
Avantajele maselor plastice: uşurinţa lor, diversitatea caracteristicilor optice, electrice,
fizice, se supun uşor prelucrărilor mecanice. Avantajul principal: simplitatea obţinerii
confecţiilor de diverse forme şi complexitate.
Caracteristicile pozitive a maselor plastice:
1. rezistenţa mecanică înaltă
2. caracteristici înalte plastice (de ex.: polieteruritan, policlorură de vinil, polietilen)
3. rezistenţa înaltă la acţiunea substanţelor agresive (acizilor, bazelor, apei, spirtului)
4. rezistenţa la frecţiuni
5. transparenţa şi capacitatea de fibrelare a razelor U.V. (de ex.: polietilen, poleacrilat,
ş.a.)
Aceste caracteristici permit copierea sub acţiunea razelor U.V., ceea ce este important la
confecţionarea formelor de tipar din poliamide şi poliacrilat.
6. masa lor mică
7. simplitatea prelucrării în confecţii
Formarea maselor plastice are loc în stare de visco-fluiditate la încălzire.
Termoplasticitatea – capacitatea de deformaţii plastice la temperaturi înalte. Masele
plastice pot avea diferite compoziţii. Unele dintre ele, ca: sticla organică constă dintr-un
anumit polimer, ca: poliestirol, poliacrilat fără adăugarea careva substanţe. De obicei masele
plastice prezintă substanţe multicomponenţiale. Principalul component: polimerul, ce joacă
rolul liantului, însă în dependenţă de destinaţie în mase plastice pot fi introduse plastificatori,
stabilizatori, catalizatori, substanţe colorante.
Liant – substanţa macromoleculară ce determină principalele caracteristici a maselor
plastice (mecanice, optice, fizice, chimice)
Substanţele de umplutură sporesc rezistenţa mecanică a polimerului, uneori reduc costul.
În calitate de substanţele de umplutură pot fi substanţele în formă de praf (masă lemnoasă
măcinată, grafit, pigmenţi), de fibre (asbest, sticlă în formă de praf), de hîrtie, ţesături.
Substanţele de umplutură influenţează asupra caracteristicilor mecanice a confecţiilor în
procesul de formare, sporesc viscozitatea, conferă plasticitatea.
Plastificatorii sporesc caracteristicile de deformare a confecţiilor (de ex.: dibutilftalat (ulei
de recin), care sporesc caracteristicile elastice a polimerilor).
Pigmenţii, coloranţii conferă nuanţă, culoarea necesară maselor plastice.
 Stabilizatorii conferă maselor plastice o rezistenţă la uzură mai sporită.
Catalizatorii – substanţe ce conferă viteza de uscare a maselor plastice termoreactive
(acizi, baze, săruri)
Termoreactivitatea – capacitatea unor polimeri sau oligomeri, la încălzire iniţial să
treacă în starea de visco-fluiditate (stare amorfă, devin moi) şi mai apoi să se solidifice
ireversibil, cu formarea produsului insolubil şi infuzibil. Solidificarea se atinge în rezultatul
reacţiilor chimice, ce au loc sub acţiunea temperaturii, sau altor acţiuni de energie.
Termoreactivitatea asigură obţinerea materialelor rezistente (inclusiv la temperatură) şi
elastice.
Masele plastice termoreactive prezintă amestecul polimerilor cu substanţa de umplutură şi
alţi componenţi.
Masa se încălzeşte pînă la starea de visco-fluiditate, apoi se obţine confecţia, obţinută prin
una din metodele de obţinere a maselor plastice şi se supune la acţiunea temperaturii
necesare pentru reacţia de solidificare.
Capacitatea de adeziune şi capacitatea de formare a peliculei – caracteristică specifică
a polimerilor.
În procesul de adeziune şi formare a peliculei sunt practic identice, şi către adeziv şi către
peliculogen sunt înaintate adeziunea sporită la materiale cu care acestea interacţiunea şi
deasemenea formarea peliculei rezistente şi elastice. La adeziunea peliculei se formează la
contactul bilateral şi este destinată pentru fixarea a două materiale, iar în cazul formării
peliculei, aceasta se formează la contact unilateral, a unei suprafeţe decorative sau de
protecţie exact ca şi în cazul lacului.
UTILIZAREA POLIMERULUI.
În procesele de obţinere a formelor la crearea formelor de tipar se utilizează materiale
fotopolimere.
Fotopolimer – reprezintă compuşi de structură liniară (lichizi sau solizi) moleculele
cărora sub acţiunea luminii în prezenţa iniţiatorilor capătă structura spaţială în urma
procesului de polimerizare şi în final compusul îşi pierde astfel capacitatea de dizolvare.
Fotopolimerii obţinuţi din compoziţii solide se numeşte materiale solide fotopolimere, iar
din compoziţii lichide – materiale lichide fotopolimere.
Materiale lichide fotopolimere se furnizează în aspectul compoziţiei lichide, care se toarnă
în instalaţii speciale transparente şi se unesc cu negativ înainte de expunere.
Fotopolimerii se utilizează în calitatea straturilor copiative pentru formele tiparului offset
şi înalt.
Principiul obţinerii elementelor de exprimare este următorul: la expoziţie prin negativ sub
acţiunea razelor UV în stratul fotopolimerului are loc procesul de fotopolimerizare şi se
formează astfel elementele hidrofobe.
 AVANTAJELE utilizării formelor din fotopolimer lipseşte consumul metalului, se reduce
timpul de instalare, sporeşte productivitatea şi ameliorează condiţiile de muncă.
În calitatea materialului pentru dechel se utilizează textovinil care se obţine prin aplicarea
pe baza de ţesătură a stratului de policlorură de vinil plastificat.
În ultimul timp straturile copiative de provenienţă naturală se înlocuiesc prin polimeri
sintetici.

49. Materiale pentru conferirea rezistenţei producţiei poligrafice. Clasificare, proprietăţi

comparative.
Pentru fixarea blocurilor de carte, broşurilor, revistelor se utilizează tifon, aţe,
capitalband, colencor, hîrtia pentru forzaţ, materiale pentru lipirea cotorului ş.a.
Tifonul poligrafic se utilizează pentru prelucrarea cotorului blocului sau unirii fasciculelor
separate în bloc.
Tifonul – ţesătură rară de legătură pînză, se utilizează tifonul din bumbac şi deasemenea
semi sintetic. Pentru conferirea asprimii tifonul se apretează de obicei cu adeziv pe baza Na-
KMC, se usucă şi se trece prin calandru. În afară de aceasta se utilizează şi tifonul cu
acoperire termoplastică, care conferă blocului o densitate mai înaltă decît tifonul obişnuit şi
permite economisirea fibrelor din bumbac.
Aţele – de bumbac sunt destinate pentru coaserea fasciculelor în blocul de carte, ele
constau din 6 aţe subţiri împletite între ele. În dependenţă de grosimea aţelor, acestea posedă
numărul de la 10 pînă la 80 şi cu cît este mai mare numărul aţei, cu atît ea va fi mai subţire.
În procesul coaserii din cauza formării nodurilor poate ti provocată ruperea aţei, ceea ce duce
la stoparea utilajului. Aţele trebuie să fie subţiri şi totodată rezistente pentru a nu spori
grosimea cotorului blocului. Acestea trebuie să fie uniforme după grosime şi rezistente la
uzură.
Aţele din capron sunt confecţionate din 3 împletituri şi au o grosime mai mică. Ele se
utilizează mai frecvent din cauza că ele nu influenţează la grosimea cotorului şi nu formează
noduri la coaserea blocurilor.
În afara aţei la coaserea blocurilor poate fi utilizată sîrma poligrafică 0,35-1,2 mm, care
este special prelucrată împotriva coroziunii.
Material pentru prelucrarea forzaţului şi a falţurilor

1. Fascicula
1
2. Forzaţ
3. Chenar (pergamin, colencor) 3

Pentru conferirea rezistenţei forzaţurilor, în locul falţurilor cotorului şi pentru rezistenţa

unirii blocului cu scoarţa, forzaţul împreună cu primele şi ultimele fascicule se prelucrează
cu fîşia de pergamin cu grosimea de 15mm şi cu gramajul 40 g/m2. cu toate că este subţire
suportă pînă la 200-300 flexiuni repetate, deoarece se confecţionează din celuloza sulfat de
rafinare grosieră. La prelucrarea cu pergamin a primei şi ultimei fascicule cu forzaţ,
rezistenţa forzaţului sporeşte de 2-4 ori.
Pentru sporirea rezistenţei unirii ilustraţiilor cu blocul de carte, acestea se lipesc pe tijă
2

1. Fascicul
2. Planşa 3
1

3. Tija

Tija – o fîşie cu următoarele dimensiuni: lăţimea 10mm, înălţimea este egală cu înălţimea
cotorului. Este confecţionată din hîrtia cu gramajul 80 g/m 2. În calitatea materialului pentru
chenar şi tijă se utilizează material de copertare – colencor, însă poate fi utilizat şi material
neţesut.

Materiale pentru prelucrarea cotorului blocului de carte

- Tifonul
- Hîrtia
- Material neţesut
- Tifonul dublat cu hîrtia ş.a.
Scopul principal al lipirii materialului pe cotor este conferirea rezistenţei adăugătoare
cotorului blocului, fixarea formei cotorului şi în scopul rezistenţei unirii cu scoarţa.Pentru
prelucrarea cotorului blocului se utilizează tifonul mai puţin apretat decît tifonul destinat
pentru coasere. Tifonul dublat cu hîrtia se utilizează pentru prelucrarea blocurilor la unirea
fără coasere sau a fasciculelor cusute cu termoaţe.
Hîrtia pentru prelucrarea cotorului se confecţionează din celuloza sulfat fără impregnare,
pentru o percepere mai bună a adezivului, cu gramajul 60-80 g/m2.
Captalbandul se lipeşte la marginile superiore şi inferioare a cotorului, de obicei la ediţiile
voluminoase. Are rol decorativ, de oformare şi totodată contribuie la rezistenţa fasciculelor.
Materialul pentru ricăn poate fi aspru, semiaspru, elastic, moale, rigid, semirigid. Ricănul
conferă rezistenţa şi elasticitatea cotorului, asigură posibilitatea imprimării cotorului cu
cerneluri şi folie poligrafică. Pentru ricănul elastic se utilizează hîrtia pentru copertă cu
gramajul 120-190 g/m2. pentru obţinerea ricănului rigid se utilizează cartonul de ambalare
sau copertare, avînd grosimea de 0,4 -0,6 mm. Hîrtia pentru ricănul elastic sau
semirigid se alege în dependenţă de grosimea cotorului blocului.

50. Pelicule pentru laminare. Clasificare. Destinație.

Subiectele pentru proba la disciplina TEHNOLOGII POLIGRAFICE

1. Forma pentru tipar. Clasificarea formelor pentru tipar. Dependenţa calităţii procesului de
tipărire de formele pentru tipar.
2. Procesele pre-press. Pregătirea originalelor pentru reproducere. Clasificarea originalelor pentru
reproducere
 Prin notionea de original se intelege subiectul ce urmează a fireprodus. Originalele pot fi
desene, compozițiile grafice, compozițiile picturale, fotografii, hărți, texte etc.
Originalele pot fi clasificate în funcție de mai mulți criterii:
În funcție de natura suportului
 Orig. transparente - se prezintă sub formă de filme, mai rar sub forma de sticlă.
 Orig opace – primele sunt realizate pe suporturi ca hîrtia, cartonul, metalul,ceramica, imaginea fiind
percepută ca urmare a reflexiei luminii de pe suprafata imaginii.
Funcție de numarul culorilor:
 Policrome
 Monocrome.
In funcție cum se realizează trecerea intre lumini și umbre:
 Liniare – la acest tip de orig trecerea dintre culori se realizeză brusc avînd contururi exacte;
 Semitonuri – trecerea se realizează gradat, existînd o serie țntreagă de nuanțe intermediare;
In funcție de natura elementelor formatului electronic:
 Bit-map;
 Vectoriale.
Cerinte impuse fata de originalele liniare:
- Contururi exacte
- Contrast
- Grosimea liniilor ≈ 0,1mm
- Spațiul dintre linii ≈ 0,2mm
- La imprimarea cu cerneluri metalice grosimea liniilor 0,2 si spatiul 0,3mm
Cerinţe înaientate către calitatea originalelor:
- Elementele originalului trebuie să aibă imagini exacte, să fie uniform şi intens
colorate.
- Originalele în semiton trebuie să aibă o imagine clară în detalii, având în zona de
tranziţie o reproducere la scară mai mică de 100micrometri( pentru originalele
reprezentând opre de artă mai putin de 50 micrimetri).
- Modificarea suprafeţei imaginei.
- Este necesar asigurarea neutralităţii culorii gri din imagine.
- Se interzice prezenţa voalului, inclusiv color.

3. Metodele de reproducere a originalelor. Procesele de fotoreproducere. Metodele moderne de

reproducere.
4. Materialele pentru fotoreproducere. Densitatea optică. Structura și caracteristicile aparatelor de
măsurare a densității optice.
5. Reproducerea originalelor în linii, semitonuri, colore. Rasterul. Sistemul de rasterizare.
Tipurile de rastere. Rasterizarea digitală.
6. Colorimetria. Sistemele cromatice RGB, SMYC, Lab. Predestinaţia şi aplicarea lor în
domeniul tipografic. Convertirea sistemelor.
Toate obiectele mediului inconjurator sunt caracterizate de culoare. Culoarea reprezinta
senzatia umana create in rezultatul actiunii energiei luminii asupra ochiului. Petru
reproducerea colora a imagei se utilizeazaculori de baza si culori auxiliare. Culorile de baza
reprezinta cele culori care creaza prin sinteza restul spectrului. Formarea culorilor poate avea
loc prin doua metode : aditiva si substractiva.
Metoda aditiva utilizeaza culori de baza albastru, verde si rosu(RGB).
Metoda substractiva utilizeaa drept culori de baza culoarea albastra, rosie, si galbena
(CMY).
 Cu ajutorul culorilor de baza se formeaza intreaga gama cromatica in ambele metode de
sinteza. Imaginile separate pe culori sint acele imagini care pot fi obtinute la fotografierea
prin filtere, respective albastru, rosu, verde. Iar fotografierea se face prin filtru
complimentar culorii de tipar.

Imaginea se face vizualizata atunci cind razele de lumina nimerind pe supafata corpului
partial absorbite, iar partial sint reflectate. Culoarea obiectului este vazut functie de
lungimea de unda a razelor reflectate.
Dupa prelucrarea materialelor fotografice obtinute la fotografierea prin filtru se va
obtine prin suprapunere imaginea policroma rezultata din transformarea culorilor
substractive din cele additive.
Reproducerea culorilor consta din variatiile tonurilor, luminozitatiilor si saturatiilor.
La aceasta sa mai adauga schimbarea conditiilor de vizualizare, examinare. Metodele
care permit analiza obiectiva si calitativa a culorii se numesc culori metrice.
 Conform teoriei culorii, senzatia de culoare este rezultata in urma celor 3 raze asupra
retinei,unde are loc amestecarea adidiva a culorii.
La suprapunerea binara a culorilor obtinem urmatoarele rezultate:
Rosu + Verde = Y
Rosu + Albastru = M
Albastru + Verde = C
La suprapunerea color sustractive avem:
Y+M=R
M+C=B
C+Y=G
Metoda substractiva se bazeaza absorbirea succesiva a arazelor de color de baza din care
este compus fluxul de lumina alba. Perceperea culorii in acest caza are loc atunci cind
partea de lumina trece prin stratul de cerneala si se reflecta de la support.
Procesul reproducerii culorii poate fi separate in 3 etape:
 Analitic (separarea pe culori)
 Etapa de tranzictie ( reproducerea gradatiilor)
 Sintetica (suprapunerea culorilor)
Etapa analitica consta in dispersarea imaginei in color de baza si poate fi realizata atit
fotografic cit si electronic.
Etapa de tranzictie consta in obtinerea sectoarelor intermediare de ton conform
densitatii culorii, unde are loc rasterizarea, obtinerea contrastului a umbrelor si luminilor.
Sinteza culorii reprezinta obtinerea imaginilor identice cu cele care urmeaza a fi
imprimate.

7. Scanarea. Clasificarea mijloacelor de scanare şi principiile lor de funcţionare. Analiza

corelaţiei: liniatura rasterului-rezoluţie a imaginii.
Scanerul reprezinta dispozitivul digitalizarii oricarei imagini.
Se cunosc urmatoarele tipuri de scanere:
 Plan;
 Rotativ;
 De proiectie;
 Manual.
Scopul tuturor modelelor de scanner este 1 : de a transforma imaginea in format digital.
Pentru o scanare calitativa este necesar de atine cont de 5 factori esentiali:
1. Tipul scanerului;
2. Regimul scanerului;
3. Rezolutia scanarii;
4. Redactarea iaginei scanate;
5. Imprimarea imaginei.
 La prelucrarea imaginilor rasterizate se tine cont de 4 rezolutii specific:
 Rezolutia grafica a fisierului (dpi );
 Rezolutia munitorului (dpi);
 Rezolutia utilajului de imprimare, catre acestea se refera imprimatele si dispozitivele
de copiere. Daca imaginea este rasterizata se masoara in lpi.
 Rezolutia de la scanare a imaginilor. Aici se introduce notiunea de imagine in biti si se
masoara in spi.
La evaluarea unui scanner se tine cont de 5 factori esentiali:
 Rezolutia;
 Adincimea culorii;
 Diapazonul dynamic;
 Tipul scanerului;
 Caracteristica repartizarii tonale.
Adincimea culorii reprezinta cite nuanta de culoare deosebeste scanerul . cu cit este mai
mare nr de biti pentru un punct cu atit mai multa nuanta de culoare va deosebi scanerul.
Diapazonul dinamic - descrie limitele reale ale valorilor tonale dintre alb-negru capabile
de a fi percepute de scanere.
Scanerul este dotat cu senzori care masoara cantitatea luminii reflectate de la original
sau care il strabate.
Exista 3 tipuri de baza ale senzorilor:
1. Dispositive cu matriteincarcate;
2. Dispositive cu senzori din semiconductori de oxizi metalici
3. Dispositive de amplificatroricontraelectrici.
In timpul scanarii senzorii masoara cantitatea luminii si emit un semnal electric direct
proportional cu intensitatea luminii. Semnalele sint transferate catre procesor care
digitalizeaza informatia si ii atribuie valoarea numerica.

8. Mijloace de culegere. Clasificarea sistemelor de culegere.

9. Particularităţile tehnologiilor „Coputer-to-Film”, „Computer-to-Plate”, „Computer-to-Press”.
Computer-to-film
Pentru a obtine un produs poligrafic informatia din calculator se inregistreaza pe film, dup
ace imaginea de pe film se copie pe placa de forma, formele se monteaza in masina de
imprimat , urmeaza imprimarea de proba si apoi tragerea tirajului.
Computer-to-film Computer-tto-plate Computer –to-press

 Film - Forma - Forma

 Forma
 Montarea masinii
tirajului
 Imprimarea de proba
 Imprimarea tirajului
- Montarea masinii - tipar de proba
- imprimarea de proba - imprimarea
- imprimarea tirajului

10. Proba de culoare. Poziţia ei în procesul tehnologic şi predestinaţia. Diversitatea metodelor de

obţinere a probelor de culoare.
 11. Tipuri de imprimări şi particularităţile lor.
12. Clasificarea maşinilor de tipar şi particularităţile de utilizare a lor în diferite metode de tipar a
produselor.

13. Factorii de influenţă asupra calităţii procesului de tipar, clasificarea lor. Noţiuni principale
privind particularităţile de desfăşurare a procesului de tipărire.

14. Alimentarea cu cerneală a maşinilor de tipar în culori.

15. Comportamentul cernelii în aparatul de cerneală a maşinii de tipar.
16. Construcţia aparatelor de cerneală ale maşinilor de tipar utilizate în tehnologiile tradiționale de
tipărire şi factorii ce determină particularităţile constructive de deosebire.
17. Transferul de cerneală şi factorii ce îl determină.
18. Dependenţa cantităţii de cerneală ce trece de pe formă pe hârtie de pretensionarea la tipărire
19. Particularităţile de asigurare a presiunii în tiparul offset. Clasificarea cauciucurilor ofset şi
cerinţelor impuse lor.
20. Predestinaţia umezirii în tiparul offset. Pregătirea aparatului de umezire. Metode de
îmbunătăţire a transferului de cerneală cu utilizarea umezirii suprafeţei formelor.
21. Analiza caracteristicilor soluţiilor de umezire. Cerinţele impuse soluţiilor de umezire.
22. Predestinaţia straturilor de copiere ale formelor pentru tipar. Cerinţele impuse straturilor de
copiere.
23. Sistemele de uscare a colilor tipărite. Clasificare și caracteristici.
24. Tiparul adânc şi particularităţile lui. Importanța lui în tipărirea producţiei tipografice.
25. Formele pentru tiparul înalt şi particularităţile de realizare a lor.
26. Procesele de broşare, particularităţi. Procesele de finisare.
27. Metodele de legare a ediţiilor de carte.
28. Tipuri de copertare. Factori de influenţă asupra calităţii producţiei de carte şi metodele de
evaluare a calităţii lor.
29. Procese de înnobilare utilizate în finisarea ediţiilor de carte (lăcuirea, embosarea, timbru sec,
folio etc.). Factori de influență asupra calității lor.
Finisarea produselor tipografice Procesul de finisare reprezintã osumã de operaþii complexe,
de prelucrare ºi înnobilare a colilor tipãrite, pentru obþinerea unui produsfinit gata de
întrebuinþare în domeniul pentru care a fost destinat. Produsele care se executã în legãtorie ºi
cu ponderea cea mai mare sunt: cãrþile broºate sau legate ºi revistele. Legãtoria este o
subramurã a finisãrii ºi împreunã mai au un partener, tânãr ºi modern: expediþia. Produsul
tipãrit într-o formã graficã ºi tipograficã atrãgãtoare ajunge astfel rapid la destinatarii sãi ºi,
mai nou, la un anumit destinatar cãruia I se adreseazã în mod special. Lucrãrile personalizate
sau adresate nu mai sunt demult o raritate. Acum utilajele de finisare folosesc lanþuri
cinematice de o nouã concepþie. Inovaþiile se datoreazã în primul rând progresului
spectaculos al informaticii, care vizeazã atât utilajele tradiþionale cât ºi liniile cele mai
sofisticate, de la buna ºi vechea maºinã de tãiat pânã la cele mai perfecþionate linii de
broºare.
De la reglajele care trebuie efectuate, la montare ºi pornire, la gestionarea globalã a
producþiei ºi trecând prin centralizarea coliþelor sau memorarea parametrilor care corespund
unui anumit tip de produs existã acelaºi principiu: niciun utilaj fãrã sistemul sãu informatic ºi
fãrã ecranul sãu. În lumea tipograficã, precum ºi în alte domenii, apariþia micropieþelor care
corespund unui grup precis de consumatori a redus mãrimea seriilor ºi le-a multiplicat
numãrul. Rezultatul: utilajele de finisare au fost adaptate tirajelor mici ºi medii, informatizate
în acelaºi timp, procedeele de reglare/pornire devenind tot mai rapide. În paralel, apariþia
noilor sisteme denumite „de imprimare la cerere” au oferit noi ocazii producãtorilor de
utilaje de a realiza linii performante.
Împreunã cu necesitatea de a personaliza imprimatul, obligaþia de a-i da acestuia o valoare
adãugatã din ce în ce mai mare seduc un consumator avizat în privinþa calitãþii ºi îi
îndeamnã pe producãtorii de utilaje sã gândeascã sisteme tot mai sofisticate, modulare ºi
polivalente, pentru a fi mai bine adaptate la profilul destinatarului. Se lucreazã la sisteme de
finisare selective (selective binding), care permit realizarea unui periodic, catalog etc.
ºi, în majoritatea cazurilor, în ele sã poatã fi adãugate unul sau mai multe mesaje
personalizate. Îi revine informaticii rolul de a revoluþiona acest domeniu, care este tot mai
frecvent denumit „post-press”.
Gestionarea finisãrii, începând de la primele faze ale procesului poligrafic (de la pre-press)
va fi cu siguranþã posibilã curând. Dupã lectorul de plãci „computer to plate” ºi gravarea
directã pe cilindru, de ce sã nu se prevadã stãpânirea deplinã a întregului proces tehnologic,
încã de la proiectarea unei lucrãri? Au fost înfiinþate grupuri de cercetare ºi reflecþie asupra
dezvoltãrilor care sunt posibile la o interfaþã pentru a preregla diferitele utilaje de finisare.
Adobe a lansat programul „Supra” - o arhitecturã multi-RIP Post Script bazatã pe formatul
PDF. Acesta îºi propune sã integreze mai strâns fazele pre-press ºi de finisare cu cea de
imprimare.
Produse ºi elemente de finisare
Dintre cel mai des folosite produse ce se realizeazã în atelierul de legãtorie menþionãm: cãrþi
broºate ºi legate, reviste, buletine, prospecte.
Cartea broºatã este o lucrare formatã dintr-unul sau mai multe fascicule, coli tipãrite ºi
fãlþuite, fixate între ele, care formeazã blocul cãrþii, bloc ce este îmbrãcat într-o copertã
flexibilã din carton sau din hârtie, de obicei tipãritã. Din punct de vedere al tehnologiei de
lipire a paginilor ºi al modului de prezentare poate fi:
- carte broºatã cu fascicole intercalate una în alta, coperta îmbrãcând toate fascicolele. Atât
coperta cât ºi fascicolele se fixeazã cu clame de sârmã, deodatã, dupã care toatã cartea
broºatã este tãiatã pe trei laturi. Acest sistem este cunoscut sub denumirea de carte cusutã
caiet.
- carte broºatã cu fascicole ce se aºeazã una peste alta. Fascicolele se fixeazã între ele
formând astfel blocul, dupã care coperta se lipeºte de bloc doar la cotorul acestuia. Tãierea pe
trei laturi se face dupã lipirea copertei. Blocul ºi coperta se taie odatã. La copertã sunt
necesare numai douã biguri.
- carte broºatã cu coperte ce au 4 biguri. Coperta se lipeºte pe cotor ºi pe o distanþã de 5-10
mm, pe prima ºi ultima fila a blocului. ªi în acest caz, tãierea pe trei laturi se face în acelaºi
timp, pentru bloc ºi copertã. Cele douã biguri suplimentare au drept scop ºi mascarea
agrafelor cu care s-a cusut blocul de carte.
- carte broºatã cu canturi la copertã – adicã coperta depãºeºte mãrimea blocului cu 3-4 mm pe
fiecare laturã (cu excepþia cotorului). În acest caz, tãierea blocului pe trei laturi se face
întotdeauna înainte de lipirea copertei sã conþinã planºe, hãrþi, tabele, ce sunt lipite în
interiorul sau la sfârºitul blocului de carte.
În funcþie de modul de lipire, copertele lipite ale cãrþilor broºate pot avea douã sau mai
multe articulaþii numite biguri, adicã adâncituri în cartonul copertei, care permit îndoirea
acestuia fãrã sã se producã plesnirea lui. În cazul când coperta se lipeºte doar la cotor, ea va
avea douã biguri, distanþa dintre acestea fiind egalã cu grosimea cotorului cãrþii. În cazul
când coperta se lipeºte ºi pe prima ºi pe ultima filã a blocului, pe distanþa de 5-10 mm, în
afara celor douã biguri, care marcheazã cotorul copertei, se mai executã douã biguri care
marcheazã locul pânã unde se lipeºte coperta pe feþele blocului ºi deci locul unde se deschide
coperta cãrþii. Uneori, cãrþile broºate au clape, adicã marginile din faþã sunt îndoite în
interior. În acest caz, cartea broºatã se executã întotdeauna cu cant.
 În cazuri mai rare, cartea poate avea supracopertã.
Imprimare cu folie poligrafica
Pentru oformarea artistică a legăturii cărţilor, felicitărilor, pliantelor publicitare şi alte
produse poligrafice se foloseşte metoda imprimării în relief cu folie poligrafică a textului şi a
ilustraţiilor.
Folia poligrafică este de diferite tipuri:
- metalizată (cu luciu metalic), - colorată mată sau lucioasă, - bronz.
4
Schema repartizării straturilor foliei 4
6
3 5
2 2

stratul – bază (baza foliei); 2. stratul de divizare (separare); 3. stratul de vopsire; 4. stratul de aplicare; 5. stratul de lac; 6. stratul de aluminiu.

poligrafice

Folia reprezintă un material subţire alcătuită din mai multe straturi, care constă din:
5. stratul – bază (baza foliei),
6. stratul de divizare (separare),
7. stratul de vopsire,
8. stratul de aplicare.
Folia mai poate fi şi din 3-5 straturi diferite după compoziţie şi natura materialelor
iniţiale, ceea ce-i conferă proprietăţi termomecanice complicate. La temperatura normală
toate straturile sunt tari, nelipicioase, destul de bine fixate între ele. La temperatura
imprimării (80-1500C) în stratul de divizare scade rezistenţa legăturilor dintre straturi şi are
loc o dezlipire uşoară a bazei foliei de al stratul de vopsire. În acelaşi timp la stratul de
aplicare creşte proprietatea de lipire, ceea ce sporeşte rezistenţa legăturii cu materialul, pe car
are loc imprimarea cu folie. Celelalte straturi la temperatura imprimării rămîn neschimbate.
În timpul imprimării cu folie rezistenţa coeziunii stratului de vopsire, inclusiv şi rezistenţa
între starturile de vopsire şi lăcuire, trebuie să fie mai mare decît rezistenţa legăturilor de
coeziune sau adeziune cu stratul de ceară. Sub elementele neimprimabile a formei toate
straturile trebuie să păstreze rezistenţa iniţială şi totalmente să se desprindă după imprimarea
cu folie.
Baza foliei poligrafice
Cel mai des este utilizată pelicula de lavsan cu grosimea de 12-20 µm sau foaie de calc cu
gramajul 40 g/m2, câteodată hîrtia condensată – 26 g/m2. Baza trebuie să fie rezistentă,
netedă, elastică, astfel conferindu-i rezistenţă şi elasticitate în întregime şi influenţează al
structura suprafeţei de imprimare cu folie (mată sau lucioasă).
La folosirea foii de calc ca bază, folia are un preţ mai redus şi proprietăţi satisfăcătoare.
Pe baze de lavsan, ea este mai rezistentă, şi de aceea imprimarea cu folie poate fi efectuată la
o temperatură mai înaltă.
Stratul de separare (divizare)
Acesta se aplică pe stratul bază, are rolul de a diviza uşor stratul de vopsire (împreună cu
cel de lăcuire) de stratul de aplicare în timpul imprimării cu folie sub elementele
imprimabile. De aceea el trebuie să fie uşor topitor şi în acelaşi timp să menţină rezistenţă
destul de bună între legăturile straturilor de vopsire şi de aplicare cu baza sub elementele
neimprimabile. Stratul de divizare poate fi din ceară tare cu temperatura de topire +790C sau
din compoziţie de ceară (montan – ceară, parafină).
Stratul de vopsire
Acest strat are grosimea de 1,5-5 µm, ce stabileşte proprietăţile optice, mecanice
(rezistenţa la ştergere), rezistenţa la dizolvanţi ş.a. La folia colorată mată stratul poate fi
pigmentat, la cea lucioasă – să fie compus din start de lac şi strat pigmentat, cea metalizată –
din strat de lac şi strat de aluminiu.
Stratul pigmentat conţine pigmenţi organici şi neorganici, cu rezistenţa bună la lumină
(ex.: ohra, milori, ş.a.). Stratul pigmentat cîte odată poate îndeplini funcţia stratului de
aplicare. Pentru aceasta în componenţa stratului de vopsire adăugător se introduc răşini
alchide, ulei, amidon ş.a. În acest caz folia este de trei straturi.
Stratul de lac
Stratul dat este aplicat la prepararea foliei lucioase colorate înainte de cel de vopsire, pe
cel de divizare. Lacul conţine răşină care are temperatura de înmuiere mai mare decît
temperatura de imprimare cu folie. Stratul de lac are grosimea de 0,5-1,5 µm. În folia
colorată lucioasă stratul dat conferă luciu imprimeului şi protejează startul de vopsire de la
acţiunile chimice şi mecanice.
Stratul de aplicare
El asigură rezistenţa legăturii foliei cu materialul imprimat, de aceea la temperatura
imprimării el trebuie să fie lipicios, vîscos, iar la răcire să capete o legătură bună de divizare
cu materialul. Stratul are grosimea de 1,5-5 µm. Pentru pregătirea stratului de aplicare, se
folosesc polimeri sau dispersii. Cel mai des se foloseşte dispersia de polivinilacetat fără
plastificatori, amestecuri de răşini acrilice.
Calitatea foliei se apreciază conform caracteristicii culorii, luciului, rezistenţei
imprimeului la ştersături, rezistenţa la lumină, la căldură, rezistenţa la coroziune, ş.a.
Folia se clasifică în felul următor:
Prima cifră semnifică tipul foliei:
1 – de bronz,
3 – de jubileu,
4 – colorată mată,
5 – colorată lucioasă.
A doua cifră – tipul suportului, pentru care este recomandată folia:
1 – toate tipurile de materiale de broşare – copertare cu acoperire obişnuită,
2 – hîrtia şi cartonul,
8 – materiale de broşare – copertare cu acoperire de clorură de polivinil de tipul bumvinil,
balacron ş.a.
A treia cifră – materialul bazei foliei:
1 – foaia de calc,
2 – hîrtia condensată,
3 – pelicula de lavsan cu grosimea de 20 µm,
4 – pelicula de lavsan cu grosimea de 12 µm.
A IV-a, a V-a şi a VI-a cifră sunt scrise prin cratimă şi reprezintă culoare foliei: folia de
bronz în dependenţă de nuanţă posedă numărul de la 01 pînă la 09, cea de jubileu metalizată
de la 010 la 090, culoarea foliei pigmentate se înseamnă prin teri cifre (ex.: 200-299 – roşie,
300-399 – albastră, 500-599 – galbenă, 800-900 - albă).
Folia de bronz are rezistenţa mică la coroziune şi la fabricarea ei se foloseşte pudra de
bronz, care uşor se aprinde. De aceea ea practic nu se mai produce.
 Imprimarea cu oricare fel de folie are loc la presurile poligrafice prin încălzirea clişeului
pînă la temperatura anumită (80-1500C). La calitatea imprimării influenţează nu numai
temperatura, dar şi presiunea în pres, şi timpul ţinerii sub presiune.
În pres se pune folia cu stratul de divizare către materialul imprimat. Sub presiunea
clişeului încălzit stratul de divizare se topeşte, îşi pierde rezistenţa, iar cel de separare – se
înmoaie şi devine lipicios şi se fixează cu stratul de vopsire pe suprafaţa materialului.
Imaginea se fixează definitiv după răcirea tiparului gata.

Timbrul sec
Personalizarea prin timbru sec este procedeul prin care se imprima diferite materiale ca
hartie, piele, imitatii din piele produsele rezultate avand un aspect reliefat, dand o nota de
distinctie si eleganta si prezentand avantajul unei rezistente foarte bune in timp.
Procedeul de personalizare denumit -timbru sec- este folosit pentru inscriptionarea in relief.
Inscriptionarea in relief da o nota aparte inscriptionarilor scoţând in evidenta mesajul
imprimat.

Folio
Imprimarea folio foloseste aceeasi tehnologie ca si imprimarea prin timbru sec cu deosebirea
ca se foloseste o folie speciala pentru imprimare termica, care poate avea o gama intreaga de
culori : argintiu, auriu, rosu, albastru, verde.
Forma de tipar poate fi din magnit si alama.
Personalizarea folio este realizata prin depunerea unor folii aurite sau argintii la temperaturi
ridicate si prin exercitarea unei presiuni de contact intre folie, suport si platanul incalzit pe
care este matrita.

30. Metodele de accelerare a fixării cernelii pe suport şi prevenirea manifestării defectelor și

neconformităților.
Umezirea reprezintă avantajul şi dezavantajul imprimării offset. Ea poate influianţa
calitatea cît şi noncalitatea produselor. De aceea e necesar de a analiza interacţiunea soluţiei
de umectare cu forma de tipar şi cantitate acesteia pe suprafaţa formei Soluţia de umezire
trebuie să fie aplicate doar pe elementele enimprimabile ale formei protejînd de acoperirea cu
cernelă. La pornirea utilajului prima se conectează aparatul de umectare.Un aventaj acestuia
este că are loc curăţirea aparatului cu cernelă şi răcirea acesteia, neutralizarea sarcinii
electrostaticecreaste în interiorul utilajului. Pentru o umectare calitativă e necesra de a
cunoaşte compoziţia soluţiei de umectare şi metoda de aplicare în vederea obţinerii unui
echilibru apă - cerneală Soluţia de umezire este o soluţie preparată din diverşi componenţi,
care funcţionează în sistemul de umezire cu proprietăţi stabile. Compoziţia soluţiei poate fi
reprezentată în felul următor:
1. Apă;
2. Concentrat al soluţiei;
3. Alcool izopropilic.
În concentratul soluţie se conţin următoarele substanţe:
- peliculogen;
- inhibitor al coroziune;
- substanţă de antisedimentare;
- antispumant;
 - substanţe tampon;
- suplimente de hidrofilizare.
Concentratul soluţiei de umezire reprezintă un stabilizator al bazei soluţiei. După
amestecarea acestuia cu apă şi alcool acesta devine gata pentru lucru. În afara celor expuse
mai sus mai există alte adaosuri care modifică proprietăţile soluţiei. Soluţia de umezire
trebuie să corespundă următoarelor cerinţe:
- să umecteze bine suprafaţa elementelor neimprimabile şi să asigure hidrofilitatea
constantă pe durata întregului tiraj;
- să nu acţioneze negativ asupra elementelor imprimabile ale formei;
- să acţioneze în anumite limite cu cerneala;
- să nu aibă efecte negative asupra suportului de imprimat;
- să nu aibă efecte negative (corozie) asupra pieselor utilajului;
- să fie ecologic.
Proprietăţile soluţiilor de umezire
Indicatorul pH indică aciditatea sau bazicitatea soluţiei de umezire. Pentru funcţionarea
normală a soluţie de umezire pH-ul ar trebui să fie între 5 şi 5,5. pH-ul soluţiei de umezire
este afectat de pH-ul hîrtiei şi al cernelurilor (hârtiile cretate sunt alcaline, iar cele necretate -
acide).
Mediul acid, de exemplu pH-ul <4.8 distruge elementele neimprimabile ale formei,
încetineşte procesul de uscare a cernelii, şi duce la distrugerea cilindrilor şi scăderea calităţii
alimentării cu cerneală, oxidarea cernelurilor pe bază metalică (se înnegresc). Soluţia alcalină
facilitează fixarea cernelii, dar poate provoca oxidare şi emulgare. Dacă pН > 7, soluţia cu
proprietăţi bazice poate interacţiona cu acizii şi răşinile care sunt în cerneală. În rezultatul se
formează săpunarea, care acţionează ca emulsifianţii - reduc tensiunea superficială la limita
«cerneală - apă», duc la formarea emulsiilor, şi acoperirea elementelor neimprimabile cu
cerneală, adică (efectul de „umbră”) a formei de tipar.. Dacă bazicitatea soluţiei se reflectă
imediat în procesul de imprimare, aciditatea se determină după imprimare şi nu poate fi
remediată.
Valoarea pH se poate determina prin două metode:
- electrochmic;
- cu ajutorul de hârtie de turnesol.
Apa din apeducte nu are PH stabil. Aceasta variază în funcţie de asnotimp şi de localitatea
geogarfică. Utilizarea apei din apeducte nu e recomandată. Acesta trebuie în prealabil
pregătită şi adusă la condiţii necesare Asigurarea acidităţii necesare poate fi prin adăugarea
directă a cidului. Însă unele tipurio de acizi fiind agrseivi deterioreză pelicola de oxigen şi
afectează elementele imprimabile. Din acest motiv se mai introduce săruri cu efect de
tampon în soluţie. O importanţă prezintă şi duritatea apei ce e determimnată de concentraţia
calciului şi Mg în ea. În funcţie de aceatsa avem
- apă foarte dură cu concentraţia >10 gr/dm3
- apă dură 7-11 gr/dm3
- apă relativ dură 4 – 6,5 gr/dm3
- moale 1,5 -3 gr/dm3
- foarte moale >1,5 gr/dm3
Sa stabilit că apa cu duritate medie 3- 3,6 nu are efect negativ asupra imprimării
Este ncesra de a controla electrocoductibiliatea ce reprezintă cantitatea de ioni în apă.
Concentraţia normală a ionilor este de 2- 2,6 gr/dm3. Asupra electrocoductibilitate acţioneză
calitatea apei, temperatura conţinutul de alcool. Concentraţia recomandată a alcoolului este
de 8 – 10%. Dacă concentraţia scade cu 2 % electricitatea scade cu 8%
Pregătirea soluţiei de umecatare
Pentru a asigura stabilitatea în procesul de imprimare, este necesar să se pregătească o
soluţie de apă. Prea multă sare în prezenţa de impurităţi de apă conduce la formarea de
precipitaţii pe suprafeţele de role offset.
După recomandările asociaţii de tipar germane se permit următoarele norme de săruri a
soluţiei de umezire
- Cloruri 25 gr/dm3
- Sulfaţi 50
- nitraţi 20
Din procesele de pegătire a apei fac parte dedurizarea, deionizarea şi osmosa inversată
1. E asigurată prin procesul de schimbare a cationilor Are loc înlăturaea ionilor de calciu
cu ionii de Na. Conţinutul sărurilor nu se scimbă. Însă se schimbă compoziţia sedimentului.
2. Are loc prin cubstituirea cationilor de Ca şi magneziu cu ioni de H 2o. De asemenea
anionii de bicarbonaţi, sulfat şi clor sunt substituiţi de cei de apă. Ionii hidroxili în rezulat
formează apa şi se extrag sărurile.
3. Are loc cu ajutorul filtrului de cărbune activat iar clorul e filtrat cu ajutorul unei
mebrane. În rezultat apa are mai puţine săruri şi e lipsită de microorganisme. În caz de
necesitate în apă se intoduce săruri. După precipitarea soluţiei acesta trebuie răcită şi se fac
probe a PH şi electroconductibilitatea.
Pentru asigurarea intensităţii a culorii la imprimarea aparatul de umectare trebuie să
asigure depunerea cantităţii minime de soluţie.
Defectele generale de nerespecatre a echilibrului cerneală – apă pot duce la
- micşoraea vitezei de fixare a cernelurilor
- micşorarea inensităţii
- duc la formarea emulsiilor, şi acoperirea elementelor neimprimabile cu cerneală, adică
(efectul de „umbră”) a formei de tipar.
- Înrăutăţire trecerii lente dintre semitonuri
- Defibrilarea suportului

TIPARUL FLEXOGRAFIC
1. Etapele de dezvoltare a tiparului flexografic.
Termenul „flexografie" a fost utilizat pentru prima oară în SUA, la cea de-a XlV-lea
Conferinţă Naţională dedicată materialelor pentru ambalaje ce a vut loc la 21 octombrie
1952. Noţiunea a derivat de la termenul flexibilis - din latină, ce semnifică „flexibil" şi
cuvântul grec graphlem - „a scrie, a desena". În Europa, noul termen "Flexodruck" este
pentru prima dată utilizat în septembrie 1966 în Germania. Ulterior, este răspîndit în Franţa
(«flexographie» şi «impression flexographique») mai târziu şi în alte ţări -flexografia
reprezentând una din tehnologiile poligrafice. Data exactă a descoperirii acestei tehnologii
de imprimare nu poate fi numită cu exactitate. Este cunoscut faptul că, încă la mijlocul
secolului al XlX-lea coloranţii pe bază de anilină erau utilizaţi pentru imprimarea tapetelor.
Pentru prima oară anilina a fost sintetizată în anul 1942 de către Nicolai N. Zinin (1812-
1880). Anilina reprezintă un lichid incolor, gras, otrăvitor care în acea perioadă se utiliza
frecvent la producerea coloranţilor, în special a celor utilizaţi în industria textilă. O altă
condiţie tehnică favorabilă pentru dezvoltarea imprimării flexografice a fost inventarea
formelor pentru tipar elastice din cauciuc. Invenţia aparţine americanului Jon L. Kingsli, care
la 18 ianuarie 1853 obţine brevet pentru această invenţie. Drept material de bază pentru
obţinerea formelor pentru tipar servea cauciucul - un material elastic de provenienţă
vegetală extras din latex - sucul copacilor heveia ce cresc în America de Sud [3]. Cu toate
acestea, inventatorul metodei flexografice de imprimare poate fi considerat Carl Holiveg –
proprietarul firmei germane de construcţii de maşini «K & A. Holiveg GmbH», firmă care
există şi în prezent. Iniţial, flexografia era utilizată exclusiv pentru imprimarea pe
suprafeţele pungilor din hârtie şi a altor ambalaje. O nouă etapă în evoluţia flexografiei
începe cu anul 1912, când firma parisiană «S. A. la Celofan» a început să confecţioneze
pungi din celofan cu inscripţii şi imagini pe ele imprimate cu coloranţi pe bază de anilină.
Domeniul de aplicare al flexografiei se extinde treptat, acest fenomen fiind favorizat de
avantajele acestei metode speciale de tipar în raport cu metodele clasice, în special acolo
unde nu se punea ca scop obţinerea imprimeurilor de calitate înaltă. Pînă la apariţia
formelor pentru tipar elastice, formele pentru tiparul înalt erau realizate din metal (aliaj
tipografic - cupru, zinc). Pentru a obţine imprimeuri de calitate prin tiparul înalt este
necesar de a asigura un contact puternic între formă şi suprafaţa imprimată. Acest efect
poate fi obţinut pe baza deformaţiilor formei sau a suportului imprimat. Pentru formele
de tipar dure este caracteristică deformaţia rigidă, ce constituie de regulă abateri de 1 % de
la dimensiunile iniţiale. Deformaţia poate fi produsă doar la presiuni înalte, ea
necompensând neajunsurile formei şi a suprafeţei care apasă. Din această cauză, între
suprafaţa imprimabilă şi cea care exercită presiune se instalează o garnitură din
cauciuc/aşternut. Utilizarea garniturii din cauciuc a determinat necesitatea potrivelii formei
şi utilizarea presiunilor relativ mari în timpul imprimării (circa 30-50 kg/cm 2). Flexografia
îmbină în sine avantajele imprimării înalte şi ofset şi este lipsită de dezavantajele marcate în
celelalte metode de impimare. Aceasta a şi determinat extinderea domeniului de utilizare a
imprimării flexografice. La început, metoda se utiliza doar la imprimarea ambalajelor
constituite din „pungi" din hârtie, celofan, etc. În anul 1929 metoda a fost aplicată în
realizarea plicurilor şi a discurilor de gramofon. În anul 1932 apar maşinile automate de
ambalat cu grupuri de imprimare flexografică pentru ambalarea produselor de tutungerie şi
a produselor de cofetărie. In anul 1950, editura germană Rovolt-Ferlag a început editarea
cărţilor de buzunar ce se imprimau pe hârtie de ziar, cu anilină, la maşina rotativă de
imprimare produsă de firma „Marks & Fleming". Costul cărţilor era destul de redus, ceea ce
a permis editurii să micşoreze brusc preţul pentru producţia de carte. Mai apoi, în anul
1954 a început fabricaţia plicurilor poştale, felicitărilor de Crăciun, ambalajului rezistent şi
altele. În timpul celor două războaie mondiale şi în următorii ani, tehnologia imprimării
flexografice a continuat să se îmbunătăţească continuu, în special procesele de obţinere ale
formelor pentru tipar. Pentru a acumula informaţii cu referinţă la extinderea imprimării
flexografice Asociaţia Tehnică Flexografică (FTA) desfăşoară periodic studii de evaluare în
industria americană. Conform rezultatelor, peste 4600 de tipografii din SUA utilizează
flexografia în imprimarea produselor poligrafice. Analiza evoluţiei fabricaţiei lor a denotat
că, utilizarea flexografiei creşte cu o rată de peste 8% anual. Rezultatele cu referinţă la
ambalarea flexografică prezintă şi ele interes. Aproape 100% din brutăriile comerciale îşi
vând pâinea în pungi de polietilenă tipărite flexografic. Unul din tipurile de pungi este
fabricat din material flexibil, laminat, destinat ambalajelor individuale. Datorită popularităţii
sale, acest material are aplicabilitate foarte mare actualmente. Noile produse şi ambalajele
acestora continuă să se îmbunătăţească, iar flexografia trebuie să ţină pasul. Producătorii
de utilaje pentru tipar vor trebui să proiecteze noi produse la cele mai înalte standarde.
Vânzătorii de consumabile vor recurge şi ei la adaptarea tehnologiilor, pe măsură ce
standardele de calitate ale tipăririi sunt tot mai riguroase.

2. Formele pentru tiparul flexografic.

Formele pentru tiparul flexografic pot fi confecţionate din cauciuc vulcanizat sau dintr-un
tip de răşini polimerice sensibile la radiaţii ultraviolete (UV). Formele prezintă un basorelief
(imagine ridicată) şi tipăresc direct pe suport printr-o imprimare uşoară. Spre deosebire de
formele pentru tipar solide, din metal utilizate în tiparul înalt, formele pentru tiparul
flexografic sunt elastice şi detaşabile. Ele sunt montate pe cilindrii port-formă cu ajutorul
autoadezivilor reprezentaţi de o bandă din material textil cu adeziv pe ambele feţe, numit
"stickyback".
Deoarece cilindrii port-formă pot fi demontaţi, formele se pot monta pe cilindri
individuali într-o maşină în montare. În cadrul acestei operaţiuni pregătitoare se pot lua
probe de culoare de pe fiecare cilindru pentru a verifica imprimarea culoare-pe-culoare,
alături de alte detalii specifice ce trebuie verificate înainte de a începe imprimarea.
Sunt posibile lungimi variabile de repetare a imprimării, care permit adaptarea la orice
lungime de tipărire dorită. Se pot obţine modele şi imagini continui (hârtie pentru
ambalarea cadourilor, tapete, gresie). Faptul că, formele pentru tiparul flexografic sunt
alimentate de cilindru anilox, reprezintă un unicat al sistemului. Sunt posibile lungimi
variabile de repetare a imprimării, care permit adaptarea la orice lungime de tipărire dorită.
Se pot obţine modele şi imagini continui (hârtie pentru ambalarea cadourilor, tapete,
gresie). Faptul că, formele pentru tiparul flexografic sunt alimentate de cilindru anilox,
reprezintă un unicat al sistemului. Elasticitatea formei permite imprimarea pe cele mai
diverse suporturi. Cele mai utilizate materiale pentru confecţionarea formelor de tiparul
flexografic sunt cauciucul natural şi materialele fotopolimerizante. Acestea sunt în mare
parte compatibile cu toate tipurile de cerneluri: solubile în apă, etanol sau ultraviolete.
Tehnologia flexografică se află într-o continuă evoluţie şi perfecţionare, ceea ce sporeşte
avantajele concurenţiale ale ei.
Elasticitatea şi uşurinţa schimbării formelor pentru tipar asigură posibilitatea utilizării în
flexografie a unei impunătoare diversităţi de substraturi. Flexoforma lucrează după
principiul similar suprafeţelor de cauciuc ofset - dechelului, „ajustându-se" la structura
neregulată a suportului. De aceea, imprimarea flexografică spre deosebire de tiparul adânc
şi ofset nu se limitează doar la imprimarea pe suprafeţe strict netede. Această tehnologie
însă, are şi dezavantajele sale. Cel mai proliferat ţine de deformarea (uzura) elementelor
imprimabile în rezultatul tensionării, ce conduce la mărirea suprafeţei punctului de raster la
imprimare. Pornind de la cele remarcate, în vederea asigurării calităţii imprimării
flexografice se impune cu stricteţe controlul riguros al formelor pentru tipar.
Existenţa unei mare diversităţi de forme pentru tiparul flexografic impune structurarea
acestora după anumite criterii: materiale din care sunt realizate sau compoziţia, grosimea
plăcii, metoda de obţinere, constituirea structural-morfologică, care la fel ca şi clasificarea
lor poate fi urmărită în fig. 5.1 :
 Fig. 5.1 - Clasificarea formelor pentru tiparul flexografic

Constituirea structural-morfologică a formelor pentru tiparul flexografic este

caracterizată de următoarele elemente (fig. 5.1.1):
• faţa plăcii;
• adâncimea reliefului;
• reversul plăcii;
• grosimea totală a plăcii.

Faţa formei (fig. 5.1.1 a)) reprezintă imaginea ce urmează a fi imprimată. Ea trebuie să fie
netedă şi să posede margini foarte bine definite şi exacte. Unghiul de înclinare a laturilor
laterale trebuie să asigure rezistenţa suficientă a elementelor imprimabile.
Adâncimea (profunzimea) reliefului (fig. 5.1.1 b)) - distanţa pe verticală din adâncul

Fig. 5.1.1 - Elementele şi caracteristicile geometrice ale formei

pentru tipar:
a)partea frontală a formei;e) grosimea formei;
b)adâncimea spaţiului alb;f) partea dorsală a formei;
c)faţa laterală a elementului imprimabil; g) suportul(baza)
formei
d)înălţimea reliefului;

spaţiilor dintre elementele imprimabile până la traiectoria de delimitare a suprafeţei

exterioare a elementului imprimabil. Experienţa acumulată la imprimarea flexografică a
etichetelor şi ziarelor a demonstrat că, în virtutea tuturor opiniilor contradictorii nu există
necesitatea sporirii adâncimii reliefului h, pentru că şi la o mărime destul de mică cum ar fi
h=0,015 inch; (1 inch;~2,54) sau 0,381 mm pot fi obţinute rezultate bune.
 Reversul (spatele) plăcii, în cazul formelor polimerice prezintă in sine un suport de oţel
de 0,18 mm şi un strat solid din fotopolimeri de 0,58 mm ce asigură stabilitatea
caracteristicilor dimensionale. Stratul principal suport poate fi atât metalic cât şi cu fixare
magnetică a formei pe cilindru. Formele din cauciuc, cu unele excepţii, nu posedă
stabilizatori ai stratului principal.
Grosimea totală a plăcii (fig.5.1 e)) este determinată de distanţa delimitată de liniile
trasate imaginar peste faţa şi reversul plăcii, adică este distanţa dintre suprafaţa cilindrului -
formă şi suprafaţa formei ce contactează cu suportul de imprimare. Formele subţiri, fine au
grosimea cuprinsă între 0,025 şi 0,045 inch, ele fiind utilizate prioritar la fabricaţia de ziare şi
etichete înguste. Există tendinţe de trecere treptată în activitatea cu aceste forme şi în alte
domenii de fabricaţie. În majoritatea segmentelor industriale, cu excepţia imprimării pe
materiale ondulate (gofrate) cele mai răspândite sunt plăcile cu grosimea de 0,0670-0,1250
ţol (inch). Sunt utilizate la fel şi plăci cu grosimea de 0,150-0,250 inch. Tendinţa generală
pentru majoritatea componentelor se rezumă la trecerea utilizării plăcilor subţiri, deoarece
ele asigură rezoluţie înaltă şi deformare mică a elementelor imprimabile.
Toate formele pentru tiparul flexografic sunt realizate fie din cauciuc, fie din materiale
fotopolimerice, iniţial fiind utilizat doar cauciucul. Până la implementarea polimerilor
fotosensibili în anul 1973 de către fima DuPont, cauciucul era unicul material accesibil în
vederea obţinerii formelor pentru tiparul flexografic. Calitatea formelor fotopolimerice o
depăşeşte cu mult pe cea a formelor din cauciuc. A existat un ansamblu de modificări,
impuse cauciucului în rezultatul considerării cerinţelor specifice dictate de caracteristicile
tehnice de imprimare. Materializate în cerinţe acestea impun formelor pentru tiparul
flexografic următoarele:
• abilitatea de a percepe şi transmite cerneala de pe cilindrul anilox pe substrat;
• elasticitate - capacitatea de revenire a formei imediat după contactul cu cilindrul de
anilox şi cel de presare care asigură imprimarea. Elasticitatea permite asigurarea
transmiterii cernelii la diferite vizeze de imprimare, fără ca forma sa se „umfle" sau să-şi
modifice caracteristicile de solidificare, fiind în acelaşi timp rezistentă la uzură.
• uniformitate a grosimei. Formele care nu respectă această cerinţă au necesitatea de o
forţă de pretensionare mai mare pentru transmiterea cernelii de pe cilindrul de anilox. În
rezultatul tensionării cernelii se produce ieşirea ei pe laturile elementelor imprimabile,
ce respectiv conduce la imprimarea murdară. Pretensionarea suplimentară provoacă la
fel, o reducere substanţială a calităţii imprimării liniilor subţiri şi a imaginilor rasterizate.
Panglica de montaj din compozitul spongios compensează doar parţial variabilitatea
grosimei formei.
• duritate - cu cât structura materialului este mai neregulată şi porozitatea mai mare cu
atât mai moale este materialul pentru formă. Forma cu duritatea de 25-35 unităţi pe
scara Şoru-A este utilizată pentru imprimarea pe carton ondulat. De regulă, în
imprimarea tradiţională se utilizează forme pentru tipar cu duritatea de 55-60 unităţi, iar
formele mai dure sunt utilizate pentru imprimarea pe suprafeţe dure netede cu rezoluţie
maximă.
Tehnologiile de fabricaţie a formelor pentru tiparul flexografic (numite şi „clişee") sunt
clasificate în metode de obţinere:
1. Prin presare (matriţe) - forma este presată după principiul vulcanizării cauciucului cu
ajutorul press formei sau matriţei sub presiune înaltă.
 2. Prin turnare - compoziţia polimerică lichidă este injectată sub presiune, ulterior
solidificându-se sub temperatură înaltă.
3. Prin fotopolimerizare - compoziţia fotopolimerică lichidă sau solidă este prelucrată cu
ajutorul iradierii ultraviolete, sectoarele nepolimerizate după iradiere fiind spălate.
Prin gravare - elementele de relief sunt tăiate cu un instrument special sau cu raze lazer.
Cel mai frecvent sunt utilizate metodele de obţinere a formelor pentru tipar prin
fotopolimerizare şi gravare.
Toate metodele sunt direcţionate spre obţinerea de forme pentru tipar care conform
surselor bibliografice de specialitate [111, 20-23] sunt structurate şi utilizate frecvent
terminologic ca:
4. forme pentru tiparulflexografic din caucicuc;
5. forme pentru tiparul flexografic din materiale fotopolimerizate;
6. forme pentru tiparul flexografic la aplicarea tehnologiei „Compiuter-Formă pentru
tipar (CtP) "

3. Formele pentru tipar polimerice pe baza de cauciuc.

Formele pentru tiparul flexografic din caucicuc se confecţionează după metoda prin
presare cu ajutorul matriţelor din cauciuc brut cu vulcanizarea ulterioară a lui.
Uniformitatea grosimii este asigurată la şlefuirea reversului clişeului. Clişeele din cauciuc,
mai exact cele elastomere posedă calităţi foarte bune dacă toată suprafaţa lor este
acoperită cu elastomer, ulterior prin gravare obţinîndu-se în el relieful de imprimare.
Elementele imprimabile (spre deosebire de metoda fotochimică) au marginile laterale teşite
la bază, în timp ce partea superioară are marginile laterale verticale drepte. Aceasta
sporeşte substanţial rezistenţa clişeului la uzură în timpul imprimării tirajului contribuind şi
la reducerea extinderii punctelor de raster .

Relieful formei pentru tipar obţinută prin metoda chimico-fotografică, din compuşi
fotopolimerizabili şi forma pentru tipar din cauciuc, obţinută prin metoda de gravare cu
laser:
1 - proces chimic;
2 - gravare directă cu laser

Clişeele gravate cu lazer sunt încă puţin răspândite, liniatura rasterului constituie 40
lin/cm, caracteristică cu mult mai mică decât în formele pentru tipar fotopolimerizate în
care liniatura rasterului constituie relativ 60 lin/cm.
Sistematizate şi dimensionate, etapele de realizare ale formelor pentru tiparul flexografic
din cauciuc presupun:
1. Expunerea stratului fotorezistent pe placa dură prin filmul negativ.
2. Developarea negativelor cu înlăturarea zonelor neexpuse (neiluminate).
1. Verificarea imaginii şi retuşarea.
3. Corodarea plăcii metalice cu înlăturarea ulterioară a stratului fotorezistent.
2. Imprimarea de probă pentru verificarea plăcii metalice.
3. Realizarea matriţei cu ajutorul formei metalice.
4. Formarea şi vulcanizarea formei pentru tipar din cauciuc.
8. Verificarea grosimii formei şi a calităţii reliefului.
Originalele artistice şi electronice pentru fabricarea formelor se pregătesc în mod
tradiţional, suplimentar utilizându-se un purtător ce se regăseşte dincolo de marginile
viitoarei forme. Acest purtător, deseori numit „obstacol", este utilizat în calitate de mijloc
de delimitare a materialului supus gravării fierbinţi. De regulă, pe el se mai înscrie numărul
sau alte informaţii de fabricaţie (coduri, serie) care sunt utilizate în procesul de fabricaţie,
până în momentul când preliminar instalării formei pe cilindrul port-formă această lizieră-
obstacol este înlăturată.
Stratul sensibil la lumină al plăcii metalice sau polimerice se expune prin negativ. Pentru
confecţionarea patriţelor (forma cu elemente imprimabile în relief care foloseşte pentru
obţinerea matriţelor) sunt utilizate diverse materiale cum sunt: magneziul (Mg), cuprul (Cu),
zincul (Zn) şi alţi polimeri duri. Cel mai raspândit material utilizat în acest scop este
magneziul.
După expunerea stratului sensibil la lumină locurile neexpuse devin accesibile pentru
corodarea acidă, în rezultatul căreia pe suprafaţa metalică apare relieful ce
corespunde imaginii.
Adâncimea acestui relief determină adâncimea spaţiilor pe forma din cauciuc. Forma
obţinută este supusă controlului de calitate. După verificare, patriţa poate fi utilizată la
confecţionarea matriţei.
Obţinerea matriţei se face cu ajutorul presei de ştanţare (vulcanizator de precizie înaltă)
(fig.5.3). Materialul pentru formă (matriţă) este decupat după caracteristicile dimensionale
necesare, curăţat cu peria de particulele şi corpurile străine şi instalat cu faţa în sus. Pe el
(fig. 5.3) se plasează forma metalică -patriţa cu relieful în jos. Sub acţiunea temperaturii şi
presiunii relieful se împlântă în materialul pentru matriţă. Adâncimea implantării este
verificată cu ajutorul unor limitatori. Materialul pentru forma-matriţă este constituit din
răşini termoplastice şi celuloză. Răşina asigură obţinerea suprafeţei netede a reliefului,
netezimea fiind foarte importantă pentru formarea ulterioară a formei pentru tipar din
cauciuc. În vederea asigurării protecţiei plăcii superioare, ea este dispersată de forma cu
relief - patriţa printr-o garnitură plană (coală) (fig.5.4)

Fig. 5.3 - Elemente componente ale aparatului de vulcanizare :

1- limitatori; 4- materialul pentru formă-matriţa;
2- placa/perna 5- suportul;
superioară;

Fig. 5.4 - Montarea plăcilor pentru obţinerea matriţei:

1-limitatori;5 - materialul pentru formă-matrita;
2-placa superioară;6 - suportul;
3-banda protectoare;7 - placă inferioară
4-formă cu relief-patriţă;
 Matriţa (presforma) obţinută este testată la uniformitatea grosimei fiind instalată în
aceeaşi presă cu imaginea în sus pentru confecţionarea dublicatului din cauciuc, adică
pentru obţinerea copiei formei în relief. Cauciucul brut se aplică peste formă şi se acoperă
cu o garnitură protectoare. Vulcanizarea se realizează pe parcursul unei anumite durate de
timp la temperatura de 307°F. Sub acţiunea temperaturii şi presiunii cauciul umple toată
adâncimile reliefului. Grosimea formei pentru tipar este reglată cu ajutorul limitatorilor.
Abaterile remarcate sunt remediate prin intermediul unui dispozitiv de şlefuire
electromecanic. Acesta şlefuieşte forma amplasată pe un cilindru ce se roteşte cu viteze
mari sau mici. Şlefuirea excesivă va conduce la manifestarea defectului de proliferare a
marginii imaginei

4. Determinarea parametrilor necesari de confectionare a formelor flexografice pe baza de

fotopolimeri.
În tehnologia realizării formelor pentru tiparul flexografic în ultimul timp s-a marcat
tendinţa de micşorare a grosimii formelor pentru tipar şi reducerea numărului de straturi
compensatoare. Datorită acestora, o parte a deformaţiilor sunt trecute de pe elementele de
tipar pe suportul elastic. Pentru menţinerea grosimii necesare a plăcilor subţiri şi ultra
subţiri sunt utilizate suporturile elastice care se montează pe cilindrul port-formă. În acest
caz, plăcile se montează pe un suport adeziv de ambele părţi şi se fixează prin încleiere de
cilindrul port-formă direct în maşină. Această operaţie contribuie la reducerea timpului
pentru pregătirea formelor pentru tipar, îmbunătăţeşte calitatea imprimeului micşorând
cheltuielile legate de procesele tehnologice. Datorită acestui fapt, multe unităţi economice
de profil trec de la tiparul înalt clasic la cel flexografic.
Avantajele oferite de această trecere sunt marcate de: mărirea formatului formei,
sporirea vitezei de imprimare, reducerea timpului de trecere de la o comandă la alta.
În majoritatea cazurilor formelor flexografice le sunt impuse următoarele cerinţe:
- îmbunătaţirea caracteristicilor elementelor grafice ale imprimeurilor;
- creşterea liniaturii rasterului;
- utilizarea unei game variate de cerneluri utilizate, cum sunt cele solubile în apă, cu
uscare ultravioletă şi solubile în etanol.
.
Pentru sporirea calităţii imprimeurilor încep a fi utilizate formele pentru tipar moi cu
stratul pentru tipărire mult mai dur. Aceasta conduce la minimalizarea deformaţiilor
elementelor de tipar, deoarece ele sunt preluate de suportul formei. Imprimarea
flexografică se caracterizează prin interval mic de presare ce constituie circa 0,1-0,5 miliPa.
Pentru asigurarea unui contact uşor între forma pentru tipar şi suportul de imprimare este
necesar ca forma să posede grosime uniformă pe toată suprafaţa evitându-se sectoarele de
grosimi diferite. Abaterile admise variază în limitele a 0,1-0,3 mm. Aplicarea presiunii mai
mari conduce în timpul procesului de imprimare la deformarea elementelor, deci şi la
înrăutăţirea transmiterii tonale, mai ales în sectoarele luminoase şi în cele umbrite. În
momentul imprimării cu viteze mari, se obţine o calitate mai bună de transmitere a
cernelei, culoarea imprimeurilor fiind mai intensă.
La confectionarea formelor flexografice pe baza de fotopolimeri sunt determinati
urmatorii parametri:
- grosimea formei( subtire-0,7-1,2; medii 1,2-2,4; groase 2,7-3,4);
- dimensiunea imprimeului;
 - parametrii optici.

5. Determinarea timpului de expunere a părţii verso a formei fotopolimerice.

Expunerea reversului formei pentru redarea înălţimii elementelor de tipar reprezintă
prima etapă de expunere. Durata expunerii determină grosimea suportului viitoarei forme
pentru tipar. Deoarece grosimea formei este predeterminată, grosimea suportului va
corespunde unei anumite adâncimi (profunzimi) a reliefului. Profunzimea reliefului -
reprezintă unul din factorii definitorii ai calităţii imprimării. Cu cât durata de expunere a
reversului este mai mare cu atât mare va fi grosimea suportului. Timpul de expunere a
reversului este determinat la fel şi de timpul de expunere al feţei formei.

6. Procesul de uscare şi expunere suplimentară a formelor pentru tipar pe baza de fotopolimeri.

Uscarea. Forma pentru tipar absoarbe o anumită cantitate de solvent, de aceea este
necesară desfăşurarea procesului de uscare într-o anumită perioadă de timp. Materialele
solubile în apă nu absorb soluţia de spălare necesitând mai puţin timp pentru uscare.
Uscarea se face până la eliminarea totală a solventuluii de pe stratul pentru formarea
reliefului.
Staţiile de uscare sunt dotate cu camere speciale în care pe o plasă orizontală se
amplasează forma şi se usucă cu aer cald generată de o anumită sursă. Durata uscării
depinde de grosimea plăcii şi durează în jur de 60 minute.
În cazul realizării formelor pentru tipar pe bază de substanţe fotopolimerice lichide
procesul tehnologic este mai complicat deoarece, acesta prezintă îmbinarea a două procese
tehnologice, de confecţionare a plăcii polimerice şi concomitent a formei pentru tipar în
cadrul unui singur proces de fabricaţie.
Expunerea finală. După spălare şi uscare este necesară expunerea finală a formei.
Expunerea se face proporţional pe toată suprafaţa fără negativ, astfel încât domeniul
reliefului să fie total polimerizat. La această etapă forma pentru tipar are suprafaţă
superioară foarte lipicioasă către care aderă praful şi murdăria. La iradierea cu raze UV sau
la cufundarea (imersiunea) plăcii în solvent substanţa aderentă îşi pierde din calităţile sale.
După uscare şi finişing este necesar ca forma să fie menţinută la temperatura şi
condiţiile de lucru impuse timp de 12 ore pentru a se usca complet şi a micşora riscul
deteriorării în procesul de tipar. Clişeul pentru imprimarea flexografică gata pentru
aplicare, este utilizat pentru realizarea a câteva imprimeuri de probă în vederea verificării
calităţii lui şi pentru a face corecturile necesare.
7. Realizarea formelor de tipar flexografice.
Tehnologiile de fabricaţie a formelor pentru tiparul flexografic (numite şi „clişee") sunt
clasificate în metode de obţinere:
1. Prin presare (matriţe) - forma este presată după principiul vulcanizării cauciucului
cu ajutorul press formei sau matriţei sub presiune înaltă.
2. Prin turnare - compoziţia polimerică lichidă este injectată sub presiune, ulterior
solidificându-se sub temperatură înaltă.
3. Prin fotopolimerizare - compoziţia fotopolimerică lichidă sau solidă este prelucrată
cu ajutorul iradierii ultraviolete, sectoarele nepolimerizate după iradiere fiind spălate.
4. Prin gravare - elementele de relief sunt tăiate cu un instrument special sau cu
raze lazer. Cel mai frecvent sunt utilizate metodele de obţinere a formelor pentru tipar prin
fotopolimerizare şi gravare.
 Toate metodele sunt direcţionate spre obţinerea de forme pentru tipar care conform
surselor bibliografice de specialitate [111, 20-23] sunt structurate şi utilizate frecvent
terminologic ca:
• forme pentru tiparulflexografic din caucicuc;
• forme pentru tiparul flexografic din materiale fotopolimerizate;
• forme pentru tiparul flexografic la aplicarea tehnologiei „Compiuter-Formă pentru
tipar (CtP) "

5. Instalaţiile pentru expunerea formelor de tipar flexografice.

Expunerea se realizează prin diverse mijloace tehnice de diferită performanţă şi
caracteristici tehnice. Utilajul utilizat pentru obţinerea formelor pentru tiparul flexografic pe
bază de fotopolimeri poate fi clasificat după următoarele principii:
- după numărul de operaţii realizate (una, două sau utilaj multioperaţional);
- după tehnologia aplicată (rame pentru expunere, rame pentru prelucrarea copiilor
fotopolimerice sau rame combinate);
- după nivelul de mecanizare (manuale, semiautomate, automate).
Staţiile pentru expunerea formelor fotopolimerice sunt structurate în:
- pentru expunerea formelor fotopolimerice plane;
- pentru expunerea formelor fotopolimerice încovoiate/curbe.

Fig. 5.7 - Sistem de expunere:

1 - lămpi pentru expunerea feţei formei
2 - placa (forma pentru tipar);
3- lămpi pentru expunerea reversului (părţii frontale) formei
4- filmul negativ;
5- placa de presare cu vacuum
Pereţii camerei de iradiere sunt acoperiţi pe suprafaţa interioară cu un strat de aluminiu
care serveşte ca ecran protector.
Analizînd tendinţele evoluţiei staţiilor de expunere [7] s-au constatat următoarele:
- în dependenţă de nivelul lucrărilor realizate, firmele producătoare creează utilaje
diferite după construcţie, complexitate şi dimensiuni ale formatului, de la staţii slab
mecanizate până la instalaţii semiautomate cu productivitate înaltă;
- producerea instalaţiilor pentru expunerea formelor cilindrice se micşorează
continuu pentru că, necesită mult lucru manual şi sunt costisitoare. Astfel de utilaje,
au o construcţie mai complexă şi posedă productivitate mică. Actualmente, se
produc mai frecvent staţii pentru expunerea formelor plane;
- încep să fie utilizate pe larg sursele luminiscente care sunt mai simple şi au termen
de exploatare mai mare. Utilizarea lămpilor luminiscente este determinată de faptul
că, la moment formele fotopolimerice au un strat mult mai sensibil la lumină.
 Procesul de expunere este determinat şi de structura materialului din care urmează
a fi confecţionată forma pentru tipar. Astfel, materialele fotopolimerice din care se
realizează formele pentru tiparul flexografic pot fi: compoziţii polimerice lichide
(sistemul Liqiud) sau fotopolimeri solizi (sistemul Solid).
Drept materie primă predestinată formelor pentru tiparul flexografic serveşte substanţa
liantă elastomeră, monomerii nasaturaţi şi fotoiniţiatorii UV (substanţe care sub acţiunea
razelor solare se descompun declanşând reacţia de polimerizare). Aceştia sunt solubili în
apă sau în solvenţi organici. La expunerea (interacţiune cu lumina) cu raze UV se produce
reacţia de polimerizare sau „îmbinarea" mai multor molecule pentru formarea lanţului
molecular. Fotopolimerii formaţi prin intermediul unei astfel de reacţii devin insolubili. La
expunerea parţială, fotopolimerii pot parţial să se rigidizeze, timp în care sectoarele
neexpuse pot fi dizolvate, adică păstrează posibilitatea de solubilitate. Această calitate este
utilizată la obţinerea formelor pentru tipar în relief.
Ambele tehnologii sunt utilizate de către întreprinderile poligrafice, cel mai frecvent
aplicată fiind cea cu utilizarea compoziţiilor polimerice lichide datorită simplităţii procesului
şi faptului că, nu necesită un utilaj prea sofisticat de prelucrare. Plăcile fotopolimerice solide
sunt pregătite centralizat în cadrul unităţilor economice specializate şi sunt puse la
dispoziţie în formă gata pentru expunere de renumitele firme BASF, DuPont.

6. Staţiile pentru spălarea formelor de tipar.

Developarea - Spălarea. Sectoarele expuse devin insolubile la soluţia de spălare, iar
zonele neexpuse -solubile, pentru că ele rămân în forma monomerică iniţială. Developarea
presupune spălarea fâşiilor cu elemente imprimabile. Forma este prelucrată cu ajutorul
unor perii de curăţat pentru accelerarea procesului de solubilitate (dizolvare). După spălare
este obligatorie înfăşurarea formei pentru tipar în hârtie tip „filtru" pentru înlăturarea
reziduurilor (resturilor) de soluţie [6].
Staţiile pentru spălarea plăcilor fotopolimerice sunt structurate în:
- cilindrice;
- plate.
În cadrul staţiilor de spălare a sectoarelor neexpuse se utilizează următoarele metode de
spălare:
- hidromecanică, în acest caz solventul este pulverizat sub tensiune înaltă asupra
formei;
- mecanică (prin frecare), polimerul este înlăturat cu ajutorul acţiunii unor perii sau
covoraşe speciale;
- combinate - sunt utilizate concomitent ambele metode;
- ultrasunet - o nouă metodă mai puţin utilizată - suprafaţa polimerului este supusă
acţiunii ultrasunetului care înlătură deşeurile;
Cel mai frecvent utilizate sunt metodele hidromecanică şi mecanică. Utilajul pentru
spălarea formelor de tipar fotopolimerice poate fi structurat după următoarele criterii:
1. după forma geometrică a plăcii prelucrate:
- de tip plan;
- de tip cilindric;
- de tip combinat.
2. după numărul de operaţii realizate:
- o operaţie;
 - două sau mai multe operaţii.
Mai sunt utilizate staţii multioperaţionale în flux unde se realizează toate operaţiile de
prelucrare a plăcilor expuse. Elementele componente de bază ale staţiilor de spălare sunt
următoarele:
- vasul cu soluţia de spălare;
- sistemul de circulare al solventului;
- suportul pentru formă;
- sistemul de automatizare şi reglare termostatică.
Vasele pentru dizolvare sunt realizate din oţel inoxidabil. În interiorul vasului este
amplasat sistemul termostatic cu soluţia de lucru, sistemul de circulaţie al solventului şi
suportul pentru formă ce asigură spălarea uniformă. Formele pentru tipar sunt fixate pe
suport prin metode mecanice sau magnetice.

7. Procesul de confecţionare a plăcilor fotopolimerice pe bază de substanţe fotopolimerice lichide.

8. Astfel, materialele fotopolimerice din care se realizează formele pentru tiparul
flexografic pot fi: compoziţiipolimerice lichide (sistemul Liqiud) sau fotopolimeri solizi
(sistemul Solid).
9. Drept materie primă predestinată formelor pentru tiparul flexografic serveşte
substanţa liantă elastomeră, monomerii nasaturaţi şi fotoiniţiatorii UV (substanţe care sub
acţiunea razelor solare se descompun declanşând reacţia de polimerizare). Aceştia sunt
solubili în apă sau în solvenţi organici. La expunerea (interacţiune cu lumina) cu raze UV se
produce reacţia de polimerizare sau „îmbinarea" mai multor molecule pentru formarea
lanţului molecular. Fotopolimerii formaţi prin intermediul unei astfel de reacţii devin
insolubili. La expunerea parţială, fotopolimerii pot parţial să se rigidizeze, timp în care
sectoarele neexpuse pot fi dizolvate, adică păstrează posibilitatea de solubilitate. Această
calitate este utilizată la obţinerea formelor pentru tipar în relief.
10.Ambele tehnologii sunt utilizate de către întreprinderile poligrafice, cel mai frecvent
aplicată fiind cea cu utilizarea compoziţiilor polimerice solide datorită simplităţii procesului
şi faptului că, nu necesită un utilaj prea sofisticat de prelucrare. Plăcile fotopolimerice solide
sunt pregătite centralizat în cadrul unităţilor economice specializate şi sunt puse la
dispoziţie în formă gata pentru expunere de renumitele firme BASF, DuPont.
11.Metoda de confectionare a plastinelor de tipar pe baza de substante fotopolimerice
lichide se realizeaza prin turnarea fotopolimerului lichid intr-un rezervor de sticla, dupa care
se realizeaza expunerea pe verso, si expunerea fetei prin film, in continuare au loc aceleasi
procese ca si-n cazul fotopolimerilor solizi: expunerea de baza, developarea-spalarea
uscarea si expunerea finala.
 12.

11. Realizarea formelor flexografice prin metoda Computer-to-Plate.

Tehnologia Computer –to-Plate la etapa actuala reprezinta o norma in statele cu
poligrafia avansata, extinzindu-se in intreaga lume. In esenta tehnologia Computer-to-Plate
reprezinta un proces automatizat, dirijat de catre calculator destinat fixarii directe a
imaginei pe suprafata viitoarei forme de tipar. Procesul este caracterizat de o precizie
inalta, claritate a imaginei, calitatea suprapunerii formelor si reproducerea intregului
diapazon cromatic a originalului. Deasemenea permite evitarea distorsionarii punctului de
rastru si reducerea duratei de fabricatie.
Structura formelor pentru tipar predestinate sistemului „Compiuter - to- Plate"
presupune pentru utilizare înlăturarea foliei protectoare care descoperă stratul „negru" pe
care cu ajutorul razelor laser cu lungimea de undă de 1064 nm poate fi realizată înscrierea
în baza distrugerii acestui strat. Razele laser distrug energia absorbantă a stratului negru. În
acelaşi timp, pe formă se produce înscrierea punct cu punct. Stratul negru are destinaţia de
original de copiere (negativ). După finalizarea înscrierii, placa este supusă expunerii pe toată
suprafaţa sa (expunerea prealabilă şi finală), în continuare prelucrându-se analogic ca şi
formele pentru tipar unistratificate în vederea obţinerii reliefului (în acest caz nu este
aplicată gravarea cu laser cum este utilizată în cazul obţinerii clişeelor din cauciuc).

12. Realizarea formelor flexografice prin tehnologia gravării directe.

Gravarea directa permite obtinerea elementelor imprimabile prin prelucrarea indirecta a
materialului cu raza de laser, iar forma gata se obtine imediat dupa prelucrarea formei.
Avantajul acestei tehnologii consta in faptul ca forma este fabricata intr-o singura etapa
tehnologica la un singur utilaj. Gravarea directa se utilizeaza pe larg la intreprinderile
specificul carora consta in obtinerea imaginei pe cilindrul de cauciuc astfel incit sa formeze
imagini continuie. Dispozitivele de gravare directa cu laser, utilizeaza laserele CO2. Iradierile
caruia sint absorbite bine din materialele in componenta carora intra cauciucul. Puterea
iradierii este de la 50 -1000 Wat. Tehnologia gravarii directe are unele neajunsuri dinre care
fac parte:
 Necesitatea inlaturarii produselor arderii;
 Consumul sporit de energie;
 Necesitatea schimbarii frecvente a peselor.
In afara de acestea laserele cu CO2 nu pot sa asigure inscrierea imaginii cu o liniatura de
160 lpi., din cauza valorii mari a unghiului F. Pentru liniaturile inalte dimensiunea celui mai
mic punct trebuie sa fie de circa 10-12 micrometri, iar diametrul petei obtinute in urma
focalizarii raze trebuie sa fie in corespundere cu marimea punctului. Marimea punctului de
laser CO2 este de circa 50 micrometri , din acest motiv formele obtinute prin metoda data
sunt utilizate la imprimarea tapetelor, ambalajului cu imagini simple, caietelor, adica acolo
unde nu este necesara reproducerea liniaturilor inalte.

13. Clasificarea maşinilor de tipar flexografice.

Printre avantajele utilizării tehnologiei imprimări flexografice poate fi specificat factorul
repartizării şi utilizării raţionale a timpului de lucru condiţionat de faptul că, construcţia
utilajului pentru tiparul flexografic permite schimbarea tirajului în timp scurt, respectiv
ajustarea operativă a componentelor maşinii.
Utilajelor de imprimare flexografică le este caracteristică o latură unică, ce deocamdată
nu poate fi imitată de alte tipuri de maşini. Această reprezintă construcţia maşinilor de
imprimare "in line", utilajul reprezintând un flux de fabricaţie în care sunt realizate succesiv
procesele press şi post-press. Instalând suportul în maşina pentru tipar şi fixândul, urmează
să se ajusteze toate elementele utilajului începând cu secţiile de tipar şi terminând cu
sectorul de finisare (lăcuire, ştanţare, imprimare cu folie, tăiere, fălţuire,etc.)
O etapă marcantă în evoluţia acestei ramuri poligrafice a avut loc în perioada anilor '50 ai
sec. XX, în această perioadă începând a fi implementate construcţiile maşinilor de tipar cu
cilindru de presiune central comun, supranumită şi construcţie planetară. Acest salt s-a
datorat necesităţii imprimării pe suporturi sintetice extensibile. Avantajul cilindrului de
presiune comun ţine de faptul că, pelicula ce contactează cu cilindrul central parcurge toate
secţiile de tipar concomitent, reducând la minim extensia.
O nouă fază a evoluţiei imprimării flexografice a început odată cu implementarea în uz în
perioada anilor '70 ai sec. XX a formelor pentru tipar din fotopolimeri ce au impus
importante modificări proceselor de imprimare.
Tot acestei perioade îi este proprie şi performanţa de automatizare a procesului de
fabricaţie în scopul sporirii productivităţii.
Anilor '80 le este specifică etapa hibridizării, adică combinării construcţiilor diverselor
tipuri de utilaje şi tehnologii de imprimare în maşini de imprimare combinate, în care are loc
alternarea secţiilor de imprimare flexografice cu cele serigrafice, ofset sau pentru tiparul
adânc. Acestei perioade îi este caracteristică şi dimensionarea fabricaţiei pe formate,
materializată în utilaje de format mic (redus), mediu şi mare, cu lăţimea formatului de la 240
mm până la 2500 mm. Chiar şi la etapa actuală utilajele pentru tiparul flexografic suportă
modificări continui, elaborându-se noi piese, noi modele de transmisie, sisteme de
alimentare cu cerneală şi cu suporturi. Tendinţa electronizării şi digitalizării ramurilor
industriale nu a ocolit nici acest domeniu. Se elaborează tot genul de piese periferice şi
accesorii specializate de citire ale parametrilor de lucru. Maşinile se dotează cu softuri
centralizate computerizate specializate care automatizează integral procesul de lucru,
reducând astfel durata muncii şi erorile cauzate de factorul uman. Printre cele mai recente
inovaţii se poate remarca dotarea cu secţii de imprimare digitale, care permit tipărirea
fiecărei copii personalizate, deoarece sunt dotate cu subunităţi de imprimare digitală.
Acestea şi multe altele sunt realizările în domeniul construcţiei maşinilor de imprimare
flexografică amintind faptul că, aparitia flexografiei ca ramură datează cu circa 150 ani, ceea
ce demonstrează ritmul rapid al evoluţiei tehnice.
 Maşinile de imprimare flexografică pot fi clasificate conform unui şir de criterii [1-40].
Printre cei mai seminificativi se pot remarca următorii (fig. 7.1):
a) conform construcţiei şi amplasării secţiilor de tipar;
b) după format;
c) construcţia aparatelor/sistemelor de cerneală;

După construcţia aparatului de cerneală:

Cu aparat de cerneală cu cilindru ductor;
Cu aparat de cerneală cu racletă;
Cu aparat de cerneala cu camera de racleta;
Cu aparat de cerneala de constructie mixta.

Dupa fotmatul hirtiei:

De format redus (1<600mm);
De format mediu (1<1100mm);
De format mare (1<2200mm).
Dupa genul fabricatiei:
Universale;
Specializate.
Dupa tipul de imprimare:
Masini flexografice pure;
Masini hibride.
Dupa complexitatea realizarii proceselor:
Procese de imprimare;
Procese de imprimare, procese post-press;
Dupa numarul de culor:
Masini pentru imprimare intr-o singura culoare;
Masini pentru imprimare in doua culori pentru o singura fata a hirtiei sau cite o culoare
pe ambele fete ale hirtiei;
Masini de imprimare in 4,5,6 culori sau mai multe culori pe o fata sau pe ambele fete ale
hirtiei.
Dupa caracteristicile suportului de imprimare:
Absorbante si neabsorbante;
Extensibile si Non-extensibile;
Cu suprafete netede si Cu suprafete poroase.
d) conform sistemului de alimentare cu suport de imprimare;
 e) după natura materialelor imprimate;
f) conform numărului de culori şi ordinea aplicării;
g) după dotarea sectorului de finisare.
Funcţie de constituirea structural-constructivă deosebim maşini:
a) de construcţie secţionară;
b) cu dispunere centrală a cilindrilor de tipar;
c) de construcţie planetară.
Fiecare la rândul său sunt structurate după caracteristicile dimensionale ale formelor
(mici, medii, mari).
Conform amplasării secţiilor de tipar deosebim 3 tipuri de construcţii de bază (fig. 7.2):
a) maşini de construcţie secţionară cu amplasarea secţiilor pe
nivele - tip stak (verticale) sau numit şi sistem tip „turn";
b) maşini planetare;
c) maşini de construcţie secţionară liniară (orizontale).

Fig. 7.2- Diversificarea constructivă a maşinilor pentru tiparul flexografic:

1 - cu amplasarea secţiilor în linie; 2 - cu amplasarea secţiilor în nivele; 3 - cu amplasarea
secţiilor în nivele cu cilindri de tipar comuni (semiplanetară); 4 - cu amplasarea secţiilor în
nivele-planetară

După particularităţile tehnologice de alimentare maşinile flexografice se clasifică în

maşini cu:
a) cu alimentarea din sul (utilizată la imprimarea suporturilor flexibile - ambalaj,
etichete);
b) cu alimentarea din coli (utilizată frecvent la imprimarea suporturilor rigide - cutiilor
de carton ondulat).
Specific imprimării flexografice sunt maşinile cu alimentarea suporturilor de imprimare
din sul.
După formatele de imprimare se deosebesc maşini de:
a) formate mici (lăţimea până la 600 mm);
b) formate medii (lăţimea până la 1100 mm);
c) formate mari (lăţimea până la 2200 mm). După modalităţile de imprimare se
identifică maşini:

a) flexografice pure;
b) maşini hibride.
În funcţie de tipurile de suporturi de imprimare utilizate există maşini ce imprimă:
a) pe anumite suporturi (hârtie, carton ondulat, pelicule, metale, alte suporturi);
b) universale.
 După complexitatea realizării proceselor se deosebesc:
a) maşini pentru imprimare flexografică;
a) maşini pentru imprimare flexografică şi finisare a producţiei.
Analizate după construcţia aparatului de cerneală, maşinile pentru tiparul flexografic
pot fi structurate în următoarele categorii cu:
a) aparat de cerneală cu cilindru ductor;
b) aparat de cerneală cu racletă;
c) aparat de cerneală cu construcţie mixtă;
d) aparat de cerneală cu cameră cu raclete.
Maşinile flexografice sunt capabile să imprime pe suporturi cu diverse proprietăţi şi
caracteristici cum ar fi:
a) absorbante - non-absorbante;
b)extensibile - non-extensibile;
c) cu suprafeţe netede sau poroase.
Un mare avantaj al maşinilor de imprimare flexografică este capabilitatea de a imprima
atât pe o singură parte cât şi pe două părţi ale suportului dintr-o singură trecere, fapt ce
conduce la reducerea considerabilă a duratei procesului de fabricaţie.
Tendinţa de universalizare a utilajelor poligrafice nu a ocolit nici presele flexografice
manifestându-se prin mai multe aspecte, printre care cele mai reprezentative fiind
următoarele:
- introducerea în construcţia maşinilor a secţiilor de imprimare de alt tip, cum ar fi cele
de tipar serigrafic, adânc sau offset;
- ataşarea unui număr mare de instalaţii şi dispozitive de finisare cum ar fi:

a) grupuri de ştanţare şi înlăturare a deşeurilor;

b) grupuri de tăiere longitudinală şi transversală;
c) grupuri de imprimare cu folie "la cald " şi "la rece" ;
d) grupuri de imprimare "timbru sec";
e) grupuri de perforare;
f) grupuri de laminare - delaminare, etc.
În vederea sporirii productivitatii, în masinile flexografice sunt integrate sisteme
automatizate de alimentare neîntreruptă cu cerneală, de schimbare a sulului cu suport de
imprimare şi a cilindrilor port-formă. Astfel, este micşorat la maximum implicaţia factorului
uman, ceea ce contribue la uniformizarea fabricaţiei şi sporirea calităţii imprimeurilor.

14. Principiul de lucru a maşinilor de tipar flexografic.

Maşinile pentru tipar de construcţie secţionară
Maşinile pentru tipar de construcţie secţionară sunt predestinate în special pentru
imprimarea etichetelor şi produselor din carton şi au următoarele particularităţi
constructive:
■ grupurile (secţiile) de imprimare sunt dispuse una după alta fiecare fiind dotată cu
dispozitive de uscare înalt productive amplasate după fiecare grup;
■ asigurarea accesului optim către fiecare din maşinile agregat;
■ nelimitarea numărului de grupuri de imprimare;
■ fiecarea grup de imprimare separat este constituit din: cilindru de tipar (anilox), cameră
cu racletă, cilindru port-formă, la fel se dispune de un cilindru nu prea mare pentru
tensionare în vederea asigurării unei împrăştieri cât mai mici a punctelor de raster;
■ dotarea cu grup de transportare a materialului prin maşina pentru tipar, transmiţători cu
pas pentru instalarea automată a cilindrilor pentru tipar şi a celor de trasmitere directă
pentru modificarea poziţiei suportului de imprimare cu 360°;
■ maşinile au în componenţa sa linii de uscare lungi ce pot fi utilizate atât pentru uscarea
cu aer cald cât şi pentru uscarea UV, ce asigură buna uscare a cernelurilor (în special a
celor pe bază de apă);
■ deşi dispozitivele de uscare au putere mare, acestea nu exercită anumite influenţe de
temperatură;
■ datorită accesibilităţii bune către toate agregatele se reduce semnificativ timpul de
deservire şi curăţare a maşinii flexografice;
■ la maşinile flexografice de construcţie secţionară există posibilitatea desfăşurării
proceselor combinate cum ar fi lăcuirea preliminară şi lăcuirea finală;
■ particularităţile constructive ale maşinii flexografice de tip secţionar permit dispunerea
în ea a 10 şi mai multe grupuri de imprimare, existând şi posibilitatea reutilării maşinilor
pentru imprimare flexografică UV;
■ datorită acţionării directe a cilindrului pentru tipar este posibilă modificarea formatului
de imprimare nu prin trepte;
■ maşina flexografică realizată de orice firmă este dotată cu dispozitiv pentru schimbarea
formatelor de imprimare cu pasul de 5, 6 şi 20 mm, ceea ce corespunde mărimii dinţilor
roţii dinţate de delimitare a formatului, ce poate fi instalată pe cilindrii de orice
dimensiuni ale maşinei
flexografice obişnuite. Maşinile de construcţie secţionară sunt structurate în cele de tip
„ in line " verticale şi orizontale.
Maşinile pentru tipar cu construcţie secţionară orizontală (fig. 7.3) au grupurile de
imprimare dispuse liniar unul după altul, fără restricţii cu referinţă la numărul de culori .
Sulul cu materialul de imprimare trece prin aparatul de imprimare astfel, încât în
dispozitivele de uscare să se dispună mecanismele de tensionare a benzilor. O astfel de
dispunere iniţial a fost utilizată în maşinile cu alimentarea din suluri de formate mici
(lăţimea sulului variind până la 500mm) utilizate la imprimarea etichetelor. Ulterior fiind
aplicată şi în cele de formate mari.

Fig. 7.3 - Maşină pentru imprimare de construcţie secţionară orizontală

Maşinile cu construcţie liniară sunt utilizate, de regulă, la imprimarea tirajelor medii şi
mari, la viteze înalte de fabricaţie. Banda-suport de imprimare parcurge o distanţă mare
prin dispozitivele de uscare dintre secţii, fapt ce permite imprimarea "pe umed" a mai
multor culori la viteze mari. Avantajele acestui tip de maşină sunt:
 accesul liber şi deplasarea uşoară de la un grup de alimentare la altul de către
muncitor, pornind de la faptul că toate grupurile de alimentare sunt montate liniar pe
podea; la o astfel de amplasare a grupurilor de imprimare privirea de ansamblu a benzii
imprimate este mult mai favorabilă şi bună decăt în alte cazuri;
 posibilitatea modificării uşoare a grupurilor de imprimare; posibilitatea decuplării sau
cuplării în altă ordine a grupurilor de imprimare în cadrul construcţiei integrale. posibilitatea
cuplării secţiilor suplimentare de imprimare, obţinându-se astfel maşini mixte (hibride)
sau a dispozitivelor de finisare care permit predarea produselor finite direct din maşina de
tipar. Dezavantajele maşinii secţionare cu construcţie liniară orizontală:
cantitatea mare de substrat (suport de imprimare) ce se regăseşte în maşină în orice
moment; din cauza regăsirii unei cantităţi mari de suport de imprimare în maşină se
complică reglarea tensionării benzii.
Maşinile pentru tipar cu construcţie secţionară verticală (cu amplasarea secţiilor în
nivele) (fig. 7.4) sunt construite, de regulă, cu un număr
par de grupuri (mai frecvent 4, 6 culori). La acest gen
de maşini în timpul imprimării banda-suport trece
succesiv prin secţiile de imprimare, fiecare dintre
acestea fiind dotate cu câte un dispozitiv de uscare.
Aceste utilaje sunt destinate imprimării pe suporturi
non-extensibile, datorită aparatului de uscare şi a
particularităţilor constructive ce favorizează
producerea localizărilor suportului,
Fig. 7.4-Structura maşinii pentru tipar de construcţie secţionară fapt ce complică ajustarea
verticală
suprapunerii culorilor. Precizia este de 2 mm.
Pentru a evita manifestarea acestui defect a fost introdusă roata dinţată centrată ca
element comun de transmisie, eroarea astfel fiind redusă la 1 mm [15, 16].

Viteza de lucru a maşinii este de până la 400 rot/min, iar caracteristicile dimensionale ale
formatului variază până la 2500 mm, dezavantajul principal fiind determinat de faptul că, la
creşterea formatului şi a pasului de imprimare este mai complicat de a asigura stabilitatea
maşinii în timpul lucrului. D e aceea, maşinile de tip STAK au limitate lungimile
desfăşuratelor formelor şi numărul de culori.
Cu toate acestea, avantajul principal al acestui tip de utilaje ţine de posibilitatea de
imprimare pe ambele părţi ale suportului. Spre exemplu, o maşină pentru tiparul în 4 culori
este capabilă să imprime prin 3 modalităţi: a) 4+0; b) 3+1; c) 2+2.
Un alt avantaj ţine de momentul că, grupurile (secţiile) de imprimare sunt de construcţie
deschisă şi deci sunt cu mult mai accesibile pentru deservire şi reparaţii decât alte utilaje.
În acelaşi context, maşina necesită mai puţin spaţiu pentru amplasare, asigurând şi
confortul maxim de lucru operatorului cu maşina. În mare parte maşinile de construcţie
verticală sunt maşini ce utilizează formate de lăţimi mari, deşi se regăsesc şi cele de lăţimi
mici.

Maşini pentru tipar de construcţie planetară

Pentru imprimarea calitativă pe suporturi extensibile este necesară utilizarea maşinilor
pentru tipar de construcţie planetară (fig. 7.5). În aceste utilaje toţi cilindrii port-formă sunt
amplasaţi în jurul unui cilindru de presiune central cu pereti dubli, suportul aderă la intrarea
în maşină către cilindrul de presiune trecând concomitent cu acesta prin toate grupurile de
imprimare fără a se mişca faţă de cilindrul de presiune, din acest motiv suprapunerea
culorilor este de cea mai înaltă calitate. Viteza max-mă de lucru a acestui tip de utilaj este
de cca 350 m/min. Prerogativa tuturor maşinilor de construcţie planetară este faptul că,
sunt compacte, moment deosebit de important pentru halele cu spaţii limitate [15]. De
regulă, numărul grupurilor de imprimare nu depăşeşte numărul de 6, iar în utilajele mai
performante pot fi introduse 8 sau 10 grupuri. Cu excepţia avantajelor pe care le are
cilindrul de presare central, acesta are şi un mare dezavantaj-încălzirea excesivă ce necesită
dispozitive speciale de răcire.

Fig. 7.5-Maşină pentru tipar flexografic de construcţie planetară

Pe la sfârşitul anilor '80 construcţia planetară a maşinilor pentru tipar a suferit modificări
semnificative, sistemele mecanice şi hidraulice fiind înlocuite de cele pneumoelectrice, iar
diametrul cilindrului de presare a fost majorat până la 250 mm, fapt ce apermis imprimarea
policromă calitativă, pregătirea unor grupuri către imprimare a tirajului următor chiar în
timpul imprimării, reducând astfel timpul ajustării şi trecerii de la un tiraj la altul (fig.7.7)
[15].
În afara tipurilor de maşini nominalizate mai sunt utilizate şi maşinile pentru tiparul
flexografic hibride, în construcţia cărora se regăsesc diferite combinaţii. Cel mai extins este
hibridul ce presupune îmbinarea maşinii planetare cu maşina de construcţie secţionară de
tip vertical amplasată în continuitatea mişcării benzii (fig. 7.8). La ieşirea benzii finite deseori
la fel de frecvent se instalează grupurile de lăcuire. În cazul fabricaţiei ambalajelor deseori
sunt utilizate două grupuri de acoperire cu substanţe transparente: unul - pentru aplicarea
lacului pe faţa imprimatului ce posedă un grad mare de luciu, în vederea îmbunătăţirii
aspectului exterior şi a evitării solitărilor la frecare a suprafeţei, altul pentru prelucrarea
bazei ambalajului cu lac în vederea reducerii riscului de alunecare la transportarea pe
suprafeţe înclinate.

Fig. 7.8 - Maşină pentru tipar de construcţie planetară pentru anexe de formate mari

În cazul activităţii maşinilor flexografice pentru tiparul policrom, când unele grupuri de
imprimare nu sunt utilizate pentru îndeplinirea unor anumite activităţi, este posibilă
pregătirea lor pentru o altă lucrare (schimbarea formelor pentru tipar, a cilindrilor anilox).
Aceasta permite economisirea timpului, a mijloacelor şi suprafeţelor de fabricaţie.
 Maşinile flexografice cu alimentarea în coli sunt utilizate la fabricaţia produselor din
carton ondulat sau a plicurilor. Producătorii foarte rar numesc aceste maşini „maşini pentru
tipar" deoarece în afara de imprimarea propriu-zisă ele mai realizează o serie de activităţi
de transformare a materialelor în produse finite (ştanţare, fălţuire, încleiere şi altele). La
pregătirea lor către lucru, grupurile de imprimare se mişcă oferind posibilitate operatorului
să modifice formele pentru tipar, să curăţe dispozitivele sau alte lucrări, după care grupurile
sunt iar asamblate şi maşina se lansează în lucru. Există noi maşini de acest gen ce oferă o
reproducere mult mai bună decât cele prezentate. O particularitate specifică a lor este
prevederea uscării după imprimare a fiecărei culori, ceea ce îmbunătăţeşte simţitor
calitatea produsului finit. La aceste maşini în acelaşi flux tehnologic „in line" poate fi
realizată şi perforarea. Deseori însă operaţiile tehnologice de fabricaţie a ambalajului
(perforarea, fălţuirea, încleirea şi altele) se realizează pe maşini specializate (off-line).
În maşinile pentru tiparul flexografic cu alimentarea din coli pentru imprimarea pe carton
ondulat: cutii, pliante sunt vizibile avantajele formelor de tipar pentru imprimarea digitală
în raport cu formele pentru tipar tradiţionale:
 cea mai bună imprimare a trecerilor tonale;
reducerea împrăştierii punctelor de raster în tonalităţi medii până la 20-30%;
 transmiterea optimă a cernelii de către cilindrii anilox este asigurată în acel caz când
raportul diametrului la adâncimea celulelor este de 3,5-4,6, iar unghiul de înclinare a lor
este de 60°.
În afara imprimării cutiilor pliante şi a cartonului ondulat, imprimarea flexografică cu
alimentarea din coli se utilizează şi pentru tipărirea etichetelor.
Exemplu în acest sens poate servi noua generaţie de maşini flexografice cu alimentarea
în coli ale firmei elveţiene Bobst. Acest utilaj asigură o suprapunere de ±0,15mm, ceea ce
depăşeşte de 2 ori cele admise pentru ofset. Lăţimea de imprimare constituie 2000mm.
Construcţia cilindrilor anilox şi a cilindrului de tipar asigură cea mai bună suprapunere,
fără greiferele de transmitere a colilor. Necesitatea de uscare a imprimatelor limitează
viteza de imprimare până la 10000coli/oră.

15. Părţile componente ale aparatului de cerneală ale maşinilor de tipar flexografic.
Există câteva tipuri de construcţii ale sistemelor de alimentare cu cerneală ale maşinilor
de imprimare flexografică. Primul şi cel mai vechi tip constructiv reprezintă aşa numita
construcţie "din doi cilindri", constituită din: cilindrulductor şi anilox (fig.6.7).
 Cilindrul ductor reprezintă un cilindru din oţel acoperit cu un strat din cauciuc. Rolul său

Fig. 6.7 - Sistem de alimentare cu cerneală constituit „din

doi cilindri"
este de a prelua cerneala din rezervorul în care se roteşte şi a o transporta în zona de
contact cu cilindrul anilox pentru alimentarea acestuia. Cilindrii sunt în contact de presiune
unul cu altul, vitezele de rotaţie ale cilindrului ductor şi respectiv anilox variază, viteza
aniloxului depăşind relativ de 3 ori viteza ductorului, creându-se astfel efectul de "curăţare"
a surplusului de cerneală de pe suprafaţa aniloxului. În consecinţă, cerneala rămâne doar în
interiorul orificiilor. În continuare, cerneala din orificii este transmisă pe forma pentru tipar
la contactul cilindrului port-formă cu cilindrul anilox. În sistemul din doi cilindri eficacitatea
activităţii de curăţare este determinată de rigiditatea elementului de acoperire din cauciuc
al cilindrului ductor. Dacă rigiditatea este echivalentă cu 80 unităţi pe scara Shor-A
curăţarea este considerată efectivă. Cilindrul ductor acoperit cu elementul de cauciuc al
cărei rigiditate are 50 unităţi pe scar a Shor-A nu este la fel de efectiv la înlăturarea cernelii.
O altă construcţie a aparatului de alimentare cu cerneală este reprezentată de sistemul
din doi cilindri modificat cu racletă (fig.6.8).

Fig. 6.8 - Sistem de alimentare cu cerneală constituit „din doi cilindri şi racletă"

Cilindrul ductor din cauciuc contactează mult mai strâns cu cilindrul anilox, iar surplusul
de cerneală de pe suprafaţa exterioară a cilindrului anilox se înlătură cu racleta. Alegerea
corectă a unghiului de înclinare şi de tensionare a racletei asigură curăţarea mult mai
completă şi bună a cernelii de pe suprafaţa exterioară a cilindrului anilox decât în sistemul
simplu „din doi cilindri".
 A treia configuraţie a construcţiei aparatului de alimentare cu cerneală este reprezentată
de lipsa cilindrului ductor, cilindrul anilox preluând cerneala nemijlocit din rezervorul cu

cerneală, surplusul fiind înlăturat pe loc cu ajutorul racletei (fig.6.9).

Fig. 6.9 - Sistem de alimentare cu cerneală constituit dintr-un cilindru şi

racletă

Dezavantajul acestor trei sisteme se reduce la faptul că, cerneala şi cilindrul anilox sunt
deschise pentru mediul înconjurător. Aceasta permite evaporarea unor particule ale
compuşilor volatili ai cernelii, afectând viscozitatea, impurificarea cernelii cu praful din aer,
ca rezultat provocând apariţia problemelor la imprimare şi înrăutăţind calităţile ei tehnice.
Cu toate acestea în aerul din secţia de imprimare se regăseşte mult praf şi alte particule (în
special în activitatatea maşinii de imprimare în aceeaşi linie cu fabricarea ambalajelor şi a
altor produse) care impurifică cerneala. În vederea reducerii acestor manifestări negative
deseori rezervorul cu cerneală se închide cu un capac, deoarece prăfuirea are implicaţii
importante asupra calităţii imprimării şi din acest motiv necesită menţinere sub control.
Soluţionarea modernă a acestei probleme este reprezentată de apariţia racletelor sub
formă de cameră ce substituie rezervorul clasic de cerneală. Alimentarea se face prin
intermediul unei pompe aflate sub presiune. Partea superioară a zonei de contact este
dotată cu racletă, iar cea inferioară - cu o lamelă. Împreună contactează în două puncte de
tangenţă pe suprafaţa aniloxului având ca scop dozarea exactă şi împiedicarea scurgerii
cernelii în interior, precum şi excluderea contactului cu mediul (fig.6.10).

Ieşirile din cameră se închid cu garnituri ce asigură o bună etanşare. Cerneala este
pompată în cameră cu ajutorul pompei, scurgându-se de regulă sub acţiunea propriei
greutăţi (scurgere liberă, spontană). În sistemul cu racletă, cerneala se află tot timpul în
interiorul camerei, excluzând posibilitatea impurificării cernelii cu substanţe aeriene şi
prăfuirea ei.
Flexografia - este o tehnologie în care cilindrul anilox gravat cu precizie aplică un strat
subţire de cerneală pe elementele imprimabile ale formei pentru tipar, acestea la rândul
său transmiţându-le pe substrat. Una din cerinţele obligatorii impuse ţine de asigurarea
stabilităţii, exactităţii reproducerii la transmiterea cernelurilor de fiecare culoare pe
parcursul multor ore de imprimare. Din acest punct de vedere, sistemele cu racletă sunt
mult mai avantajoase. Adevărul este că, sistemu l din doi cilindri oferă mari posibilităţi de
reglare transmiterii cantităţii de cerneală. Pe parcurs însă se pot manifesta diverse
dificultăţi de asigurare a reproducerii rezultatelor, în special la modificarea operaţiilor ce
controlează procesul. Una din cele mai bune soluţii astăzi este oferită de sistemul cu cameră
şi racletă. Cu acest sistem pot fi dotate pe deplin maşinile de imprimat vechi ce se află în
stare tehnică bună imprimând calitativ nu mai rău decât maşinile noi [14, 28-33].

16. Aniloxul. Caracteristicile aniloxului. Criteriile de alegere a cilindrului anilox. Tipurile de

cilindri anilox.
17. Suporturile utilizate în tiparul flexografic. Caracteristicile lor.
Există multe materiale predestinate imprimării flexografice. Deşi sortimentul de
materiale este destul de variat se pot pune în evidenţă puţine calităţi/caracteristice
importante pentru procesul de imprimare. Către acestea se referă caracteristicile estetice
cu referinţă la culoare, luciu, netezime, capacitate de aderenţă a cernelurilor. Cu cât mai
mare este netezimea suprafeţei materialului de imprimare, cu atât mai înaltă se impune a fi
rezoluţia imaginilor la imprimare. Cu cât mai mare este albeaţa materialului, cu atât mai
calitativă este reproducerea cromatică. Cu cât mai mare este compatibilitatea suportului de
imprimare cu cerneala utilizată (tabelul 3.1), cu atât mai calitativă este aderenţa cernelei la
suport, iar procesul de imprimare decurge mai uşor. Suportul (substratul) reprezintă
elementul de bază ce determină procesul de imprimare şi calitatea produsului finit. Deciziile
cu referinţă la alegerea suporturilor de imprimare influenţează direct succesul de
promovare şi vânzare al produsului pe piaţă. Multitudinea de suporturi proprii imprimării
flexografice includ: hârtia, cartonul, cartonul ondulat, suporturile pe bază de polimeri, foliile
poligrafice, laminatele şi metalele [1-33]. Acestea la rândul său sunt structurate în tipuri de
produse de un anumit gen după caracteristicile determinante ce le caracterizează. Spre
exemplu: există multe tipuri de hârtie de diferită grosime, gramaj, suprafaţă, rezistenţă şi
aspect exterior pentru diversă aplicare.
Cartonul este o hârtie groasă utilizată la fabricarea unui spectru larg de ambalaje. Unele
tipuri de carton sunt albe pentru toate grosimile, iar altele - doar la suprafaţă, ceea ce
determină aspectul exterior al acestora. Examinând verso-ul cartonului utilizat în ambalaje
în majoritatea cazurilor se va observa, că culoarea suprafeţei interioare a cartonului este gri
sau brună (aceasta depinzând de tipul materiei prime utilizate). Astfel de materiale sunt
frecvent fabricate special pentru a asigura rezistenţă înaltă. Spre exemplu, recipientele
(containerele) de mână pot rezista la o greutate mare ce include de la 6 până la 24 pachete
de băuturi.Structura cartonului ondulat este format din trei straturi: 2 straturi plane -
superior şi inferior şi stratul de mijloc ondulat. Caracteristicile suprafeţei exterioare sunt
prioritare pentru imprimare. Stratul mediu ondulat are funcţia de a asigura şi conferi
rezistenţă.
Materialele peliculare se confecţionează din polimeri. Există o varietate foarte largă de
aceste materiale, dar cele mai răspândite sunt cele din polietilena, polipropilenă şi PLV
(polivinilice). Ele pot fi mate sau transparente. Cele din urmă sunt de preferinţă a fi utilizate
la imprimarea titlurilor şi imaginilor pe sticlă transparentă, pe recipientele din plastic
transparent, pe geamurile automobilelor şi pe uşile transparente ale încăperilor de serviciu.
Sunt confecţionate şi pelicule multistraturi. Ele oferă posibilitatea îmbinării diferitor
caracteristici, spre exemplu îmbinarea calităţilor estetice cu cele mecanice de rezistenţă.
Peliculele multistratificate se obţin prin coextruziune sau laminare. Materialele sensibile la
presiune sunt laminatele de diferite tipuri, utilizate fiind la realizarea etichetelor .
 Celofanul - este o peliculă transparentă, elastică, neprenetrabilă pentru grăsimi,

Fig. 3.1 - Reprezentarea grafică a structurii materialelor

sensibile

confecţionat din peliculă de celuloză regenerabilă. La moment, celofanul este rezistent la

acţiunea apei şi are proprietăţi termosudabile.
Celofanul asemenea hârtiei este obţinut în rezultatul prelucrării masei lemnoase în
soluţii transparente. Această soluţie este ulterior extrudată într-o cadă de coagulare, în care
masa asemănătoare unui gel se transformă în peliculă. Pelicula se spală de câteva ori, se
adaugă plastifianţi, se usucă, şi se adună în sul. Astfel, se obţine pelicula de celofan curată,
transparentă şi semifabricată. Această peliculă se acoperă pe ambele părţi cu un strat
rezistent la apă şi uşor termosudabil.
Există foarte multe modificări a celofanului care se deosebesc după tip, greutate,
prelucrarea suprafeţei şi se produce cu utilizarea diferitor tipuri de plastificatori. În
domeniul poligrafic se utilizează 3 tipuri de celofan:
1. Celofan neprelucrat, nerezistent la apă, netermosudabil.
2. Celofan cu suprafaţa finisată cu nitroceluloză.
3. Celofan cu suprafaţa polimerică.
Celofanul neprelucrat nu creează probleme mari în timpul imprimării. Principalele cerinţe
ce trebuie respectate în timpul imprimării flexografice pe acest tip de celofan sunt
următoarele: uscarea totală a peliculei de cerneală, reglarea temperaturii de uscare în
timpul imprimării pentru a împiedica deformarea
(plesnirea) peliculei de cerneală, o bună aderenţă a cernelei la celofan, reglarea
tensionării benzii de peliculă pentru evitarea deformării suprafeţei ei.
Celofanul neprelucrat asimilează intens umezeala şi se dilată, iar în condiţiile
suprafeţelor uscate se contractă.
Celofanul cu suprafaţa finisată cu nitroceluloză are grad înalt de alunecare, aceasta
creând dificultăţi la reglarea suprapunerii culorilor şi în timpul lucrărilor de pretare. Pentru
imprimarea pe acest tip de celofan se utilizează cerneluri pe bază de etanol. Alegerea
cernelurilor se face în raport cu cerinţele impuse produselor care se realizează: rezistenţă la
temperatură, rezistenţă la produsul ambalat, luciul şi altele.
Celofanul cu suprafaţapolimerică se deosebeşte semnificativ de celelalte tipuri de
celofan prin faptul că, suprafaţa sa este acoperită cu răşină ce îi conferă proprietăţi
deosebite. Acest gen de celofan este supus mai greu deformărilor la întindere, ceea ce
uşurează cu mult procesul de reglare a imprimării. Cel mai frecvent aceste tipuri de celofan
sunt imprimate cu cerneluri poliamide.
Trebuie evitată tensionarea mărită la rularea sulului cu material imprimat deoarece,
aceasta poate conduce la schimbarea structurii cristaline a stratului polimeric imprimat, cu
apariţia sectoarelor netransparente pe marginea imaginilor imprimate.
 Pelicula imprimată trebuie păstrată la temperatura mediului în care a fost imprimată. În
timpul păstrării se va asigura protecţia sectoarelor laterale ale ruloului de acţiunea
factorilor mediului înconjurător.
Peliculele pe bază de acetat de celuloză sunt transparente, curate, fară miros şi gust. Ele
se obţin din acetat de celuloză plastificat şi au grosime de relativ 10-20mkm. La umiditate,
aceste pelicule îşi pierd din rezistenţă, ceea ce limitează utilitatea lor. Ele pot fi utilizate la
confecţionarea „ochiurilor" pentru plicuri, cutii şi alte genuri de ambalaje.
Polietilena este o răşină termoplastică obţinută în rezultatul polimerizării etilenei la
temperatură şi presiune înaltă. Polietilena este un material transparent, netoxic, rezistent la
apă şi umiditate,
termosudabilă, fără miros şi gust, elastică chiar şi la temperaturi joase. Pentru a putea fi
imprimată suprafaţa polietilenei este prelucrată preliminar prin intermediul flăcării cu gaz
sau coronare.
Din cauza elasticităţii şi grosimii relativ mici, polietilena poate suporta mari deformaţii în
timpul imprimării. Pornind de la aceasta se recomandă imprimarea ei la maşini pentru tipar
planetare cu un singur cilindru de tipar. Majoritatea peliculelor din polietilenă se imprimă
cu cerneluri poliamidice, deoarece asigură o aderenţă înaltă şi sunt rezistente la acţiunea
apei şi a frigului. Ele sunt indicate pentru imprimarea în calitate de ambalaje pentru
produsele lactate şi a celor supuse îngheţării.
Polipropilena este un material asemănător polietilenei obţinută prin polimerizarea
gazului polipropilenic. După proprietăţile sale fizice, polipropilena este asemănătoare
polietilenei de presiune înaltă. În acelaşi timp, polipropilena este mai rezistentă, mai
penetrabilă la acţiunea gazelor şi rezistentă la solicitări mecanice. Ca şi polietilena,
polipropilena are temperatură înaltă de topire ceea ce permite ridicarea temperaturii în
staţiile de uscare, deci şi mărirea vitezei de imprimare.
Adezivul poate fi foarte puternic ce ar asigura aderenţă chiar la suprafeţe murdare sau
grase, şi invers, foarte slab, ce face accesibilă dezlipirea uşoară a etichetelor spre exemplu.
Suportul este confecţionat din hârtie sau peliculă polimerică. Stratul intermediar din silicon
protejează stratul adeziv. Industria lansează din astfel de materiale o cantitate enormă de
etichete şi autocolante, în special populare printre tineri.

18. Procesul de tipărire pe carton gofrat.

O altă varietate de confecţionare a cutiilor prin metoda flexografică ţine de realizarea
cutiilor din carton ondulat. Imprimarea flexografică în industria cartonului ondulat variază
de la imprimarea flexografică pe suport din hârtie la imprimarea pe suport rolă pe rolă.
Utilajele predestinate tiparului flexografic sunt variate după formatele de imprimare,
materiale pe care se poate imprima, cernelurile utilizate, pregătirea specialiştilor pentru
deservirea maşinilor de tipar şi finisare.
Grosimea cartonului ondulat prezintă abateri semnificative de la cea nominală. Pentru a
asigura condiţii satisfăcătoare de acoperire cu cerneluri, formele pentru tipar trebuie să fie
mai moi decât de obicei. Imprimarea se face pe suporturi alimentate în coli care din cauza
rigidităţii sale trec prin maşină de tipar în poziţie orizontală.
În prezent, maşinile flexografice predestinate imprimării pe carton ondulat se
completează de regulă cu alte agregate pentru a continua prelucrarea materialului până la
obţinerea cutiei finisate. Colile se supun biguirii, tăierii, îndoierii, încleirii, iar produsele finite
colectării. Pentru a imprima pe carton ondulat sunt frecvent utilizate cernelurile flexografice
solubile în apă. Ele nu posedă luciu, au bună rezistenţă la ştergere şi absorbţie rapidă în
carton. Prin urmare nu sunt necesare dispozitivele de uscare. Dozarea cernelei se face cu
ajutorul a două raclete sau cu un cilindru şi o racletă. Când sunt utilizate cernelurile
flexografice solubile în apă se evită problemele de protecţie a mediului. Utilizarea apelor
reziduale trebuie să fie strict reglementată deşi ele nu sunt toxice. În unele firme, apele
reziduale se folosesc la obţinerea adezivilor pentru dispozitivele de prelucrare a cartonului
ondulat. Flexografia este în prezent principala metodă de imprimare industrială pe carton
ondulat, deşi există deja imprimante ofset destinate pentru imprimarea pe cartonul
ondulat.

19. Procesul de tipărire pe folie de aluminiu.

Deoarece, folia are tensiunea superficială redusă, cerneala umezeşte şi acoperă greu
suprafaţa acesteia. Când tensiunea superficială a suprafaţei este redusă, cerneala este ca o
picătură de apă pe o suprafaţă cerată. De regulă, sunt necesare tratamente speciale pentru
sporirea tensiunii superficiale a suprafaţei înainte de tipărire. Cernelurile pe bază de
solvenţi sunt utilizaţi încă în mod predominant la tipărirea pe folie.

20. Procesul de tipărire pe materiale laminate.

Materialele peliculare se confecţionează din polimeri. Există o varietate foarte largă de
aceste materiale, dar cele mai răspândite sunt cele din polietilena, polipropilenă şi PLV
(polivinilice). Ele pot fi mate sau transparente. Cele din urmă sunt de preferinţă a fi utilizate
la imprimarea titlurilor şi imaginilor pe sticlă transparentă, pe recipientele din plastic
transparent, pe geamurile automobilelor şi pe uşile transparente ale încăperilor de serviciu.
Sunt confecţionate şi pelicule multistraturi. Ele oferă posibilitatea îmbinării diferitor
caracteristici, spre exemplu îmbinarea calităţilor estetice cu cele mecanice de rezistenţă.
Peliculele multistratificate se obţin prin coextruziune sau laminare.
Materialele sensibile la presiune sunt laminatele de diferite tipuri, utilizate fiind la
realizarea etichetelor (fig. 3.1). Clientul poate comanda un anumit gen de material
exterior/faţă ce poate fi din hârtie sau polimeri.

21. Cernelurile flexografice. Tipurile de cerneluri flexografice. Componentele cernelurilor

flexografice. Pregătirea cernelurilor către tipar
Evaluarea cernelurilor flexografice impune identificarea structural - compoziţională a
cernelurilor. Astfel, ele sunt constituite din următoarele elemente
■ pigmenţii sau substanţele colorate;
■ lianţii sau lichidele;
■ sicativii;
■ adaosurile.

În calitate de substanţe colorante pot fi utilizaţi pigmenţii, coloranţii sau combinaţia lor.
Coloranţii se deosebesc de pigmenţi prin 2 proprietăţi: sunt solubili în apă, uleiuri şi
solvenţi organici, şi posedă transparenţă.
Iniţial la începuturile flexografiei toate cernelurile se pregăteau utilizând coloranţii ca
unicul mijloc de substanţă de colorare, în special în cernelurile de anilină. Coloranţii asigură
expresivitate şi viscozitate joasă cernelurilor, crează anumite efecte optice la imprimarea pe
folie poligrafică. Dezavantajul unor coloranţi se reduce la limitarea rezistenţei la lumină,
deşi unii coloranţi posedă rezistenţă foarte bună la lumină.
Coloranţii au proprietatea de a migra de pe materialul imprimat, din acesta cauză se
folosesc mai mult cerneluri pe bază de pigmenţi mai ales la imprimarea produselor
alimentate. Din cauza complicaţiilor şi dezavantajelor oferite de către coloranţi, majoritatea
cernelurilor sunt realizate la moment în îmbinare cu pigmenţii.
Pigmenţii sunt substanţe colore sub formă de puberi colorate, negre şi albe cu grad
mare de dispersie, insolubili în apă, uleiuri şi solvenţi organici. Există multe clase de
pigmenţi ce se deosebesc prin culoare, rezistenţă, acoperire şi alte caracteristici. Funcţie de
provenienţă şi compoziţia sa chimică ei se împart în pigmenţi organici şi
neorganici/anorganici. Pigmenţii organici după compoziţia sa pot fi de natură animală,
vegetală sau de natură sintetică. Pigmenţii neorganici se obţin de regulă în cea mai mare
parte din componenţi minerali, au culoare strălucitoare, se decolorează în timp şi nu asigură
toate cerinţele consumatorilor. De aceea, sursa principală de culoare a cernelurilor
flexografice o constituie pigmenţii organici.
Lianţii - sunt lichide viscoase şi lipicioase care fixează pigmentul pe suprafaţa hârtiei
(suportului de imprimare) şi împreună cu pigmenţii conferă cernelurilor proprietăţi de
tipărire. Lianţii asigură cernelurilor posibilitatea de aplicare pe forma pentru tipar, de
trecere de pe formă pe suportul de imprimare şi de fixare suficient de bine pe suprafaţa
suportului de imprimare. Compoziţia
liantului (uleiuri, solvenţi, răşini şi bitumuri) determina proprietăţile adezive ale
cernelurilor, fluiditatea, viteza de uscare, luciul şi altele.
Pentru asigurarea rezistenţei suprafeţei cernelei, în cernelurile pentru tipar deseori sunt
utilizate răşinile vegetale sau sintetice. Este important ca compoziţia solventului din liant
să nu conducă la deformarea formelor pentru tipar sau a cilindrului ductor. În acelaşi
context, se vor utiliza şi răşinile care trebuie să fie solubile în substanţa dată. Funcţia
principală a solvenţilor vizează solubilizarea răşinilor solide şi menţinerea viscozităţii
necesare cernelei. Răşinile acoperă particulele de pigment şi le transportă către suportul de
imprimare/substrat. Ele asigură caracteristica de aderenţă, calitatea
luciului, flexibilitatea şi rezistenţa la factorii externi. O altă functie a solventului ţine de
dirijarea cu viteza de uscare a cernelei.
Un alt element component al liantului este plastifiantul - o substanţă sau amestec de
substanţe care se adaugă în masa unor produşi macromoleculari solizi pentru a le
îmbunătăţi unele
Sicativii sunt substanţele folosite la accelerarea vitezei de uscare a uleiurilor şi prin
aceasta a cernelurilor. Se recomandă utilizarea sicativilor care conţin mai multe metale.
Adaosurile reprezintă elementele componente ale părţii lichide a cernelei. Prin efectul
lor chimic ele modifică partea lichidă a cernelii şi îi conferă proprietăţi esenţiale. Printre
adaosuri se pot remarca substanţele ce preîntâmpină apariţia spumei, îmbunătăţesc
rezistenţa cernelei la ştergere sau alunecare şi multe altele.
Actualmente, imprimarea flexografică permite imprimarea atât pe suporturi absorbante
cât şi pe suporturi neabsorbante. Aceasta a condus respectiv la extinderea varietăţilor de
cerneluri. La moment în imprimarea flexografică sunt utilizate următoarele tipuri de
cerneluri:
■ cerneluri solubile în etanol (pe bază de solvenţi);
 ■ cerneluri solubile în apă (pe bază de apă);
■ cerneluri cu uscare ultravioletă (UV).
Mai exista cerneluri care în calitate de liant au în componenţa sa răşini acrilice şi
poliamidice, având întrebuinţare limitată şi fiind utilizate în întreprinderile specializate.
Cernelurile poliamidice şi acrilice sunt mai capricioase, ele influenţeaza negativ asupra
cauciucului ceea ce impune prezenţa unor adaosuri speciale.
Cernelurile solubile în etanol (pe bază de solvenţi) sunt cel mai frecvent utilizate în
imprimarea flexografica. În calitate de solvent al acestor cerneluri se utilizează etanolul
(alcoolul etilic). Ele posedă mai multe calităţi proprii unor solvenţi de calitate cum
sunt: accesibilitatea lor pe piaţă, pret scazut, viteză înaltă de evaporare, lipsa mirosurilor
straine şi a substanţelor toxice în imprimeu. Etanolul nu conduce la deformarea cauciucului
din care este confecţionat cilindrul ductor al aparatului de cerneală.
Cernelurile pe bază de solvenţi pot fi utilizate pentru tipărire cu rezultate bune pentru o
gamă largă de suporturi, inclusiv pe folii, pe care este dificil de tipărit.
Cernelurile solubile în apă reprezintă mai mult o emulsie decât o soluţie. Acest tip de
cerneală se foloseşte mai mult pentru imprimarea pe suprafeţe absorbante, spre exemplu
hârtie, carton inclusiv carton ondulat. În componenţa lor se adauga alcool pentru a grăbi
procesul de uscare, iar pentru al încetini se adaugă glicol. O bună calitate a acestor cerneluri
este că, ele nu prezintă pericol de incendiere deoarece în componenţa lor nu se regăsesc
solvenţi inflamabili. Dezavantajul lor ţine de lipsa luciului şi delimitarea utilizării materialelor
pentru imprimare. În timp ce există încă mulţi utilizatori de cerneluri pe bază de solvenţi în
industria flexografică cernelurile pe bază de apă domină în majoritatea aplicaţiilor. Astăzi
aceste cerneluri sunt preferate pentru cele mai multe aplicaţii şi predomină în tipărirea pe
majoritatea substraturilor/suporturilor de hârtie sau carton. Ele sunt compuse astfel încât
să asigure viteza de uscare necesară, iar calitatea luciului se ridică la nivelul calităţii luciului
oricărui alt sistem de cerneluri.
Cernelurile UV
Principala particularitate a cernelurilor ultraviolete este faptul că, nu se usucă din cauza
evaporării solventului, ci sub influenţa radiaţiei ultraviolete sub care are loc şi procesul de
polimerizare a stratului de cerneală pe toată grosimea lui.
Pentru că nu sunt volatile, proprietăţile cernelurilor nu se schimbă în maşina de tipar. Din
acesta cauză este uşor de lucrat cu aceste cerneluri şi de a menţine constante
caractericticile tipăriturii finale. Din moment ce una din cele mai acute probleme ale
furnizorilor de cerneluri pe bază de solvenţi şi apă ţine de controlul ratei uscării, uscarea UV
are avantaje în favoarea acestuia. Cerneala poate fi lăsată în maşină mai mult timp, dacă
este protejată, astfel încât praful şi lumina să nu ajungă la ea. În funcţie de monomerul
folosit de producător se va verifica viscozitatea cernelii.
Astfel, se elimină multe dificultăţi majore ce ţin de tipar menţinîndu-se viscozitatea
dorită. Deoarece, după uscare, ele sunt practic „plastice" au în general proprietăţi de
rezistenţă excelente.
Cernelurile UV radicale
Cernelurile radicale au în compoziţia sa acrilaţi. Acrilaţii au efect slab după polimerizare,
au miros nesemnificativ, rezistenţă înaltă la acţionări mecanice şi termice. Cu aceste
cerneluri se poate imprima pe materiale absorbante cu suprafaţa bazică - alcalină.
 Cernelurile tradiţionale UV radicale se polimerizează doar în acel moment când asupra
lor acţionează iradierea UV. La polimerizarea radicală fotoiniţiatorii sub acţiunea puternicii
iradieri UV se dispersează în două tipuri de radicali cu reactivitate înaltă. Aceşti radicali se
alipesc legăturilor carbonice d uble influenţând asupra polimerizării şi asupra întăririi
cernelurilor. Procesul are loc pe parcursul a câteva fracţiuni de secundă, uscarea cernelii
realizându-se la fel de repede.
Cernelurile UV cationice
Suportul chimic al cernelurilor cationice este prezentat de răşinile epoxide. Ele posedă
miros slab, aderenţă bună către suporturile de imprimare, rezistenţă înaltă la acţionări
mecanice şi chimice, însă nu sunt bune pentru imprimare pe suporturile absorbante tratate
cu baze, cretate, sau cu umiditate remanentă înaltă. În acelaşi timp, utilizarea lor este
posibilă pentru ambalajele primare asigurând protecţia produselor. Deci, cernelurile UV
cationice sunt utilizate pentru imprimarea pe capacele iaurturilor, peliculelor pentru
produsele farmaceutice, pentru imprimarea ambalajelor produselor alimentare.
Alte tipuri de cerneluri flexografice
Tot mai mult se intensifică tendinţa de înnobilare a aspectului exterior al producţiei
imprimate prin intermediul lăcuirii imprimatelor cu diverse lacuri (lucioase, mate, asigurând
lăcuirea selectivă, etc.), cu efecte de hologramă şi interferenţiale, la fel şi prin imprimarea
cu cerneluri speciale. Ele oferă posibilitatea obţinerii pe imprimate a efectului metalizat sau
a altor efecte cum ar fi luciul, sideful, sporirea calităţilor artistice şi publicitare ale
imprimatului. Aceste efecte se utilizează pentru soluţionarea estetică a producţiei de
etichetă şi ambalajelor, a ediţiilor de înaltă ţinută artistică, la protecţia ediţiilor de falsificări,
la fel şi acolo unde se cere sau este preferat un accent corespunzător pe imagine.
În calitate de exemplu pot fi aduse cernelurile Ultraking-Paliocolor Aceste cerneluri nu
conţin coloranţi însă asigură efecte cromatice cu licăriri nuanţate dependente de unghiul de
examinare,
cu efecte interferenţiale, în polimeri cu cristale lichide ce se întăresc sub acţiunea razelor
UV, servind concomitent drept liant şi colorant.

22. Solvenții utilizați în flexografie.

23. Utilizarea cernelurilor cu uscare ultravioletă.
Cernelurile ultraviolete în forma sa finală au apărut pe piaţă nu prea demult. În ele în
calitate de liant sunt utilizaţi acrilaţii funcţionali, nesaturaţi, pe bază de poliefir, poliuretan,
poliepide. Utilizând cernelurile UV se poate imprima pe orice gen de suport de la hârtie,
carton, până la pelicule.
Cernelurile şi lacurile solubile în solvenţi cedează locul cernelurilor UV ce posedă absolut
alt mecanism de fixare pe imprimate - sub acţiunea luminii lămpilor cu iradiere ultravioletă.
La maşinile de imprimat se instalează sisteme de uscare UV pentru întărirea şi fixarea
stratului de cerneală pe imprimatele gen „ambalaje". Cu ajutorul lor autonom sau în linie se
poate imprim pe cele mai diverse suporturi : hârtie, pelicule, tinichea şi alte materiale.
Ele sunte elaborate pentru majoritatea metodelor de baza ale imprimarii: ofset,
flexografica, trafaret, tipar adinc. Cernelurile UV constau din urmatoarele componente:
pigment, oligomer, monomer, fotoinitiatori, substante adaugatoare de corectare.
Oligomerul- substanta viscoasa, baza careia poate constitui rasini de epoxid, polieteri, care
joaca rolul liantului in cernelurile UV. Baza monomerului constituie acrilatele, Monomerul
indeplineste in cernelurile UV rolul dizolvantului, de aceea de continutul acestuia in
cerneala depinde viscozitatea si adeziunea ei. Monemerul influenteaza asupra adeziunii,
vitezei de fixare si rezistenta fizico- chimica a stratului de cerneala.
Fotoinitiatorii- sunt substante ce initiaza procesul de polimerizare. De continutul lor in
cerneala depinde viteza de fixare a cernelei. Substante adaugatoare de corectare se adauga
in cerneala cu scopul oferirii unor caracteristici suplimentare ca:
- sporirea termenului de pastrare a cernelei;
- sporirea ezistentei de uzura a stratului de cerneala
Cernelurile UV se fixeaza sub actiunea razelor UV in rezultatul reactiei fotochimice.
Cernelurile UV poseda o viscozitatea mai inalta in comparatie cu cernelurile pe baza apei
sau pe baza spirtului. Cernelurile UV se caracterizeaza prin adeziune suficienta la
majoritatea materialelor la imprimare. Instalatii de uscare a cernelurilor UV includ
urmatoarele: lampa, reflector, sistem de racire.
Avantajele cernelurilor UV: fixare rapida pe coala; rezistenta inalta mecanica si chimica a
peliculei cernelei; luciu inalt, obtinerea imaginilor contraste; nu apare problema trecerii
cernelei pe coala invecinata.
Dezavantajele cernelei UV: pretul inalt in comparatie cu celelalte cerneluri; necesitatea
utilizarii instalatiilor speciale de uscare; termenul relativ redus al lampilor UV; unele
materiale sub actiunea razelor UV la imprimare elimina un miros neplacut; aspectul
daunator pentru sanatate si mediul ambiant.

24. Tiparul flexografic policrom.

La inceput in flexografie se imprima in linie, ceva mai tirziu s-a inceput a imprima prin
suprapunerea culorilor. Cele trei culori primare pot fi îmbinate a câte două între ele
obţinându-se culorile secundare. Astfel, la îmbinarea roşului cu albastru se obţine culoarea
secundară purpurie numită încă albastru-roşu. Amestecul albastru şi verde generează
albastru deschis. Cea de a treia culoare secundară - galbenul - se obţine din amestecul
culorii roşii cu verde. În fiecare din aceste îmbinări binare lipseşte un component principal
(în galben-albastru, purpuriu-verde, albastru deschis-roşu).
Cele mai bune culori utilizate pentru reproducerea unui spectru larg de culori de tipar
sunt culorile secundare aditive. Culorile albastru deschis, purpuriu, galben sunt utilizate de
poligrafişti pentru sinteza substractivă a culorilor. Fiecare din culorile primare în acest caz
conţine 2/3 al spectrului şi fiecăruia nu-i ajunge 1/3.Cernelurile trebuie să corespundă
maximal cu culorile primare din sinteza substractivă a culorilor. Deoarece culoarea cernelei
este conferită de particulele pigmentului, cernelurile reale nu corespund integral modelului
teoretic ideal. Aceasta denotă că, la suprapunerea celor trei cerneluri primare s-ar putea să
nu se obţină negrul. Pentru atingerea densităţii optice maximale tipăritorii utilizează
cerneala neagră suplimentar. Astfel reproducerea deplină a culorilor se obţine în procesul
imprimării cu 4 culori.
Tiparul flexografic, privit pînă nu demult ca făcînd parte din tiparul înalt, este considerat
în prezent, datorită imporatanţei economice pe care a dovedit-o, ca un procedeu de sine
stătător.
Deşi după natura formei de imprimare el se apropie de tiparul înalt, clişeul fiind în relief,
tiparul flexografic prezintă şi unele contingenţe cu tiparul adînc, cernelurile întrebuinţate
fiind, ca şi al acest procedeu, fluide şi volatile.
Domeniul principal al tiparului flexografic va rămîne acela al imprimării sulurilor de hîrtie,
carton, celofan, polietilenă, aluminiu etc., pentru confecţionarea ambalajelor. Primele
cerneluri folosite la tiparul flexografic au fost cele de anilină, care erau coloranţi anilici
dizolvaţi în apă sau alcool. Ele erau foarte fluide, transparente, lipsite complet de
proprietăţi filmogene; erau însă ieftine şi uşor de fabricat. Pe hîrtia de ambalaj, absorbantă,
ele se uscau aproape instantaneu. Calitatea imprimatelor era nesatisfăcătoare, avînd o
slabă putere de acoperire, mică rezistenţă la lumină şi apă etc. Primele perfecţionări aduse
au constat n introducerea unei răşini care să ajute la fixarea colorantului pe suport.
Pigmentul se înglobează într-un liant obţinut prin dizolvarea unei răşini naturale sau
sintetice, într-un solvent care nu atacă clişeul de cauciuc.
Pînă în 1961, în ţara noastră se foloseau cerneluri de coloranţi solubili, cu sau fără
adaosuri de pigmenţi. Ca răşină se folosea şelacul şi o răşină maleică. Prin procedeul
flexografic se pot imprima atît suporturi absorbante cît şi suporturi neabsorbante. Ca orice
cerneală de tipar, cerneala flexografică este formată din substanţă colorată şi liant. Liantul,
la rîndul său, se compune dintr-o răşină dizolvată într-un solvent.
Alegerea răşinii este limitată mult de natura alcoolică a solvenţilor ce pot fi folosiţi, avînd
în vedere clişeul de cauciuc. Ca răşini folosite în cernelurile flexografice se pot cita: răşini
abieto-maleice neesterificate sau parţial esterificate, răşini fenolformaldehidice, derivaţi
celulozici şi nitroceluloză solubilă în alcool, combinaţii de polivinil butiral + etilceluloză +
clorcauciuc şi combinaţia alcătuită din răşină acrilică + nitroceluloză. Fabrica «Aurora»
livrează curent două tipuri de cerneluri flexografice, şi anume tip HC (pentru hîrtie şi carton)
şi tip P, pentru polietilenă. Pentru nuanţări, cernelurile flexografice se pot amesteca între
ele, însă combinarae cu alte cerneluri este contraindicată. În prezent în flexografie se
utilizează trei tipuri de cerneluri:
4. dizolvate în apa
5. dizolvate în spirt
6. cerneluri UV
Structura primelor două tipuri de cerneluri este compusă pe baza a doi componenţi:
pigment colorant şi baza lichidă.
La uscarea cernelei pe suport, componentul lichid se evaporă şi în rezultat cantitatea
cernelei după uscare se micşorează cu 30-40%. Pentru atingerea densităţii optice necesare,
la imprimarea flexografică se utilizează cilindrul anilox (reprezintă un cilindru dotat cu o
mulţime de adîncituri mici, datorită cărora are loc transmiterea cernelei pe suport ).
Cernelurile pe baza dizolvantului „apa” sunt de neînlocuit mai ales la imprimarea pe
ambalaje pentru produse alimentare. Însă acestea duc la unele probleme legate de calitatea
imprimării. Apa se usucă lent, necesită micşorarea transferului de cerneală, ceea ce scade
din luminozitatea, intensitatea imaginii, viteza imprimării. Apa duce la apariţia problemelor
legate cu fixarea cernelurilor pe suprafeţe neabsorbante.
Cernelurile pe baza „spirtului” au următoarele avantaje:
3. permit fixarea suficientă pe suprafeţe neabsorbante,
 4. se usucă repede, asigurînd astfel viteze înalte ale imprimării.
Dezavantaje:
4. evaporarea pe baza spirtului, componentul lichid este toxic, cu miros specific
neplăcut. Aceste evaporări sunt periculoase pentru sănătatea personală, de aceea la
produse se practică instalarea aparatelor de extracţie a evaporărilor toxice situate în
apropiere cu maşina;
5. pericolul exploziei, care apare odată cu sporirea concentrării evaporării spirtului
volatil;
6. uscarea rapidă constituie o problemă deoarece cernelurile se usucă nu numai pe
suportul imprimat ci şi pe aparatul de vopsit. Din această cauză la orice stopare este
necesară spălarea rapidă a cilindrului anilox, ceea ce poate duce la uzarea treptată a
cilindrului.
Pentru rezolvarea acestor probleme au început să se utilizeze cernelurile UV. Ele se
confecţionează pe baza substanţelor care se polimerizează sub acţiunea razelor UV.

25. Factori ce influenţează tiparul flexografic.

26. Etapele principale ale procesului tehnologic de tipărire flexografică.
Flexografia este o metodă de imprimare rotativă - la fiecare rotaţie a cilindrului port-
formă se obţine o imagine. Funcţionalitatea procedeului de imprimare flexografică este
asigurată de sistemul său simplu de alimentare cu cerneală (fig. 1.1).
Pe scurt, jgheabul de cerneală (A) alimentează cu cerneală cilindrul ductor din cauciuc
(B), care la rândul său alimentează cilindrul 10 de dozare (D). Pe suprafaţa cilindrului de
dozare se regăseşte o racletă în contraunghi (C) care poate să fi montată sau nu.
Dacă este prezentă, racleta răzuieşte cerneala de pe cilindru de dozare (anilox) (D) şi
transferă cantităţi uniforme de cerneală din celule pe suprafaţa formelor pentru tipar.
Formele, montate pe cilindru port- formă (E) duc cerneala la suportul (F), la trecerea
acestuia prin maşina de tipărit. Cilindrul de presiune (G) sprijină suportul.

Fig 1.1- Grup de imprimare tipic:

A. Jgheab cu cerneală fluidă.

B. Cilindrul ductor din cauciuc.
C. Racletă în contraunghi.
E. Cilindul port -formă.
F. Suport de imprimare.
G. Cilindrul de presiune.
D. Cilindrul de dozare (anilox).

Sistemul poate funcţiona şi fără racleta (C), în acest caz, el poartă denumirea de sistem
flexografic cu alimentare din doi cilindri. În acest sistem cilindru ductor (B) este angrenat ca
să se rotească mai încet decât cilindru de dozare (D). Astfel, are loc ştergerea şi răzuirea
între cilindrii (B) şi (D). În ultimul timp, presele sunt proiectate cu racletă în contraunghi
pentru sistemul din doi cilindri. Maşinile de tipar flexografic tipăresc, în general, pe benzi
continui. La ieşirea din maşina de tipar, tipăritura se rulează într-o rolă (sul), de aici
denumirea de tipar rolă-la-rolă. Multe operaţii se pot efectua după ce suportul a fost tipărit
şi uscat, fără a fi încă rulat. Unele tipuri de maşini pentru tiparul flexografic sunt prevăzute
cu dispozitiv de tăiat coli ce livrează coli în loc de role înfăşurate.
Formele pentru tiparul flexografic pot fi confecţionate din cauciuc vulcanizat sau dintr-un
tip de răşini polimerice sensibile la radiaţii ultraviolete (UV). Formele prezintă un basorelief
(imagine ridicată) şi tipăresc direct pe suport printr-o imprimare uşoară. Spre deosebire de
formele pentru tipar solide, din metal utilizate în tiparul înalt, formele pentru tiparul
flexografic sunt elastice şi detaşabile. Ele sunt montate pe cilindrii port-formă cu ajutorul
autoadezivilor reprezentaţi de o bandă din material textil cu adeziv pe ambele feţe, numit
"stickyback".

27. Caracteristicile generale ale formelor de tipar flexografic.

28. Dezvoltarea metodelor de confecționare ale formelor de tipar flexografic.
29. Procese de finisare a produselor imprimate flexografic. Dispozitive adiționale în construcția
maşinilor de tipar flexografic

IMPRIMAREA DIGITALĂ
1. Introducerea în lumea tehnologilor digitale de imprimare. Definirea termenului de imprimare fără
contact.
Tehnologii digitale de imprimare
În prezent pentru imprimarea comercială utilizarea procedeului de imprimare cu toner cu jet de cerneală sau alt
procedeu digital. În pofida faptului că calitatea produselor poligrafice ce confecţionate prin procedee digitale nu a
atins nivelul procedeelor tradiţionale. Imprimarea digitală oferă un şir de avantaje inaccesibile pentru procedeele
tradiţionale:
- tiraje scurte;
- ciclul rapid de producţie;
- sine costul scăzut al unităţii de produs;
- posibilitatea reproducerii datelor personale şi celor variabile.

2. Deosebiri principale a tehnologiilor digitale de imprimare faţă de cele tradiţionale.

Imprimarea digitală este definită ca totalitatea metodelor de prelucrare digitală a informaţiei şi reproducerea ei
pe un suport nemijlocit din mediile electronice.
Tehnologia imprimării digitale se dezvoltă în următoarele direcţii:
1. Computer to Film:
- confecţionarea foto-formei, - montarea formei în maşină,
- copierea pe forma obţinută forma de tipar, - imprimarea tirajului;
- imprimarea de probă,
2. Computer to Plate:
- se emite etapa de confecţionare a foto-formei, - se confecţionează forma de tipar,
- imprimarea de probă,
- montarea formei în maşină,
- imprimarea tirajului;
 3. Computer to Press – expunerea formei de tipar direct în maşina de tipar tot cu informaţia din calculator,
se expune forma şi se imprimă tirajul;
4. Computer to Print – are loc obţinerea imaginii nemijlocit fără forma de tipar printr-un purtător
intermediar

3. Clasificarea varietăţilor de imprimare digitală.

Clasificarea procedeelor digitale de bază
Procedeele de imprimare digitale existente la moment pot fi clasificate bazându-ne pe tehnologia de
imprimare şi pe tipul de tonere utilizate.
Digit – din engleză se traduce cifră.
Sublimare – trecerea din starea solidă în cea gazoasă.

Tehnologii digitale de imprimare

Electrografia Ionografia Magnetografia Imprimarae cu Termografia Fotografie

(procese jet (sub acţiunea t0
electrice, de cerneală si presiunii)
magnetice, Tonere
Ex.: xerox) magnetice Se utilizează
straturi
speciale

Tonere Jet cu Jet continuu

Se utilizează picături Termografie
tonere uscate lichide
directă Termo
transfer
Electrografia – acest
procedeu este descris astfel pe
fotoreceptor, se formează Se utilizează Cerneluri
sublimare transfer
cerneluri în solide
informaţia.
stare lichidă

4. Caracteristica etapelor de obținere a imaginii în electrofotografie.

1. Baza foto-receptor;
2. Stratul electrofotografic;
3. Electrod de încărcare foto-receptor;
4. Original;
5. Obiectiv (sistem optic);
6. Toner;
7. Hârtia;
8. Electrod de transfer;
9. Valţuri de fixare;
10. Copie;
11. Dispozitiv de curăţare.
1. Prima etapă – are loc electrizarea sau încărcarea suprafeţei, fotoreceptorii cu sarcini de o polaritate,
adică se petrece încărcarea suprafeţei fotoreceptorului cu un strat uniform de sarcini pozitive sau negative.
2. Etapa expunerii. Este proiectată imaginea originalului printr-un sistem optic, pe suprafaţa
fotoreceptorului are loc încărcarea porţiunilor deschise – lumina reflectă de la porţiunile albe acţionând la
suprafaţă neutralizând sarcina. Însă porţiunile fotoreceptorului neexpuse păstrează sarcina, astfel se formează
imaginea electrostatică latentă. Reproducerea imaginii – la general se formează imaginea electrostatică latentă
care este formată prin ioni şi este o imagine ascunsă care se realizează în a treia etapă.
3. Etapa de developare. Se realizează vizualizarea imaginii electrostatice latente prin depunerea selectivă a
tonerului pe porţiunile încărcate ale fotoreceptorului. Developarea are loc datorită faptului că particulele de
toner sunt încărcate cu semn opus faţă de suprafaţă, deci aderarea tonerului de fotoreceptor are loc sub acţiunea
forţelor electrostatice.
4. În etapa a patra are loc transferul imaginii developate de pe fotoreceptor pe suportul imprimat sub
acţiunea unui câmp electrostatic extern.
 5. Fixarea tonerului pe suportul imprimat, are loc presarea pentru că tonerul trebuie să intre în mijlocul
hârtiei, adică în fibrele ei.
6. Etapa de curăţare. Se curăţă suprafaţa fotoreceptorului de particule de toner rămase netransparente pe
hârtie şi de rămăşiţele imaginii electrostatice latente. Curăţarea se realizează cu o perie sau cu o racletă elastică,
în unele aparate se recurge la iluminarea integrală a suprafeţei fotoreceptorului.
Toate aceste 6 etape sunt pentru procesul de electrografie clasică, iar electrografia modernă se diferă prin
modul de expunere şi de developare.
La expunere are loc iluminarea cu surse de lumină punctiforme, cu surse de laser sau surse LED (light
emiting diode). Diodele formează expunerea ca în CTP, iar developarea se diferă prin aceea că pot fi utilizate
mai multe tipuri de tonere.

5. Destinaţia fotoreceptorilor şi principiile fizice de funcţionare a lor.

6. Principalele modele fotoreceptorilor utilizaţi în dispozitive moderne pentru imprimare digitală.
7. Proprietățile fotoreceptorilor utilizaţi în dispozitive moderne pentru imprimare digitală.
Fotoreceptorul este baza pe care se realizează procesul de electrofotografie digitală şi în primul rând la
etapele principale de expunere şi developare. Fotoreceptorul este confecţionat din fotosemiconductoare.
Fotoreceptorii electrografici se confecţionează sub formă de cilindru sau o bandă flexibilă acoperită cu o
substanţă fotosensibilă. Aici ca straturi fotosensibile se utilizează:
- compuşi de seleniu,
- fotosemiconductori organici (OPC- Organe Photo Conductor),
- siliciu amorf.
Fotoreceptori sunt baza pe care se realizează procesul electrografic digital şi-n primul rând la etapele
principale de expunere şi developare.
Cu straturi fotosensibile se utilizează compuşii c seleniu As 2Se3.
Cea mai largă răspândire au primit straturi fotosensibile din fotosemiconductori organici. Se dezvoltă
aplicarea straturilor din siliciu amorf, iar utilizarea seleniului se reduce. Siliciu este mai sensibili dar nu sunt
rezistenţi. Siliciu amorf este sensibil, dar mai scump la aplicare.
Principalele funcţii ale fotoreceptorului:
1. Perceperea sarcinilor electrostatice depuse;
2. Formarea imaginii electrostatice latente în conformitate cu intensitatea şi distribuirii iradierii incidente.
Fotoreceptorul are următoarele elemente:
1. Baza electroconductoare – în calitate de bază este utilizată placa–cilindru sau banda de metal, sau
pelicula electrică acoperită cu un strat electroconductor;
2. Strat electrofotografic care poate avea câteva straturi elementare cu destinaţie diferită (generare,
transportare, etc.).
Sunt două grupe de fotoreceptori:
1. Fotoreceptori de utilizare unică – constau din hârtii electrofotografice şi pelicule organice transparente.
Pentru confecţionarea hârtiei electrofotografice sunt folosite sisteme disperse de oxid de Zinc depuse pe hârtie,
astfel se formează sistemul eterogen din particule mici de semiconductor dispersate de substanţa dielectrică de
legătură, prin metoda asemănătoare se obţin şi semiconductori organici. Acest tip de fotoreceptori a primit
denumirea de pelicule fotografice organice.
2. Fotoreceptori de utilizare multiplă – este cel mai răspândit tip de fotoreceptori. Este confecţionat pe
baza siliciului amorf sau a semiconductorilor organici opaci. Acest tip de fotoreceptori amorfi stau la baza
procesului electrofotografic clasic, cunoscut sub denumirea de
xerografie.
Ca primele aparate copiatoare erau folosite plăcile din
silen.
Fotoreceptorii din toate timpurile sunt sisteme de multe
straturi de semiconductoare depuse pe o bază
electroconductoare.
Miezul acestui cilindru este dielectric. În timpul
expunerii când __________________ în stratul generator
se formează sarcini (elemente purtătoare de lumină).
- Uc – potenţialul stratului electrofotografic,
- Un – potenţialul nominal a fotoreceptorului,
 - Uf – potenţialul de fon, este un potenţial până scade potenţialul stratului electrofotografic (porţiunile
iluminate).
Diferenţa dintre potenţialul de fon şi cel nominal reprezintă contrast electrostatic.
Fotoreceptorul constă din câteva straturi:
CGL – charge generating layer; strat generator de sarcini.
CTL – charge transport layer; strat transportor de sarcini.

8. Offsetul electrofotografic.
9. Esenţa procedeului ionografic.
10. Proprietățile developatorilor utilizaţi pentru ionografie.
Ionografia presupune formarea imaginii latente pe un purtător/suport de către o sursă de ioni.
Blocul principal aş acestei tehnologii este dispozitivul de formare a imaginii – sursa de ioni. Ionii
sunt particulele încărcate cu o anumită sarcină, se formează din atmosferă şi de la sursa de ioni în cîmp
electric de tensiune înaltă şi sunt depuse pe suprafaţa cilindrelor cu înveliş dielectric.

Fig. 1 Dispozitivul de formare a imaginii – sursa de ioni

1. electrozi
2. izolator
3. electrozi
4. izolator
5. electrozi
6. cilindru portformă

O importanţă majoră o are controlul umidităţii relative a aerului în jurul sursei de ioni. La umiditate foarte
înaltă poate apărea arc electric care duce la distrugerea sursei de ioni şi a suprafeţei cilindrului de formare a
imaginii. De aceea în procesul de formare a imaginii se asigură încălzirea cilindrelor. Există modele în care
imaginea se formează în mediu de gaz inert pentru a mări rezistenţa la uzură a sursei de ioni. Sursa de ioni
este construită ca o ______ amplasată pe lăţimea colii cu rezoluţie pînă la 600 dpi. Vizualizarea imaginii se
realizează cu ajutorul tonerului ca şi în electrografie.
 Fig.2.Schema principială a unei secţii de imprimare ionografică
1. bliţ Xenon (are loc topirea) 6. hârtia
2. cilindru pentru formaea imaginii (cu 7. fixarea
încălzire) 8. cilindrul de presare
3. raclet A. Secţia de curăţare
4. peria B. Secţia de developare
5. sursa de ioni
După transferul imaginii pe hîrtie este necesară curăţarea suprafeţei cilindrului cu ajutorul
dispozitivelor electrice şi magnetice. Învelişul dielectric de suprafaţă a cilindrului posedă rezistenţă
mecanică înaltă. Curăţarea cu ajutorul sistemei cu racletă poate fi realizată eficient şi simplu.
Conform schemei procesul de fixare are unele divergenţe în comparaţie cu procedeul electrofotografic.
Fixarea se începe în zona de contact la transferul tonerului pe hîrtie sub acţiunea temperaturii şi presiunii
cilindrului. Fixarea finală a imaginii se produce sub iradierea unui blitz (lampă cu xenon). Se produce topirea
tonerului pe hîrtie.

Fig. 3 Scemă principială ----------------------

1. sistem de formare a imaginii

2. bande
3. dispozitive de încălzire

Fixarea tonerului are loc ca în cazul cu cilindru

_______________________________________________. Este prevăzută încălzirea hîrtiei la o etapă a
procesului de fixare.
Aplicînd principiul ionografic este posibil de a obţine imprimate policrome. Aproximativ din 1993 sunt
realizate concepte de imprimare policromă care permit utilizarea tehnologiei ionografice cu utilizarea
tonerelor lichide.
În figurile de mai jos sunt reprezentate două configuraţii a secţiilor de imprimare de construcţie
planetară.
Figura 1 – concept în care imprimarea se realizează pe materiale în rulou de pe suport intermediar pe
care se acumulează imagini separate pe culori.
Figura 2 – este reprezentat principiul de imprimare pe suport imprimat fără suport intermediar
(materialul imprimat poate fi şi în coli).
 Ambele sisteme posedă particularităţi de punere a imaginii pe bandă cu înveliş dielectric şi mijloace de
înlăturare a lichidului purtător pentru tonere în proces de fixare.

Hârti
a

Fig.4 Principiul de imprimare pe suport imprimat fără suport intermediar

1. încălzirea preliminară
2. cilndru de presare
3. loc de curăţare
4. patru secţii de imprimare
5. bloc de formare a imaginii latente
6. jgheab
7. sistem de developare
8. sistem de aspirare a lichidului purtăto

Figura 3. Sistemul de imprimare pe hîrtie

dielectrică

În afară de sistemele sus menţionate există sisteme de imprimare prin procedeu ionografic pe hîrtie cu un
strat dielectric. Imaginea latentă se formează direct pe hîrtie. Imaginea latentă este developată cu toner
în contact direct cu suprafaţa hîrtiei. În figura ce urmează este prezentat principiul de imprimare cu culori
de triadă. Este o singură sursă de ioni care formează imaginea latentă şi 4 secţii de tonere de triadă. După
aplicarea primei culori hîrtia se întoarce şi pe ea se aplică culoarea următoare.

Există o variantă de construcţie în secţii, unde fiecare secţie de developare este precedată de o
sursă de ioni proprii.
 11. Esenţa procedeului magnitografic.
12. Caracteristicile developatorilor utilizaţi pentru magnitografie.
36. Parametrii developatorilor utilizaţi pentru magnetografie

Fig. 6 Schema principială a unei secţii de tipar bazat pe principiul magnitografiei

1. hârtia
2. sistem de aspirare
3. toner uscat
4. secţia de developare
5. bloc de primire a imaginii latente
6. cilindru de imprimare
7. magnet
8. racleta
9. sitem de aspirare
10. sistem de fixare
11. cilindru de presare

În calitate de purtător al imaginii serveşte cilindrul care constă dintr-un miez nemagnetic acoperit cu
strat aproximativ de 50 µm din aliaj de fier şi nichel. Deasupra acestui strat mai este depus încă un strat
(25 µm) – cobalt – nichel – fosfor, şi încă un strat superior de protecţie de grosimea aproximativă de 1
µm.
Imaginea se formează prin intermediul blocurilor magnetice de formare a imaginii. Aceste blocuri
modifică orientarea dipolilor magnetici în stratul superficial al cilindrului. Înlăturarea imaginii latente se
realizează cu magnet special care produce remagnetizarea zonelor ce formează imaginea pînă la starea
neutră, nemagnetizată.

Fig.7 Schema constructivă a blocului de formare a imaginii

 1.strat puternic magnetizat, 2. zona obţinerii pixelilior 3. firul electric 4. miezul al blocului de
imprimare 5.strat puin magnetizat 6. strat nemagnetic
 Pentru crearea unei imagini nemagnetice latente utilă pentru reproducerea ulterioară, blocul de
înregistrări a imaginii se află în contact mecanic cu suprafaţa cilindrului. La capătul îngust al blocului,
densitatea fluxului magnetic este înaltă şi dipolii magnetici îşi schimbă orientarea. Totodată la capătul lat
al blocului, densitatea cîmpului magnetic este foarte scăzută şi nu duce la modificări semnificative de
polarizare a dipolilor magnetici.
Particulele de toner constau din miez ce conţine compuşi de fier şi sunt înconjuraţi de substanţe
colorante. Tonerul este magnetizat la ultima etapă de confecţionare a lui. Raportul dintre volumul de
colorant şi miez este de 40 la 60, de aceea culoarea tonerului este influenţată în mare măsură de oxizii
de fier. Acest fapt duce la imposibilitatea obţinerii culorilor pure, în special ale celor deschise. Reieşind
din aceste considerente, magnetografia, de regulă este aplicată la imprimarea monocromă.

Fig. 8 Secţia de developare cu toner magnetic

1. cilindrul cu imaginea
2. cilindru magnetic
3. racleta
4. element petnru ridicarea clarităţii imaginii
5. aspirarea

Secţia de developare este constituită dintr-un cilindru magnetic care transportă tonerul din container
pînă la suprafaţa cilindrului care poartă ce poartă ______. Cu ajutorul elementului asemănător cu o
racletă tonerul este direcţionat spre suprafaţa magnetică a cilindrului. Particulele de toner sunt atrase
de porţiunile imaginii latente întru cît în canalul de alimentare cu toner este exces de toner, acesta
poate duce la distorsionarea imaginii. Pentru ridicarea calităţii imaginii în schema dată este prezentat un
element cu această destinaţie, care constă din miez ce se roteşte şi atrage particule de toner. Adăugător
pentru înlăturarea surplusului de particule de toner se realizează aspirarea lor.
Transferul imaginii developate pe hîrtie se produce sub presiune. O parte a tonerului se fixează pe
suprafaţă, iar partea rămasă este aspirată cu racleta şi sistemul de aspirare.
Fixarea imaginii se realizează sub acţiunea căldurii. Pentru aceasta, verso imprimeului este încălzit cu
ajutorul termoelementelor. Totodată există dispozitiv de fixare a tonerului cu un flux de lumină iradiat
de bliţuri de xenon.

13. Imprimarea cu jet de cerneală. Clasificarea varietăţilor de imprimare cu jet de cerneală.

Cerneluri
pentru imprimarea cu jet
Imprimarea cu jet de cerneală poate fi atribuită la aşa-numite sisteme „Computer-to-Paper”, reieşind
din faptul că constă dintr-o singură stadie — formarea imaginii colorate de către blocuri de imprimare
nemijlocit pe material pentru imprimat. În acest tip de imprimare se aplică vopsele fluide de viscozitate
redusă, ce poartă denumirea de cerneluri.
La baza tehnologiei de imprimare cu jet de cerneală stă principiul de pulverizare a cernelii sub aspect
de picături ce formează imaginea pe suportul de imprimare.
Componentă de bază a unui utilaj cu jet de cerneală este bloc de imprimare. Pe lîngă el utilaj conţine
mecanisme de deplasare exactă a blocului de imprimare şi întreţinere a lui (curăţarea periodică), sistem
de transportare a hîrtiei şi sistem de dirijare a imprimării.
Imaginea imprimată este constituită după principiul de raster din picături de cerneală.
Principiul imprimării cu jet de cerneală este realizat în utilajele următoarelor tipuri:
 Imprimante de diferită categorie de la cele ieftine personale pînă la cele scumpe cu destinaţie
profesională;
 Plottere (imprimante de format mare cu alimentarea cu hîrtie din rulou);
 Maşini de tipar digitale.
În prezent imprimarea cu jet de cerneală a atins un nivel înalt cît ce ţine de realizarea tehnică, atît şi
asigurarea calităţii stabil înalte a imaginii.
În sisteme cu jet informaţia poate fi transferată pe hîrtie pe calea cea mai scurtă cu un număr minim
de elemente funcţionale (fără piese mobile la lungimea matricei cu duze egale cu lăţimea colii).
Tehnologii de imprimare cu jet de cerneală contemporane sunt de două tipuri: imprimarea cu jet
continuu şi imprimarea cu picături după necesitate (continuous inkjet şi drop-on-demand) (fig. 1). În
cazul imprimării continue din flux de picături de cerneală numai o parte este direcţionată spre hîrtie. În
cazul imprimării după necesitate picăturile sunt produse numai dacă aceasta cere dispozitiv de dirijare.

Tehnologiile imprimării cu jet de cerneală

Jet continuu Picătură după necesitate

Deviere Deviere Termoelectrică Piezoelectrică Electrostatică

binară multiplă

Cerneala fluidă Cerneala solidă

↓
Hîrtia
Fig. 1 — Tehnologiile imprimării cu jet de cerneală. Clasificarea generală

14. Imprimarea cu jet de cerneală continuu. Imprimarea cu picături de cerneală (Drop-on-

Demand).

Imprimarea cu jet continuu de cerneală

 Fig. 2 — Principiu de funcţionare a blocului de imprimare cu jet continuu de cerneală
Imprimarea cu jet continuu de cerneală are în mare măsură aplicaţie industrială. Este utilizată în
imprimante predestinate pentru depunerea pe produse industriale şi mărfuri a diferitor marcări şi
codurilor de bare.
Tehnologia imprimării cu jet de cerneală continuu este divizată în variante cu deviere dublă (binară)
şi deviere multiplă a picăturilor de cerneală. În varianta cu deviere dublă picătura posedă una din două
stări: neutră — pentru transfer pe hîrtie şi încărcată — pentru deviere în cîmp electrostatic (fig. 2). În
varianta cu deviere multiplă picăturile sunt încărcate diferit, pentru ca să fie deviate diferit în cîmp
electric şi să fie direcţionate spre sectoare corespunzătoare a suportului de imprimat (fig. 3).
Imprimarea cu jet continuu de cerneală cu deviere binară a jetului
Sistem de duze permite formarea fluxului de picături de frecvenţă înaltă. Lichidul, sub presiune, la
oscilaţii de frecvenţă înaltă este împins din duză. Oscilaţii sunt create de către piezovibrator. Datorită
efectelor hidromecanice jetul se îngustează şi se separă în picături cu parametri:
 frecvenţa de emitere a picăturilor ≈ 1 MHz,
 volumul picăturii ≈ 4 Pl,
 diametrul picăturii ≈ 20 mkm,
 viteza unei picături ≈ 40 m/s.
Formarea picăturii este calculată cu ajutorul modelului matematic (fig. 3,a). Dimensiunile picăturilor
şi intervale între ele în mare măsură depind de diametrul duzei, vîscozitatea şi tensiunea superficială a
cernelii, la fel şi de frecvenţa oscilaţiilor.
Înainte de separarea picăturilor de la jet o parte din ele primesc sarcina electrică cu ajutorul
electrodului de încărcare (fig. 2). În cîmpul electric al deflectorului picăturile încărcate îşi schimbă
traiectoria şi sunt direcţionate spre interceptor. Picături neîncărcate ajung la hîrtie. În proces de formare
a picăturilor apar picături secundare care la soluţionarea constructivă corectă a sistemului se reunesc cu
cele de bază (fig. 3,b).
Imprimarea cu jet de cerneală continuu cu deviere multiplă a jetului
În principiu de imprimare arătat în fig. 2 picăturile, care trebuie să devieze, sunt încărcate identic.
Există numai două stări: încărcată şi neîncărcată. Realizarea acestui principiu permite de a vorbi despre
deviere binară a picăturilor de cerneală.
În sisteme cu deviere multiplă este posibil de a atribui picăturilor sarcini de valoare diferită, care
influenţează traiectoria deplasării lor în cîmp între electrozi (fig. 4). Dispozitiv de imprimare permite de a
aplica imaginea în fîşii înguste. Lungimea fîşiei depinde nu numai de lungimea blocului de imprimare, dar
şi de distanţa între bloc de imprimare şi suprafaţa hîrtiei. Cu creşterea distanţei se măreşte zona de
imprimare, dar scade capacitatea de rezoluţie. Rezoluţia de asemenea este definită de viteza de
deplasare a suprafeţei suportului de imprimat şi de frecvenţa de emitere a picăturilor.
 Se fac cercetări în direcţia creării sistemelor cu devierea picăturilor pe două coordonate. Dirijarea

devierii va funcţiona astfel, ca să fie posibil de a forma imaginea pe suport de imprimat fix.
Fig. 4 — Sistem de imprimare cu jet continuu cu deviere multiplă

Imprimarea cu picături după necesitate

În tehnologii de imprimare cu picături după necesitate picătura se formează numai atunci cînd
aceasta este necesar pentru crearea imaginii.
Picătura poate să se formeze sau prin modificarea temperaturii (imprimarea termo-electrică —
Bubble-Jet), sau prin modificarea volumului camerei în canalul duzei (imprimarea piezo-electrică). În fig.
5 sunt comparate aceste două tipuri de tehnologii de imprimare cu picături după necesitate.

b La
a aplicarea
Fig. 5 — Imprimarea cu picături după necesitate: tensiunii
a – imprimarea termo-electrică (Bubble-Jet) elementului
b – imprimarea piezo-electrică de încălzire se
produce o
încălzire
15. Imprimarea termoelectrică (Bubble-jet). instantanee
În imprimarea termoelectrică picăturile de cerneală pînă la 300°C
sunt împinse din duze de către bula de vapori ce se Lichidul se
formează la încălzirea locală rapidă a peretelui camerei evaporă
de cerneală sau a peretelui canalului duzei. În fig. 6 formînd o bulă
Bula
schematic este reprezentată succesiunea etapelor de
împinge
generare a picăturii de cerneală. Tehnologiile moderne picătura de
de imprimare termo-electrică (producători de top în cerneală din
domeniu dat se consideră firme Hewlett-Packard şi duza
Canon) permit atingerea următoarelor caracteristici a La
scăderea
picăturilor:
temperaturii
 frecvenţa de emitere a picăturilor — 5 – 8 kHz, bula se
 volumul picăturii — 23 Pl, contractă
 diametrul picăturii — 35 mkm. Forţa
capilară aspiră
o nouă
porţiune de
cerneală
Fig. 6 — Principiu de funcţionare a
unei duze termo-electrice (Canon)
 Generarea picăturilor în camera de cerneală este aplicată în blocuri de imprimare Hewlett-Packard,
iar generarea picăturilor în canale — în blocuri de imprimare Canon.
Capacitatea de rezoluţie a utilajelor se află în legătură strînsă cu volumul picăturii emise de duză. La
volumul picăturii de 23 Pl se atinge rezoluţia de 600 dpi (diametrul punctului pe imprimat — 60  mkm).
Rezoluţia este influenţată şi de viscozitatea cernelii, capacitatea de absorbţie a hîrtiei etc.
După construcţia unei duze separate (direcţia de emitere a picăturii şi amplasarea elementului de
încălzire) se diferenţiază sisteme cu emiterea „laterală” (fig. 6) şi „superioară” a picăturii (fig. 7).
Dispozitive de imprimare termo-electrică de birou pentru imprimarea color posedă pentru fiecare
culoare elemente aparte. Frecvent se utilizează bloc de imprimare aparte pentru culoare neagră, iar
pentru celelalte culori — bloc comun. Se produce utilaj cu productivitate înaltă cu rezoluţia 600 dpi şi
frecvenţa de emitere a picăturilor de 8 kHz. Acesta posedă blocuri de imprimare cu 300 de duze. Blocuri
de imprimare sunt construite cu amplasarea duzelor în mai multe rînduri cu o deplasare, pentru a obţine
rezoluţia necesară.

Naşterea bulei Creşterea bulei Contractarea bulei

Aspirarea cernelii
‹3mks 3 – 10 mks şi detaşarea picături

Încălzirea
Contractarea
instantanee Meniscul duzei la
Formarea picăturii bulei, începutul
(100°C/mks) duce la umplerea completă
aspirării cernelii
evaporarea lichidului
Fig. 7 — Succesiunea de formare unei picături (Hewlett-Packard)

16. Imprimarea piezoelectrică.

Imprimarea piezo-electrică spre deosebire de termo-electrică realizează emiterea picăturii de
cerneală prin modificarea volumului canalului, dar nu prin încălzirea şi evaporarea lichidului în interiorul
sistemului. Pentru realizarea unor sisteme nu prea mari sunt găsite optime materiale piezo-ceramice cu
dirijarea electrică. Cum este arătat în fig. 8,a, aceste materiale îşi modifică forma sub acţiunea impulsului
electric. La construirea sistemelor de imprimare piezo-electrică de regulă se utilizează „mod de
deviaţie”, în care se produce deformarea geometriei elementului. Utilizarea materialelor piezo-ceramice
permite obţinerea construcţiilor geometrice diferite cît a duzelor, atît şi a blocurilor de duze. În fig. 8,b
este reprezentat schematic proces de generare a picăturii. Elementul activ reprezintă peretele posterior
elastic la care este ataşat un piezo-element. Rolul lui constă în transformarea impulsului electric în
oscilaţii mecanice. La aplicarea tensiunii electrice piezo-elementul rapid îşi schimbă dimensiunile şi se
încovoie în direcţia camerei de cerneală. Volumul ei se micşorează şi se împinge o picătură de cerneală.
Ulterior se produce deformarea peretelui în direcţia opusă şi în camera de cerneală se aspiră o nouă
porţiune de cerneală. În rezultatul perfecţionării tehnologiei de fabricare a blocurilor de imprimare
diametrul duzelor şi dimensiunile picăturilor din an în an se reduc. Pînă la anul 2000 diametrul duzelor a
atins 20 – 25 mkm, iar volumul picăturilor — 3 Pl (3∙10-12l). Altă schemă de funcţionare este realizată în
blocuri de imprimare Xaar, care lucrează după principiul „Shear Mode/Shared Wall” (mod de
deviaţie/perete comun) şi este prezentată în fig. 8,c.În placa de bază sunt executate canale care se
umple cu cerneala prin canale de legătură, legate cu rezervor de cerneală. Pereţii canalelor sunt din
piezo-ceramică. Pe pereţi în partea superioară sunt amplasaţi electrozi. Electrozii unui canal sunt legate
electric între ei. Între electrozi amplasaţi pe ambele părţi a unui perete ce desparte două canale vecine,
se creează cîmp electric. Întrucît electrozii unui canal sunt legaţi, cîmpuri electrice pe ambele părţi a
canalului sunt direcţionate contrar. Întîi un canal se dilată, după aceea la schimbarea polarităţii
cîmpurilor electrice, se îngustează şi din el se aruncă o picătură de cerneală. Ulterior canalul iarăşi se
dilată şi se umple cu cerneală din rezervor. Astfel concomitent pot funcţiona doar duze pare sau impare
(efect numit „cross talking”). Un canal funcţionează ca pompa (aspirare), iar altul — ca tun. Astfel se
realizează proces alternativ de aspirare şi aruncare a cernelii.

Spre

Fig. 8 — Schema constructivă a sistemului de imprimare cu piezo-ceramica.

a – deformarea piezo-ceramicii în cîmp electric;
b – generarea picăturii prin deformarea peretelui posterior al canalului;
c – generarea picăturilor prin deformarea pereţilor laterali ale canalelor.
deosebire de sisteme termice cele mecanice piezo-electrice prezintă posibilitatea de a genera frecvenţe
mai înalte de emitere a picăturilor şi utilizarea cernelurilor cu compoziţia diversă.
La imprimarea piezo-electrică element activ al blocului de imprimare exercită asupra cernelii
acţiunea mecanică. Iată de ce alegerea cernelurilor nu este limitată. Cernelurile pot fi pe bază de apă sau
ulei (pe baza dizolvantului organic sau fără dizolvanţi — să se fixeze sub acţiunea iradierii ultra-violete).
Faţă de ele sunt înaintate doar cerinţe de viscozitate redusă (ca să treacă prin orificiul duzelor), tensiune
superficială necesară, stabilitatea, compatibilitatea bună cu bloc de imprimare, timp de fixare nu prea
scurt (ca să nu se blocheze duzele) şi nu prea lung (ca să nu să şteargă imprimeurile). Fiecare producător
de blocuri de imprimare oferă cerneluri care sunt compatibile foarte bine cu bloc şi corespunzător
domeniului de aplicare a lui.

17. Esenţa procedeului termografic. Termografie directa. Termografie prin sublimarea

(termodifuzie)
cernelurilor de pe purtător de cerneală (bandă colorată).
18. Termografie prin transfer de pe purtător de cerneală pe suportul imprimat

În termografia directă materialul pentru imprimare posedă o acoperire specială care sub
acţiunea temperaturii îşi modifică culoarea. Hîrtia de acest gen este utilizată în aparte fax, aparate de
imprimare a modelelor de bare, aparate de casă, bancomate, etc.
Spre deosebire de termografia directă în termografia prin transfer cerneala se află pe un suport de
pe care sub acţiunea căldurii este transferată pe materialul imprimat.
La termotransfer, de la suport cu cerneală o mare parte de cerneală este detaşată şi aplicată pe
material imprimat. Ca bază pentru această cerneală serveşte ceara sau un alt polimer. Acest procedeu
de imprimare în engleză se numeşte Thermal Mass Transfer.
 La termo-sublimare transferul cernelii de pe suport pe materialul imprimat se realizează prin
intermediul difuziei şi de sublimare a colorantului. Pentru perceperea unui astfel de colorant este
necesară proiectarea specială a materialului imprimat. Acest procedeu de imprimare în engleză – Dye

Diffusion Thermal Transfer.

Fig.9 Procesul de transferare a imaginii în procedeul de termo-sublimare (A) şi termo-transfer (B)
1. strat protector
2. material purtător
3. strat colorat intermediar
4. strat de cerneală
5. Acoperire specială

La termo-sublimare este necesar o corespundere a acoperirii materialului imprimat cu strat de

vopsea pe purtător. La termotransfer purtător de colorant intră în contact cu materialul imprimat, iar la

termosublimare între ele există un spaţiu.

Fig. 10 Schema principială de imprimare cu treceri multiple (termotransfer şi termosublimare)

Fig.11 Principiul de termotransfer

1. hârtie
2. element al imaginii
3. purtător de vobsea
4. element de încălzire
5. bloc de imprimare
6. strat termosensibil
7. vopsea transferată pe hârtie
8. porţiune netranferată
Fig. 12 Princiul de imprimare prin termodifuzie/ termosublimare
1. strat perceptor de imagine
2. bloc de imprimat
3. iradiere termică
4. strat de bază
5. strat colorant
6. vapori de colorant
7. acoperire (strat de difuzie)
8. elemente ale imaginii
 La termo sublimare prin intermediul căldurii se obţine evaporarea locală a colorantului. Din punct de
vedere fizic sublimarea reprezintă trecerea din starea solidă în stare gazoasă _______ intermediare lichide.
Însă în cazul nostru tehnologia de imprimare – pentru descrierea procesului mai potrivită este ______
termenului de efectul de difuziune (transfer termodifuzional a substanţei colorante). Funcţia de mărimea
energiei de încălzire care este aplicat element al imaginii. (nifiga nam inteles in propozitia data) Pe
materialul imprimat se transferă cantitatea variată a substanţei colorante. Materialul imprimat trebuie să
posede o acoperire specială în care intră vopsea prin difuzie. Fiecare element al imaginii poate să posede
cîteva nivele de densităţi optice, funcţie de cantitatea de vopsea transferată. Procesul este dirijat prin
intermediul _____ de impuls a energiei termice. În această tehnologie diametrul elementului al imaginii este
aproape constant, dar variază necesitatea lui.

Structura materialelor pentru termografie. Despre transfer şi varietăţile lor

Pentru fiecare culoare pe materialul purtător sunt zone colorate cu culoare proprie amplasate în ordine
succesivă. După imprimarea unei imagini materialul purtător de imagine nu poate fi utilizat repetat. Material
purtător de cerneală poate fi în rulouri sau coli, are de obicei grosimea de 10 µm, grosimea stratului de
cerneală de 3 µm, grosimea stratului de protecţie 2 µm. rolul stratului protector este de a asigura
transmiterea căldurii dozate.
Pentru imprimarea color, materialul imprimat trebuie să treacă prin secţia de imprimare de cîteva ori
(sistem cu lansări multiple). Pentru ridicarea productivităţii dispozitivelor este realizat principiul de
construcţie în secţii.
Imprimate obişnuite prin termotransfer – un element al imaginii (pixel) posedă numai două nivele de
densitate optică, iar în cazul sublimării un element poate să posede cîteva nivele de densitate optică de
aceleaşi dimensiuni.

19. Factori ce definesc calitatea imprimeurilor şi parametrii ce o influenţează.

Numai pu cerneluri utilizate la imprimarea cu jet de cerneala.

Pentru imprimarea cu jet de cerneală sunt utilizate vopsele fluide, avînd consistenţa cernelurilor. Iată de
ce de obicei ele sunt numite cerneluri. Faţă de cerneluri sunt înaintate un şir de cerinţe care frecvent sunt
contradictorii.
 Cernelurile trebuie să treacă sub presiune prin duze înguste, formînd picături de dimensiuni definite.
Concomitent, diametrul interior şi dimensiunile picăturilor din an în an neîncetat se reduc şi limita, cum se
pare, încă nu a fost atinsă. Astfel, pînă la anul 2000 dimensiunile duzelor s-au redus pînă la 20 – 25 mkm, iar
volumul picăturilor — pînă la 3pl (10-12l). Cele din urmă în perioada 1995 – 1999 s-au micşorat de 10 ori.
 Cerneluri nu trebuie să se usuce în duze, blocîndu-le, dar trebuie să se usuce repede pe hîrtie.
 Cerneluri pe bază de apă (majoritatea cernelurilor utilizate) trebuie să formeze imagini rezistente la
acţiunea apei şi să nu se absoarbe de hîrtie foarte mult.
 Cerneluri la marginea zonelor de culoare diferită nu trebuie să se amestece formînd dungi de
separare.
 Cerneluri pentru imprimarea cu jet continuu trebuie să posede proprietăţi electroconductoare, pentru
că picăturilor se atribuie o sarcină electrică.
Pînă în prezent în realizarea acestor cerinţe sunt atinse rezultate impunătoare. Însă cerneluri ideale încă
nu există. De aceea unele probleme sunt soluţionate prin alte mijloace. Pentru ca cernelurile să nu se usuce în
duze, este prevăzută spălarea automată frecventă a lor. Pentru obţinerea culorilor de intensitate înaltă se
utilizează hîrtia specială. Numărul mare de nuanţe şi treceri line între ele se ating prin utilizarea a şase culori
în loc de patru. Cercetări în vederea perfecţionării cernelurilor sunt în toi şi cuprind toate varietăţile de
imprimare cu jet de cerneală.
Diversitatea cerinţelor şi factorilor de influenţă asupra caracteristicilor de exploatare a cernelurilor duce la
aceea că cerneluri au compoziţie complexă. Cea mai simplă compoziţie include substanţă colorantă, polimer
ce formează pelicula pe imprimat, substanţă de îngroşare (dietilenglicol, glicerina ş.a.), substanţe superficial-
active şi dizolvant. În cerneluri pe bază de apă în calitate de dizolvant serveşte apa deionizată, cantitatea
căreia face 80 – 85%.
 Supliment (din caiet)
Fotografie

Pentru fotografia tradiţională în culori se utilizează pelicula cu straturi speciale, sensibile la diferită
iradiere. La aceste straturi în dependenţă de lungimea de undă a iradierii formării imaginii color se petrece în
diferite straturi a materialului fotografic, rezultînd o imagine în semiton cu treceri line.
Capacitatea de rezoluţie este definită numai de componenţa fizico-chimică a acestui strat. Funcţie de
intensitatea luminii şi lungimea de undă a iradierii este posibil de a obţine imagini cu gradaţii ale intensităţii
optice variate. Dimensiunea particulelor a componenţilor chimici sunt în limitele micrometrilor şi mai mici.
În tehnologia fotografiei fără contact este vorba de transformarea fotografiei de analog în imagine
digitală. În acest scop este folosită hîrtia fotografică pe care este înregistrată imaginea prin intermediul
laserului ________ cu dirijare digitală. În acest caz este utilizată hîrtia cu straturi speciale. Formarea imaginii
se realizează prin iradierea cu surse de culoare de culoare roşie, verde şi albastru. Prin intermediul modificării
intensităţii iradierii a fiecărei surse pe imagine se atinge nuanţa necesară. În calitate de surse de lumină pot
servi lasere cu gaze sau semiconductoare. Sisteme de calitate înaltă lucrează cu gaze ca de exemplu de laser
roşu de heliu-neon (He-Ne λ=63 mm, He-Ne λ= 543 mm, He-Ar λ= 458 mm). În afară de surse de laser pot fi
utilizate surse de lumină – diode (LED – light emiting diode).
Concepte de construcţie a sistemelor digitale de imprimare a imaginilor fotografice corespund principiilor
de construcţie a sistemelor din tehnologia Computer to Film şi Computer to Plate (tambur extern, intern şi
plan).
Sistemele fotografice digitale pot fi aplicate la obţinerea tiparelor de probe. Datorită surselor de laser cu
desfăşurarea de rezoluţie înaltă pot fi reproduse structurile de raster a imaginii separate pe culori pentru
imprimarea ofset.

20. Elcografia.

IMPRIMAREA SERIGRAFICĂ
Evoluţia imprimării serigrafice.
Serigrafia, ca metodă de imprimare, a fost recunoscută în China, în timpul dinastiei Song, între anii 960
și 1279, în Japonia și în alte țări asiatice.
În Europa, serigrafia a fost introdusă de meșterii asiatici spre sfârșitul anilor 1700, dar nu a fost
acceptată decât într-o foarte mică măsură.
Șablonul reprezintă forma dată de zona decupată a unui material solid de tip hârtie, metal, lemn, fildeș.
Primele șabloane  au fost descoperite în insulelele Polineziene. Ele erau confecționate din frunze de
banană și deserveau la imprimarea cu un colorant natural pe scoarța de copac.
În Japonia, în timpul dinastiei Song (960 – 1280 d. Hr), erau utilizate șabloanele pentru a produce
designuri complicate. japonezii utilizau firele de păr. Astfel, firul de păr era suficient de puternic și în
același timp destul de subțire pentru a lega 2 elemente ale șablonului și a lăsa vopseaua să treacă fără a
obtura foarte mult procesul de imprimare [2].
În evul mediu (500 – 1500 d.Hr), șabloanele erau utilizate în Franța pentru decorarea materialului de
tapet  sau colorarea cărților de joc în Germania. [2].
În timpul perioadei Tenna ( 1680-1684), japonezul Yuzesan Mizaskara a inventat o nouă metodă prin
care putea să decoreze chimonourile respectând legea. Șabloanele utilizate erau confecționate din
cartoane impregnate cu ulei.
În Anglia, în anul 1907, Samuel Simons a patentat primul proces de serigrafiere Samuel Simons
recomandă folosirea voalului de mătase (utilizat la cernerea făinei) la fabricarea ecranelor serigrafice. Mai
târziu, țesătoriile de mătase au început să fabrice site speciale pentru serigrafie, care să permită controlul
cantității de cerneală ce trece prin ochiurile sitei.
Descoperirea și folosirea fibrelor sintetice pentru țeserea sitelor, nu a îmbunătățit doar calitatea
imprimării, ci a lărgit și câmpul de aplicații. Astfel, serigrafia, inițial folosită doar de artiști a ajuns o tehnică
de imprimare industrială.
În 1924 Joseph Adajan a patentat o maşină pentru imprimarea textilă.
 În 1925 Geames Elockhart a patentat prima maşină serigrafică automată.

Domenii de aplicare a imprimării serigrafice.

Imprimarea serigrafica pe suprafetele plane.
Afise si confectii grafice.
Semnele de drum.
Panouri pentru automobile, scari pentru aparate.
Baterii de soare se imprima cu pas ta speciala ep sectoarele de contact pentru transmiterea energiei
electrice.
Discuri (СD). Imprimarea serigrafica reprezinta una din metodele importante pentru imprimarea
discurilor.
Obiecte din textile si tesaturi. Metoda serigrafica este utilizata in aceste scopuri, deoarece la
patrunderea cernelii in interiorul produselor textile este necesar un volum sporit de cerneala.
Lacuirea. Prin metoda serigrafica este posibila aplicarea lacului transparent pentru innobilarea
produselor imprimate (indeosebi lacuirea selectiva)
Pe suprafetele sintetice nu este posibila mereu asigurarea imprimarii directe. Pentru asigurarea fixarii
pe aceste suporturi deseori este necesara prelucrarea suplimentara a suprafetei
Pe portelan imaginea se aplica prin ardere prin metoda decalcomaniei la temperatura inalta.
Decalcomania este imprimarea prin transfer, esenta careia consta in aceea ca imaginea prin metoda
serigrafica se aplica pe suportul intermediar (hirtie sau alt suport), apoi de pe acesta se transfera pe
suportul imprimat. In cazul decalcomaniei reci procasul de ardere lipseste, imaginea se fixeaza cu ajutorul
lacului sau adezivului.
Pe tesaturi si piele imaginea se aplica prin intermediul imaginii termotransfer. Procesul de transfer se
realizeazasub presiune de pe hirtii speciale la temperatura de 160-180°С.
Sticle. Pahare. Decoruri pe confectii din sticle deseori se aplica cu un strat gros de cerneala, utilizind
cerneluri cu efecte speciale.
Confectii publicitare. Cuprinde obiectele-stilouri, calculatoare, obiecte de suvenir, ce se imprima prin
metoda serigrafiei sau tampon.

Sitele utilizate la imprimarea serigrafică.

Imprimarea prin şablon începe cu sita. Sita serveşte drept baza formei de tipar. Ea influenţează
asupra posibilităţilor tehnologice şi rezultatul tiparului prin şablon, în special determină capacitatea
de rezoluţie, grosimea stratului de cerneală, etc.
Iniţial materia primă utilizată la imprimarea prin şablon a fost mătasea. Din materiale sintetice
utilizate în prezent sunt: poliamida şi polieter, de asemenea mai poate fi utilizat oţelul ce nu se
supune coroziei şi polieter metalizat. Calitatea sitei depinde de grosimea aţei utilizate ce pot fi
divizate în 4 grupe, de la uţoare pînă la grele (diametrul firului de la 27 pînă la 31 µm).
La etapa finală de prelucrare a sitei în calandru trebuie să fie asigurată netezimea înaltă a sitei,
ceea ce asigură uzura mai scăzută a sitei şi racletei. Sita influenţează asupra următorilor factori
tehnologici:
- volumul de trecere a cernelei, adică grosimea şi uniformitatea stratului de cerneală, viteza
de fixare şi consumul cernelei;
- utilitatea sitei pentru imprimare pe suparafaţa unei sau altei confecţii;
- exactitatea potrivirii (reperajului);
- termenul de exploatare a formei de tipar;
- costul producţiei.
Toate sitele utilizate în prezent sunt de origine sintetică şi pot fi de următoarele tipuri:
 sita de monofilament de neylon – posedă caracteristici elastice, permite trecerea uşoară a
cernelei, se recomandă pentru imprimarea tirajelor mari, asigură rezistenţa mecanică înaltă, posedă
caracteristici de tensiune superficială bune, elasticitate înaltă, caracteristici bune de revenire;
  sita din monofilament de polieter – nu este supusă oricăror schimbări legate de condiţiile de
climat. Din această grupă ţesătura modificată are:
- rezistenţa sporită la extindere,
- se recomandă pentru imprimarea cu exactitate înaltă,
- sensibilă la acţiunea bazelor,
- rezistenţa bună la acţiunea acizilor anorganici,
- suprafaţa netedă a fibrei asigură o pătrundere foarte bună a cernelei prin sită,
- viteza înaltă de imprimare,
- reproducerea foarte bună a detaliilor,
- rezistenţa la schimbările mediului ambiant,
- uscarea rapidă după curăţare, emulsionare şi developare;
 sita din fibre de polieter multifilară – această sită este ţesută din fibre răsucite uniform şi
dens care formează o aţă. Este rezistentă la acţiunea condiţiilor climaterice;
 sita ţesută din monofilament din polieter şi poliamidă – această sită este acoperită cu un
strat de carbon, ceea ce exclude formarea electricităţii statice;
 sita ţesută din monofilament din polieter metalizat – această sită este ţesută cu exactitate
înaltă, aţele ei sunt acoperite cu un start subţire de nichel prin metoda galvanică. Această
prelucrare a aţei sporeşte stabilitatea ţesăturii şi permite utilizarea ei în locul sitei din oţel, însă spre
deosebire de aceasta ea posedă elasticitate înaltă internă. În legătură cu conductibilitatea electrică
bună această sită este antistatică şi poate fi utilizată pentru imprimarea cu cernelurile
termoplastice.

Regulele necesare pentru a lua hotărârea privind alegerea sitei pentru o comandă anumită:
1. Fibrele de monofilament mai rezistente la uzură. Se confecţionează în aspectul
sitei subţiri cu cantitatea sporită a orificiilor ochilor. Ea se curăţă mai uşor. Asigură o trecere mai
uşoară a cernelei decât sita multifilară. Suprafaţa sitei trebuie prelucrată mecanic sau chimic pentru
asigurarea lipirii şablonului.
2. Sita multifilară are o suprafaţa mai aspră; o grosime sporită în comparaţie cu
acea din monofilament şi asigură adeziunea bună a şablonului şi deasemenea transmiterea stratului
de cerneală de grosimea sporită.
3. Cu cât % sectoarelor libere a sitei este mai înalt cu atât se va consuma mai
multă cerneală în procesul de imprimare.
4. Fiece ochi trebuie să fie mai mare minimum de trei ori decât dimensiunea
medie a particulei pigmentului cernelei, în caz contrar-sita va complica procesul de imprimare.
5. Diametrul aţelor este unul din factorii care determină grosimea stratului de
cerneală.
6. Cu cât mai fine şi mai mici sunt detaliile imaginii, cu atât mai subţire şi mai fină
se va alege sita.
7. Pentru imprimarea în rastru sita trebuie să fie de 3 ori mai subţire decât
liniatura rastrului necesar.
 Materiile prime ale sitelor serigrafice.

Mătasea naturală–este scumpă,fragilă,se umflă puternic prin absorbția umidității atmosferice, ceea ce
duce la neuniformitățiale diametrelor firelor.
Textilelemetalizate(oțel,inox,nichel,bronz,fosforos)sefabricăculiniaturade29-
200fire/cm.Sitametalizatăreprezintăuntipnoudesită.Aceastăţesăturăcombinăavantajelesârmeişimonofilam
entuluisintetic.Aceastăsitănusevadeforma.Acoperireametalicăuşureazăprocesuldecurăţireasiteispredeoseb
iredefibrelesintetice.
Textilele mixte(de ex nylon-cupru)au o bună stabilitate dimensională și o elasticitate convenabilă dar
prețul lor este destul de ridicat. Pentru formate mici (până la 30x40cm) rama este construită, din lemn.
Caracteristicile firelor sitelor serigrafice:
Fibrele de monofilament sunt mai rezistente la uzură. Se confecţionează în aspectul sitei subţiri cu
cantitatea sporită a orificiilor ochilor. Ea se curăţă mai uşor. Asigură o trecere mai uşoară a cernelii decât
sita multifilară.
Sita multifilară are o suprafaţa mai aspră; o grosime sporită în comparaţie cu acea din monofilament şi
asigură adeziunea bună a şablonului şi transmiterea stratului de cerneală de grosimea sporită.
Clasificarea sitelor serigrafice
Cu diametru mic S/mediu M /mareHD
După numărul de fire/inch măsurat în ambele direcţii: Sitele se clasifică în aspre, medii, şi subţiri.
Sitele aspre numără 110-240 fire/inch.
Sitele medii - de la 305-355tpi.
Sitele subţiri - 390-470tpi mai mult.
Numărul de fire pe inch este limitat de tehnologia de ţesere şi structura aţelor.

Geometria sitelor serigrafice . parametrii de baza (diametrul firului . densitatea sitei)

Geometria sitei serigrafice influiențează:
imprimarea detaliilor fine și a semitonurilor/policromiilor;
definiția imprimării;
caracteristicile de curgere a cernelii;
viteza maximă de imprimare;
grosimea stratului de cerneală depus pe substrat;
consumul de cerneală;
uscarea cernelii.
În fișele tehnice ale sitei sunt prezentate următoarele valori:
deschiderea ochiurilor sitei, exprimată în μm, prescurtat w;
suprafața liberă a sitei, exprimată în procente, prescurtat ao;
grosima sitei, exprimată în μm, prescurtat D;
volumul teoretic de cerneală, exprimat în cm3/m3, corespunzător stratului de cerneală ud, prescurtat
Vth.

Coeficientul de deschidere a sitei serigrafice.

Coeficientul suprafeţei libere a sitei depinde de distanţa între fire. Sitele serigrafice sunt ţesute în
aşa mod încât distanţa între fire să fie aceeaşi. Coeficientul suprafeţei libere se exprimă în % şi
indică dependenţa între suprafaţa totală a ochiului sitei şi sectorului ei deschis, de exemplu: sita
120.34 (arată liniatura, 120 fire/cm este ţesătura cu fire cu diametrul 34 m, dimensiunea ochiului
sitei 45 m şi coeficientul suprafeţei libere 29%).
Coeficientul suprafeţei libere a sitei este important la calculul consumului de cerneală. O
importanţă deosebită o are şi grosimea, care depinde în primul rând de densitatea ţesăturii,

A
diametrul firului şi structura pânzei. Grosimea pânzei este necesară pentru calculul teoretic al
volumului de cerneală ieşită printr-un ochi (cm 3/m2).

B
Deci volumul cernelei ce va fi pe suprafaţa suportului după trecerea racletei depinde de:
A
1. Coeficientul suprafeţei libere a sitei A
2. Grosimea sitei B

Reieşind din aceşti factori poate fi calculat volumul teoretic de ieşire a cernelei. Această mărime
B

corespunde cantităţii maxime a cernelei, necesară pentru umplerea ochiului sitei.

Volumul teoretic indicat în tabele poate fi utilizat pentru:
1. Determinarea preliminară a consumului cernelei
2. Determinarea preliminare a grosimii stratului de cerneală.
5. Ramele utilizate la întinderea sitelor serigrafice.
6. Materiale utilizate la confecţionarea ramelor serigrafice.
Aluminiu – pot fi folosite la intinderea tuturor tipurilor de site, sunt usoare, se curate usor. Sunt mai
scumpe, mai putin rezistente la actiunea bazelor si acizilor, sunt mai putin stabile decit otelul
Otel – au cost redus, se pot folosi profile cu sectiuni mai mici. Sunt grele, pot rugini, necesita revopsire
inainte de a fi refolosite.
Lemn – Vopsirea lui cu lac il poate proteja de apa si solvent. Au o viata mai scurta. Se deterioreaza de-a
lungul timpului, nu pot fi folosite la imprimari ce contribuie o pozitionare precisa, Reactioneaza puternic la
schimbari de umiditate si temperature
Rama pentru imprimarea serigrafică susţine sita de-aceea ea trebuie să fie rezistentă. Rama
poate fi confecţionată din diverse materiale, de ex. lemn sau metal.
Alegând rama serigrafică este necesar de a lua în consideraţie următoarele caracteristici:
formatul, rezistenţa, stabilitatea formei, costul şi metoda de întindere pe ramă.

Materiale utilizate pentru confecţionarea ramei.

Pînă în ultimile decenii ramele pentru imprimarea serigrafică se confecţionau preponderent din
lemn. Era foarte simplu de confecţionat rame de lemn cu diferite dimensiuni. Ramele erau destul
de rezistente deoarece se acopereau cu lac şi alte substanţe protectoare. Sita se fixa la rame prin
diferite metode: cu ajutorul clamelor şi cu ajutorul adezivilor. Metoda optimală consta în
următoarele: Din partea de imprimare a ramei era efectuată o adâncitură în care după fixarea sitei
se trecea aţa împletită, însă aceste rame erau greu de utilizat. În majoritatea cazurilor întinderea
sitei pe rame se efectua manual. Sarcina de întindere a sitei era scăzută şi se măsura reieşind din
sunetul căderii ramei.

Ramele de lemn aveau următoarele avantaje:

1. Ramele erau uşor de modificat după formatul oricărei comenzi.
2. Accesibilitatea.
 3. Ramele erau destul de rezistente dacă erau prelucrate cu substanţe ce o protejau de acţiunea
umidităţii.
4. Preţ accesibil.
5. Masa redusă.
6. Simplitatea de fixare a sitei.

Dezavantaj:
1.Sunt supuse deformaţiilor în timpul întinderii sitei pe ramă sau în procesul imprimării sub
acţiunea racletei... în rezultat, imaginea poate să se deformeze.
2. Lemnul e un material instabil, şi chiar dacă rama este acoperită cu substanţă protectoare,
umiditatea poate influienţa oricum asupra caracateristicilor dimensionali ale ramei. Deformarea
remanentă contribuie la apariţia neregularităţilor, din cauza cărora nu poate fi aranjată drept pe
suprafaţa de imprimare, ceea ce din nou contribuie la deformarea imaginii.
În prezent ramele de lemn au utilizare limitată. Ele sunt avantajoase pentru efectuarea
imaginilor simple. Rame optimale se consideră cele din lemn dur. Cu cât duritatea este mai înaltă cu
atât mai mică va fi posibilitatea absorbirii soluţiei de către ramă, ce pot provoca dilatarea lemnului
şi pot reduce termenul de exploatare a ramei. Rame de lemn sunt mai puţin rezistente la întinderea
sitei decât cele metalice, de-aceea nu se recomandă utilizarea lor pentru efectuarea lucrărilor de
format mare sau acelora care necesită exactitatea potrivelii. Deci natura instabilă a lemnului
limitează implicarea ramei din lemn în procesul de confecţionare a ramei. Imprimarea calitativă, cu
rezoluţie înaltă, necesită stabilitatea ramei care ar asigura condiţiile constante. Aceste caracteristici
sunt satisfăcute de rame metalice.

Rame metalice prezintă o bază mai rezistentă şi mai stabilă pentru sită. Cerinţele înalte impuse
calităţii foii imprimate impune utilizarea ramelor de metal: oţel sau aluminiu. Rame metalice pot fi
confecţionate de diferite formate şi posedă dimensiuni stabile. Prin rame metalice nu trec
majoritatea soluţiilor chimice şi substanţelor de curăţire, utilizate în imprimarea serigrafică. Ramele
metalice sunt foarte rezistente, chiar şi la acţiunea sarcinilor înalte acestea nu se supun
deformărilor. Se confecţionează rame de format standard conforma formatului maşinii de
imprimare. Spre deosebire de ramele de lemn, cele metalice sunt confecţionate din detalii
separate. Secţiunea ramei poate fi văzută în profilul pentru confecţionarea ramei. De obicei
secţiunea ramei este în formă de pătrat sau dreptunghi, dar există şi alte forme ce depind de
formatul ramei, specificul maşinii şi timpul ramei.

Sarcinile acţionate asupra ramei la întinderea sitei pe ecranele de format mare sunt atât de mari
încât rame din aluminiu nu întotdeauna pot asigura rezistenţa necesară; de-aceea grosimea
pereţilor şi profilul ramelor de aluminiu trebuie să fie mai mari pentru asigurarea rezistenţei cu cele
din oţel. Pentru protejare de corozie, ramele de oţel sunt acoperite cu lac sau zinc. În afară de
aceasta aluminiul este rezistent la acţiunea bazelor şi acizilor numai în cazul condiţiilor anumite.
Avantajul ramelor de oţel.:
1. Rigiditate sporită
 2. Termenul de exploatare îndelungat, în cazul protejării suficiente de ruginire.
3. Rezistenţa la acţiunea sarcinilor simple.
4. Preţ relativ scăzut.
5. Este posibilă întinderea multiplă deoarece sita poate fi înlocuită uşor.
6. Nu este influenţează de condiţiile climaterice.
Dezavantajul ramelor de oţel:
1. În cazul formatelor mari sunt incomode din cauza masei lor.
2. Tind să ruginească dacă nu sunt prelucrate în mod special.

Pe ramele de oţel sita nu poate fi instalată manual. În acest scop se folosesc instalaţii speciale
pentru întindere. Ramele de oţel necesită de a fi vopsite înainte de a fi refolosite. La noi ramele de
oţel nu şi-au găsit întrebuinţarea.
Avantajul ramelor de Aluminiu.
1. Uşoare şi comode la exploatare.
2. Ideale pentru formate mici şi medii
3. Rezistente la ruginire.
Dezavantajul :
1. Preţ relativ înalt
2. Nu sunt rezistente la acţiunea acizilor şi bazelor.

Pentru asigurarea rezistenţei de întindere a sitei trebuie să posede grosimea pereţilor şi

secţiunea mai mare comparativ cu cele de oţel.
La alegerea dimensiunilor trebuie de luat în considerare formatul imaginii imprimate. Pentru
asigurarea calităţii înalte de reproducere a imaginii, dimensiunea ramei trebuie să fie mai mare 15-
18 cm din toate părţile decât dimensiunea imaginii, adică între imagine şi ramă trebuie să fie un
spaţiu suficient care ar garanta un contact liber a sitei cu suportul imprimat.

1
5
1
1 5
5

1
5

TABELA 1 Dimensiunile spaţiului liber în dependenţă de suprafaţa imaginii.

Suprafaţa imaginii, cm Spaţiul liber, cm Dimensiunile ramei, cm
21x30 15 51x60
30x42 15 60x72
42x60 15 72x90
60x84 16 92x116
84x120 18 120x156
120x340 20-30 170x400
 De obicei pentru ramele de format mic, formatul trebuie să fie 1,5 mai mare decât formatul
imaginii. Pentru rame de format mai mare acest indice va fi puţin mai redus, aproximativ. 1,4,
deoarece sarcina de întindere a sitei depinde de caracteristicile ei şi este necesar de a lua în
considerare formatul şi construcţia ramei.
Pentru încleierea calitativă a sitei pe ramă este necesar ca ambele suprafeţe să fie curate.
Suprafaţa ramei noi trebuie prelucrată în aşa mod încât pe ea să fie posibil încleierea pe termen
îndelungat. Pe ea nu trebuie să fie impurităţi, grăsime. Ramele metalice trebuie degresate înainte
de a trece la procesul de încleiere, cu dizolvanţi speciali-acetonă, butilacetat. Dacă suprafaţa nu
este prelucrată cu lac, ea se supune prelucrării mecanice pentru conferirea asprimii. Datorită
acestei prelucrări se ameliorează adeziunea sitei cu rama. Ramele de oţel prelucrate cu zinc nu se
supun prelucrării mecanice deoarece această suprafaţă deja asigură adeziunea suficientă. Marginile
şi colţurile ascuţite ale ramei trebuie rotungite, în caz contrar, acestea pot contribui la ruperea
ţesăturii.
Ramele utilizate repetat trebuie să posede suprafaţă netedă şi curată. Este important la
suprafaţa acestei rame să fie fără proiminenţe ce pot fi de la adezivi vechi sau cerneală. Aceste
neregularităţi pot fi înlăturate cu ajutorul hârtiei şmirghel/ abrazive/ „najda4ka”.

1.Ramele au o influienţă nemijlocită asupra calităţii şi posibilităţilor tehnologice a ecranelor

serigrafice.
2. Ramele încovoiate crează sarcini neuniforme în timpul contactului racletei cu sita, ceea ce
contribuie la aplicarea neuniformă a cernelei.
3. Preţul şi calitatea ramei trebuie să corespundă cerinţelor impuse calităţii produsului.
4. Secţiune şi grosimea profilului ramei trebuie să corespundă dimensiunii şi tipului acesteia.
5. Înainte de întinderea sitei pe ramă suprafaţa trebuie să fie curăţită şi prelucrată pentru
asigurarea asprimii necesare.

Factori determinativi asupra alegerii ramei şi a sitei pentru realizarea formelor de tipar serigrafice.
La alegerea instalaţiei pentru întinderea sitei pe ramă trebuie urmăriți următorii factori:
numărul şi frecvenţa întinderii sitelor pe ramă
dimensiunea ramei
locul pentru întinderea sitelor pe rame în secţia de producere
Utilajul pentruîntinderea sitei pe ramă trebuie:
Să asigure sarcina necesară
Să asigure rezultate identice la întindere a repetată a sitei pe ramă
Să fie comode în exploatare şi deservire
La alegerea instalaţiilor trebuie de luat în consideraţie că:
instalaţiile de întindere trebuie să posede format ce poate să fie reglat în scopul evitării pierderilor sitei
Sistema de fixare a sitelor cu ajutorul ştifturilor asigură întinderea medie a sitei şi este valabilă pentru
imprimarea cu liniatură limitată a rastrului
pe instalaţiile de format mare trebuie de controlat uniformitatea întinderii sitei din toate părţile ramei
Sita serigrafică trebuie să prezinte anumite caracteristici, cum ar fi:
rezistență la umiditate;
elasticitate controlată;
stabilitate dimensională față de umiditate și condiții climaterice;
rezistență la agenți chimici;
rezistență la frecare și abraziune.
8. Întinderea sitelor pe ramă.
Metode:
Manuala – intinderea sitei se realizeaza prin rotirea șinei pe care e prinsă rama. (sita nu treb lipita pe
rama)
 Mecanica – creaza tensiuni pe directia urzelii si a bataturii. Pot fi intinse mai multe rame odata.
Utilizeaza clesti, pentru a evita alunecarea sitei. Se realizeaza pretensionarea in vederea compensarii
pierderilor de tensiune dupa intindere
Pneumatica – Instalatii pneumatice constau din clape independente fiecare la rândul său include
cilindri cu tije la care sunt fixate calapoadele pentru fixarea sitei.
Numărul lor depinde de dimensiunea ramei, reglarea se efectuează cu ajutorul aerului comprimat, aerul
se repartizează uniform in jurul ramei si in timpul întinderii ramei se fixează din 4părţi.
Utilajul de intindere poate fi:
Cu sistem mobil de fixare
Cu sis imobil de fizare

9. Instalaţii utilizate la întinderea sitei pe ramă.

- manual
Întinderea sitei se realizează prin rotirea șinei pe care este prinsă sita.
Avantaj:sita nu trebuie lipită pe ramă

- mechanic
Dispozitivele de întindere mecanică creează tensiuni pe direcția urzelii și a bătăturii în funcție de
dimensiunile echipamentului, pot fi întinse mai multe rame odată.
Echipament de întindere cu șurub
În timpul procesului de întindere, ramele se așează pe un suport reglabil pe verticală pentru a evita
contactul cu sita pe durata întinderii. După întinderea sitei, rama este presată pe țesătură pentru lipire.
Când se lipește la un unghi, rama este așezată la unghiul dorit, în timp ce sita este întinsă normal (în unghi
drept).

- pneumatic
Instalaţii pneumatice constau din clape independente, fiecare la rândul său include cilindri cu tije la
care sunt fixate calapoadele pentru fixarea sitei.
Numărul lor depinde de dimensiunea ramei, reglarea se efectuează cu ajutorul aerului comprimat, aerul
se repartizează uniform in jurul ramei si in timpul întinderii ramei se fixează din 4 părţi.
Întinderea Pneumatică
Aceste dispozitive sunt formate din mai mulți clești separați, care se leagă între ei și acționează ca un
tot unitar. Cleștii sunt acționați cu aer comprimat și numărul lor depinde de mărimea ramei. Cleștii sunt
astfel construiți încât ei se proptesc în rama serigrafică. Tensiunea aplicată sitei este suportată și de
marginile ramei. Astfel rama este pretensionată ceea ce diminuiază mult pierderea de tensiune a sitei
după lipire și eliberarea din echipamentul de întindere.
La alegerea instalaţiei pneumatice trebuie de luat în considerație următoarele:
clapele trebuie să apuce sita şi să o menţină fără a o distruge
la întinderea sitei din nylon, sau la aplicarea sarcinii înalte, este necesar de a lua în considerare puterea
cilindrilor pneumatice
La întinderea pneumatică pot fi folosite două tehnici:
•sita este tăiată sub unghiul dorit și așezată direct în cleștii de întindere. Dificultățile de întindere apar
când unghiul este mai mare de 7,5°;
•se utilizează un suport suplimentar de întindere (de lemn sau aluminiu). Rama se poziționează pe el la
unghiul dorit. Sita este întinsă pe direcția firelor. Apare o pierdere de tensiune pentru ramele cu tensiune
mai mică deoarece cleștii sunt sprijiniți pe suport și nu pretensionează rama
Intindere multipla:
Se pot întinde simultan mai multe rame folosind o ramă cadru sau o mașină de întindere. Rama cadru
este utilă la întinderea ramelor mici. Sita se întinde pe rama cadru. Pe o folie de cauciuc se așează ramele
mici iar rama cadru se așează peste ele. Deasupra se pot pune mici greutăți pentru a îmbunătăți contactul
între sita întinsă și suprafața de lipire a ramelor mici.

În dependenţă de tipul de fixare a sitei utilajul de întindere poate fi:

cu sistem mobil de fixare
 cu sistem imobil de fixare
manual:
10. Metode şi aparate utilizate la controlul calităţii întinderii sitei pe ramă.
Sistemul pneumatic de apăsare. La întinderea multiplă pe o linie de producție, în locul greutăților se
recomandă utilizarea unui aranjament de pistoane pneumatice și bare de apăsare.
Suportul cu role previne deteriorarea sitei. Înălțimea rolelor trebuie să fie cel puțin cât a cleștilor.
Distanțele poziționate între rame reduc pierderile de tensiune.
Distanțele trebuie să acopere 2/3 din lungimea ramei.
Tensiunea se măsoară în N/cm (1 N=0,102 kp) cu echipamente mecanice sau electronice plasate pe sită.
Forța optimă de întindere ce trebuie aplicată pe sită depinde de rezistența la rupere și de rezistența
la întindere a fiecărui tip de sită.
Poliesterul și poliamida (neylon) au o rezistență la rupere similară, dar caracteristici de întindere
considerabil diferite. Poliesterul este mai rezistent la întindere decât poliamida, iar poliesterii cu
vâscozitate mare oferă o rezistență la întindere mai mare decât cei standard.
O dată cu creșterea diametrului firului, valorile de rezistență cresc în concordanță cu pătratul
diametrelor.
Procesul de intindere:
Sita poate fi adusă la tensiunea dorită în 0,5 – 3 minute folosind un echipament pneumatic de întindere.
Se așteaptă 3 – 10 minute înainte de fixarea pe ramă.
Dacă se folosește un echipament mecanic de întindere, se crește din nou tensiunea până la valoarea
finală înainte de lipirea sitei. Repetarea acestei proceduri de câteva ori va reduce din pierderile viitoare de
tensiune.
Cu un echipament pneumatic modern sau cu clești SEFAR, timpul de întindere poate fi redus până la
un minut absolut (0,5 – 1 minut).
Sfaturi pentru o imprimare de calitate
Regulele necesare pentru a lua hotărârea privind alegerea sitei pentru o comandă anumită:
Fibrele de monofilament mai rezistente la uzură. Se confecţionează în aspectul sitei subţiri cu cantitatea
sporită a orificiilor ochilor. Ea se curăţă mai uşor. Asigură o trecere mai uşoară a cernelei decât sita
multifilară. Suprafaţa sitei trebuie prelucrată mecanic sau chimic pentru asigurarea lipirii şablonului.
Sita multifilară are o suprafaţa mai aspră; o grosime sporită în comparaţie cu acea din monofilament şi
asigură adeziunea bună a şablonului şi deasemenea transmiterea stratului de cerneală de grosimea
sporită.
Cu cât % sectoarelor libere a sitei este mai înalt cu atât se va consuma mai multă cerneală în procesul
de imprimare.
Fiece ochi trebuie să fie mai mare minimum de trei ori decât dimensiunea medie a particulei
pigmentului cernelei, în caz contrar-sita va complica procesul de imprimare.
Diametrul aţelor este unul din factorii care determină grosimea stratului de cerneală.
Cu cât mai fine şi mai mici sunt detaliile imaginii, cu atât mai subţire şi mai fină se va alege sita.
Pentru imprimarea în rastru sita trebuie să fie de 3 ori mai subţire decât liniatura rastrului necesar.
11. Adezivi utilizaţi la fixarea sitelor cu ramele în serigrafie.
Tipurile: - monocomponenți
Bicomponenți( Adezivii în doi componenți se întăresc în două faze:
întâi se evaporă solventul; începe procesul chimic de întărire.
Timpul de uscare depinde de :
calitatea sitei; tensiune; grosimea stratului de adeziv; temperatura camerei; umiditatea relativă a
aerului.)
Cu uscare instant Adezivii instant sau „superadezivii” sunt cianoacrilați care utilizează un activator
pentru uscare și întărire foarte rapidă. Acești adezivi sunt rezistenți la solvenți.

Speciali. Adezivii speciali în 2 componenți sunt folosiți la lipirea sitei complet preemulsionate. Adezivul
este aplicat cu un pistol direct pe ramă. Apoi rama este pusă în contact cu sita întinsă și lipită prin presare
sau cu ajutorul greutăților. Acești adezivi sunt rezistenți la solvenți.
UV. Adezivi monocomponenți care se întăresc prin expunerea la o lampă specială cu raze UV. Procesul
de întărire este mai rapid decât la adezivii în 2 componenți. Adezivii UV sunt rezistenți la solvenți.
 De contact

12. Modalităţi de confecţionare a formelor de tipar serigrafice.

La confecţionarea formelor de tipar pentru imprimarea serigrafică se cunosc următoarele metode:
1. Metode manuale.
2. Metode fotomecanice:
a. metoda directă
b. metoda indirectă
c. metoda combinată
3. Metoda digitală
1. În cazul metodei manuale (prin tăiere, desenare) se acoperă ochiurile sitei în acele locuri unde
imaginea nu trebuie să fie. Primle țabloane se decupau dintr-un oarecare material și se încleiau pe sită. În
prezent șabloanele decupate manual se confecţionează de obicei din peliculă.
Pentru tăierea mecanică a şablonului se utilizează calculator şi plotter. Se utilizează două tipuri de
peliculă:
1. Folie pe baza lacului
2. Folie solubilă în apă
O altă metodă manuală constă în desenarea direct pe țesătură, cu un lichid care astupă porii sitei,
ghidându-se după un traseu dispus sub sită. Înainte se folosea guma arabică sau cleiul de pește; acum,
aceste materiale sunt înlocuite cu alcool polivinilic, firnis celulozic sau creion litografic.
Metode fotomecanice
Metoda directă prevede:
Confecţionarea originalelor copiative pe baza peliculei.
Aplicarea stratului copiativ pe sită.
Expoziţia peliculei fototehnice pregătite în prealabil.
Developarea şi uscarea.
Dacă sunt careva efecte nesemnificative acestea se supun retuşării. În timpul expoziţiei are loc întărirea
elementelor neimprimabile, iar apoi cu apă se spală elementele imprimabile.

Metoda indirectă. În cazul metodei indirecte stratul sensibil cu baza care se află pe acesta, se aplică pe
pelicula intermediară şi nu pe sită.
Imaginea fotoformei iniţial se copie pe material special. Copia se prelucrează înlăturându-se elementele
neîntărite şi apoi se transferă pe sita pregătită, întinsă pe ramă.
 Ecranele indirecte se realizează separat apoi se aplică pe sita serigrafică. Ecranele indirecte sunt subțiri,
plane și se utilizează când se dorește un depozit de cerneală cât mai subțire.
Atâta timp cât filmul indirect este expus separat de sita serigrafică culoarea acesteia nu afectează
timpul de expunere sau definiția contururilor. Totuși există o mică împrăștiere a luminii datorită peliculei
de film de poliester care protejează emulsia.
Dezavantaj. Aderența slabă a emulsiei pe sitele serigrafice ceea ce le face nerezistente la un număr
mare de imprimări.
Avantaje: permite controlul grosimii şablonului datorită stratului de acoperire; rezistenţa înaltă la tiraj,
până la 80 000 coli imprimate.

13. Cerinţe tehnologice impuse formei de tipar serigrafice.

14. Metoda de confecţionare manuală a formei de tipar serigrafice.

1. Metode manuale.
prin tăiere, desenare) se acoperă ochiurile sitei în acele locuri unde imaginea nu trebuie să fie. Primle
țabloane se decupau dintr-un oarecare material și se încleiau pe sită. În prezent șabloanele decupate
manual se confecţionează de obicei din peliculă.
Pentru tăierea mecanică a şablonului se utilizează calculator şi plotter. Se utilizează două tipuri de peliculă:
1. Folie pe baza lacului
2. Folie solubilă în apă
O altă metodă manuală constă în desenarea direct pe țesătură, cu un lichid care astupă porii sitei,
ghidându-se după un traseu dispus sub sită. Înainte se folosea guma arabică sau cleiul de pește; acum,
aceste materiale sunt înlocuite cu alcool polivinilic, firnis celulozic sau creion litografic.

15. Metoda de confecţionare directă a formei de tipar serigrafice.

2. Metode fotomecanice:
a. metoda directă
Confecţionarea originalelor copiative pe baza peliculei.
Aplicarea stratului copiativ pe sită.
Expoziţia peliculei fototehnice pregătite în prealabil.
Developarea şi uscarea.
Dacă sunt careva efecte nesemnificative acestea se supun retuşării. În timpul expoziţiei are loc întărirea
elementelor neimprimabile, iar apoi cu apă se spală elementele imprimabile.

b. metoda indirectă
În cazul metodei indirecte stratul sensibil cu baza care se află pe acesta, se aplică pe pelicula
intermediară şi nu pe sită.
Imaginea fotoformei iniţial se copie pe material special. Copia se prelucrează înlăturându-se elementele
neîntărite şi apoi se transferă pe sita pregătită, întinsă pe ramă.
Probleme la fabricarea ecranelor indirecte
Aderența slabă a filmului pe sită poate avea diverse cauze:
Degresarea insuficientă a sitei
Timp de expunere prea mare
 Developant inactiv
Uscarea ecranului cu aer cald
Folia de protecție trebuie îndepărtată numai după uscarea completă

16. Metoda de confecţionare indirectă a formei de tipar serigrafice.

Fabricarea ecranelor prin metoda indirectă
Degresare - Înainte de fabricarea ecranului, sita trebuie degresată cu agent de degresare potrivit. Nu se
folosesc detergenți casnici.
Expunere - Filmul indirect presensibilizat este expus printr-un strat de poliester.
Important. Timpul de expunere corect se determină prin expuneri repetate.
Fixarea filmului - Filmul este fixat într-o baie de apă oxigenată sau într-o soluție recomandată de
producător. Se vor urma instrucțiunile recomandate de producător de film.
Developare - Se spală filmul în apă caldă cu emulsia în sus. Se vor urma instrucțiunile producătorului de
film în legătură cu temperatura apei. Se clătește filmul cu apă rece, curățarea minuțioasă a acestuia fiind
absolut necesară.
Transfer- Se așează filmul indirect pe o suprafață de sticlă cu emulsia în sus. Se pune în contact cu colț al
ecranului umed cu filmul și se lasă filmul să se întindă singur pe sită. Se îndepărtează excesul de apă de pe
partea de racletare folosind o hârtie de ziar neimprimată.
Uscare- Se realizează la temperatura camerei. Când uscarea este completă se îndepărtează pelicula
protectoare de poliester.
Retușare - Porii din emulsie și marginile filmului pot fi acoperite cu filler rezistent la apă

17. Metoda combinată de confecţionare a formei de tipar serigrafice.

c. metoda combinată
Procedeele anterioare au anumite carențe: procedeul direct este imperfect pentru reproducerea
imaginilor cu mai multe detalii iar procedeul indirect nu permite obținerea unei forme imprimante
capabilă să suporte un tiraj lung sau imprimarea pe obiecte cu forme diverse
Emulsia sensibilă se aplică cu ajutorul racletei pe sită pe sectoarele nesensibile ale peliculei care se află
dedesubtul sitei. Această peliculă constă din stratul de emulsie pe suport din polieter, hârtie sau vinil.
Acoperirea din substanţe lichide fixează pelicula la sita serigrafică, concomitent are loc sensibilizarea. După
uscare, suportul se înlătură. Sita pregătită apoi se supune expoziţiei şi se developează exact aşa ca în cazul
metodei directe.

18. Metoda electronică de confecţionare a formei de tipar serigrafice.

3. Metoda digitală
stratul sensibil se aplică pe sită la fel ca în cazul metodelor directe şi imaginea se înscrie cu ajutorul
laserului după care acesta se developează.
Expunerea - Se utilizează o sursă de lumină adecvată, de exemplu o lampă cu halogenură metalică.
Timpul corect de expunere se determină folosind expunerea în trepte și un film test pozitiv
Developare - Se umezesc ambele fețe ale ecranului cu apă rece. După developare se curăță partea de
imprimare cu un jet puternic de apă.
Uscarea - Umezeala rămasă poate fi îndepărtată cu hârtie de ziar neimprimat, cu lavete de curățat
geamuri sau utilizând un aspirator special de apă. Uscarea finală se face în etuvă.
Retușarea - Porii din emulsie și marginile filmului pot fi acoperite cu filler.

19. Etapele procesului de realizare a formei de tipar serigrafice.

Pregătirea sitelor pentru confecţionarea formelor de tipar.
După ce sita întinsă este fixată pe ramă este necesar de a o pregăti pentru aplicarea şablonului.
De obicei la sitele sintetice se aplică şabloanele prin metoda indirectă, din cauza structurii uniforme
a firelor. Pentru asemenea şabloane este necesar de a conferi asprimea corespunzătoare a sitei
pentru asigurarea adeziunii mai bune. Pentru aceasta pe suprafaţa umedă a sitei se aplică praful
abraziv, se prelucrează cu ajutorul acestuia şi apoi se spală.
 Reconservarea este următoarea etapă de pregătire a sitei şi prin ea se subînţelege înlăturarea
rămăşiţelor uleiurilor sau ale altor substanţe de ungere ce au rămas după prelucrarea repetată a
ramei. Dacă este vorba despre o sită nouă, prin reconservare se subînţelege înlăturarea prafului şi
altor particule mecanice şi de-asemenea a urmelor de amprente ale mânilor ce au nimerit în timpul
întinderii pe ramă.
Procesul de reconservare se petrece pentru toate sitele serigrafice, acelor noi şi acelor utilizate
repetat, nemijlocit înainte de aplicarea şablonului. În cadrul pregătirii sitei este asigurată adeziunea
bună a şablonului şi se preîntâmpină rezistenţa lui la acţiuni exterioare. Pentru curăţirea suprafeţei
sitei se utilizează soluţii de Na 10-20% sau NaCaustic. După aceea sita se spală cu apă şi se
neutralizează cu acid acetic şi apoi se spală din nou.

ex. - met indirecta

 20. Caracteristici ale stratului copiativ.
Stratul sensibil la lumină, des numit și strat copiativ, reprezintă un film polimeric multicomponent
(grosime de câţiva microni). În dependență de compoziția filmului solubilitatea lui sub acțiunea luminii se
mărește sau scade.
Procesul de copiere poate fi pozitiv sau negativ (figura 1).
Procesul de copiere implică două etape principale:
Expunerea stratului fotosensibil prin filmul tipografic (pozitivă sau negativă)
Îndepărtarea stratului (developarea) la viitoare elemente neimprimabile.
Elementele esenţiale ale procesului de copiere sunt:
filme tipografice;
forma de tipar;
instalaţie pentru expunere;
instalaţie pentru prelucrarea copiei.
Filmul tipografic este realizat pe un substrat transparent. El poate conține informație textuală, grafică
sau grafico-textuală.
Forma de tipar prezintă un strat subţire (0,15-0,8 mm) din metal sau polimer 1 (figura 1), pe care se află
stratul sensibil la luminăl 2 pe care se înregistrează informația şi, în multe cazuri, alte straturi auxiliare.

Expunerea Sursă de lumină

Sursă de lumină

Developarea

a b
Figura 1. Procesul de copiere
a – pozitivă b – negativă
1 – strat de bază; 2 – stratfotosensibil; 3 – film tehnic
Compoziția straturilor copiative:
polimeri peliculogeni nesensibili la lumină - oferă proprietăți fizice și mecanice stratului;
compuși sensibili la lumină - o substanță sau un grup de substanțe care dau sensibilitate stratului.
Compoziția lor pot include componente care îmbunătățesc sensibilitatea integrală, extinderea sensibilității
spectrale a stratului, precum și accelerarea reacțiilor fotochimice;
stabilizatori - asigură menținerea proprietăților dorite ale straturilor și asigurarea proprietăților de
exploatare (în special, rezistența la abraziune, rezistența chimică la soluții de procesare etc.);
coloranți – utilizați pentru colorarea straturilor.
În dependenţă de compoziţia stratului copiativ, acestea pot fi:
 straturi pe bază de diazo, de exemplu ortonaftohinondiazid ONHD;
straturi copiative polimerizate;
polimeri hidrofili cu compuşi diazo.
În dependență de tipul soluției de developare utilizate la prelucrarea formei avem straturi:
developate în apă;
developate în alcaline;
developate în alcool.
În dependenţă de imaginea obţinută pe forma de tipar în raport cu cea de pe film avem:
straturi pozitive;
straturi negative;
reversibile (pozitivo-negative).
Caracteristicile straturilor copiative, care formează proprietăţile sensitometrice includ următorii
indicatori:
compoziția chimică a straturilor și concentrația componentelor acestora;
proprietăţile optice (absorbţia, reflecţia de la strat şi de la substrat);
grosimea stratului;
condiţiile de producţie.

21. Tehnica procesului de imprimare serigrafică.

Obţinerea colilor imprimate. Procesul de imprimare.
Factorii care influenţează asupra stratului de cereală de pe coala imprimată sunt:
1. Caracteristicile sitei utilizate.
2. Metoda de confecţionare a formelor de tipar
3. Tipul suportului imprimat
4. Caracteristicile cernelei
5. Duritatea racletei şi profilul acesteia
6. Regimurile procesului de imprimare.
7. Distanţa dintre forma şi suportul imprimat
8. Unghiul de înclinare şi presiunea racletei.
9. Cantitatea cernelei ce a rămas pe sită după înlăturarea formei de tipar.

În procesul de formare a imaginii cromatice pot fi evidenţiate etapele

1. Crearea spaţiilor elementului imprimat
2. Umplerea acestuia cu cerneală.
3. Înlăturarea formei de tipar de pe suprafaţa imprimată
4. Fixarea imaginii colorate pe coală.

Caracterul imaginii formate astfel depinde de:

1. Dimensiunea spaţiului elementului imprimat;
2. Gradul de umplere a acestuia cu cerneală;
3. Condiţiile interacţiunii cernelei cu forma de tipar şi suprafaţa imprimată;
4. De caracteristicile mecanice ale cernelei

Cantitatea cernelei ce a trecut prin orificiile sitei este determinată de următoarele:

1. Dimensiunea spaţiului elementului imprimat
2. Viscozitatea cernelei
3. Presiunea ce acţionează asupra acesteia.
4. Timpul de acţionare a presiunii.
 Procesul obţinerii colilor imprimate include următoarele operaţii:
1. Orientarea corectă şi fixarea suportului imprimat pe suport;
2. Furnizarea cernelei pentru imprimare;
3. Crearea presiunii şi obţinerea colii imprimate;

Serigrafia se consideră o metoda plană de imprimare, însă spre deosebire de celelalte metode de tipar
classic (offset), în acest caz cerneala nu se reţine pe elementele imprimabile ci trece prin acestea, deoarece
forma de tipar reprezintă un şablon, iar sectoarele neimbrimabile reprezintă o piedică ce nu permite
trecerea cernelii prin sită, iar prin elementele imprimate cerneala trece creând posibilitatea obţinerii
elementului imprimat (figura 1). Aspectul formei de tipar poate fi plană (figura 2) sau cilindrică (figura3), în
acest caz se va numi rezografie.
Baza formei de tipar reprezintă sita întinsă pe ramă prin orifiiciile libere ale căreia are loc trecerea
cernelii prin repartizarea ei pe suprafaţa sitei cu ajutorul racletei elastice din poliuretan. Sita este
confecţionată din meteriale polimere sintetice (neilon, polieter, poliamidă, polieter metalizat).
Rama este confecţionată din metal. În cazul lucrărilor simple poate fi confecţionată şi din lemn.
Procedeul este simplu şi constă în aplicarea pe materialul pe care se imprima a unui strat de cerneală
printr-o sită. Imaginea realizată prin imprimarea serigrafică este formată dintr-un număr de puncte care
este dat de numarul de ochiuri al sitei. Cele mai fine site utilizate în serigrafie au maximum 300
ochiuri/inch, ceea ce determină ca rezoluţia maximă pe care o poate asigura imprimarea prin serigrafie să
fie de 300 dpi. Aceasta permite realizarea unor imagini de o calitate bună, dar care sunt departe de
calitatea imprimării offset, la care rezoluţia poate ajunge la 2400 dpi sau chiar mai mult. Utilizarea unor
site cu o fineţe şi mai mare este limitată de dimensiunile particulelor din componenţa cernelurilor folosite,
care trebuie să poată trece prin ochiurile sitei. Totuşi, pentru cele mai multe aplicaţii, o rezoluţie cuprinsă
între 100 şi 300 dpi este suficientă. Serigrafic se pot imprima imagini monocolor, prin alăturare de culori
sau suprapunere de culori (policromie), suprafaţa imprimată putând fi cuprinsă între câţiva centimetri şi
câţiva metri pătraţi.
O caracteristică importantă a serigrafiei este dată de faptul că grosimea stratului de cerneală obţinut
este cea mai mare, comparativ cu oricare alt tip de imprimare. Aceasta poate conduce la obţinerea unor
efecte speciale care nu pot fi obţinute prin nici o alta tehnică.

22. Pregătirea utilajului serigrafic către lucru.

Stabilirea distanţei tehnologice
Pregătirea maşinii de imprimat începe cu instalarea formei de tipar şi a potrivelii. Formele de
tipar se instalează în susţinătorii formei asigurând distanţa dintre aceasta şi suportul imprimat.
Stabilirea unei distanţe tehnologice prea mari contribuie la potriveala posibilă incorectă,
inexactitatea transmiterii culorilor şi precizia insuficientă. Este necesară o presiune mai înaltă a
racletei pentru asigurarea contactului ţesăturii pe suport, ceea ce contribuie la o sporire mai mare a
cernelei, la un grad mai mare de mărire a punctului de rastru şi posibilitatea distrugerii ţesăturii şi a
şablonului. Distanţa tehnologică înaltă poate contribui deasemenea la imprimarea ţesăturii pe
suport. Este necesar de a lua în considerare că cu cât mai mult se va întinde ţesătura cu atât mai
înaltă este probabilitatea deformării imaginii. Reieşind din aceste cauze, este necesar de a alege
parametrii minimi posibili de instalare a distanţei tehnologice. Distanţa tehnologică minimală
trebuie să fie instalată la circa 1,5 mm. Distnaţa tehnologică maximală este de până la 3mm.
Valoarea acestei distanţe depinde de caracteristicile elastice ale sitei şi de dimensiunea formei de
tipar. Varianta optimală este crearea unor astfel de condiţii când forma se separă pe coala
imprimată concomitent cu transferul zonei de contact. La imprimarea policromă este foarte
important ca valoarea acestei distanţe să fie uniformă. În cazul formatelor A3, valoarea distanţei
tehnologice trebuie să fie de la 1-3mm, iar în cazul formatelor A1 de la 3-5mm.
 Instalarea potrivelii – potriveala ce are loc în procesul de pregătire a utilajului asigură
stabilitatea imaginii pe coală şi coinciderea cernelurilor. Poziţia suprafeţei imprimate este
determinată de nişte suporturi pe care se instalează fiece coală sau confecţie. Un moment
important ce asigură calitatea a colii imprimate este fixarea rezistentă a colii imprimate pe plan
orizontal. În cele mai dese cazuri acestea sunt asigurate prin crearea vacuumului, însă este posibilă
şi utilizarea scociului, şi în cazul imprimării pe ţesătură a adezivului lichid.

23. Racleta. Parametrii optimi ai acesteia.

Material pu fabricarea racletei: cauciuc sintetic/cauciuc natural/ poliuretan
Duritate
Duritatea lamei de racletă se exprimă în grade Shore. Duritatea recomandată este cuprinsă între 60 –
75 Sh.
Racletele cu duritate mai mare, cuprinsă între 70 – 75 Sh sunt recomandate pentru ecrane mari și
pentru imprimări policrome.
Racletele cu duritate mai mică, cuprinsă între 60 – 65 Sh sunt recomandate pentru imprimări pe
suprafețe nregulate.
Dezavantaje
O lamă de racletă care este prea dură poate produce dungi în timpul imprimării. Deasemenea, o
duritate prea mare afectează durata de viață a ecranului serigrafic. Lamele de racletă cu duritate mică,
cărora li se aplică o presiune prea mare, se flexează imediat și cerneala curge sub ecran, obținându-se un
depozit de cerneală mai mare și neuniform.
În procesul de fabricare a ecranelor serigrafice, trebuie avută în vedere lăsarea unei distanțe de cel
puțin 12 cm între marginea interioară a ramei și capetele lamei de racletă. O distanță prea mică are ca
rezultat imprimarea unei imagini distorsionate.
Starea marginilor lamei de racletă este foarte importantă pentru realizarea unor imprimări clare și cu
margini bine definite.
O lamă de racletă cu marginea bine ascuțită va doza precis cantitatea de cerneală care trece prin
sită. Acesta este un factor important în obținerea detaliilor fine și în imprimarea policromă.
O lamă de racletă neascuțită sau rotunjită nu reușește să întindă cerneala pe suprafața ecranului în
mod uniform și precis și împinge prin sită o cantitate mare de cerneală, care strică detaliile. Folosirea unei
lame de racletă prost ascuțită, duce la obținerea unei imprimări cu dungi.
Unghiul corect de imprimare este de 75o față de ecran. Deviații mari de la această valoare pot afecta
negativ trecerea cernelii prin sită și precizia imprimării.
Un unghi prea mare reduce flexibilitatea lamei de racletă, mărindu-se frecarea acesteia cu sita.
Depozitul de cerneală este redus, în timp ce sita este puternic solicitată, distorsionând imaginea și
afectând precizia de imprimare.

24. Racleta de nivelare.

La pregătirea utilajului pentru imprimare se instalează paralel racletei, însă are o presiune mai
redusă asupra formei de tipar. Acţiunea contraracletei asigură furnizarea constantă a cernelei pe
sită. Contraracleta nivelează cerneala pe forma de tipar în timpul mersului opus al racletei, ceea ce
împiedică uscarea cernelei pe formă (în cazul utilizării cernelurilor pe baza solvenţilor). De obicei
contraracleta se confecţionează din metal. Racleta şi contraracleta se fixează în susţinător şi se
instalează pe maşina de tipar. Susţinători sunt dotaţi cu şurubi pentru reglarea presiunii. Varianta
optimală reprezintă sistemul pneumatic pentru menţinerea presiunii constante racletei şi
contraracletei.
Pentru optimizarea procesului de imprimare este necesar de a controla trei parametri
1. Viteza
2. Unghiul
3. Presiunea
 Cu cât mai mică este viteza de mişcare a racletei cu atât grosimea stratului de cerneală va fi mai
mare, ceea ce reprezintă un factor important pentru minimizarea stratului de cerneală la utilizarea
cernelurilor UV. Pentru asigurarea transferului suficient al cernelei este necesar de a controla
presiunea: se utilizează presiunea minimală care asigură aplicare stratului suficient. Presiunea
sporită va contribui la aglomerarea surplusului cernelei în ochiurile sitei şi respectiv la obţinerea
unui strat de grosime mai mare. Presiunea excesivă a racletei contribuie la extinderea şi distrugerea
aţelor sitelor serigrafice. De-asemenea presiunea excesivă poate contribui la mărimea punctului de
rastru. Unghiul de înclinare a contra racletei influenţează asupra grosimii stratului de cerneală, la fel
ca şi unghiul de înclinare al racletei: cu cât unghiul este instalat mai jos, cu atât stratul de cerneală
va fi mai mare.

TABELA 1 Forma pânzelor racletelor

Aspectul/ forma racletei Destinaţia
a) Dreptunghiulare - Pentru imprimare pe suprafeţe plane
b) Dreptunghiulară cu margini rotungite 1. Pentru obţinerea straturilor de cerneală
de grosimea sporită
2. Pentru imprimarea cernelurilor de
culoarea deschisă pe fon închis cu cerneluri
florescente
c) Cu marginea tocită dintr-o parte - Pentru imprimarea pe sticlă
d) Cu marginea tocită din ambele părţi - Pentru imprimarea directă pe suprafeţe
neregulate şi sticlă
e) Rotungită - Pentru imprimarea pe ceramică şi
ţesături

TABELA 2 Utilizarea racletei în dependenţă de duritatea lor

Duritatea racletei Suprafaţa imprimată Rezultat
Racletă moale Ţesături şi suprafeţe a) Rezoluţie redusă
cu configuraţie b) Obţinerea unui
strat de cerneală sporit
Duritate medie Majoritatea producţiei Rezoluţia bună.
Obţinerea straturilor de
cerneală variabile.
Duritate sporită Suprafeţe plane Rezoluţia sporită.

25. Factori de influenţă asupra formării stratului de cerneală pe suportul imprimat.

1. Caracteristicile sitei utilizate.
2. Metoda de confecţionare a formelor de tipar
3. Tipul suportului imprimat
4. Caracteristicile cernelei
5. Duritatea racletei şi profilul acesteia
6. Regimurile procesului de imprimare.
7. Distanţa dintre forma şi suportul imprimat
8. Unghiul de înclinare şi presiunea racletei.
9. Cantitatea cernelei ce a rămas pe sită după înlăturarea formei de tipar.

26. Utilaj utilizat în procesul de imprimare serigrafică.

Clasificarea utilajului :
 Utilajul de imprimare se divizează în dependenţă de următoarele:
1. Tipul suportului :
a - pe materiale în coli
b - materiale în rulou
c - confecţii gata.
2. În dependenţă de gradul de automatizare:
a - manual
b - semiautomat
c – automatizat
3. În dependenţă de construcţia aparatului d imprimare
a - tip Tighel (atunci când ambele suprafeţele sunt plane)
b - plan - cilindric (atunci când suprafaţa port-formă este plană, iar suportul este cilindric)
c - tip rotativ (când ambele suprafeţe reprezintă nişte cilindri)

a) Maşina de tip Tighel – maşina automată de tip tighel, care se mai numeşte tip planşe, reprezintă
instalaţii pentru imprimarea serigrafică ce realizează imprimarea pe suporturi plane. Suportul
pentru imprimare trebuie mereu de furnizat mereu cu precizie sub forma de imprimare.
Funcţia instalaţiei de furnizare constă în ridicare colii de hârtie, transportarea acestei şi
repartizarea pe suprafaţa de imprimare. Maşinile automatizate tighel pot să imprime pe suporturi
dure, dense şi grele, grosimea cărora va fi până la 6 mm. Viteza de imprimare a acestui utilaj
depinde densitatea şi dimensiunea suportului de imprimare. Viteza maximă: până la 2000 coli/ oră.

b) Maşini plano-cilindrice automatizate – spre deosebire de maşina precedentă, în maşina

plano-cilindrică automatizată, cu formă de tipar rotundă, se mişcă anume rama şi suportul de
imprimare, iar racleta rămâne stabilă. Avantajul principal al maşinii automatizate cu formă rotundă
constă în aceea că părţile formei şi suporturile anterioare ale cilindrilor funcţionează în contact unul
cu celălalt, ceea ce permite înbunătăţirea calităţii potrivelii. În timpul lucrului la maşina
automatizată, cu forma de tipar plană, persistă mereu pericolul ca suportul poate să se lipească de
forma de tipar şi separarea acesteia va necesita un efort. În cazul utilizării maşinilor plano-cilindrice
automatizate, cu formă rotundă, separarea este minimă este minimă, deoarece suportul pentru
imprimare abia intră în contact cu forma de tipar în sectorul exterior al cilindrului.
Există două tipuri de maşini plano-cilindrice cu formă rotundă:
a. Maşini plano-cilindice dotate cu stop-cilindru
b. Maşini plano-clilindrice cu cilindru balansor
În primul caz, pentru furnizarea colilor, cilindrul se opreşte mereu după fiecare ciclu de
imprimare. Avantajul acestei maşini este: cilindrul rămâne imobil în decurs de jumătatea ciclului de
imprimare, adică până la lucrul cu racleta şi chiar la viteze sporite, este timp suficient pentru
furnizarea precisă a colilor. Viteza maşinii automatizate cilindrice este de până la 4500 coli/oră.
3. Maşini rotative- se utilizează pentru imprimarea pe textile, mase plastice, covoare, tapete,
hârtie pentru ambalaj şi etichete. Viteza de impriamare este de la 1000-4000 coli.

c) Utilaj de imprimare manual utilizat la imprimarea serigrafică

Una din cea mai simplă instalaţie pentru imprimarea serigrafică, dotată cu racletă, reprezintă
masa care se mai utilizează în unele tipografii. Ea este construită doar pentru utilizarea manuală,
dotată cu susţinătorul ramei serigrafice şi utilaj pentru poziţionarea exactă a sitei serigrafice la
imprimare. Instalaţia pneumatică serveşte drept instalaţie de imprimare sau furnizarea suportului
imprimat. Racleta asigură petrecerea procesului de imprimare amplasat sub un unghi dat şi
presiunea dată a racletei. Furnizarea şi primirea colilor este manuală. Mesele dotate cu sistema cu
vacuum, ce fixează suportul imprimat pe suprafaţa mesei, sporeşte calitatea imprimării şi a
potrivelii la imprimarea policromă. Mese manuale deseori sunt instalate lângă maşini automatizate
pentru efectuarea tirajelor de pe formă. Pe masa maşinii de imprimare funcţionarea formei de tipar
şi a racletei este manuală. Eliberarea materialului după imprimare la fel se realizează manual.
Această instalaţie constă din următoarele:
1. Masa de imprimare
2. Sistemul pentru fixarea suportului imprimat cu suprafaţa mesei
3. Forma de tipar
4. Mecanismul de reglare a mesei

d) Maşini semiautomate serigrafice

Există două tipuri de maşini semiautomate:
1. Maşini semiautomate pentru imprimarea serigrafică
2. Maşini pentru imprimarea serigrafică la ¾.

Primul tip reprezintă instalaţia pentru imprimare cu gestionarea formei de tipar şi a racletei, iar
suportul pentru imprimare se furnizează şi se eliberează manual.
Al doilea tip reprezintă instalaţia de imprimare unde forma de tipar şi a racletei sunt gestionate,
suportul manual se furnizează manual şi se eliberează automat.

Principalele componente a maşinii semiautomate pentru imprimarea serigrafică sunt:

1. Sistem automatizat a racletei (pneumatice sau electromecanic)
2. Asigurarea instalaţiei automatizate pentru ridicarea ramei
3. Forma de tipar dotată cu sistem vacuum.

Mai pot fi evidenţiate două tipuri de maşini semiautomate:

1. Maşini cu mişcare perpendiculară de balansare a ramie
 2. Maşina cu mişcare verticală a ramei . Avantajul maşinii cu mişcarea verticală a ramei constă în
aceea că ea asigură gestionarea mai bună de furnizare a cernelei şi asigură curăţirea mai uşoară a
formei de tipar.

Instalaţii pentru uscare

Din cauza grosimii sporite a stratului de cerneală, pentru imprimare serigrafică utilajul pentru
imprimare nu poate lucra fără instalaţii de uscare care pot fi de două tipuri:
1. Tunel
2. Tip cu rafturi
În afară de aceasta mai există următoarele tipuri de utilaj:
1. Instalaţii cu uscare infraroşii
2. UV
3. Uscare tip jet
4. Turnichet
Compoziţia materialului şi tipul cernelei determină tehnologia necesară de uscare. De obicei
cerinţele impuse metodei de lucru sunt indicate pe ambalajul cu cerneală. Uscarea pe instalaţii
dotate cu rafturi are loc în condiţii climaterice a secţiei de imprimare. Aceste instalaţii pentru
uscare sunt puţin productive şi se recomandă pentru uscarea producţiei imprimate la utilaj manual
şi uneori semiautomat. Instalaţii de uscare tip tunel, în funcţie de metoda de uscare poate fi de
următoarele tipuri:
1. Convectiv (cu to de uscare până la 100o C)
2. Uscare cu raze infraroşii (cu t o de uscare până la 200o C)
3. Uscare UV.
Aceste instalaţii sunt unite în linii cu instalaţii semiautomate sau automate. O caracteristică
importantă este lăţimea transportorului care depinde de forma de imprimare.

Rafturi pentru uscarea colilor

Sunt realizate din lemn sau metal şi se utilizează în cadrul întreprinderilor în cazul imprimării
serigrafice. Pentru uscarea colilor cu aer există diferite tipuri, de asemenea poliţe. Majoritatea din
ele constau din poliţe suprapuse una peste cealaltă. De obicei poliţele sunt mobile şi pot fi
deplasate în cadrul secţiilor.
În cadrul întreprinderilor poliţe din metal pot fi situate în cuptor special unde colile proaspăt
imprimate se pot usca repede. Este important ca aerul să circule liber între colile imprimate
deoarece dacă lipseşte circulaţia liberă a aerului poate avea loc incendierea colilor.
 27. Cerneluri utilizate la imprimarea serigrafică.
În prezent cernelurile imprimării serigrafice se pot utiliza prin una din următoarele metode:
1. Pe baza polimerizării oxidante a liantului.
sunt confecţionate pe baza liantului de ulei şi alchidă.
Avantaje:
-- toxicitatea scăzută
-- lipsa mirosului strident
-- adeziunea bună la diferite suprafeţe
-- formează pelicula destul de rezistentă şi elastică.

2. Pe baza evaporării solventului

conţin în calitatea liantului de obicei diferiţi eteri ai celulozei. Timpul de fixare este de la câteva secunde
până la câteva minute. Aceste cerneluri pot fi utilizate la instalaţii manuale, semiautomate, cât şi cele
automate cu instalaţii de uscare.

3. Pe baza interacţiunii chimice a întăritorului cu liantul

sunt confecţionate pe baza polimerilor de acril, vinil şi copolimerilor, formează pelicula destul de bună,
rezistentă inclusiv la acţiunea substanţelor agresive. Înainte de utilizarea acestor cerneluri în componenţa
lor se introduce catalizator. După introducerea catalizatorului cerneala trebuie neapărat utilizată timp de
câteva ore

4. Pa baza întăririi sub acţiunea razelor UV.

Mai exită 4 tipuri de bază a cernelurilor serigrafice:

Cernelulri pe baza solevenţilor cu uscare cu aer fierbinte
Avantajul: Sunt comode în utilizare şi posedă un spectru larg de adeziune.
Dezavantaj: Contribuie la evaporarea solventului şi constituie pericol de incendiu. Pot să se usuce pe
formă la imprimarea straturilor subţiri a semitonurilor şi viteza de fixare a lor se reduce prin introducerea a
antioxidanţilor. Limitarea privind viteza de uscare poate
reduce din productivitate. Au un miros strident.

2. Cerneluri pe baza apei cu uscarea cu jet de aer cald sau fierbinte

Temperatura destul de înaltă utilizată în procesul de uscare contribuie la evaporarea apei şi solventului şi
la pierderea a ≈70% a stratului de cerneală. Aceste cerneluri pot fi dizolvate cu apă ceea ce le face mai
ecologice pentru mediul ambiant în comparaţie cu cerneluri pe baza solvenţilor.

3. Cerneluri tradiţionale cu uscarea UV.

Cernelurile UV constau din următoare componente:
pigment,
oligomer,
monomer,
fotoiniţiatori,
substanţe adăugătoare de corectare.
Avantajele cernelurilor UV:
fixarea rapidă pe coală
rezistenţa înaltă mecanică şi chimică a peliculei de cerneală,
luciul înalt al colilor imprimate,
obţinerea imaginilor contraste,
polimerizarea completă a cernelei,
se furnizează în aspect gata pentru folosire
nu apare problema trecerii cernelei pe coala
stabilitatea caracteristicilor fizice
 Dezavantajele cernelurilor UV
preţul înalt în comparaţie cu celelalte cerneluri,
necesitatea utilizării instalaţiilor de uscare,
termenul relativ redus al lămpilor UV,
unele materiale pentru imprimare sub acţiunea razelor UV elimină un miros
aspectul dăunător pentru mediul ambiant şi sănătate.

4. Cerneluri pe baza apei cu fixarea UV.

conţine: pigment, iniţiatori, solvent, monomer sau reagent, răşini sau oligomer şi ≈ 40% apă. Ele posedă
toate avantajele cernelurilor UV, însă fără crearea stratului sporit caracteristic pentru acestea. Ele posedă
stabilitate, miros slab și uscare rapidă.

28. Imprimarea serigrafică în semitonuri.

Semitonuri și detalii fine
Grosimea ecranului influiențează puternic volumul de cerneală la imprimarea semitonurilor. Cu cât
ecranul este mai gros, cu atât volumul de cerneală este mai mare. Un ecran prea gros poate cauza:
pierderea punctelor în zonele luminoase și îngroșarea punctelor în zonele dense
Reproducerea culorii eronat datorită volumului mare de cerneală
Nr Tipuri de Grosimea startului de emulsie, μm
. imprimări

10 – 18
Regulă: Grosimea stratului de emulsie de pe partea de
1. Linii
imprimare trebuie să reprezinte aproximativ 10-20 % din
grosimea sitei.
4-8
Semitonur Regulă: Grosimea stratului de emulsie de pe partea de
2.
i imprimare trebuie să reprezinte aproximativ 10 % din grosimea
sitei.
Regulă: Grosimea stratului de emulsie de pe partea de
Cerneluri
3. imprimare trebuie să reprezinte aproximativ 5 % din grosimea
UV
sitei.

29. Specificul utilizării cernelurilor în imprimarea serigrafică.

1. Cerneluri pentru imprimarea pe ţesături şi confecţii textile - cerneluri pe baza de plastizol şi
emulsiile se utilizează pentru imprimarea pe confecţii textile. Cernelurile ce se bazează pe emulsia de
acril se utilizează pentru toate tipurile de ţesături. Ele se usucă la temperatura camerei însă pentru
atingerea rezistenţei la spălare ele trebuie să se usuce câteva minute la temperatura de 160 0.
Plastizol uscat este răşina de vinil dispersat în plastificator, în el lipseşte solvent. La temperatura mai
sus de 1500 plastificatorul se topeşte cu răşina şi se formează pelicula. Cerneluri pe bază de plastizol
trebuie să fie rezistente la uzură, la spălări şi curăţarea îmbrăcămintei.

2. Cerneluri pentru suporturi de sticlă - Cerneluri pentru suporturi pe sticlă pot fi pe baza
smalţului sau frit, care se topesc la temepratură înaltă. De asemenea răşini de epoxid sau alte mase
plastice ce se topesc la temperaturi mai joase. Cerneluri UV se utilizează la imprimarea pe glinzi.

3 Cerneluri pentru imprimare pe mase plastice – pigmenţi pentru imprimarea pe mase plastice nu
trebuie să migreze sau să pătrundă în plastic. Solvent trebuie să favorizeze adeziunea neaducând la
apariţia crăpăturilor. Dacă după imprimare masa plastică se va forma prin metoda vacuum este bine
să fie utilizate substanţe termoplastice, adezive şi substanţe de legătură.