Recompensa şi lauda: morcovul otrăvit

Autor: Robin Grille

Tradus de Iulia Bălaşa

Dăm copiilor îngheţată dacă sunt "cuminţi", ciocolată dacă păstrează liniştea, steluţe aurii dacă îşi mănâncă
verdeţurile, chiar şi bani, dacă iau note bune la şcoală. Îi lăudăm cu gratificarea "băiat cuminte" sau "fată
cuminte" dacă fac ceva ce ne mulţumeşte pe noi. Pentru părintele modern, conştient de efectele acţiunilor
sale, metodele de disciplinare precum bătaia şi umilirea sunt învechite. Pedeapsa este uitată, recompensa
este de actualitate. De ce să folosim băţul, când, mai bine, putem învăţa copilul folosind un morcov?

Propaganda de ultimă generaţie în sprijinul recompensei şi lăudării copiilor pentru ceea ce numim “purtare
bună” a câştigat o popularitate masivă. “Găseşte ceva bun în ceea ce a realizat copilul tău şi recompenseaza-
l!” ne spun cărţile şi seminariile despre “cum ar trebui să…”. Psihologii de pretutindeni recomandă
tratamente gen “schema steluţei” pentru a schimba comportamentul copilului. Acest curent aparţine unei
şcoli particulare a psihologiei - behaviorismul- a cărei gândire domină frecvent marea parte a curentului
psihologic principal şi a teoriei educaţionale.

Există destule dovezi că, pe termen lung, sistemul recompensator este ineficient. De fapt acest obicei ale
recompensării şi al laudei pentru comportamentul “bun” al copiilor noştri este atât de obişnuit, încât aproape
nimeni - până de curând - nu a pus la îndoială validitatea sa. A lăuda sau a recompensa copiii este rostul
general evident al grijii părinţilor “buni”, nu-i aşa? Cine s-ar îndoi că este bine să aducem laude copiilor sau
să-i recompensăm când aceştia acţionează pe placul nostru?

Metoda “laudă şi recompensează” este, în mod absolut, grozavă, devreme ce este recomandată de către cele
mai multe descoperiri metodice şi ingenioase pe care banii le pot cumpăra. În realitate, ea îşi are originea în
munca psihologilor care au descoperit că pot antrena şoareci să alerge prin labirinturi, porumbei să
ciugulească nasturi coloraţi şi câini să saliveze la auzul sunetului clopoţelului ce anunţă cina - impunându-le
un orar controlat al recompenselor. Curând, psihologii au devenit entuziasmaţi de ideea controlării
oamenilor, aplicând şi în cazul nostru aceleaşi principii care funcţionează în cazul animalelor. Imaginaţi-vă
entuziasmul lor când au realizat că recompensa funcţionează la fel de bine în cazul oamenilor ca şi în cel al
şoarecilor, porumbeilor sau al câinilor. Tehnicile psihologice moderne, care ne arată cum să acţionăm, ne-au
făcut capabili să manipulăm comportamentul copiilor, gândurile şi emoţiile lor în acelaşi fel în care putem
învăţa o focă, cu câteva sardine şi puţină măgulire, să ţină în echilibru o minge pe nas.

O singură problemă, totuşi. Nu ţinem cont în mod deosebit de calitatea relaţiei pe care o dezvoltăm cu un
şoarece de laborator. Nu suntem preocupaţi de dezvoltarea stimei de sine a rozătoarelor, de simţul lor de
autonomie sau independenţă, nici nu ţipăm de bucurie dacă şoarecele va fi interesat să încerce labirinturi mai
mari şi mai bune, din propria sa iniţiativă, cu mult după ce noi am încetat să-l mai răsplătim cu tablete mici
de mâncare. Şi aici, aşa cum mulţi dintre experţii noştri n-au reuşit să ne spună, este punctul în care întreaga
construcţie fantezistă “recompensează, laudă şi consolidează” se rupe în bucăţi.

Am fost învăţaţi că ar trebui să ne lăudăm şi răsplătim copiii tot mai mult. Ce ar putea fi în neregulă cu acest
lucru? La suprafaţă, lauda pare minunată - cheia copiilor de succes! Spargeţi această aparenţă şi rezultatele
vor putea fi privite foarte diferit.

Dar recompensele îmbunătăţesc comportamentul şi performanţa, nu-i aşa?

Aşa ne-am gândit şi noi. Oricum, când steluţele aurii ori jeleurile încetează a mai veni, comportamentul pe
care încercăm să-l întărim tinde să piară încetul cu încetul. Copiii care au crescut aşteptând recompense se
pot simţi frustraţi când acestea nu mai vin. Iar acest lucru le scade perseverenţa. Sunt nenumărate dovezi că,
pe termen lung, sistemul recompensei este ineficient.
Contrar mitului popular, există multe studii care ne arată că, atunci când copiii aşteaptă sau anticipează
recompense, obţin rezultate mult mai slabe. Un studiu a relevat că studenţii îşi îndeplineau sarcinile
nemotivaţi, atunci când li se ofereau bani pentru note mai bune. Un set de studii israelo-americane arată că
sistemul recompensei suprimă creativitatea studenţilor şi, în general, sărăceşte calitatea muncii lor.
Recompensele pot ucide creativitatea, deoarece ele descurajează asumarea riscurilor. Când copiii sunt
cramponati să obţină recompense, tind să evite provocările, pentru a “juca la sigur”. Ei preferă să realizeze
minimum-ul solicitat pentru a-şi primi premiul.

În continuare voi exemplifica greşeala pe care am făcut-o crezând în recompense, bazate pe beneficii ce apar
doar la suprafaţă. Când o companie americană de fast-food a oferit copiilor premii în mâncare pentru fiecare
carte citită, rata cu care se citea a luat avânt. Acest lucru, în mod sigur, pare încurajator - la prima vedere. La
o inspecţie mai atentă, s-a demonstrat că micii cititori selectau cărţi mai scurte şi, de aceea, testele care
evidenţiau înţelegerea textelor au devenit apăsătoare. Ei citeau pentru mâncarea fast-food, în loc să citească
pentru plăcerea proprie, interioară, de a citi. Între timp, cititul în afara şcolii (situaţie în care lipseşte
recompensa) a scăzut. Există multe alte studii care arată că recompensele pot spori substanţial activitatea,
dar sufocă entuziasmul şi ucid pasiunea. Indivizii care anticipează recompensele îşi pierd interesul pentru
activităţile care ar fi fost, altfel, atractive pentru ei. Se pare că, cu cât ne dorim mai mult o recompensă, cu
atât mai mult ajungem să ne displacă ceea ce trebuie să facem pentru a o obţine. Activitatea care ni se cere
stă în calea mult râvnitului premiu. Ar fi fost mai inteligent să dăm copiilor cărţi mult mai interesante, de
vreme ce există o mulţime de probe că activitatea ce oferă plăcere intrinsecă este cea mai bună motivaţie şi
cel mai bun motor al performanţei. Folosirea laudei sau a recompensei nu îi face pe copii să se simtă mai
bine sprijiniţi. Îi face să se simtă evaluaţi şi judecati.

Pot recompensele şi laudele prejudicia relaţia dintre noi şi copiii noştri?

Nu te-ai fi gândit că lucrurile pozitive pe care i le spui copilului tău despre el sau ea pot fi la fel de
distructive ca şi etichetările negative. Dar sunt momente când acest lucru este adevărat. Mulţumită
progreselor moderne în ştiinţa comportamentală, abilitatea noastră de a seduce sau de a manipula copiii (şi
animalele! şi adulţii!) să facă ceea ce vrem noi a ajuns, treptat, tot mai sofisticată. Dar costul manipulării
prin recompensă a fost mare. Mai jos sunt listate zece moduri în care recompensele şi laudele pot prejudicia
relaţia noastră cu micuţii.

1. Recompensele şi laudele condiţionează copiii să caute aprobare; ei sfârşesc făcând lucruri pentru a
impresiona, în loc să le facă pentru ei înşişi. Astfel, dezvoltarea motivaţiei intrinseci poate fi blocată, iar
copiii devin dependenţi de opiniile din afară. Când copiii obişnuiesc să primească ceva bun în schimbul
prestării unei activităţi, caută mereu să satisfacă, fiind întreţinuţi de “şocurile” pozitive. Recompensele şi
laudele pot crea un fel de comportament de dependenţă: copiii pot fi dependenţi de recunoaştere, pierzând
astfel contactul cu simpla bucurie de a face ce le place. La fel, mulţi dintre noi suntem dependenţi de
prestigiu: devenim deprimaţi când admiraţia încetează să mai vină. În loc să facem ceea ce facem de dragul
acţiunii, suntem în căutarea aprecierilor linguşitoare sau a încurajărilor şi, când aplauzele se sting, ne
scufundăm în disperare. A da recompense sau laude poate fi un formator de obiceiuri. Aceasta, deoarece, cu
cât folosim mai multe recompense, cu atât suntem nevoiţi să le folosim în continuare pentru a menţine copiii
motivaţi. Lauda nu poate crea o asigurare personală pentru comportamentul “bun” sau pentru performanţă.
Ea doar creează convingerea “justificată” pentru a căuta un premiu.

2. Unul dintre cele mai rele lucruri pe care le putem face este să premiem potenţialul unui copil. Aclamaţii
precum “Ştiu că poţi s-o faci!”, “Te descurci tot mai bine!”, “Ştiu că îl ai în sânge! Vei ajunge acolo!” sună
încurajator la suprafaţă. Dar aceste complimente sunt încărcate cu aşteptarea noastră ca micuţii să-şi
îmbunătăţească într-un fel performanţa. Aceste lucruri spun copilului că există o ţintă pe care trebuie s-o
atingă, cu alte cuvinte, să obţină un “bravo!” întreg.

3. Recompensarea copiilor “înţelegători” se află în corelaţie cu pedepsirea nesupunerii lor. Seducţie în locul
tiraniei. Multe studii ne arată că părinţii care folosesc mai multe recompense folosesc de asemenea mai
multe pedepse, ei fiind mai degrabă autocraţi. Lauda este partea dulce a ocrotirii parentale autoritare. Reduce
relaţia copil-părinte la una de tip controlor-controlat. Astfel se explică de ce, tot mai vicleni - sau mai puţin
naivi -, copiii simt ceva “lipicios” în laudă; îi face să se simtă binevoitori. Lauda le aminteşte că cel care le-o
dă are putere asupra lor. Le diminuează simţul autonomiei şi, ca şi bătaia uşoară pe cap, îi ţine mici.

4. Între timp, cel care oferă lauda joacă rolul evaluatorului, judecând ce merită lăudat şi ce nu. Asta îi face,
într-un fel, înspăimântători pentru copil. Folosirea laudei sau a recompensei nu-i face pe copii să se simtă
sprijiniţi. Îi face să se simtă evaluaţi sau judecaţi. Deşi “Băiat cuminte!” sau “Fetiţă cuminte!” este o
judecată pozitivă, este, totuşi, o judecată făcută de pe o poziţie superioară şi, în final, alienează copilul.

5. Tot mai perspicace, copiii pot sesiza corect actul de manipulare. Ei sunt atenţi la noi, consideră că lauda
noastră face parte dintr-o maşină de calculat şi nu sunt uşor de păcălit prin tactici seductive. În particular,
când lauda este o tehnică pe care am învăţat-o dintr-o carte sau vreun seminar, este ca şi cum ar veni de-a
curmezişul, ca falsă şi premeditată. Lauda şi recompensa, ca mijloace de a flata, pot fi “mirosite” în
eforturile noastre de a controla, ducând astfel la pierderea respectului copilului nostru.

6. Copiii, la fel ca şi adulţii, simt repulsie, în mod natural, faţă a fi controlaţi. Noi toţi dorim să creştem,
având scopul auto-definirii ca personalitate complexă. De aceea, lauda poate determina împotrivire, de
vreme ce ea încalcă dezvoltarea simţului de autonomie al copilului.

7. Recompensa pedepseşte, deoarece copilului îi sunt oferite recompensa, lauda sau aprobarea doar dacă el
sau ea “face ce este bine”. De altminteri, copilul obişnuit să fie recompensat începe să se simtă prost dacă
“premiul” nu vine. Nimic nu îl face mai mult pe copil să resimtă că este învins decât a pierde o recompensă
pe care el este condiţionat să o aştepte. Înăuntrul fiecărui morcov se află o nuia.

8. Când copiii sunt mituiţi cu recompense pentru purtarea “bună”, curând ei vor învăţa cum să ne
manipuleze, la rândul lor, oferind partea care este aşteptată de la ei. Se prind de ce anume trebuie să facă
pentru a primi “bunătăţile” de la noi: aprobare, îngheţată, orice. Devin în mod superficial supuşi, făcând
orice este nevoie pentru a ne flata sau a ne impresiona, în timp ce onestitatea lor are de suferit. În definitiv
cine vrea să fie onest sau real cu o persoană care îl evaluează? Odată ce relaţionarea se reduce la o
manipulare mutuală, în loc să rămână autentică, se creează premizele unor relaţii manipulative şi incorecte
în viitorul de adult. Manipularea erodează funcţiile încrederii mutuale, ale vulnerabilităţii şi transparenţei,
care sunt vitale sănătăţii relaţiilor intime. Ca rezultat al manipulării timpurii, creştem încercând din răsputeri
să satisfacem sau învăţăm să ne folosim şiretlicurile pentru a impresiona, pentru a obţine “bombonica” -
plătind pentru asta cu naturaleţea sinelui. Dezvoltăm un sine inventat sau fals, care ne deformează relaţiile
cu alţii.

9. În rândul fraţilor sau în clasă, sistemul recompensei creează competiţie, gelozie, invidie şi neîncredere.
Recompensele sau laudele pentru performanţa “bună” reprezintă o ameninţare a cooperării sau colaborării.

10. Lauda poate face copiii să se simtă furaţi. Dacă jinduim noi înşine după admiraţie, putem greşi, uneori,
obţinând-o prin intermediul realizărilor copiilor noştri. Îi folosim pentru a ne reabilita mândria sau stima de
sine rănită. Ei simt dacă îi recompensăm pentru că ne-au făcut să ne simţim bine în legătură cu persoana
noastră. Acest lucru îi deposedează de sentimentele lor pozitive vizavi de persoana lor; recompensa noastră
poate acţiona ca o ploaie în timpul picnicului lor. Unii copii refuză să producă ceea ce se pricep foarte bine
să facă în mod natural, deoarece le repugnă să fie mâncaţi din ochi de părinţii lor. Aprecierea este diferită de
recompensă, deoarece nu este manipulativă.

De ce sunt lauda şi recompensele atât de populare?

Recompensele sunt o cale uşoară de scăpare; este mult mai uşor decât a încerca să înţelegi de ce copilul nu
este “cuminte”, aşa cum multora le place să spună la repezeală. De exemplu, de ce să ne obosim să căutăm şi
să acceptăm motivul real pentru care un copil refuză să meargă la culcare atunci când ne convine nouă (îi
este frică, se simte singur, îi este încă foame? etc.), dacă putem, mai simplu, să-l recompensăm cu un fleac
pentru că se culcă la timp? Pare mai simplu să ne eschivăm de la a rezolva problema în cauză folosind mita.
Acest lucru transmite copilului mesajul clar că nu suntem interesaţi de ceea ce simte el. Şi mai rău, riscăm să
neglijăm o problemă emoţională serioasă. Recompensele şi lauda pot fi o păcăleală nimerită pe moment, dar
care să ignore copilul ca persoană integră.

Recompensele acţionează bine în sensul de a-i determina pe copii să facă ceva ce, în mod obişnuit, n-ar face,
pentru un scurt timp doar. Această modificare imediată a comportamentului ne recompensează şi ne menţine
dependenţi de fi mereu recompensaţi. Consecinţele negative ale acestui sistem nu se materializează decât
mai târziu, aşa că nu îl socotim drept vinovat pentru multe probleme din viitor.

Dar copiii au nevoie de recunoaştere şi feedback pozitiv. Ce putem face în loc să-i lăudăm?

Adesea vrem să ne exprimăm încântarea şi aprecierea pentru copiii noştri, pentru ceea ce sunt ei ca
individualităţi şi pentru lucrurile extraordinare pe care le fac. Aprecierea este diferită de laudă pentru că nu
este manipulativă. Lauda manipulativă, opusă expresiilor spontane ale aprecierii şi ale recunoaşterii, este
încărcată cu aşteptarea ascunsă ca micuţul să repete actul recompensat. Mulţi copii pot simţi asta; pot simţi
diferenţa dintre recunoaşterea veritabilă şi o strategie deliberată de a le întări comportamentul. Deci, cum le
transmitem copiilor feedbackul nostru pozitiv?

A evita lauda şi recompensa nu înseamnă a ne reţine dragostea şi încântarea pe care le simţim pentru copiii
noştri, nici dorinţa noastră instinctuală de a-i încuraja - în nici un caz! Este perfect posibil să ne alăturăm
copiilor în a-şi sărbători fiecare pas al descoperirii, fără a fi manipulativi. Urmează câteva sugestii despre
cum am putea aprecia şi încuraja, spre mulţumirea tuturor, evitând să folosim recompensa.

Ajutaţi-vă copilul să se concentreze pe plăcerea sa personală izvorâtă din acţiunea sa.

În loc să vă dezorientaţi copiii cu felicitările, ar fi mai bine dacă ei s-ar concentra pe plăcerea interioară pe
care o obţin din realizarea lor. Copiii sunt, în mod natural, însetaţi să realizeze, să înveţe şi să cucerească. Ei
sunt născuţi cu o ardoare insaţiabilă de a realiza ceva şi fiecare cunoştinţă ori aptitudine nouă îi umple de
încântare. Aceasta este motivaţia intrinsecă, ce asigură cel mai bun combustibil pentru perseverenţă şi
învăţarea pe termen lung. Când vă vedeţi copilul că face ceva nou, ar fi o încurajare şi un sprijin extraordinar
să spuneţi ceva de genul: “ Mi se pare că îţi place acest lucru!” sau “Cum te-ai simţit făcând asta?”, “Mă
bucur că ai făcut acest lucru, arăţi fericit cu tine însuţi!”.

Ajutaţi-i să se auto-evalueze.

De câte ori este posibil, este o idee bună să-l întrebaţi pe copil despre propria lui auto-evaluare. De exemplu:
“Cum îţi apreciezi desenul?”, “Eşti mulţumit cum se potriveşte această piesă în puzzle?”.

Întrebaţi-i despre experienţele lor interioare.

Cereţi copilului, de exemplu, să vă citească o poveste pe care tocmai a compus-o. După ce îi împărtăşiţi ce
trăiri v-a provocat povestea, aţi putea să-l întrebaţi: “Ce părere ai despre povestea pe care ai scris-o?”, “Cum
te-ai simţit în timp ce o scriai?”, “Ţi-a plăcut s-o povesteşti?”, “Cum ţi-au venit ideile pentru poveste?”. Sunt
puţine alte lucruri mai bune pentru stima de sine a copilului şi mai bogate pentru relaţia cu el decât interesul
tău pentru lumea lui interioară, pentru sentimentele şi a imaginaţia sa.

Folosiţi afirmaţiile la persoana I, în loc de a-l eticheta pe copil.

Aprecierea voastră îl atinge pe copil mult mai profund când este exprimată în termenii sentimentelor tale. De
exemplu, “Îmi plac culorile pe care le-ai ales” sau “Îmi place cum ai cântat cântecul!” - în loc de: “Ce pictor
bun eşti!” sau “Ia uite ce cântăreţ bun eşti!”. Evită afirmaţiile prin care etichetezi, precum: “Eşti băiat bun
pentru că ai împărţit din jucăriile tale!”. Spune, în schimb: “Îţi mulţumesc că ai împărţit jucăriile cu prietenul
tău, l-ai făcut să se simtă bine, şi eu, de asemenea.”. Concentraţi-vă pe propriile sentimente, nu pe o etichetă
moralizatoare.

Comentaţi comportamentul, nu persoana.

Feedback-ul şi recunoaşterea sunt, în mod sigur, importante. Imaginează-ţi că fiul/fiica ta tocmai ţi-a
interpretat o piesă nouă pe care a învăţat-o la pian. În loc să spui: “Ce pianist bun eşti!”, ai putea să-i
comunici cât de mult ţi-a plăcut piesa. Cel mai bine, fii concret. Spune-i ce anume ţi-a plăcut în interpretarea
sa (pasiunea sau emoţia, melodia frumoasă, atenţia cu care a cântat, simţul ritmului etc).

Cum ştim când anume sunt manipulative afirmaţiile noastre pozitive?

În sfârşit, problema nu este despre alegerea perfectă a cuvintelor sau cât de mult sau când să facem
comentarii pozitive. Când faci un lucru bun având motive greşite, toată acţiunea ta se termină prin a ajunge
un lucru greşit. De vreme ce problema este una de intenţie, nu există altă cale decât să devii un examinator
bun al propriilor tale motive. Acest lucru necesită practică, curajul şi onestitatea de a-ţi privi interiorul. Când
faci un comentariu pozitiv la adresa copilului tău, încerci să-l seduci pentru a-ţi face pe plac din nou, pentru
a-i face pe mama şi pe tata mândri? Sau eşti, pur şi simplu, bucuros să-ţi vezi copilul reuşind ceva ce-i face
plăcere, delectându-te cu felul său de a fi? Aici avem un paradox: ceea ce nu este făcut cu intenţia de a
întări, ci doar de a “conecta” în chip fericit, are cea mai mare capacitate de consolidare.

Este lauda întotdeauna bună?

Nu este nevoie să ne punem căluş la gură, lauda este minunată când nu este folosită pentru a manipula. De
exemplu, recompensa nu ar trebui promisă înainte, nici garantată de fiecare dată când copilul tău face ceva
ce ţie îţi place. Feedback-ul pozitiv este cel mai bun pentru relaţia ta cu copilul atunci când este oferit
spontan, când izvorăşte din suflet, nu ca o mişcare deliberată, cu scopul de a obţine mai departe ce vrei de la
copil.

Concluzii

Recompensa şi lauda sunt obiceiuri adânc înrădăcinate, cu note particulare, în funcţie de modul în care cei
mai mulţi dintre noi au fost crescuţi şi educaţi. S-ar putea să necesite mai mult exerciţiu pentru a le înlocui
cu aprecierea şi recunoaşterea, dar ultimele amintite asigură sentimentul împlinirii şi vă pot apropia mai mult
de copil.

Copiii pot fi determinaţi, cu siguranţă, să facă ceea ce nu vor sau nu le place să facă, oferindu-le aprobarea,
lauda ori alte recompense. Dar acest lucru nu-i face fericiţi. Fericirea poate fi câştigată doar realizând acel
ceva ce le oferă recompense intrinseci, fără aplauzele celorlalţi. Dorim ca ei să devină dependenţii de
recompense, servilii din mulţime, avizii de recunoaştere de mâine, sau ne dorim pentru ei să fie
automotivaţi, încrezători în ei înşişi, urmărindu-şi propriile interese? Dacă ultima parte este ceea ce vă doriţi,
atunci soluţia nu este să-i recompensaţi, ci să-i apreciaţi. La şcoală, când sarcina de lucru este ea însăşi
interesantă, plăcută, plină de înţeles şi relevanţă, se obţin rezultate mult mai bune decât le poate obţine
sistemul recompenselor pentru a îmbunătăţi atât calitatea, cât şi angajamentul copilului faţă de muncă.

Copiii se nasc cu o enormă dorinţă de a învăţa. De asemenea, au capacitatea interioară pentru onestitate,
empatie şi consideraţie. Aceste calităţi se evidenţiază ţinând cont de călăuzirea dată de noi, de rolul nostru
de model şi de aprecierea noastră. Recompensele şi lauda pentru “buna” purtare sau “performanţa bună” le
stau pur şi simplu în cale.

Robin Grille este psiholog in Sydney, Australia. Este autorul cărţilor "Parenting for a Peaceful World" şi
"Heart to Heart Parenting". Îi puteţi citi lucrările pe adresa www.our-emotional-health.com.

http://attachmentparenting.ro/attachment-parenting/recompensa-i-lauda-morcovul-otraevit.html