„Non nobis domine, non nobis, sed nomini tuo da gloriam”

TRANSILVANIA – VERIGA
LIPSÃ DIN LANŢUL TEMPLIER
“Prietenii roșii”, “popii roșii”, “călugării roșii”

"Eu nu sunt cel care știe, dar sunt cel care caută, caută…"
Herman Hesse

Oradea, 2021
 “Unii dintre noi sunt sătui de povestiri istorice,
alții nu pot trăi fără ele”

TRANSILVANIA - VERIGA LIPSÃ DIN

LANŢUL TEMPLIER
“Prietenii roșii”, “popii roșii”, “calugării roșii”

Poate nu căutăm cum trebuie prezența Cavalerilor

Templieri în zona Transilvaniei. Poate că în acest spațiu
templierii aveau alte nume, pe care locuitori le-au dat, nume
păstrate în miturile, legendele și povestirile care s-au transmis
pe cale orală, din veac in veac.
Memoria populară din bazinul carpatic a păstrat
amintirea templierilor deosebit de vie în tezaurul de legende.
Legendara imagine a cavalerilor eroici, a fost
determinată de o serie de activități pe care le regăsim și în
istoria Ordinului Templului. Astfel de activități au stat la
originea multor legende transmise pe cale orala.
In astfel de legende se disting teme referitoare la
puterea, bogăția și influența ordinului, sfârșitul tragic al
templierilor, acuzațiile de erezie, idolatrie și sodomie care au
fost aduse în timpul procesului templierilor. Mărturisirile
obținute sub tortură, au generat în imaginarul popular o serie de
povestiri în care realul se împletește cu imaginarul.
În perioada cuprinsă între desființarea ordinului
templierilor în secolul a XIV lea și secolul al XVIII-lea, s-a
dorit un revirment al ordinului, prin apariția unor documente
scrise și chiar a unor ordine, care revendicau moștenirea
templieră. Acum se conturează existența a cel puțin două idei
contradictorii:-inocența Ordinului Templului in fața acuzațiilor
aduse și care pareau a fi confirmate de mărturisirile obținute
sub tortură.
-existența unui ezoterism templier, o ideie care poate fi
găsită în “De Oculta Philosophia”, scrisa de către medicul
alchimist Cornelius Agrippa.
-pe de altă parte, găsim acuzațiile procesului care aveau
să ducă la lichidarea ordinului și din acest motiv, în folclor,
Cavalerilor Templieri, li s-a atașat imaginea traiului lor in
biserici, imaginea de pazitori mistici ai tezaurului ascuns în
pământ, tuneluri secrete, camere subterane, fiind menționate
numele unor edificii atribuite unor “prieteni rosii”.
Ca o particularitate în așezările rurale cuprinse între
fluviul Dunăre și Carpați, în Transcarpatia și mai puțin în
Transilvania, populația i-a numit pe templieri „prieteni roșii”.
Probabil această denumire provenea de la culoarea
“schiavinei” (esclavină), un fel de mantie lungă roșiatică, maro
închis sau neagră care și-a făcut apariția în echipamentul
ordinului templier la începutul secolului al XIII-lea. Acest
accesoriu al echipamentului avea glugă, mâneci largi, era
deschis în față, în spate și în lateral. De asemenea au fost
numiți “prietenii rosii” datorită crucii roșii purtate pe haine, ca
simbol al devotamentului față de Dumnezeu.
La fel ca și cavalerii purtători de arme, mai erau
sergenți care aveau o îmbrăcăminte rosiatica, gri-maro, si care
au format al doilea grup. Numărul lor era de obicei de opt până
la nouă ori mai mare decât cel al cavalerilor.
Sarcina principală era de a servi cavalerii, iar în luptă
erau folosiți ca soldați de cavalerie ușoară.
Al treilea nivel al organizării ordinului, îi includea pe
preoți și capelani. Preoții ordinului locuiau de obicei numai în
biserici sau mănăstiri. Sarcina lor era să aibă grijă de viața
spirituală a membrilor și aparțineau numai Ordinului, fiind sub
ascultarea Priorilor zonali.
În mediul folcloriștilor, dar și al istoricilor, este
binecunoscut ciclul european de mituri asociate cu Cavalerii
Templieri, care a trecut prin mai multe etape ale istoriei
Ordinului. La sfârșitul secolului al XIX-lea, probabil a fost cel
mai popular ciclu istoric al legendelor templiere.
În această perioadă, în Ungaria, respectiv în
Transilvania, unele clădiri bisericești abandonate, distruse,
erau atribuite și cunoscute sub numele de “bisericile popilor
roșii” (veres papok), ale calugărilor roșii, sau a prietenilor
roșii( veres baratok în limba maghiara).
O analiză a miturilor cu temă templieră, făcută în rândul
locuitorilor din Transilvania, vorbitori de limbă maghiară
precum și în zonele în care se vorbea limba germana, scot în
evidență existența mai multor teme populare în legătură cu
prezența unor ruine de bserici atribuite “prietenilor rosii”.
Astfel de teme sunt relevante și prezintă motive
dominante, ale legendelor referitoare la Cavalerii Templieri.
Pentru a clarifica existența acestor prieteni roșii, este
necesar să înțelegem faptul că membrii ordinului au fost
împărțiți în trei grupe după cum urmează:
Elita templierilor, era alcătuită din frați cavaleri,
războinici înarmați, angajați în lupte cavalerești. Fiecare
cavaler avea trei cai și un purtător de arme. Lor li s-a dat ca
echipament și îmbrăcăminte, o mantie albă cu o cruce roșie pe
umărul stâng, pe care Papa i-a autorizat să o poarte, prin care se
distingeau de restul membrilor Ordinului Templier.
 Sarcina lor era de a proteja pelerinii și, de a lupta
împotriva necredincioșilor. Pe lângă îndeplinirea sarcinilor
militare, viața lor era aceeași cu cea a călugărilor, dormeau în
dormitoare comune, mâncau împreună de două ori pe zi și își
petreceau timpul rugându-se, sau făcând alte activități.

O comanderie era fondată atunci cand avea loc o primă

donație importantă, care venea adesea de la înalta nobilime.
Conform statutelor ordinului, a fost interzisă vânzarea
acestor terenuri, dar ele puteau fi schimbate pentru a le regrupa,
având în vedere că donațiile de terenuri nu constituiau
întotdeauna un întreg coerent. Moșia era administrată de
comunitatea de frați, în fruntea căreia se afla un tutore sau
comandant care avea uneori și rolul unui stareț într-o
mănăstire.
Acest commandant, a fost asistat de un trezorier care
ținea conturile comanderiei, trebuia să asigure menținerea
comunității de călugări, plata salariilor lucrătorilor săi
permanenți sau sezonieri și să elibereze surplusurile, luate în
fiecare an de către un administrator al ordinului.
Commanderiile au fost o sursă de finanțare pentru
întreținerea unei armate templiere în Țara Sfântă, motiv pentru
care, în fiecare regiune, templierilor li se cerea să dezvolte cea
mai profitabilă activitate posibilă.
Un alt aspect care trebuie foarte bine înțeles, este acela
că îndeosebi în Prioratele Templiere din Occident, inclusiv în
cel de-al noualea Priorat, constituit în fostul regat al Ungariei,
rolul caselor templiere a fost acela de a furniza produse si
servicii pentru sustinerea armatei templiere in Orient.
Astfel nu este de mirare faptul că aceste case templiere
se aflau în sate, în mijlocul unor comunitati omogene. Casele
templiere erau deservite și locuite de către acei sergenți, supuși
Ordinului Templier, care erau echipați în ținuta roșiatică, maro,
specifică pe care era aplicată crucea rosie a ordinului templier
și care în comunitățile localităților erau denumiți “călăreții
roșii, prietenii roșii, sau călugarii roșii”.
Deasemenea, trebuie făcută precizarea că după
desființarea Ordinului Cavalerilor Templieri, acești sergenți
care locuiau în casele templiere din comunități rurale, au
trebuit să se alăture fie Ordinului Ioanit, fie să treacă în
mănăstiri sau comunități călugărești. Asa se explică faptul că
regele Matei Corvin, într-o scrisoare adresată Papei,
consemnează faptul că pe teritoriul Regatului Ungar, la acea
data, templieri se găseau doar în mănăstirile regatului.
Este de notorietate faptul că una din liniile de salvare a
Cavalerilor Templieri, după așa zisa desființare a ordinului, a
fost intrarea în Ordinul franciscan, (Ordo Fratrum Minorum),
ordin apropiat de concepția creștina a templierilor.
Alți cercetători, fără a avea o bază certă, ci doar
elemente neconcludente, consideră că “prietenii roșii’ ar putea
fi călugarii paulini, ordin călugăresc constituit pe teritoriul
fostului regat al Ungariei.

Pentru a clarifica acest aspect, am recurs la definiția

dată de Magyar Katolikus Lexikon, unde sintagma
“Templomos Lovagrend”, îi desemnează pe Cavalerii
Templieri.
Lexiconul limbii maghiare, (Magyar néprajzi lexicon)
în dreptul expresiei, “veres barátok” (prietenii roșii),
consemnează: “Templomos Lovagrend, Templomos Rend,
Szuverén Jeruzsálemi Templomos Lovagrend, templomosok,
templáriusok, veres barátok (lat. Christi milites)” “prieteni
roșii reprezintă una dintre cele mai frecvente expresii utilizate
pentru ai defini pe templieri în legendele găsite pe teritoriile
unde este utilizată limba maghiară deci și în Transilvania.
Frecvența acestor legende în această zonă este mai
redusă, ele nefiind inventariate de către folcloriști și nici
studiate unitar de către cercetători.
Memoria populară din bazinul carpatic a păstrat
amintirea templierilor deosebit de vie. În tezaurul său gasim
povestiri despre vitejia lor dar și despre vărsările de sânge pe
care le-au facut. Imaginea cavalerilor eroici proslăvită în
povestiri, legende și mituri, a fost determinată de relatările
aparute după acuzațiile aduse templierilor în timpul procesului
care a condus la lichidarea ordinului.
Din acest motiv, în folclorul unor sate din Transilvania,
s-a atașat imaginea, vitejiei călareților roșii, a tezaurului ascuns
în pământ de către Cavalerii Templieri, (prietenii roșii), a
tunelurilor secrete, a camerelor subterane, toate abordate într-
un mod mistic.
Tuneluri subterane şi fantezii populare, există in
toate locurile încărcate de istorie. Şi în Transilvania găsim
mituri, legende, referitoare la tuneluri subterane secrete, săpate
clandestin pe sub sate întregi care fac legătura între o biserică a
“prietenilor roșii” şi un castel, ale căror guri de acces se
deschid discret pe fundul unei fântâni sau în spatele unui perete
amovibil.
Desigur, au fost descoperite lucrări subterane aproape
peste tot pe unde au existat lucrări de excavare, ele
înfierbântând astfel imaginaţia colectivă. Cu toate acestea,
majoritatea legendelor astfel create nu au niciun fundament
istoric, ci sunt mărturia unor fantezii populare legate de lumea
subterană.
Mai multe catacombe de formă circulară se regăsesc
sub biserici, unele confirmă existenţa, în perioada medievala a
unor galerii săpate în cetăți, în care populația se ascundea
pentru a scăpa persecuţiilor. Dacă “prietenii rosii”, templierii,
au săpat sau pur şi simplu, au utilizat galerii subterane, probabil
că ei au făcut-o în acelaşi fel ca şi contemporanii lor. Este greu
de conceput că ei ar fi dezvoltat un program special de creare a
unor reţele subterane.
Legendele care fac legătura directă între “prietenii
roșii”, “popii roșii” şi galeriile subterane se raportează în
contextul zbuciumat al procesului lor şi al ipoteticei
supravieţuiri oculte. Clandestinitatea acestor locuri subterane şi
misterele pe care le-au inspirat templierii, întotdeauna, sunt
suficiente pentru a explica ansamblul legendelor care le sunt
atribuite “prietenilor roșii”.
In acest context, al miturilor gasite, cercetarea s-a axat
pe descoperirea posibilelor locuri din Transilvania, în care
există legende, artefacte sau edificii în ruină care sunt atribuite,
“călugărilor roșii”, “popilor roșii” și ulterior stabilirea unor
tipologii ale legendelor legate de Cavalerii Templieri, (prietenii
roșii).
În cadrul documentării, am constatat că există relatări
cu priviere la unele localități care sunt, menționate prin numele
dat unor așezări a căror apariție sau deținere a fost atribuită
templierilor. Astfel aceste localități încep sau au în componenta
numelui cuvântul “cruce” (keresztur) - simbolul templierilor, si
care au ramas în memoria locuitorilor ca apartinand
“prietenilor roșii”, “popilor roșii”.
În Transilvania găsim mai multe localități care au în
componenta cuvantul “cruce” (keresztur), precum și existența
ruinelor unor edificii despre care se spune că au aparținut
bisericii popilor rosii, bisericii prietenilor rosii (veres baratok).
Localitățile din Transilvania care corespund celor
afirmate mai sus, sunt consemnate și de către alți autori: Poka
keresztur (Păcureni, jud.Mureș), Gerend Keresztur (Grindeni,
jud. Mureș), Retcze Keresztur (Recea Cristur, jud. Cluj), Csiko
Keresztur (Cristeștii Ciceului, jud.Bistrița), Maros Keresztur
(Cristești jud. Mures), Torda Keresztur (Oprișani, Turda, jud.
Alba), Bere Kerestur (Bara, jud Mureș)1.
Spre exemplu în legătură cu prezența templierilor în
localitatea Chiraleș, istoricul Auguste de Gerando2, prezintă o
povestire legată de numele unui anume nobil Dozsa, care ar fi
trebuit să-i aresteze pe templierii din Chiraleș, și zona Bistriţa.
„Mult timp după Ladislau, Cavalerii Templieri, s-au
stabilit pe dealul cu stejari. Ei au ridicat aici o mănăstire
fortificată, care a primit numele de “Kyie-Eleison”, nume care
a fost apoi schimbat în acela de Chiraleș. Atunci când Ordinul
Templierilor a fost persecutat, regele Ungariei i-a ordonat unui
gentilom pe nume Dozsa să pună mâna pe cavalerii de la Kyrie
Eleison, şi să le intenteze un proces. Acesta, era un bun creştin,
și nu a îndrăznit să îi hărţuiască pe templieri şi, de aceia i-a
ascuns în castelul lui. Pentru această greşeală s-a expus unui
aviz de infidelitate, a pierdut bunurile și a murit sărac la
Constantinopol”.
Cert este faptul că într-adevăr, Carol Robert de Anjou,
regele Ungariei prornește prigoana împotriva templierilor
începând cu vara anului 1310, când, din dispoziţie regală, se
vor confisca moşiile şi casele templierilor din întregul regat,
aceştia fiind căzuţi în dizgraţie, dar totuşi, permiţându-le să
treacă în Ordinul Cavalerilor Ioaniţi, sau să rămână în
mănăstirile situate pe teritoriul Regatului Ungar.
Revenind la tipologia legendelor, constatăm că unele se
referă la vitejia și inteligența Cavalerilor Templieri.

1
Frigyes Pesty, Templierii in regatul Ungariei, 1861.
2
Traducere din cartea Transilvania și locuitorii săi, vol al II lea, pag.268-
269, editare și traducere din limba franceză după cartea lui Auguste de
Gerando.
 1. Templierii țin locuitorii din zonă prin teama generată
de rapiditatea atacurilor lor.
2. Călăreții roșii, prietenii roșii, nu pot fi prinși pentru
că potcoavele cailor lor erau inversate (întoarse) .
3. Întotdeauna o persoană își dă seama de trucul folosit,
dar templierii il pun să jure că nu va spune nimănui.
4. Castelul templierilor este asediat, cavalerii sunt luați
prizonieri sau uciși.
Al doilea tip de legende se referă la apărarea eroică a
bisericilor și castelelor.
1. Inamicul asediază castelele și bisericile Templierilor.
2. Cavalerii nu se predau în fața superiorității ușmanilor
creștinătății.
3. Inamicul poate prelua castelul doar prin trucuri sau
prin trădare.
4. Templierii sunt sacrificați dar întotdeauna un cavaler
supraviețuiește bătăliei.
Tipul trei de legende, se referă la fete, fecioare, răpite /
salvate sau nu de către prietenii rosii, templieri.
1. Fiica unui conducător dispare, și este căutată de către
groful înstărit și prietenii rosii, templieri.
2. Fiica nu poate fi salvată și după ce parcurge un tunel,
în căutarea tatălui moare printr-un gest de sacrificiu.
3. Blestemul cade asupra acelui loc în care a murit fiica
grofului.
În cadrul fiecărei versiuni, cele trei tipuri variază de la
caz la caz prin elementele complectate cu motive de credință.
De exemplu, eroii templieri, apărătorii ai castelului pot fi inițial
cavaleri, tâlhari, complici la acte imorale. Motivul cavalerului
aparent nevinovat lasă impresia că sufletul lui a fost luat de
diavol și așa mai departe. Păcatul și pedeapsa, înșelăciunea și
trădarea, precum și diverse forme de raiduri sau masacre pot
aparea în toate cele trei tipuri de legende.
În legendele despre prietenii rosii, se găsesc și elemente
referitoare la biserică și penitență. Cea mai mare sistematizare
a conținutului și structurii este evidențiată și grupează
elementele constitutive ale legendei.
Astfel sistematizarea legendelor istorice clasifică
tezaurul povestirilor despre templieri și prietenii roșii, în cateva
categorii. Cele mai relevante sunt:
A.) povestirii despre crearea facilităților umane-
povestiri de fondare a unor tunele subterane care conectează
castele cu capelele templiere ale prietenilor roșii. Întotdeuna
tunelele ascund o comoară care este blocată de o ușă de fier.
B.) Luptele și trădătorul. Inamicul nu poate câștiga
decât prin trădare.
C.) Legendele despre eroi. Personajele principale sunt
oameni speciali, prieteni roșii, fiica marelui domn, este răpită,
ținută într-o cavitate subterană.
D.) Păcatul și pedeapsa, reprezintă povestiri despre
încălcarea interdicțiilor bisericești
E). Tema comorii ascunse de teama inamicilor in
peștera comorii, tuneluri sau pivnițe
Templierii, inspiră mai întâi imaginea glorioasă a
călugărilor soldați aruncându-se cu lancea sau sabia în mână, in
lupta pentru a apăra cu ardoare locurile sfinte, în timpul
cruciadelor. Ulterior, această imagine avantajoasă devine
nuanțată, odată cu evocarea bogățiilor lor, pentru a se întuneca
în sfârșit în profunzimea misterului și înainte de a fi luminată
de sinistrele lumini, ale pieri, în care frații Templului, sunt
acuzați de erezie.
Întodeauna există o comoară ascunsă de către călugări
rosii în peștera, acestia fiind gardienii tezaurului, prietenul
îmbrăcat într-o haina roșie, cu cruce roșie, care stă pe o
comoară.
Templierii, prietenii rosii, calugarii rosii, popii rosii, asa
cum au fost ei menționați în popor, sunt eroii legendelor cu
calitățile lor extraordinare, care au abilități uimitoare și care se
deosebesc de oamenii obișnuiți prin faptele lor neobișnuite.
Calitățile lor reale, faptele lor, zvonurile și informațiile
despre ele evocă un model în gândirea umană. Naratorul
poveștii este cunoscut și încorporează mozaicurile realității
într-o imagine ideală. Astfel legenda istorică încearcă să
potrivească oamenii și evenimentele într-un singur tip de
poveste.
Personajul istoric templier, devine un erou legendar, iar
evenimentul devine o legendă. Între timp, naratorul face o
judecată de valoare extremă despre legendarul erou.
Așa au evoluat diferite tipuri de legende templiere și
fiecare tip este diferit prin caracteristicile lui, astfel încât unele
surprind situația tragică a eroului templier legendar, în timp ce
alta folosește motivul vinovăției sau reliefează motivul
răzbunării și așa mai departe.
În cea mai mare parte, în legendă predomină contrastul
puternic dintre bine și rău. Poveștile istorice perpetuează de
obicei eroi pozitivi care sunt specifici și reprezintă tipul ideal
de oameni. În acest caz, mesajul moral este dominant.
Protagonistul templier, trăiește o viață care se abate de la
normele creștine și eșuează.
Călugării, prietenii rosii, după cum vom observa,
aveau o reputaţie bună datorită sfinţeniei lor deosebite, a
fervorii închinării lor şi a vieţii lor austere. Aceste lucruri au
atras atenţia şi au câştigat veneraţia poporului și generozitatea
donatorilor creduli din acel veac al superstiţiilor.
Donatorul primea asigurarea că prin donaţiile lui îşi
asigura odihna sufletului după moarte, care atunci însemna
viaţa eternă. Prin această mare impostură religioasă clerul a
ajuns la o asemenea opulenţă şi putere încât nu se mai temea de
nimic, nici chiar de Dumnezeu. Cei bogaţi, au ajuns să li se
închine şi să le construiască acele biserici frumoase ale căror
ruine îl atrag şi azi pe călător, stârnindu-i admiraţia.
In acest sens remarcam existenta unor legende
referitoare la vitejia Cavalerilor Templieri, în lupta cu tătarii la
Tălmaciu, în județul Sbiu.
O legendă locală, scrisă de primul preot luteran de la
Tălmaciu, Johannes Lebel, în lucrarea “De oppido Thalmus
Carmen Historicum” încearcă să stabilească provenienţă
numelui oraşului, dar vorbește şi despre luptele Cavalerilor
Templieri cu hoardele mongole.
 Poemul epic “De Oppido Thalmus Carmen Historicum”
a fost scris de catre Johann Lebellis, în 1542 şi a fost publicat
de tipografia Bart, din Sibiu abia în 1779:
… Neputinciosul Bela avea nişte căpetenii trândave,
Din neglijenţa cărora realmente cruda seminţie tătărască
Devastase întreg pământul unguresc şi transilvan.
Măcel cumplit, despre care există cărţi la îndemână.
Împotriva neamului tătărăsc, au luptat constant,
Trei comandanţi energici, Templierul, Collomann si Hugrinus.
Peste acei luptători era atunci şef cel Latin
Să se lupte cu tătarii, poate Dumnezeu cel milostiv
O să le dea din cer ajutorul său celor disperaţi.
Dar forţa ungurească şi a saxonilor îşi pierduse puterea,
Şi nu era nici un bărbat energic să poată conduce trupa
Afară de Collomann, fratele bun în viaţă al Regelui.
Acesta, atâta vreme aşteptat, a venit cât a putut mai repede.
Aducând cu el detaşamentele Fraţilor Templieri,
care aveau peste tot în regat mănăstirile lor,
Ale căror urme se arată la Selmberg, Ketz, Thalmud.
Se mai văd în ţară şi alte simboluri ale acelor Templieri,
locuri acum distruse din pricina vechimii.
Cum ar fi în Harnia, Braşov şi Mănăşturul Clujului.
Primul abate al Luminilor acelora era Hildebrand,
după numele ce i se da lui la vremea aceea,
Al cărui nume se află şi acum ascuns sub placa de marmură.
Pâlcurile lor de soldaţi, pregătiţi iar împotriva duşmanilor,
Cutezau să mărşăluiască contra oastei tătare...
De asemenea, în același poem, remarcăm existența
temei referitoare la asocierea Cavalerilor Templieri, cu acei
baroni care într-o noapte au fost cu toții executați, iar casele lor
au fost distruse.

(…Templierii…)
“După ce, însă, mai apoi s-au dedulcit la desfătări,
Şi s-au dedat, în lux, la obiceiuri profane
Şi au încetat să-şi mai facă datoria ostăşească pentru regat,
Au fost alungaţi din lăcaşurile lor şi mănăstirile le-au fost
peste tot distruse,
Cum a recomandat papa de la Roma Clement al cincilea,
La rugăminţile principilor, că într-o singură zi să le
desfiinţeze pe toate.
Aşa au rămas complet părăsite citadelele, acelora până azi şi
absolut nici una n-a mai fost refăcută.
Că să ia exemplu tâlharii cei răi din regate,
Care nu ştiu să se bucure în cumpătare de norocul lor.
Sunt între scriitori unii care afirmă că s-a făcut din invidie,
Că Templierii au fost lichidaţi din cauze nemeritate,
 Că ei au fost respectaţi chiar mai mult decât stăpânii,
Dacă ne referim doar la miturile despre “prietenii rosii”
(veres baratok) din Transilvania, putem afirma fară a greși că
au fost găsite mai multe astfel de legende și edificii bisericești,
care pot să confirme, cel puțin la nivelul de folclor, ipoteza
existenței templierilor, a prietenilor, calugarilor și popilor roșii
în acest areal.
Prima consemnare în care se vorbeste despre “oamenii
rosii”, prietenii rosii, a fost găsită în scrierea lui Alberic din
Trois-Fontaines3, un fost cronicar medieval, cistercian, care a
scris în limba latină o cronică, în care descrie evenimente
petrecute de la Creație până în anul 1241. Între alte relatări în
lucrare a fost consemnat și un eveniment petrecut la Cârța..
"În acelaşi an, în afara pădurii, lângă Kerte (Cârţa.), s-a
arătat, după cum se spune, o amăgire a demonilor, s-au arătat
nişte “oameni roşii”, care au ieşit din nişte locuri muntoase pe
cai roşii, dar mai mici de statură decât sunt ai noştri, cam vreo
două sute de oameni care făceau felurite lupte în faţa poporului
care se uita la ei.
Când cei din oraş au năvălit asupra lor, ei au intrat în
bârlogurile lor şi nu sau mai ivit după aceea. Totuşi, unul din
mulţimea călăreților roșii, a oprit pe unul din oraş care a vazut
ca mâna acestuia este roşie cu totul, şi astfel orașanul a luat-o
la fugă..."
Din această relatare, se înţelege că “orăşenii din Cârţa”
i-au urmat până în "bârlogurile lor" pe misterioşii “călăreţi
roşii”,cu toate ca le era teamă de ei.

3
Alberic din Trois-Fontaines, a fost călugăr al mănăstirii Trois-Fontaines
din eparhia Châlons-sur-Marne. Aubry de Trois Fontaines,
 Ca şi în textul din "Alberici Chronicon44", şi în
descântecele populare “oamenii roşii” au însuşiri
supraomeneşti, tot ceia ce-i înconjoară sau ating se colorează în
roşu, cum sunt şi caii oamenilor ce iau speriat pe cei din Cârţa,
în veacul al XIII-lea.
Pomeniţi atat în cronică cât şi în descântece, se pare că
acești “oameni, călareți roșii, au existat cu adevărat.(extras)
În județul Bihor, au fost identificate în documentele dar
și în povestiri ale locuitorilor în vârsta, cateva localități în care
se menționează existența călugărilor templieri a “prietenilor
rosii” existând chiar ruine ale unor edificii presupuse a fi ale
acestora. Între aceste locuri amintim:

La ORADEA5, Nicolaus Olahus, aminteste despre

faptul ca a existat un muzician Pierre, templier francez,
conducător al corului bisericiie aflată în cetatea Oradea. De

4
Alberici Monachi Trium Fontium Chronicon, è manuscriptis nunc primum
à Godofredo Gvilielmo Leibuitio, impensis Nicolai Forsteri, 1698
5
Nicolaus Olahus, corespondenţă cu umanişti batavi şi flamanzi, editura
Minerva 1974, pag. 9
altfel conform lui Pesty Frigyes, în anul 1861 cu ocazia
discursului de recepţie în Academia Ungara, discurs intitulat
“Ordinul templierilor in Regatul Ungariei”, face referire la
faptul ca într-o scrisoare a Regelui Matei Corvin, trimisă către
Papă, se menţionează că în Regat, mai trăiesc templieri, dar
numai ca simpli călugări.
În lipsa unor elemente mai consistente privind
Templierul Pierre, ne mulţumim să menţionăm faptul că
informaţia a fost preluată şi de către alţi autori de la începutul
secolului al douăzecelea. Între aceştia îl menţionăm pe Dejeu
Petru, consilierul cultural al Oradiei din perioada 1937.6

6
Petru Dejeu: Volumul Instituţiile Culturale din Municipiul Oradea şi
judeţul Bihor, editura autorului, Lieipzig – Hiersemannsche Buchhandlung,
anul 1937, pag 99.
 Satul CETARIU7,în limba maghiară Hegyközcsatár.
În 1138 apare în înregistrări cu numele Citar. În 1211 este deja
menționat cu numele Chatar (conform Anitei Rácz, profesor
asociat la Universitatea din Debrecen)
La începutul anilor 1200, localitatea era proprietatea
palatinului Chepán, și conform unei scrisori de confirmare dată
de către regele Andrei, pământul așezării a fost donat Ordinului
Templier, prietenilor rosii. În acest context, tinând cont și de
obiceiurile cavalerilor, pe moșia Chatar, s-a putut constitui o
casă templieră sau chiar o comanderie templieră, care desigur
avea și o biserica. Ulterior, așezarea va fi proprietatea
episcopiei catolice a Oradiei. Conform tradiției, a fost locuită
de nobili cavaleri, supuși episcopului de Oradea. (doar
templierii erau subordonati exclusiv episcopului catolic și
Papei)
În diverse diplome nobiliare începând din anul 1211,
numele satului a fost Villa Chatar, apoi între anii 1291-1294
apare cu numele Scathar, iar in 1332 apre cu numele de
Thatar și în 1335 apare ca “sacerdos de villa Thatar”
Menționăm că actuala biserică reformată din sat, este o
construcție din secolul al XIII-lea.
Tot din secolul al XII lea, datează și biserica din satul
ŞIŞTEREA, aparținător de comuna Cetariu. Aici cu ocazia
restaurărilor, sub mai multe straturi de tencuială și var, au fost
găsite fresce de secol XIII, între care mai multe fresce care
prezintă cruci templiere în cerc, presupuse a fi cruci de
consacrare, a bisericii.( foto)

7
https://hu.wikipedia.org/wiki/Hegyk%C3%B6zcsat%C3%A1r
 Satul CRESTUR,8 în maghiară Apátkeresztúr,
colocvial, Keresztúr, este un sat în comuna Abrămuț din
județul Bihor. Numele satului Apátkeresztúr, a fost menționat
pentru prima dată în 1311, într-o diploma a lui Benedict F.
Beethleem, nobil de Kereztur. În diplomă satul fost scris ca
Apathi. Conform tradiției, pe unul din dealurile satului, se afla
mănăstirea „prietenilor roșii”, care a fost distrusă în 1241. La
începutul secolului al XX-lea vârful dealului era încă
înconjurat de un șanț, în interiorul căruia erau încă vizibile
ruinele unei biserici.

În Satul Crestur, Comuna Abrămuț, în Epoca

8
https://mek.oszk.hu/09500/09536/html/0005/6.html
Medievală, în secolele XV-XVI, a fost construită o biserică a
“popilor rosii”, care a fost amplasată pe câmpul satului. Azi
locuitorii satului numesc această biserică cu denumirea de
„Turnul Ciunt”, deoarece doar atât a mai rămas de ea, un turn
de cărămidă, care se vede de la marginea drumului.

Satul PETREU9, in limba maghiara Monospetri10,

Biserica reformată, care se ridică la așanumita podgorie
„Ungoravár”, a existat încă din secolul al XVI-lea și, conform
evidențelor, de la acea vreme, a aparținut “prietenilor roșii”.
Numele său a fost menționat în fapte încă din 1215 în
legătură cu un proces pe care comercianții de sare din județul
Zala l-au avut cu locuitorii acestui sat. Alte denumiri, 1229
Villa Petri, 1270 Villa Petury, 1332 Malnospetri11.
La capătul sudic al așezării, a existat odată un castel
(sau mai bine zis un castellum). Pietrele din zidurile lui au fost
împrăștiate de multă vreme și au fost utilizate de către
populație la alte construcții, așa încat, acum se văd doar urmele
unui șanț. Nu s-au păstrat alte documente despre existența și
istoria lui, în afara unor povestiri.

9
https://mek.oszk.hu/09500/09536/html/0005/6.html
10
https://hu.wikipedia.org/wiki/Monospetri
11
https://hu.wikipedia.org/wiki/Monospetri
 Satul POMEZEU12, mai demult Pomezău, (în
maghiară Papmező, Kispapmező, în traducere. (Câmpul Popii)
este o localitate şi o comună în judeţul Bihor. În marginea
comunei Pomezeu, se află ruinele unei cetăți feudale atestată
documentar prima dată în anul 1594 (sub numele de Popmezo),
important centru domenial, de care aparţineau 15 sate
Cetatea a fost cucerită de otomani, fiind una dintre cele mai
înfloritoare localităţi din zonă, devenind reşedinţa de sandceag.
Aceştia(otomanii) confom legendei care circulă prin
zona au trecut la consolidarea cetăţii obligând cetăţenii din
zonă să aducă piatra de la Câmpani pe cap, până când acestora
li s-au făcut viermi sub pielea capului. După înfrângerea
turcilor în cetate au locuit « popii roşii »,dupa datele pe care le
deţinem aceştia fiind călugării franciscani, care au deţinut
puterea o vreme in zona13

12
http://documente.bcucluj.ro/web/bibdigit/periodice/cimbora/1927/BCUCL
UJ_FP_P1519_1927_006_019_p_2.pdf
13
https://provinciacrisana.wordpress.com/2015/06/13/cetateapomezeu-
localitatea-pomezeu-judetul-bihor-provincia-crisana/
 TILEAGD14, în limba maghiara Mezőtelegd, iar în
limba slovacă Tilegda. Aici au fost mai multe biserici.
Antal Szirmai, mentionează faptul ca „Pe lângă castelul
din Tileagd era o mănăstire a “Prietenilor Roșii”, care este
menționată apoi în lucrarea Monasteriologia, a lui Fuxhoffer-
Czinár, iar mai târziu autorul ungur, Pál Oltványi, îi plasează și
în alte biserici din jurul Tileagdului. Legendele care circulau
în zonă fac referire la existenta unor tuneluri, subterane,
pivnițe. Conform altor legende, în bisericile din vecinătatea
Oradiei femeile au fost torturate de catre ”popii roșii”.
Sursa legendei, ne spune că “popii rosii”, “voros papok”,
templierii, au construit tunelul între Tileagd și Oradea
(Waradinum), cu scop de apărare și conservare a bunurilor
călugărilor franciscani, împotriva jafurilor practicate de tătari,
după anii 1241 si următorii. Existența unei zone surpate de sub
podul nou al actualului Tileagd, dezvăluie un subteran orientat
spre directia satului Sabolciu. Despre aceste tuneluri, scriu si
alte zvoare, dar nu par să fie explorate. Binefacerile “prietenilor
rosii”, voros papok, au fost facute cunoscute pe cale orală de
către locuitorii acelor vremi. Existența “prietenilor rosii” a fost
localizat între actuala Biserică Reformată și cea romano-
catolică.
În actuala biserică reformată din Tileagd, încă este
vizibil un zid de piatra, datând din sec. al XIII lea, care ar fi
aparținut vechii biserici templiere.

14
Kolinovics, é.n., volumul III. Pagina229.
 Kolinovics, în lucrarea “Monasteriologia Regni
Hungariae” face referire la Peter Pázmány, care arăta că, la
Tileagd, în câmpia Bihorului, în apropiere de Oradea,
templierii au avut o biserica, care ulterior a aparținut Ioaniților,
iar apoi Chanadino de Tileagd, a restaurant-o, și a întărit-o
pentru a fi acordată Părinților (calugarilor) Franciscani, în anul
1335.
Telegdi Csanád, Arhiepiscopul de Esztergom, a fondat-
o pe locul unde a existat o biserica templiera. Nu există
documente, diplome de atestare a anului fondării bisericii
templiere.
 Chronica Hungarorum, consemneaza totusi anul
restaurării bisericii/manăstirii franciscane din Tileagd:
“Arhiepiscopul, pe moșia sa, a construit un frumos cenobiu
pentru frații minori (minoriti?) ai Sfântului Francisc, care a fost
decorat cu ornamente cu mult auriu și a asigurat cu
generozitate cu haine, multe kvuri(?)* excelente.” În anii 1347,
1389: Ordinul călugarilor franciscani și-a ținut conventul
general în biserica de la Tileagd iar în anul 1370 biserica
aparținea custodelui Oradiei.

Satul TAUTI15 in limba maghiara Feltót, în germană

Tautz, este situat în județul Arad, în valea Tăutului, unde
tradiția populară din secolul al XIX-lea plasează existența unei
biserici templiere. În secolul al XIX lea, înca se vedeau ruiniele
acestei bisericii,(mănăstirii). Biserica a fost construită la
sfârșitul secolului al XIII-lea și începutul secolului al XIV-lea,
cu o închidere de sanctuar semicircular. Ulterior a fost
completat cu o sacristia și un naos. În timpul reconstrucției sale
gotice, sanctuarul său a primit o închidere poligonală, iar
naosul său a fost extins spre vest. O clopotniță a fost, de
asemenea, construită pe partea de vest. În secolul al XVI-lea,
pe măsură ce amenințarea turcească se apropia, biserica a
devenit un refugiu, fiind înconjurată de metereze, grinzi și
ziduri. A fost ocupata de turci în anul 1552 și a fost folosita ca
și castel până în anul 1595. La sfârșitul secolului al XVI-lea,
biserica nu mai era folosită și era în curs de a fi distrusă16.
Ipotetic vorbind, în lipsa unor documente elocvente,
15
Fabian, 1835: 119-121.
16
Tibor Szabó: Locuri fortificate din Transilvania, Partium și Banat.
Budapesta, 2012. 198-199.
este posibil să reconciliez afirmația lui Pázman, cu tradiția
comună, dacă presupunem că satul Taut, mai întâi a apartinut
Cavalerilor Templieri, care au avut o biserică a lor. Când
Ordinul Templier a fost desființat, biserica a fost trecută în
proprietatea Ioaniților, așa cum s-a mai întâmplat și în alte
locuri din Transilvania.

Gábor Fábián, scrie despre Tăuți, faptul că biserica se

afla „... pe un deal, unde se vedeau mai multe ziduri vechi, de
piatră, înconjurate de metereze fapt ce indică măreția târzie și
demnitatea unei clădiri care a existat odinioară. Localnicii, prin
legendele tradiționale consideră că ruinele aparțin unei foste
biserici, (mănăstiri) templiere. Pe de altă parte, Peter Pázmán,
spune că aici se afla una din reședințele Cavalerilor Ordinului
Ioaniți, sau a așanumiților Cruciați.

Biserica din satul PIR17, (maghiară Szilágypér,

germană Perau). Numele Pir, (Szilágypér) a fost menționat
pentru prima dată în 1205 ca Perl, în carta capitolului Oradea.
17
http://www.zothmar.ro/comune/pir/index.html, si
http://civilterkep.ro/szilagyper/
A fost numit Perny în 1474, Peer în 1475, Per în 1494, Pér în
1560 și Peér în 1565. Tradiţia locală indică drept finanţatori ai
bisericii pe „călugării roşii” şi, conform aceleaşi tradiţii, în
locul presupus al fostei biserici ar exista intrarea intr-un tunel.
Sanctuarul bisericii medievale, este mai îngust decât
nava, fiind închis cu trei laturi ale unui hexagon. Pe parcursul
secolelor, biserica a suferit mai multe transformări, pierzând
elementele medievale.

Memoria “popilor roșii” este legată și în legătură cu

orasul HUNEDOARA, în limba maghiară Vajdahunyad. Aici
biserica “popilor rosii” se afla deasupra unui castel pe un deal,
care se numeste dealul Sf.Petru numit și „Templieri
Templumjok” Rămășițele zidurilor, a gardului, mormintele și
amintirile existentei multor cadavre excavate, sunt puse pe
seama vechilor locuitori supranumiți „patronii creștinismului”
templierii. Ferenc Kenderesi în 1831scrie că săpaturile făcute
între ruinele unei capele vechi au scos la lumina, artefacte care
erau prinse de un halat sau de o mantie, pe care se găsea o
cruce roșie. Între scândurile putrede ale sicriului, pe mantia de
mătase se vedea și crucea roșie dar și alte semne, templiere18 .
O alta legendă vorbește despre existenţa unui tunel aflat
sub Castelul Corvinilor. Legenda a fost inspirată de povestea
documentată a Barbarei (Anei) Torok, soţia lui Ioan Torok, un
fost nobil, care a stăpânit Castelul Corvinilor în secolul XVI.
Domniţa a fost executată pentru adulter, prin baterea
unui piron în cap. Tragedia a dat naştere și altor poveşti. Una

18
Kenderesi, 1831: 28-29.
dintre ele spune că domniţa nu a fost îngropată creştineşte,
deoarece soţul ei, căpitanul Torok

considera că a fost prea păcătoasă. Trupul femeii a fost aşezat

într-un sicriu de cleştar şi ascuns în tunelul care ar face legătura
dintre Castelul Corvinilor şi o biserică din vecinătatea
monumentului, o biserică aflată în trecut pe locul unde se
gaseste Grădina Castelului Corvinilor, numită „biserica popilor
roşii”, despre care nu se cunosc detalii.
O biserică dispărută, o construcţie misterioasă este
amintită în aceeaşi perioadă. Ruinele unei biserici medievale
supranumită „Biserica Popilor Roşii” au fost identificate de
arheologi pe Dealul Sânpetru, în zona vechiului cimitir
evreiesc. „Pe deal, la locul numit Popii Roşii, au putut fi văzute
până în secolul trecut, ruine atribuite de tradiţie unei vechi
biserici. Potrivit aceleiaşi tradiţii, ea a fost părăsită pe timpul
principelui Gheorghe Rakoczi al doilea, adică în a doua
jumătate a secolului al XVII-lea”, informa Oliver Velescu, în
volumul Castelul de la Hunedoara (ed. Meridiane, 1961).
Autorul cărţii, La Transylvanie et ses habitants, vol 1,
pag 359. A. de Gerando scrie despre existenţa unor Templieri
în zona Hunedoarei în jurul anului 1310.” De-a curmezisul
meterezelor se zăresc ruinele unui fort ocupat de templieri şi
distrus în 1310. De cealaltă parte a turnului, la est, află un mare
bastion cu dale roşii şi albe. Conform celor relatate de către
acesta la 1840, prin ferestrele castelului se mai vedeau ruinele
unei prime incinte a fortăreţei care la anul 1310, a fost ocupată
și distrusă de către templieri19.
O altă referire la Cavalerii Templieri, se face în cartea
“Legendele Transilvaniei”20, în care se confirmă faptul că
unele povestiri, din zona Hunedoarei, acreditează ideia că
templierii au construit în interiorul unei fortificaţii de pământ, o
capelă (biserică) situată pe dealul Sf. Petru.
“În alte scrieri se spune că piatra de temelie a fost pusă
de către (Tempelherren) Cavalerii Templieri care ar fi locuit în
interiorul fortificaţiei de pământ. Acest fapt se confirmă și prin
aceia, că pe un deal din apropiere, care se numește Sf. Petru,
pană nu demult se afla fortificația unei biserici aflate în ruină și
care fusese construită de către Cavalerii Templieri.”
La sfârșitul secolului al XIX lea, înca se vedea o ruină pe
platoul Dealului Sânpetru care putea avea legatură cu o
mentiune a lui I. Moller, care spunea „...când am trecut pentru
prima oară prin Hunedoara (1883 n.a.) am vazut încă ruinele
acestui turn ce se înalța deasupra pamântului. Când am trecut
din nou pe acolo în 1884, le-am găsit darâmate pâna la
pamânt.” Nimeni nu știe azi dacă a existat sau nu o fortificație
precum cea descrisă de I. Moller, acolo sus pe Dealul Sânpetru.

19
A. de Gerando, La Transylvanie et ses habitants, vol 1, pag 359 Parjs
Au comptoir des imprimkuhs-uinis quai malaquais, 15. 1845
20
Siebenbürgische Sagen, de Müller, pag. 284, Friedrich, Gymnasiallehrer,
Editura Göttingen, O. Schwartz An 1857 comp ; si OREND, Misch, 1896
Dar nici nu a căutat-o cineva vreodată.

I. Moller, localizează aceste ruine pe locul actualului

cimitir evreiesc. Turnul despre care vorbeste este mult mai sus,
chiar pe platoul dealului Sânpetru, mai exact, chiar în
extremitatea vestică a platoului. Dar tot I. Moller mai spune
„...probabil că Ioan de Hunedoara, a dezvoltat și mai mult
sistemul de apărare al cetății, prelungindu-l pâna sus pe platoul
dominant al dealului SânPetru”.
Într-un desen din anul 1823, al pictorul B. Baja Istvan,
se poate vedea un zid care pornește din dreptul turnului
Neboisa spre platoul dealului.
Câtiva metri în aval de cimitirul evreiesc, în gradina
unui localnic, se mai poate vedea un fragment de zid înclinat,
gata să cadă, despre care nu se stie nimic.
Săpăturile arheologice, sporadice, care s-au efectuat
pâna în prezent în zonă, nu au adus dovezi în sprijinul
afirmațiilor lui Moller. Avem, deci, urmatoarele elemente:
afirmațiile lui I. Moller, pictura lui B. Istvan, un fragment de
zid care par a sugera existența unei fortificații de amploare care
a existat cu multe secole în urmă la Hunedoara. Nu avem însa
nici o dovada arheologica21.

Nu știm nimic azi despre ce a fost acolo cu multe secole

în urmă. Dar nimeni nu ne poate împiedica sa punem cap la cap
informațiile de care dispunem și să tragem o concluzie. Asadar,
toponimul „La popii rosii” care mai circula încă în prima
jumatate a secolului trecut, cred că vine din timpuri îndepărtate
și caracterizează un loc unde erau „popi rosii”, adica popi cu
sutane roșii precum cele ale preoților Ordinului Templier și a
călugărilor franciscani. Este probabil ca biserica (capela)
pentru care a cerut aprobare Ioan de Hunedoara, în anul 1443,
să se fi construit în acel loc și desigur să fi fost o biserică
(capelă) catolică. Oliver Velescu mai spune ceva: „... o veche
biserică lângă cetate a cărei folosire, potrivit tradiției (?) a fost
interzisă de principele Gh. Rakoczi I-ul care nu putea
suferi plângerile și bocetele femeilor la înmormântari.”
Ne învârtim deci în jurul locului numit „La popii rosii”.
Dacă privim planurile desenate de S. Brassai, vedem că ele nu

21
Curierul Primariei nr 61, http://www.adevarul.ro.locale/hunedoara/
Constantin_Gaina-adevarul_de_seara_Hunedoara_0_203980095.html)
prea seamană cu ale unei biserici. Dar „popii rosii”, dacă au
existat, credem că nu dormeau în biserică, ci aveau probabil
chiliile lor.

Este posibil ca acele ruine care se mai văd și azi să fi

fost chilii, iar locul unde a fost acea biserică să fie încă
necunoscut. Dacă biserica și-a pierdut funcționalitatea, chiliile
nu. Ele puteau fi locuite pe mai departe, renovate și îngrijite o
perioada, chiar dacă biserica era o ruină. Acea biserică
franciscană ar fi putut fi parasită prin secolul al XVII lea, poate
chiar odată cu construcția în anul 1644 a bisericii reformate de
lânga castel.
Într-un document din anul 1265, contestat de unii
istorici, se menționează existența în biserică a unui
„arhidiaconus de Hugnod”, însa dacã ignorãm acest document,
trebuie sã ne punem o întrebare logicã, oare în Hunedoara nu a
existat nicio biserică catolică până în vremea Corvinilor, când
la 1443, Ioan de Hunedoara, solicită Papei aprobare pentru
construirea unei biserici catolice?
Asa cum afirmam, pãrerea mea este că pe malul stâng
al pârâului Zlaști, s-a dezvoltat în epoca regilor Arpadieni,
orasul Hugnod, mai târziu Vajdahunyad, cu mult timp înaintea
apariției pe scena istoriei a familiei Corvinilor. Pe malul drept
al Zlaștiului și Cernei era pârâul Inidoara, cum și azi pronuntă
pădurenii. Astfel, era firesc ca Hugnod, să aibã propria biserică
catolică, construită poate chiar la începutul epocii arpadiene
sau cel mai târziu, după invazia tătarilor de la 1241-1242.

Greu de crezut că până în 1443 nu a existat nicio

bisericã catolicã la Hunedoara. Nu stim când s-a construit
biserica mânăstirii Zarda dar, este foarte probabil ca în
apropierea ei să se fi dezvoltat la un moment dat o comunitate
catolică de care se leagă un tezaur monetar descoperit pe
„Dealul cu Comori”, locul în care era cimitirul acestei asezări.
Documentul de la 1265, cred că face referire exact la biserica
mănăstirii franciscane și la arhidiaconus de Hugnod” care
funcționa chiar în biserica mănăstirii franciscane.

GEOAGIU (in limba maghiară, Algyógy, în limba

germană, Gergesdorf). În evul mediu, în anul 1291 este atestat
sub denumirea „vila Gyog”. Biserica Rotondă din Geoagiu a
fost construită în secolele XI-XII, iar istoricii spun că este cea
mai veche biserică medievală, de acest fel, din România. A fost
construită în jurul anului 1100, probabil imediat după schisma
creștină. Aceasta folosește un stil de construcție neobișnuit,
circular, ca un turn aducând oarecum aminte de turnul Bisericii
Sfântului Mormânt din Ierusalim. Legenda spune că micuța
biserică, cu ziduri groase a fost opera unor cruciaţi (?) care se
întorceau din Ierusalim, pe drumul roman care străbătea Valea
Geoagiului. Rotonda a fost folosită

ca biserică, apoi a fost transformată în capelă, pentru că în

vecinătatea ei, trei secole mai târziu, a fost ridicată o altă
biserică.
Legenda “ROTONDEI de la GEOAGIU” spune că
„la întoarcerea din Ţara Sfântă, Cavalerii Templieri ar fi trecut
pe aici. În semn de recunoştinţă faţă de ospitalitatea oamenilor
din aceste părţi ar fi construit această bisericuţă. Clădirea are o
fereastră rotundă pe o laterală, şi razele de soare care intră pe
acolo, într-o anumită zi a anului, trec prin fereastra opusă,
ogivală, luminând un loc de lângă biserică. Acolo Templierii ar
fi ţinut o întâlnire de taină şi ar fi îngropat, o importantă
comoară. Se mai spune că ziua trecerii razei prin cele două
ferestre marchează, de fapt, şi ziua sfântului al cărui hram îl
poartă biserica.

Legenda de tip comori/tunel/pivniță, se găseste și în

comuna VALEA CRISULUI, în limba maghiară satuleste
denumit Sepsikőröspatak, și este o localitate din județul
Covasna. Aici este mentionată existența unei bisericii/capele
medievale, aflată în ruină, care ar fi aparținut “popilor
rosii”,(prietenilor rosii) (veres barátok tornya), ruine care se pot
vedea și astăzi.
Ruinele acestei capele din secolul al XV-lea, se află la
un km nord-est de sat. Biserica a fost distrusă în urma
invaziilor tătarilor. Pană în present, nu a fost emisă și nu a fost
formulată o opinie finală cu privire la originea ei, cert este ca
seutilizează denumirea de “Biserica Prietenilor Roșii”, care
probabil au fost călugări franciscani.
Şi aici, la fel ca și în alte localități, legenda “prietenilor
rosii” indica existența unui tunel aflat între capelă și castelul
construit în secolul al XII lea. S-a spus că tunelul secret leagă
Castelul Kálnoky de “Biserica Prietenilor Roșii” aflata la
marginea satului. Desigur, nu există dovezi ale existenței
tunelului, dar se presupune că datorită amplasării în linie
dreaptă între Castelul Kálnoky și vechea capelă, aici ar fi putut
exista un tunel de legatură. La suprafață, există grămezi de
piatră care dau imaginea existenței unor ziduri.
Ruinele capelei medievale se afla lângă fântâna care
alimentează satul mare. Experții știu puține lucruri despre
aceasta ruină. Se crede că sunt rămășițele turnului unei
biserici în stil gotic construită în secolul al XV-lea. Este posibil
ca biserica să fi aparținut unei mănăstiri franciscane,
deoarece localnicii o numesc în continuare “Biserica
Prietenilor Roșii”. Astăzi, naosul fostei biserici a fost complet
distrus, fiind vizibile doar temeliile sanctuarului său poligonal.

Despre satul STRUGURENI22 (nici o legătură cu

istoria satului), mai demult purta denumirea de Vereşhaza
(Casa Roșie), Verihaza/Mezőveresegyháza, Veresegyháza sau
Rothkirchen, Rothkirch/Rűtkirich, actualmente arondat
administrativ județului Bistrița-Năsăud, și atestat documentar
înca din anul 1314, când satul ar fi aparținut” prietenilor roșii”
sau cavalerilor Ordinului Templier. Acestia ar fi avut aici și o
biserică de piatră. O legendă spune că satele din jur care poartă
numele „Sfânt” sunt fondate de „călugării roşii” (Cavalerii
templieri).
Fondată în secolul al XII lea, Biserica satului
22
Potrivit lui Károly Hodor Doboka vármegye természeti és polgári
esmertetése (Kolozsvár, 1837) Descrierea naturală și civilă a județului
Doboka ( Cluj-Napoca , 1837)
Strugureni, a fost inițial construită în stil romanic. Datorită
evenimentelor istorice, edificiul inițial a fost reconstruit în
secolul al XV lea, dar de aceasată dată în stil gotic. Conform
izovoarelor istorice, anul 1694 a fost fatidic pentru satul
Strugureni, acesta fiind distrus aproape în totalitate, cu excepția
bisericii care a rezistat și s-a păstrat nealterată.

Referitor la provenienta numelui satului, opiniile sunt

împărțite23. Unele surse indica ca este derivat din numele de
familie Veres, (Rosu) iar alții afirmă că numele satului provine
de la biserica pictată în roșu. Alte surse susțin că înainte de
1314, satul, apartinea Ordinului Cavalerilor Templieri, care
erau cunoscuți drept „prietenii roșii” și care au construit o
biserică în sat, de unde și denumirea medievala a satului.
Din biserica medievală romanică (de secol XIII) au
rămas intacte doar naosul, sacristia zidită și arcul de triumf
semicircular. A fost reconstruită în stil gotic în secolul al XV-
lea. După desființarea Ordinului Templier, biserica ar fi fost
transferată Ordinului Cavalerilor Ioaniti.

23
https://hu.wikipedia.org/wiki/Mez%C5%91veresegyh%C3%A1za
 CRISTURU SECUIESC. Biserica romano-catolică
din Cristuru Secuiesc, pe boltă dinspre navă are o cruce cu
terminaţii în formă de crin, cu inscripţia "arbor vite "şi "/HS"iar
in peretele nordic al altarului se află uşa vechii sacristii.
B. Orban, primul care a descris biserica, a încadrat-o în
epoca gotică, şi a considerat că ea a fost construită de unul
dintre ordinele cavalerești. Pe vremea lui, acolo se mai vedeau
urmele unui zid legat de clădire, pe care o considera mănăstire.
Conform tradiţiei populare, în anul 1882, este amintită
o mănăstire benedictină la Cristur. Bazându-se pe scrierea
“Canonica Visitatio” din 1821, preotul Orban Janos consideră
că biserica a fost construită de ordinul templierilor24.

Satul GELENCE. Rămășițele gotice ale bisericii, cu

un singur naos, ramele ușilor sculptate detașate, din care una
poate fi văzută la intrarea în sacristie, iar cealaltă este zidită in
zidul dinspre sud. Fragmente de fresce au ieșit la lumină pe
pereții nordici și sudici. Tavanul, plat al bisericii este decorat

24
Repertoriul Arheologic al Judeţului Harghita, the archaeological
repertory of the Harghita Country, Edited by Valeriu Cavruc, Editura
Carpaţii Răsăriteni, Sfântu Gheorghe, 2000, pag. 93
cu stucaturi, iar statuia Sfântului Ioan, sfântul patron, poate fi
văzut și în biserică. Glorificarea sfântului este descrisă în
imaginea frumosului altar baroc târziu. Pe fațada de vest a
clădirii există o inscripție interesantă pentru vizitator: „Când și
cine a construit-o, niciun lucru viu nu știe.

Dealul care se ridică la est de biserica de astăzi se

numește Dealul “prietenilor rosii”. Aici plasează scriitorii
„templul prietenilor roșii”. Astăzi, poate fi văzută și o groapă -
așa-numita groapă a comorilor, despre care se spune că ar fi
intrarea într-un tunel care leagă groapa de biserică.
Tipul de legendă cu templieri,”prieteni rosii”, care luptă
vitejește pentru apărarea hotarului, o regăsim combinată cu
tema tunelurilor/pivnitei de vinuri vechi, cu tema fecioarei care
este gata să se sacrifice.
Acest tip de legend, este povestită, în satul RIMETEA
și în satele din jur. Prima mențiune documentată a satului
datează din 1257, sub numele de Torockó. Primul membru
cunoscut al familei Torockai, este Ehellős senior, care în a
doua jumătate a secolului al XIII-lea a pus bazele puterii
familie, fapt petrecut imediat după invazia tătară, respectiv în
plin proces de castelare a Regatului Ungar. Acesta ar fi ridicat
o fortificaţie pe “Piatra Secuiului”, cu scopul de a se putea
retrage împreună cu locuitorii din zonă în cazul unui nou atac
tătar.
Cetatea Trascăului, situată la vest de satul Colțești,
județul Alba, a fost ridicată spre finalul secolului XIII, de
familia Toroczkai, după invazia nimicitoare a tătarilor (1241),
în urma căreia s-au produs pagube însemnate în zonă.
Construită ca cetate locuibilă și loc de refugiu,
fortăreața medievală fusese amplasată strategic, într-un loc cât
mai greu de atins, pe o înălțime calcaroasă izolată, abruptă.
Nu mulți știu că, la doar câțiva kilometri depărtare, pe
Dealul Râmeți, a fost ridicată o cetate identică, cu același scop,
din care nu au mai rămas urme palpabile. Se spune însă că, în
urmă cu sute de ani, cele două fortificații au fost legate printr-
un tunel secret, care ar fi avut o a treia intrare, chiar din
“biserica popilor rosii”, din satul Rimetea.

Documentul din 1321 în care Cetatea apare într-un unic

document cu numele Szadkő25. Situată în dreapta cheilor,

25
Sursa: http://www.bibnat.ro/Filiala-Biblioteca-Batthyaneums75-ro.htm
urcând dinspre Aiud, se află stânca numită Cetate, unde în
secolul al XIII-lea documentele atestă existența “cetăţii de la
Szadko, sau a cetății Zadkew, după alţi autori” neidentificată în
teren.

Legenda spune că, Groful Toroczkai, cunoscut ca mare

iubitor de vinuri, ar fi păstrat o pivniță plină cu butoaie de vin
de cea mai fină calitate. Mărturiile bătrânilor spun că cine se
încumetă să găsească pivnița plină de comori, nu se va întoarce
niciodată. În urmă cu peste un sfert de veac, localnicii
povestesc că un sătean se lăudase că ar fi găsit intrarea secretă
ce duce la cramă afirma că se va îmbogăți. Odată intrat în
tunelul tainic, a dispărut pentru totdeauna! Tema blestemului.
Tema fantomei. Fantoma fetei contelui Toroczkai
„veghează” asupra cetății. Nu este singurul mit legat de această
cale subterană misterioasă. Se spune că groful Toroczkai i-ar fi
astupat intrările dup ace suferise un necaz.
În timpul unui asediu asupra satului Rimetea, groful și-
ar fi ascuns fata, pe Enikő, împreună cu femeile și copiii, in
biserica “popilor rosii” plecând ulterior la luptă. Din nefericire,
trupele inamice i-au nimicit pe “cavalerii rosii”, însemnaţi cu
cruce roşie, care trebuiau să, supravegheze hotarul şi să
apere populaţia, iar groful s-a refugiat cu ultimele puteri în
pădurile din preajmă.
Pentru că nu aflase nicio veste despre tatăl ei, Enikő a
pornit în căutarea tatălui său prin tunelul secret, până când a
ieșit la suprafață pe “Dealul Secuiului”, unde s-a intalnit cu
cotropitorii. Înfricoșată de gândul morții tatălui său, Enikő s-a
aruncat de pe zidul cetatii, s-a izbit de stânci și a murit.
Când groful Toroczkai s-a întors cu ajutoare, a aflat de
vestea tragică, motiv pentru care a astupat toate intrările în
tunel, mai puțin una. Se spune că și-ar fi dat suflarea din cauza
supărării. Legenda spune că fantoma fetei bântuie și astăzi
zona, în căutarea răzbunării.

Poate cele mai năucitoare legende pleacă de la ipoteza

referitoare la existența Cavalerilor Templieri și a urmelor lăsate
de trecerea lor prin Transilvania. Este puţin credibil dar totuşi
se susține că ar exista probe. Mai mult, se pare că Transilvania,
evului mediu, era locul cel mai sigur prin care ordinele
cavalereşti îşi puteau transporta bogăţiile in siguranță.
Există în folclorul zonal legende referitoare la templieri
ca protectori. Potrivit acestora, castelele si bisricile,
templierilor, a prietenilor roșii, erau locuri în care călătorul se
putea odihni și adăposti.
Cavalerii au furnizat protecție împotriva bandelor de
tâlhari. Din din acest motiv și-ar fi construit în mod deliberat
castele dea lungul drumurilor deoarece în Evul mediu,
transportul era o problemă uriașă.
Prezența templierilor în multe locuri, a schimbat
această situație, iar prin apariția lor în diverse locuri și prin
crearea propriile rute de transport al valorilor și însoțirea
călătorilor ca soldați înarmați, au contribuit la protejarea
acestora.
O serie de şase cetăţi din judeţele Harghita şi Covasna,
ascund bine acest “secret”. „Cavalerii Templieri, cunoscuți ca
fiind primii bancheri ai Europei aveau nevoie de un sistem
perfect care să le permita circulația banilor și valorilor spre și
dinspre Ierusalim. Securizarea transportului de valori dar și a
înscrisurilor bancare era esențială. Un rol strategic în această
privință l-ar fi jucat drumurile romane din Transilvania, mai
exact fostul Drum al Sării, care trece prin județele Cluj, Mureș,
Harghita și Covasna și care apoi coboară ușor spre gurile
Dunării. În legendele despre existenta Templierilor în
Transilvania26, Turda este mentionata ca loc de întâlnire al
acestora. “Pe drumurile întortocheate și înțesate de cetăți
enigmatice din Transilvania, banii Europei Occidentale erau
transportați în ascuns. Templierii auziseră de căile de
comunicații din Transilvania şi au început să le folosească ca
rute alternative, pentru a-și masca transportul banilor spre
Ierusalim sau a transporturilor de valori din Ţara Sfântă către
Europa Occidentală.
Informațiile despre aceste trasee puteau veni din mai
multe surse. Existau, în primul rand, înscrisurile și hărțile
romane care vorbeau despre aceste rute. Apoi bogățiile
Transilvaniei, nu puteau fi ascunse, triburile migratoare știau

26
http: //mures.tvr.ro/vanatorul-de-enigme-povestea-cavalerilor-templieri-
intransilvania-continua_6471.html, Episodul 7 al emisiunii “Vânătorul de
enigme” difuzat duminică, 12 ianuarie 2014, de la ora 19.00, pe canalul
TVR 3., realizat de catre Coralia Matea de la postul TVR Targu Mures.
bine ce resurse se află în “Țara de Dincolo de Păduri”.
Traseul la care ne referim se află pe axa Nord-Sud si se
pare ca erau drumuri cunoscute atat de catre Cavalerii
Templieri dar și de Cavalerii Ioaniți. Se cunoaşte buna
colaborare între cele două ordine, pană la un punct.
Casa templieră, ulterior a Cavalerilor Ioaniți din
TURDA. La 8 iunie 1288 cancelaria voievodală emite un act
din “satul cruciaţilor de Turda”, iar la 3/17 aprilie, 1296/1297
prepozitul de Sibiu şi frater Myle “preceptor domus
cruciferorum de Torda (?) domus pro memoria…precizează
că” in anul 1247 Ladislau Kán, voievodul Transilvaniei a fost
chemat să depună jurământ în cadrul unui proces, împreună cu
alţi 150 de nobili lângă biserica cruciaţilor(?), adică biserica
Sfânta Cruce27.
In conditiile existentei izvoarelelor istorice “cavaleri
cruciați”, din acea perioadă, în Transilvania puteau fi acei
cavaleri cruciati care faceau din ordinele, Cavalerilor
Templieri, Cavalerilor Teutoni sau a Cavalerilor Ioaniţi. Având
în vedere că la data de referinta, Cavalerii Teutoni, erau
expulzați de către regele Andrei al II- lea, înca din anul 1226,
putem presupune că în regat mai existau doar Cavalerii
Templieri si Cavalerii Ioaniti. Aceștia din urmă fiind
consemnați, pe teritoriul de astazi al Romaniei, după anul 1247
când prin Diploma Cavalerilor Ioaniţi, primesc dreptul de a se
aseza în Banatul Severinului, si alte teritorii.
Consemnarea în clar că această casă din Turda,
aparținea Ordinului Cavalerilor Ioaniţi, este facută doar din

27
Biblioteca documentară Batthyaneum, Alba Iulia
anul 1276, dar pană atunci aceasta casa a fost condusă de către
cei doi cavaleri cruciați susmentionați, care în lipsa unor probe
concludente ar fi putut fi Cavaleri Templieri.
Ultima diplomă care menţionează într-un fel casa
“cruciaţilor “este o punere în posie din 21 aprilie 1297, emisă
tot în “satul cruciaţilor, situată în apropierea oraşului Turda”.
Aici cavalerii templieri, aşteptau ordine, de deplasare și
poposeau pe rând la cetăţile Firtos, Tartod şi Balvanyos.
Toate acestea erau popasuri pentru curierii templierilor,
care trebuiau să transporte banii primilor bancheri ai Europei
pe drumul roman al sării ce pornește de la Alba Iulia și străbate
județele Mureș, Harghita și Covasna și pe care se află o serie
de cetăți misterioase.

Șase cetăți enigmatice se află așezate strategic pe

drumul roman al sării din Transilvania. Fiecare dintre ele putea
avea un rol esențial în trasportul valorilor pe care Cavalerii
Templieri și Ioaniți îl realizau dinspre Europa spre Țara Sfântă.
Cine controla aceste cetați, nu este greu de ghicit.
Cetăţile apațineau nobililor înstăriţi de la acea vreme din
Transilvania, care aveau relaţii, aşa cum am mai arătat, cu
templierii. Toate cele şase cetăţi de pe drumul roman al sării
sunt legate între ele de legende, dar şi de faptul că ele au fost
parasite brusc în jurul secolului al XIV lea, după dispariţia
ordinului Cavalerilor Templieri.
Ipotezele în cazul lor sunt multe şi diverse, dar ceea ce
îi leagă de povestea noastră sunt bogăţiile pe care templierii, le
vehiculau pe această rută. Toate acestea erau popasuri si pentru
curierii templierilor.
 Nu e greu să ne imaginăm că transportul de valori pe
care Cavalerii Templieri îl realizau prin Transilvania, nu avea
nevoie de o pază și o supraveghere foarte atentă.”

Având în vedere deficitul de documente şi lipsa de

probe fiabile, rolul pasionatului de istorie, sau a
investigatorului de resurse ale istoriei, este ca printr-o abordare
conceptuală unitară şi cu ajutorul instrumentelor de care
dispune, să valorizeze trecutul nostru chiar reiesit din legende
si mituri, aşa cum a fost el în decursul istoriei.
Este necesar ca pe baza documentelor şi interpretărilor
să se lanseze ipoteze de lucru menite să conducă la concluzii
care pot fi sau nu argumentate ştiinţific. Astfel, studiul
Ordinului Templului, a miturilor si legendelor despre acesta,
este o provocare pentru pasionatul de istorie, membru al
oricarui Ordin al Cavalerilor Templieri, din ziua de azi.
Acest obiectiv poate fi realizat prin studierea arhivelor,
al artefactelor, simbolurilor dar si a folclorului creat in jurul
ideii de Cavaler Templier, lucruri și fapte care mărturisesc
despre vechile principii, perenitatea spirituala a Ordinului, prin
elaborarea de studii istorice, heraldice, genealogice, filosofice,
religioase, prin descoperirea unor legende în care se tratează
atât trecutul Ordinului, cât şi vocaţia sa prezentă.
Dupa cum am putut observa, în jurul Ordinului
Templier, posteritatea a creat numeroase legende şi mituri,
care-l fascinează chiar şi astazi pe cel interesat de subiectul
templier.
Apreciez că este mai puţin important dacă acestea pot fi
documentate din punct de vedere istoric sau arheologic, atâta
timp cât mirajul din jurul călugărilor soldaţi a persistat până
astăzi.
Până la urmă, nu în confirmarea sau în infirmarea unor
episoade din istoria Cavalerilor Templieri, a “prietenilor rosii”,
a “popilor rosii”, rezidă misterul pe care l-au generat, ci în
capacitatea miturilor de sorginte templieră de a se aglutina în
curente spirituale şi culturale ale epocii moderne şi
contemporane.

REMUS BARNA