Populaţia de origine şi limbă română („moldovenii”) de la Est de Nistru până în 1924

Preliminarii
Numărul românilor (“moldovenilor”) de la răsărit de Nistru, în anii interbelici, este
evaluat în mod diferit în lucrări etnografice şi istoriografice. O statistică ucraineană din anul
1919 indica un total de 435.000 de moldoveni, în stânga Nistrului, în timp ce Nichita
Smochină, în scrierile sale, avansa cifre mult mai mari, mergând până la 800.000 de români.
În istoriografia şi cultura românească, denumirea de Transnistria desemnează, în mod
tradiţional, teritoriul cuprins între Nistru şi Bugul de Sud (26.000 kmp). În Evul Mediu,
Transnistria a reprezentat o zonă de periferie în raport cu Polonia, Hanatul Crimeei, Moldova
şi alte entităţi politice. Aici s-au aşezat oameni de diferite etnii, inclusiv români, proveniţi mai
ales din Moldova, ceea ce a determinat impunerea termenului de moldoveni ca auto-
desemnare pentru populaţia de origine română de peste Nistru. În general, cei care se aşezau
aici erau grupuri în conflict cu autoritatea politico-administrativă din statele de origine. Cazac
în limba tătară însemna tâlhar, iar o veche aşezare românească de peste Nistru poartă numele
de Valea Hoţului. Uneori, autoritatea domnilor moldoveni s-a extins şi peste Nistru, cazul cel
mai cunoscut fiind cel al lui Gheorghe Duca, spre finele secolului al XVII-lea, care a stăpânit
şi aşa-numita Moldovă Nouă, cuprinsă între Nistru şi Nipru. Ultimul hatman al cazacilor
zaporojeni a fost un moldovean, Dănilă Apostol (1734). În anul 1740, la încheierea păcii între
Rusia şi Imperiul Otoman, graniţa de est a Moldovei era stabilită pe Bugul de Sud, dar prin
Pacea de la Iaşi, din 1792, graniţele Rusiei au ajuns la Nistru.
În anul 1804, regimul ţarist a dat un ukaz (o lege) de toleranţă pentru limba și tradiţiile
moldovenilor de aici, măsură anulată după războiul dintre 1806 şi 1812, când a fost anexată
Basarabia, fiind inaugurată o politică dură de rusificare (prin biserică şi şcoală). După aproape
un secol de rusificare a bisericii, în rândurile „moldovenilor” din Transnistria a stârnit
senzaţie activitatea preotului Inochentie, paroh la o biserică din localitatea transnistreană
Balta, care ţinea slujbele şi predicile în limba conaţionalilor săi. Acest fapt a dus la o mare
afluenţă de credincioşi din Transnistria, Basarabia și Podolia către Balta, ajungându-se, în
final, la desprinderea de ortodoxie şi apariţia ereziei inochentiste.

Participarea transnistrenilor la revoluţia naţională din Basarabia, în 1917

Articolul 10 al Programului Partidului Naţional Moldovenesc, adoptat în aprilie 1917,

prevedea: „moldovenilor de dincolo de Nistru să li se chezăşuiască acele drepturi naţionale pe
tărâm cultural, bisericesc, economic şi politic, pe care le vor avea în Basarabia locuitorii de alt
neam”. Mai mulţi învăţători de peste Nistru au luat parte la Congresul Învăţătorilor
Moldoveni, desfăşurat între 24 mai şi 2 iunie 1917 la Odessa, în cadrul căruia s-au cerut
drepturi şcolare şi bisericeşti pentru moldovenii din stânga Nistrului, precum și adoptarea
grafiei latine. Printre cele zece probleme discutate la Congresul Ostaşilor Moldoveni,
desfăşurat la Chişinău, în 20 - 27 octombrie 1917, s-a numărat şi situaţia moldovenilor de
peste Nistru, luându-se hotărârea ca în Sfatul Țării să fie acceptaţi şi zece reprezentanţi ai
acestora, în frunte cu Toma Jalbă, din satul Butor, şi învăţătorul locotenent Ştefan Bulat, din
satul Doroțcaia.

Organizarea moldovenilor din stânga Nistrului în anul 1917

În luna aprilie 1917, în Transnistria este înfiinţată societatea „Deşteptarea”, condusă de

către Ioan Precul, ajutat de Valeriu Cicate (vicepreşedinte). Din iniţiativa lui Ion I.
Dumitraşcu, născut în 1893, la Grigoriopol, au loc adunările ostăşeşti din 19 şi 21 noiembrie

1
1917, urmate de Congresul de la Tiraspol (17 - 18 decembrie 1917), momentul de vârf al
resurecţiei naţionale româneşti la răsărit de Nistru. La Congres participă delegaţi din 26 de
localităţi din zonele Tiraspol şi Balta, 47 de ostaşi din garnizoana locală şi din alte zone, o
delegaţie oficială a Sfatului Țării de la Chişinău, inclusiv transilvăneanul Onisifor Ghibu, dar
şi un delegat din partea Radei revoluţionare de la Kiev. Congresul este prezidat de Ştefan
Bulat, secondat de către Toma Jalbă şi M. Moscolenko. În rezoluţia adoptată la sfârşitul
lucrărilor, se solicită: instituirea învăţământului gratuit şi obligatoriu; introducerea limbii
„modoveneşti”, cu alfabet latin, ca limbă de predare; studierea limbii ruse ca limbă străină,
începând din clasa a III-a; deschiderea unei universităţi la Chişinău; depunerea a nouă
candidaturi pentru alegerile parlamentare ale Republicii Ucrainene; folosirea limbii
„moldoveneşti” în biserică, administraţie şi justiţie; efectuarea reformei agrare şi oprirea
colonizărilor; organizarea de unităţi militare proprii. Unii vorbitori, mai radicali, au cerut
soiudinirea (unirea) cu Basarabia, însă, din motive tactice, această propunere a fost amânată
pentru luna ianuarie, iar între timp situaţia politico-militară s-a deteriorat şi nu a mai permis
ţinerea unui alt congres. Totuşi, în anul 1918 funcţionau 25 de şcoli moldoveneşti peste
Nistru, iar la Dubăsari, Nichita Smochină editează gazeta „Moldovanul”.
Moldovenii din Transnistria şi Rada de la Kiev
Moldovenii de pe teritoriul Republicii Ucrainene, separată de Rusia post-ţaristă, erau
reprezentaţi în Rada de la Kiev de către Ioan Precul şi Ion I. Dumitraşcu. La 9 ianuarie 1918,
Ioan Precul a ţinut un discurs în care a prezentat dezideratele românilor din stânga Nistrului,
în sensul dobândirii autonomiei în cadrul Republicii Ucrainene. În şedinţa din 20 aprilie 1918,
consacrată special Basarabiei şi unirii acesteia cu România, deputatul Ion I. Dumitraşcu a
combătut afirmaţiile lui Mihail Gruşevski (Hrușevski), care exprimau pretenţii ucrainene
asupra Basarabiei, invocând unele scrieri şi hărţi ruseşti. De asemenea, Ion Dumitraşcu a pus
problema alipirii zonelor moldoveneşti din stânga Nistrului la Basarabia, devenită între timp
provincie autonomă a României.
Perioada 1918-1921 și anii imediat următori
După Pacea de la Brest-Litovsk (18 februarie/3martie1918), în condiţiile înaintării
trupelor germane în Ucraina, Rada se destramă şi este instituit un regim pro-german, sub
conducerea hatmanului Pavlo Skoropadski,care rezistă până în noiembrie 1918, când
Germania pierde războiul. Acest guvern a încheiat, în vara lui 1918, un acord de sprijin
reciproc cu Bulgaria, în vederea alipirii Basarabiei la Ucraina şi a Dobrogei întregi la
Bulgaria. După înfrângerea Germaniei şi colapsul regimului Skoropadski,în luna ianuarie
1919, trupe ale Antantei ocupă temporar Tiraspolul şi alte localităţi transnistrene, iar în nord
pătrund detaşamente naţionaliste ucrainene fidele lui Simon Vasilevici Petliura. La 21 martie
1919, Regimentul 39 Infanterie trece Nistrul, urmărind bandele bolșevice, și preia controlul
asupra zonei Tiraspol- Razdelnaia, pe care o abandonează după trei săptămâni. La jumătatea
lunii aprilie, Odessa cade sub controlul trupelor bolșevice. În 1920, bolşevicii ruşi şi ucraineni
preiau controlul deplin asupra regiunii, terorizând şi spoliind populaţia satelor şi urmărind
lichidarea participanţilor la Congresele din 1917-1918 şi la Adunarea Naţională
Moldovenească din decembrie 1919. Împotriva regimului bolşevic izbucnesc mai multe
răscoale ţărăneşti, între care cea condusă de Tutunică sau Răscoala de la Parcani, reprimată în
noiembrie 1921, cu 48 de ţărani condamnaţi la moarte, confiscarea totală a averii şi deportarea
rudelor apropiate. În anul 1922, s-a produs o nouă răscoală țărănească, sub conducerea unui
anume Chirsulea. În 1921, pentru a depăşi problemele economice, Lenin a lansat „Noua
Politică Economică”, constând într-o relativă toleranţă faţă de ţărănime şi de mica industrie
particulară. În aceste condiţii, situaţia materială a ţărănimii s-a ameliorat, iar pe plan naţional
au fost înaintate o serie de memorii ale învăţătorilor, care solicitau redeschiderea şcolilor cu
predare în limba „moldovenească” şi, uneori, trecerea la grafia latină.