Titlul I.

Introducere în dreptul societar

Capitolul I. Evoluția dreptului societar în România.

Secțiunea 1. Considerații introductive.
1. Foarte scurt istoric al materiei dreptului societar în România. Încercând să abordăm,
pe scurt, o evoluție a materiei societăților în România, vom pleca de la epoca adoptării și
aplicabilității prevederilor Codului civil 1864, aceasta reprezentând perioada relevantă, în opinia
noastră, pentru a ne forma o imagine corectă a transformării și dinamicii conceptului, așa cum a
ajuns în zilele noastre. Desigur că putem vorbi și despre alte coduri, legiuiri și pravile (mai mult sau
mai puțin normative) decretate sau impuse de diversele forme de conducere statală și anterior
Codului civil 1864 (în materia negoțului), însă, de principiu, metoda noastră de abordare didactică
exclude, în general, retrospectivele istorice interminabile și deseori anoste, mai cu seamă într-un
volum dedicat societăților, în care se cuvine să vorbim mai degrabă despre prezentul extrem de
fluctuant, deloc statornic, al materiei, într-un secol al globalizării economice. Vom lăsa
teoreticienilor pasionați de istoria dreptului această abordare, pe care noi nu o găsim relevantă și
oportună în cursul nostru, și ne vom ocupa, pe cât posibil, de actualitatea palpabilă a dreptului
afacerilor.
Revenind la momentul de plecare al succintului nostru capitol, reamintim că anteriorul cod
civil român a fost adoptat în vremea lui Al. I. Cuza și a intrat în vigoare în anul 1865, fiind prima
codificare propriu-zisă a normelor, cutumelor și uzanțelor aplicabile în raporturile juridice civile,
abrogând expres codurile Calimach, Caragea și alte coduri (sau mai exact, ”încercări” de coduri)
folosite eterogen în Țările Române. Întrucât a fost adoptat în anul 1864, acest cod civil român este
folosit sub titulatura de Codul civil 1864; îl vom mai folosi aici și sub titulatura de ”vechiul Cod
civil”. Codul a avut la bază, după cum se știe, Codul civil francez (Codul Napoleon, în vigoare și
astăzi, desigur, cu modificări consistente), multe dintre textele legii franceze fiind preluate aproape
identic în Codul civil român.
Întocmai ca și în alte materii, Codul civil 1864 reglementa de o manieră similară Codului
civil francez materia societăților, făcând vorbire despre contractul de societate. Evoluția rapidă a
negoțului, care se transforma din ce în ce în ce mai mult într-un concept mai modern, de afaceri, a
făcut ca, în fapt, textele din Codul civil referitoare la contractul de societate să fie aproape
inaplicabile, pentru simplul motiv că această reglementare era, încă de la adoptare, desuetă.
Asocierile se făceau, în cele mai multe cazuri, în scopul desfășurării unor activități de comerț, unor
afaceri în diverse domenii de activitate, plecând de la extracție, producție, servicii și până la
activitățile propriu-zise de comerț (cumpărare în scop de revânzare). Or, Codul civil 1864, care
reglementa societatea plecând de la caracterul definitoriu al acesteia și anume lipsa personalității
juridice, era, în mod evident, nefolositor pentru negustori, deveniți, rapid, adevărați comercianți și,
ulterior, oameni de afaceri.
Din această cauză, la scurt timp, s-a găsit absolut necesară adoptarea unui alt act normativ
de bază, de asemenea, tot sub forma unui cod, și anume Codul comercial. Codul comercial român
(Codicele de comerț, cum a fost denumit la data apariției) a fost adoptat și a intrat în vigoare în anul
1887. Cele două coduri – Codul civil 1864 și Codul comercial 1887 – au ființat împreună până la
abrogarea lor expresă prin noul Cod civil român, cu precizarea că, în perioada comunistă, nefiind
permisă inițiativa comercială privată, practic, legea comercială nu a fost aplicabilă. Riguros juridic
vorbind, trebuie spus că, în fapt, Codul comercial român nu a fost abrogat niciodată de orânduirea
comunistă, însă era vădit desuet, absolut inoperabil; această realitate a făcut posibilă reviabilizarea
lui în anul 1990 fără alte formalități, funcționând, așa cum arătat, până în anul 2011, când a intrat în
vigoare noul Cod civil român (pe care îl vom mai denumi în prezenta lucrare și sub titulatura
prescurtată și utilizată frecvent în doctrină, de ”NCC”, o abreviere a noului cod civil).
Secțiunea a 2-a. Codul comercial român în perioada postdecembristă.
 2. Reglementarea actelor de comerț. Nu putem antama în mod judicios, în opinia noastră,
disciplina care se ocupă cu studiul societăților, fără a aborda și puncta, pe scurt, în prealabil,
evoluția acestei discipline de drept în România, de după anul 1989. Avem în vedere, desigur,
perioada coexistenței a două acte normative de bază în dreptul privat – Codul civil și, respectiv,
Codul comercial. Credem că este mai mult decât util să vedem cum au funcționat cele două coduri
în paralel și de ce Codul comercial instituia derogări în materia obligațiilor asumate de comercianți
(societăți comerciale), față de obligațiile pur civile.
Actele și faptele de comerț erau reglementate (definite și chiar enumerate) de Codul
comercial (în prezent, abrogat prin intrarea în vigoare a noului Cod civil), cod care constituia baza
activităților comerciale și care definea noțiunea de comerciant, prin raportare, în principal, la
noțiunea de fapte de comerț subiective. Actele de comerţ erau de trei feluri: acte de comerţ
obiective, acte de comerţ subiective şi acte de comerţ unilaterale (mixte).
Actele de comerţ obiective erau activităţile economice enumerate în art. 3 Cod comercial dar
şi cele prevăzute în reglementarea mai nouă a Codului C.A.E.N. 1; se pleca de la premisa că orice
persoană care săvârșea în mod repetat aceste activităţi, desfăşoară activităţi comerciale, şi, ca
urmare, trebuia să îndeplinească cerinţele prevăzute de lege pentru comercianţi. Cu alte cuvinte,
erau fapte de comerţ obiective, toate actele juridice şi operaţiunile economice, precum şi orice altă
operaţiune care, prin natura ei, avea un caracter economic şi care puteau fi săvârşite de către orice
persoană, indiferent de calitatea acesteia, comerciant sau necomerciant.
Actele de comerţ subiective erau acele acte juridice şi operaţiuni care dobândeau caracter
comercial datorită calităţii de comerciant a persoanei care le săvârşea; astfel, legea prezuma că orice
operaţiune exercitată de o persoană fizică sau juridică care avea deja calitatea de comerciant, avea la
rândul ei, caracter comercial.
Actele de comerţ unilaterale sau mixte erau acele acte juridice sau operaţiuni care, pentru o
parte aveau caracter civil, iar pentru cealaltă parte, aveau caracter comercial (de exemplu, un
contract de asigurare, încheiat între o societate de asigurare, care întotdeauna era comerciant şi o
persoană fizică privată, care nu avea calitatea de comerciant); identificarea acestui tip de act de
comerţ era importantă, întrucât, într-un astfel de caz, operaţiunii economice în cauză i se aplica o
singură lege, respectiv legea comercială (Codul comercial).
3. Reglementarea duală anterioară – societăți civile și societăți comerciale. Plecând de la
conceptul de act de comerț, concept care determina, așa cum am văzut, și calitatea de comerciant,
trebuie reținut încă de la început faptul că, înainte de anul 2011, existau două categorii de societăți,
respectiv societățile civile și societățile comerciale. Credem că aspectul trebuie detaliat și că
delimitarea acestor societăți este absolut necesară pentru o mai bună asimilare a noului concept
unic de societate. Trebuie să aflăm, așadar, cum au dispărut societățile comerciale din dreptul nostru
și de ce este greșit să folosim noțiunea de ”societate comercială” în reglementarea de lege lata din
România.
În concret, societățile civile (societăți fără personalitate juridică) făceau obiectul de studiu al
Codului civil 1864, iar societățile comerciale (societăți cu personalitate juridică) aveau ca temei
Codul comercial însă erau reglementate pe larg de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale.

1 Clasificarea Activităților din Economia Națională (C.A.E.N.) elaborată de Comisia Națională de Statistică, a fost pentru
prima dată reglementată în România prin H.G. nr. 656/1997 și a intrat în vigoare la data de 1 ianuarie 1998. CAEN se
aplică în toate domeniile de activitate economică și socială și este obligatorie pentru toate entitățile publice sau
private, societăți sau persoane fizice, la întocmirea, completarea și modificarea documentelor oficiale, ori de câte ori
se cere precizarea activității. În prezent, se aplică o ediție revizuită a clasificării, CAEN Rev. 2, aprobat de Ordinul
preşedintelui INS nr. 337/20.04.2007 privind actualizarea Clasificării activităţilor din economia naţională - CAEN,
publicat în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 293 din 3 mai 2007.
 În ceea ce privește societatea civilă, potrivit dispozițiilor art. 1.491 Cod civil 1864 (abrogat
în anul 2011, odată cu intrarea în vigoare a noului Cod civil român), aceasta era „ un contract prin
care două sau mai multe persoane se învoiesc să pună ceva în comun, cu scop de a împărţi
foloasele ce ar putea deriva”. Societatea civilă presupunea, aşadar, în esenţă, existenţa cumulativă a
următoarelor trei caracteristici:
- o grupare de persoane (adică asocierea a cel puţin două persoane, întrucât o persoană nu
se poate asocia cu ea-însăşi2);
- aceste persoane puneau anumite bunuri în comun (adică fiecare aducea ceva în asociere −
bani sau bunuri − pentru a fi folosit în comun);
- motivul grupării (asocierii), care consta în desfăşurarea unor activităţi, în scopul realizării
unor beneficii.
Societatea civilă era folosită în practică la desfăşurarea oricăror activităţi civile, adică acele
activităţi care nu constituiau activităţi comerciale enumerate ca atare în art. 3 Cod comercial
(abrogat, la rândul său, ca și Codul civil 1864, prin noul Cod civil) şi în Clasificarea Activităţilor
din Economia Naţională – C.A.E.N., precum şi pentru exercitarea anumitor profesii, cum ar fi
organizarea şi exercitarea profesiei de avocat, a profesiei de lichidator judiciar şi a altor profesii
liberale.
În ceea ce privește societatea comercială, nici Codul comercial și nici Legea societăților
comerciale (Legea nr. 31/1990) nu oferea o definiţie a acesteia. Pentru a defini această noţiune se
pleca însă de la definiţia societăţii civile, cu care societatea comercială prezinta o serie de
asemănări, dar şi deosebiri esenţiale, în funcţie de care se putea înţelege cel mai uşor ce înseamnă o
societate comercială. Avantajul definirii societăţii comerciale în acest fel deriva din faptul că
societatea civilă era definită în mod expres de lege, şi, astfel, aveam un „model” de la care să
plecăm. În esență, societatea comercială se asemăna cu societatea civilă sub următoarele aspecte:
- ambele tipuri de societăţi presupuneau o grupare de persoane (asociaţii) şi de bunuri
(aportul asociaţilor);
- ambele tipuri de societăţi luau naştere printr-un contract, numit contract de societate,
astfel: contractul de societate civilă era supus dispoziţiilor art. 1.491-1.531 Cod civil
1864 și stătea la baza societăţii civile, iar contractul de societate comercială era supus
dispoziţiilor Legii nr. 31/1990 și stătea la baza societăţii comerciale;
- ambele tipuri de societăţi aveau un caracter lucrativ, întrucât asociaţii urmăreau
realizarea şi împărţirea unor beneficii; cu alte cuvinte, atât în societatea civilă, cât şi în
cea comercială, asociaţii desfăşurau una sau mai multe activităţi aducătoare de beneficii.
Dar, în egală măsură, de importanță majoră era delimitarea deosebirilor între societatea
comercială şi societatea civilă, și anume :
- societatea comercială avea ca obiect săvârşirea unor acte de comerţ (adică activităţi pe
care legea le considera activităţi comerciale sau activităţi economice, motiv pentru care
aveau un regim aparte), pe când societatea civilă avea ca obiect desfăşurarea unor
activităţi cu caracter civil (erau considerate ca fiind civile, orice activităţi care nu erau
comerciale);
- societatea comercială, spre deosebire de cea civilă, beneficia de personalitate juridică;
așa fiind, societatea comercială exista în economia noastră, ca subiect distinct de drepturi

2 Codul civil anterior nu recunoștea nicio excepție de la această regulă. În schimb, în cazul societăților comerciale, așa
cum vom vedea, exista o excepție, și anume, în materia societăților cu personalitate juridică, unde era posibilă (și este
și în prezent) înființarea unei societăţi cu un singur asociat, și anume, societatea cu răspundere limitată cu asociat unic
(S.R.L. cu asociat unic).
 şi obligaţii, adică putea fi privită ca o persoană aparte, distinctă de persoana asociaţilor
săi ;
- societatea comercială era supusă unor reguli speciale, prevăzute de lege (în mare parte,
de Codul comercial și de Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale), revenindu-i,
în acest sens, anumite obligaţii, care nu-i incumbau şi societăţii civile; cu alte cuvinte,
societatea civilă era supusă legislaţiei civile, pe când societatea comercială era supusă
legislaţiei comerciale, care conținea reglementări specifice, adică deosebite (uneori în
mod esenţial) faţă de legea civilă3.
Concluziond și pe acest concept, societatea comercială era definită ca fiind o grupare
(asociere) de persoane, cu personalitate juridică, constituită pe baza unui contract (contractul de
societate), în care asociaţii se înţelegeau să pună în comun anumite bunuri, pentru exercitarea unor
acte de comerţ, în scopul realizării şi împărţirii beneficiilor rezultate.
Secțiunea a 3-a. Reglementarea unitară instituită în prezent prin noul Cod civil român.
4. Noile concepte de drept societar în dreptul privat român. În prezent, trebuie dată
uitării toată teoria privind delimitările făcute mai sus între conceptele antagonice acte de comerț /
acte civile, Codul civil / Codul comercial, societăți civile / societăți comerciale. Motivul este cât se
poate de simplu : nu mai există conceptul legal de ”acte de comerț”, Codul comercial a fost abrogat,
iar societatea comercială a dispărut, pur și simplu, din peisajul dreptului privat (și implicit a
dreptului societar) din România4.
Totul este nou în dreptul privat român : avem doar raporturi juridice civile, avem doar un
singur cod care reglementează raporturile juridice civile (Codul civil) și, în fine, avem doar noțiunea
de ”societate” (căreia nu-i mai putem adăuga adjectivul ”civilă” și nici ”comercială”)5. Despre
aceste noutăți, care schimbă fundamental viziunea asupra sistemului de drept privat în România, ne
propunem să vorbim în această secțiune. Toată lumea discută despre aceste noutăți, însă puțini
reușesc să înțeleagă faptul că ”nou” înseamnă ceva recent, înseamnă altceva decât a fost înainte.
Suntem surprinși să vedem că, la câțiva ani de la apariția acestor noutăți, încă se vorbește despre
”societate comercială”, ceea ce este mai grav fiind faptul că acest termen este folosit chiar și de
catre juriști, cei chemați să ”propovăduiască” noua orientare monistă a dreptului privat pe
meleagurile noastre.
5. Apariția unei noi ramuri de drept în România – Dreptul profesioniștilor. În esență,
noul Cod civil, precum și legea de punere în aplicare a noului Cod civil, aduc o modificare extrem
de importantă în materia dreptului civil, și, implicit, a dreptului comercial (de altfel, chiar înainte de
adoptarea noului Cod civil, această din urmă ramură de drept noi am redenumit-o, cu ani în urmă, în
lucrările noastre, dreptul afacerilor6, noţiunea fiind mai aproape de realitatea economică actuală şi,

3 Așadar, la acea dată, existau două discipline distincte de drept: drept civil (care reprezinta „baza”, sau esenţa
dreptului privat, în general) şi dreptul comercial, care aborda, în mod particular, numai partea din dreptul privat
referitoare la activităţile economice sau comerciale, inclusiv cele referitoare la societăţile comerciale. Ambele
discipline de drept (dreptul civil şi dreptul comercial) făceau parte din marea ramură de drept numită Drept privat. Pe
lângă această mare ramură de drept, trebuie spus că exista (și există) o altă mare ramură de drept, numită Drept
public. De principiu, toate disciplinele de drept se încadrează în una dintre cele două mari ramuri de drept, drept
public sau drept privat.
4 Potrivit art. 8 alin. (2) din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Codului civil, ”
În toate actele normative în vigoare, expresiile "acte de comerț", respectiv "fapte de comerț" se înlocuiesc cu expresia
"activități de producție, comerț sau prestări de servicii ". 
5 Potrivit art. 79 din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Codului de Procedură civilă,
” În termen de 2 ani de la data intrării în vigoare a prezentei legi, societățile înregistrate în registrul comerțului care au
în denumire sintagma "societate comercială" sunt obligate a efectua demersurile necesare înlocuirii acestei sintagme
cu termenul "societate". Până la finalizarea acestor demersuri, societatea poate funcționa cu denumirea înscrisă în
registrul comerțului la data intrării în vigoare a prezentei legi. Înregistrarea în registrul comerțului a mențiunii privind
modificarea actului constitutiv ca urmare a schimbării denumirii societății este scutită de taxa de înregistrare ”.
6 G. Tița-Nicolescu, Tratat de dreptul afacerilor. Vol. I. Persoanele juridice. Ed. Wolters Kluver, București, 2009.
în orice caz, mult mai cuprinzătoare faţă de termenul clasic, necuprinzător, inexact şi desuet, uneori,
de drept comercial). Practic, noile reglementări cuprinse în Codul civil în vigoare inovează evident
și, pe alocuri, fundamental, în ceea ce privește domeniul de aplicare a normei juridice de drept
privat. Astfel, în perspectiva actuală a raporturilor private de drept civil și/sau drept comercial,
prima concluzie care se impune, având în vedere și precizările noastre de mai sus, este că însuşi
termenul de ”comerciant” nu mai există în noul Cod civil. Noul Cod civil este cât se poate de
consecvent în acest sens, termenul de ”comerciant” fiind înlocuit în toate cazurile cu termeni
corespunzători7. Așadar, nemaiexistând comercianți, nu mai există, pe cale de consecință, nici
societăți comerciale.
Or, problema pe care, personal, vrem să o tranșăm încă de la începutul prezentei lucrări, este
răspunsul la întrebarea: dacă nu mai există comercianți, mai există ramura de drept comercial, după
adoptarea noului Cod civil? Discuția este importantă, dat fiind faptul că, așa cum am văzut, până la
adoptarea noului Cod civil, această delimitare stătea la baza studiului dreptului privat, prin
partajarea acestei mari ramuri de drept în drept civil și drept comercial; este importantă, de
asemenea, pentru că, în continuare, sunt publicate constant lucrări de ”Drept comercial” și se predă
la facultăți materia ”Drept comercial”.

Sub acest aspect, trebuie precizat faptul că, după apariția noului Cod civil, au fost exprimate
opinii diferite, care s-au conturat, în final, în două mari curente doctrinare: un prim curent susține
dispariția totală a dreptului comercial din peisajul dreptului privat român; cel de-al doilea curent
susține că, dimpotrivă, dreptul comercial nu a dispărut, continuând să existe și sub imperiul noului
Cod civil român. Așadar, noul Cod civil pornește deja la drum cu o dilemă amplă, care a dat naștere
la multe teorii și dezbateri aprinse pe această temă; nu trecuse nici un an de la adoptarea sa și
existau, în literatura juridică, sute de pagini care abordau chestiunea pe care încercăm noi să o
lămurim aici. Autorii s-au întrecut (și se întrec în continuare) în a-și expune motivele în sprijinul
unei anumite opinii, însă observăm subiectivismul teoriilor exprimate, subiectivism care derivă,
evident, din formațiunea „civilistă” sau „comercialistă” a autorului. Cei care susțin dispariția
dreptului comercial (în special, Prof. Dr. Ș. Beligrădeanu) pornesc de la așa-numitul caracter monist
al reglementării noului Cod civil și conchid că nu mai există un drept comercial ca ramură distinctă,
autonomă, de drept privat, în raport cu dreptul civil și că se poate vorbi, cel mult, despre o
subramură a „dreptului profesioniștilor” în cadrul ramurii de drept civil 8. În schimb, cei care susțin
contrariul (cel mai vocal fiind Prof. Dr. St. D. Cărpenaru) concluzionează tranșant că teza pur
românească potrivit căreia, în temeiul sistemului monist de reglementare, raporturile comerciale
devin raporturi civile și, implicit, dreptul comercial își încetează existența, este o eroare9.

7 Legea de punere în aplicare a Codului civil precizează expres faptul că „ în cuprinsul actelor normative aplicabile la
data intrării în vigoare a Codului civil, referirile la comercianți se consideră a fi făcute la persoanele fizice sau, după
caz, la persoanele juridice supuse înregistrării în registrul comerțului, potrivit prevederilor art. 1 din Legea nr. 26/1990
privind registrul comerțului, republicată, cu modificările și completările ulterioare, precum și cu cele aduse prin
prezenta lege” [art. 6 alin. (1) din Legea nr. 71/2011]. De precizat însă că termenul comerciant va rămâne, potrivit alin.
(2) din articolul citat, în legislația consumatorilor, a mărcilor și indicațiilor geografice, precum și în Legea pomiculturii
nr. 348/2003. Termeni adiacenţi, cum ar fi cuvântul comercial, mai sunt folosiţi, de asemenea, în actualul Cod civil,
însă extrem de rar. De pildă, art. 945 alin. (2) NCC, referitor la bunul găsit: „De asemenea, în cazul bunurilor cu valoare
comercială, proprietarul este obligat să plătească găsitorului o recompensă reprezentând a zecea parte din preț sau
din valoarea actuală a bunului”. Sau, în art. 1.363 NCC – Divulgarea secretului comercial: „O persoană se poate
exonera de răspundere pentru prejudiciul cauzat prin divulgarea secretului comercial dovedind că divulgarea a fost
impusă de împrejurări grave ce priveau sănătatea sau siguranța publică”.
8 A se vedea, în acest sens, articolul Considerații în legătură cu efectele caracterului „monist” al Codului civil român
actual asupra ființării, în continuare, a unui „drept comercial” în România, autor Ș. Beligrădeanu, în Dreptul nr. 9/2012,
p. 11.
 Disensiunile sunt interesante și sunt atât de multe, încât nu vom putea să le reproducem aici.
Vom încerca, în schimb, să conturăm o opinie personală.

De unde vom pleca de altundeva, dacă nu de la lege? Pentru că o certitudine, în toată această
dezbatere contradictorie, ne-o oferă legea; noul Cod civil foloseşte o noţiune de absolută noutate
pentru a delimita raporturile juridice tipic civile (aşa-numitele relaţii între necomercianţi, despre
care se vorbea până în prezent) de raporturile juridice comerciale (adică fostele relaţii patrimoniale
între doi comercianţi sau între un necomerciant şi un comerciant10). Este vorba despre profesionist,
o noţiune pe care noi o considerăm corectă, şi chiar dacă nu suntem (încă) la fel de familiarizați cu
ea, așa cum eram cu termenul de comerciant (folosit până în anul 2011), este cuprinzătoare şi
vizează toate situaţiile în care avem de-a face cu activităţi efectuate de persoane fizice sau juridice
care exploatează o întreprindere, indiferent dacă aceasta are sau nu scop lucrativ. Așadar, nu mai
avem comerciant, avem profesionist11. Așa fiind, credem că ramura de drept care ar reglementa
raporturile patrimoniale între profesionişti se va putea numi doar dreptul profesioniştilor (dar, vom
vedea, ca și componentă a dreptului afacerilor), şi nu se va putea numi, desigur, având în vedere că
nu mai există noțiunea de comerciant, dreptul comercial.

Prima concluzie pe care o desprindem din cele expuse până acum este înţelegerea
domeniului de aplicare a noului Cod civil (acesta fiind, de altfel, și scopul demersului nostru,
personal, nefiind adepții teoretizării excesive și inutile), domeniu pe care, vrem, nu vrem, ne place
sau nu ne place, suntem „comercialiști” sau „civiliști”, trebuie să îl acceptăm: actualul Cod civil se
aplică, în primul rând, în raporturile dintre subiectele „clasice” de drept civil (adică raporturilor
dintre un neprofesionist și un alt neprofesionist) dar, în egală măsură, se aplică și raporturilor dintre
un profesionist şi orice alt subiect de drept privat (adică dintre un profesionist și un neprofesionist),
precum și raporturilor dintre doi profesionişi. Sub aspectul comercianților din vechea
reglementare, lucrurile le-am lămurit, așadar, prin lămurirea domeniului de aplicare a Codului civil
cu privire la subiectele de drept pe care le vizează.

6. Profesioniștii. Dar să vedem ce se înţelege prin profesionist, acest nou actor al dreptului
privat român. Sunt consideraţi profesionişti, potrivit noului Cod civil, toţi cei care exploatează o
întreprindere. Potrivit art. 8 alin. (1) din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Codului
civil, ” Noțiunea de profesionist prevăzută la art. 3 din Codul civil include categoriile de
comerciant, întreprinzător, operator economic, precum și orice alte persoane autorizate să
desfășoare activități economice sau profesionale, astfel cum aceste noțiuni sunt prevăzute de lege,
la data intrării în vigoare a Codului civil. ”
9 A se vedea articolul Dreptul comercial – între continuitate și contestare, în Dreptul nr. 10/2012, p. 11, de St. D.
Cărpenaru. Autorul exemplifică cu realitatea juridică din alte țări, cum ar fi Elveția și Italia, unde, deși sistemul monist
de reglementare a dreptului privat este prezent de peste 70 ani, nu a contestat nimeni existenț a distinctă a dreptului
comercial.
10 Ambele situații, atât raporturile juridice dintre doi comercianți (acte de comerț subiective și incontestabile – art. 4
Cod Comercial), cât și cele dintre un comerciant și un necomerciant (acte de comerț unilaterale sau mixte – art. 56 Cod
Comercial) erau reglementate în trecut (dar nu demult), așa cum am arătat, de legea comercială de bază – Codul
Comercial – în prezent, abrogat expres prin noul Cod civil.
11 În schimb, se va mai vorbi în continuare despre contracte comerciale, despre obligaţii comerciale, bunuri cu
valoare comercială, secret comercial etc., noţiuni care nu dispar, întrucât termenul comercial nu va putea dispărea din
vocabularul nostru.
9. Însăşi Legea 71/2011 pentru punerea în aplicare a noului Cod civil clarifică acest aspect, în mod expres, la art. 213:
„La data intrării în vigoare a Codului civil, termenii şi expresiile din legislaţia civilă şi comercială în vigoare se înlocuiesc
cu termenii şi expresiile corespondente din Codul civil”.
 Constituie exploatarea unei întreprinderi exercitarea sistematică, de către una sau mai multe
persoane, a unei activităţi organizate ce constă în producerea, administrarea ori înstrăinarea de
bunuri sau în prestarea de servicii, indiferent dacă are sau nu un scop lucrativ.
În concret, observăm că noţiunea de profesionist, cu mult mai largă decât cea de comerciant,
cuprinde toate categoriile de persoane ce desfășurau orice fel de activități sub orice formă de
întreprindere, așa cum erau acestea prezentate în viziunea legislației anterioare. În prezent, sunt
profesioniști :
- Societățile cu personalitate juridică reglementate de Legea nr. 31/1990 și de Legea nr.
1/2005 (fosta categorie a comercianților persoane juridice) 12, inclusiv societățile europene cu sediul
în România;
- Persoanele juridice de drept public - regiile autonome, societățile și companiile naționale,
unitățile administrativ-teritoriale, precum și autoritățile publice;
- participanții la societăţile fără personalitate juridică (anterior reglementate de vechiul Cod
civil ca societăți civile, însă, în prezent, societățile pot fi numai societăți civile, potrivit noului Cod
civil)13;
- Persoanele fizice autorizate, întreprinderile individuale și întreprinderile familiale (fosta
categorie a comercianților persoane fizice);
- Persoanele juridice nepatrimoniale sau non-profit (asociațiile și fundațiile), precum și orice
alte forme de asociere cu sau fără personalitate juridică;
- Persoanele fizice care desfăşoară profesii liberale (avocați, notari, executori, etc.) și
formele lor de asociere, cu sau fără personalitate juridică.
Contractele între profesionişti ar trebuie să fie, aşadar, acele contracte încheiate între două
sau mai multe persoane care sunt considerate profesionişti, precum si contractele dintre
profesionişti şi orice alte subiecte de drept civil. Aceste contracte sunt reglementate, în prezent, de
un singur act normativ de bază, şi anume de Codul civil român, spre deosebire de situaţia

12 Potrivit art. 18  din Legea nr. 76/2012 pentru punerea în aplicare a Codului de procedură civilă, ”
Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale, republicată în Monitorul Oficial al României, Partea I, nr. 1.066 din 17
noiembrie 2004, cu modificările și completările ulterioare, se modifică și se completează după cum urmează:  1. Titlul
se modifică și va avea următorul cuprins: "Legea societăților". 2. Articolul 1 se modifică și va avea următorul
cuprins: "Art. 1  (1) În vederea desfășurării de activități cu scop lucrativ, persoanele fizice și persoanele juridice se pot
asocia și pot constitui societăți cu personalitate juridică, cu respectarea dispozițiilor prezentei legi.  (2) Societățile
prevăzute la alin. (1) cu sediul in România sunt persoane juridice române." Iar art. 77 din Legea nr. 76/2012 prevede : ”
Ori de câte ori prin legi și prin alte acte normative se face trimitere la Legea nr. 31/1990 privind societățile comerciale
ori la "societatea comercială/societățile comerciale", după caz, trimiterea se consideră a fi facută la Legea societăților
nr. 31/1990 ori, după caz, la "societatea/societățile reglementată/reglementate de Legea nr. 31/1990, republicată, cu
modificările și completarile ulterioare ". Nu putem însă să nu observăm eroarea și inconsecvența în care s-a aflat
legiuitorul la data adoptării Legii nr. 71/2011 pentru punerea în aplicare a Codului civil, câ nd încă mai vorbea despre
”societăți comerciale”, deși acestea nu mai existau. Eroarea a fost însă corectată prin Legea de punere în aplicare a
Codului de procedură civilă. De asemenea, art. 1 din Legea nr. 26/1990, privind registrul comerțului, așa cum a fost
modificat prin Legea 152/2015 pentru modificarea și completarea unor acte normative în domeniul înregistrării în
registrul comerțului, vorbea la art. 1 tot despre societăți comerciale.

13 Potrivit art. 7 din Legea nr. 71/2011 privind punerea în aplicare a Codului civil, ” În cuprinsul actelor normative
aplicabile la data intrării în vigoare a Codului civil:  a) referirile la "societatea civilă fără personalitate juridică" se
considera a fi făcute la "societatea simplă";  b) referirile la "societatea civilă cu personalitate juridică" se consideră a fi
făcute la "societatea cu personalitate juridică";  c) referirile la "societatea civilă profesională" se consideră a fi făcute la
"societatea profesională, cu sau fără personalitate juridică", după caz ”. 
anterioară, în care aveam două legi de bază: Codul civil şi Codul comercial. Evident, în materii
speciale, Codul civil se completează cu acte normative speciale care reglementează un anume tip de
contract între profesionişti şi care reprezintă norma juridică specială, spre deosebire de Codul civil,
care îmbracă, în astfel de situaţii, forma unei norme juridice generale.
Tema prezentului curs universitar este abordarea, pe larg, a categoriilor de profesioniști
constituite ca societăți, și anume, societățile, atât cele cu personalitate juridică, cât și cele fără
personalitate juridică. Vom aborda însă, tangențial, și câteva aspecte legate de organizarea și
funcționarea regiilor autonome, urmând a încheia cu un scurt capitol referitor la alte forme de
asociere (diferite de societăți), precum și la alte forme de organizare a profesioniștilor persoane
fizice
7. Delimitarea dreptului afacerilor, a dreptului profesioniștilor și a dreptului societar.
Aşadar, noul Cod civil român este actul normativ de bază în materie de profesioniști. În mod
evident, numindu-se „Codul civil”, acesta reglementează, în primul rând, raporturile juridice civile
”clasice”, adică raporturile între neprofesionişti, acestea constituind practic dreptul comun în
materie de drept privat14. Acolo unde însă legea a considerat că este necesară o reglementare diferită
a raporturilor dintre profesionişti, s-au făcut precizările de rigoare cu privire la aspectele particulare;
precizările sunt de cele mai multe ori inechivoce, tocmai pentru a nu exista discuţii şi neclarităţi.

Față de considerentele expuse mai sus și față de prăpastia dintre cele două curente diametral
opuse, opinia noastră personală se află undeva la mijloc. Cu toată considerația pentru cei care susțin
contrariul, noi credem că, în prezent, nu mai putem vorbi despre o disciplină denumită expres drept
comercial, aceasta neavând o reglementare de lege lata în România, dat fiind faptul că actualul Cod
civil nu foloseşte noţiunea de comerciant, iar Codul comercial român care viza, în toată
reglementarea sa, noţiunea de comerciant şi disocierea acte juridice civile / acte juridice comerciale
(acte de comerț) a fost abrogat expres prin noul Cod civil. Aşadar, lucru cert, nu mai există noţiunea
de comerciant, nu mai există noţiunea de drept comercial.

În schimb, putem vorbi, în această materie, așa cum am antamat deja, despre un veritabil
drept al afacerilor. Considerăm că, față de realitățile economico-sociale actuale, față de dinamica
afacerilor și de specificul raporturilor dintre comercianți (profesioniști, după terminologia folosită
de noul Cod civil), se poate vorbi, cu toată certitudinea, despre o materie a dreptului afacerilor. În
opinia noastră, o astfel de materie este, în fapt, o ramură multidisciplinară de drept, înrădăcinată
puternic în noul Cod civil, dar și în alte acte normative cu valențe „de business” sau chiar
eminamente comerciale: legislația societăților, legislația pieței de capital, legislația insolvenței etc.
Dar, în același timp, această ramură de drept va fi caracterizată și prin interferențe profunde și de
substanță cu disciplinele de drept public, care își au izvorul, cu preponderență, în legislația fiscală
(atât în normele de drept material, dar mai cu seamă cele de drept procesual fiscal), în legea penală
substanțială (infracțiunile economice) și în reglementările vamale. În fine, o astfel de ramură de
drept va cuprinde și normele procedurale în materie civilă, aplicabilă, în fapt, și proceselor în
materie ”comercială” (litigiilor între profesioniști). Cu alte cuvinte, ramura dreptului afacerilor va
trebui să cuprindă următoarele discipline:

- dreptul profesioniștilor (în care este inclus, ca subramură, și dreptul societar),

- dreptul insolvenței,

14 „Dispozițiile prezentului cod reglementează raporturile patrimoniale și nepatrimoniale dintre persoane, ca subiecte
de drept civil” – art. 2 alin. (1) NCC.
 - dreptul fiscal și dreptul procesual fiscal,
- dreptul comerțului internațional,
- dreptul penal al afacerilor.
În materia care ne interesează aici, dreptul profesioniștilor este, prin urmare, o ramură de
drept care abordează profesioniștii, așa cum sunt ei definiți de noul Cod civil. Dar, întrucât noțiunea
inedită de ”profesionist” este o noțiune foarte largă și, practic, atotcuprinzătoare, în cadrul dreptului
profesioniștilor se desprinde în mod cât se poate de coerent, o subramură, denumită drept societar.
Aceasta se va ocupa cu studiul societăților de drept român, indiferent dacă au sau nu personalitate
juridică, indiferent dacă sunt reglementate de Codul civil, Legea nr. 31/1990 sau de alte acte
normative. De altfel, societățile (și, mai cu seamă, cele cu personalitate juridică reglementate de
Legea nr. 31/1990) sunt cel mai important participant la viața juridică din marea categorie a
profesioniștilor, fapt care ne determină să spunem că, în ramura de drept al profesioniștilor, cea mai
importantă prezență o are, fără îndoială, dreptul societar.
Capitolul II. Reglementarea legală a societăților în România.

Secțiunea 1. Cadrul legal general – Codul civil, Legea nr. 31/1990 și Legea nr. 1/2005.

8. Considerații introductive. În această secțiune ne propunem să identificăm cu exactitate

norma juridică generală în dreptul societar, ca subramură a dreptului profesioniștilor. Cu alte
cuvinte, după modificările de substanță aduse de adoptarea, la data de 1 noiembrie 2011, a noului
Cod civil român, vom încerca să găsim răspunsul la o întrebare pertinentă și justificată : mai este
Legea nr. 31/1990 privind societățile o normă juridică generală ? Este evident faptul că, prima
facia, suntem tentați să credem, dată fiind structura și finalitatea acestei legi, că ea va rămâne și în
continuare legea-cadru a societăților în România. Dar, în egală măsură, față de prevederile
inechivoce ale codului civil, suntem la fel de tentați să credem că, dimpotrivă, Codul civil este
norma juridică generală în materie, mai exact, capitolul din Codul civil referitor la contractul de
societate. Dar, nu cumva este posibil ca ambele acte normative să constituie legea cadru în materia
dreptului societar ?
De asemenea, va trebui să înțelegem încă de la bun început faptul că, prin derogare de la
cadrul juridic general incident în materia dreptului societar, există și anumite dispoziții speciale care
reglementează anumite tipuri de societăți cu sau fără personalitate juridică. Aceste dispoziții
speciale constituie cadrul juridic special în materia societăților (în dreptul societar).
9. Codul civil. Codul civil în vigoare cuprinde două secțiuni relevante pentru dreptul
societar și anume Titlul IV intitulat ”Persoana juridică” și, respectiv, Capitolul VII din Titlul IX
(titlu denumit ”Diferite contracte speciale), intitulat ”Contractul de societate”.
În ceea ce privește secțiunea privitoare la persoana juridică, dispozițiile art. 187 – 251 NCC
reglementează regulile generale aplicabile tuturor tipurilor de persoane juridice, fie că sunt persoane
juridice de drept privat (societăți sau organizații nepatrimoniale), fie că sunt persoane juridice de
drept public (statul, unitățile administrativ-teritoriale, regiile autonome). Trebuie, așadar, observat
faptul că aceste dispoziții generale se aplică tuturor persoanelor juridice de drept privat nu doar
societăților cu personalitate juridică; desigur însă, că, în materia care ne privește în această lucrare,
regulile și principiile statuate de Titlul IV din Codul civil vor fi analizate și punctate, prioritar, prin
raportare la dreptul societar și, subsidiar, prin raportare la celelalte persoane juridice.
În ceea ce privește capitolul referitor la contractul de societate, dispozițiile art. 1.881 – 1.954
NCC se aplică, cu titlu de principiu, tuturor societăților, indiferent dacă acestea au, sau, dimpotrivă,
nu au, personalitate juridică. Practic însă, Codul civil conține reglementări ample doar cu privire la
societățile fără personalitate juridică, și anume, societatea simplă și societatea în participație; în
schimb, relativ la societățile cu personalitate juridică, pe lângă foarte scurte referiri la reguli
generale aplicabile, Codul civil face trimitere expresă la alte legi. Care sunt aceste legi ?
10. Legea nr. 31/1990. În prezent, sub denumirea ”Legea societăților” (iar nu ”Legea
societăților comerciale”, așa cum se numea până la intrarea în vigoare a noului Cod civil), Legea nr.
31/1990, reprezintă, în fapt, legea-cadru a celor mai importante și uzitate societăți cu personalitate
juridică în România.
Sub acest aspect, prima precizare care se impune este aceea că, deși art. 1.887 alin. (1) NCC
prevede expres că dreptul comun în materia societăților este reprezentat de capitolul din Codul civil
referitor la contractul de societate, nu putem ignora realitatea evidentă, și anume că, dimpotrivă, în
materia societăților cu personalitate juridică, Legea 31/1990 este sediul general al materiei, iar nu
Codul civil. În schimb, am putea spune că, alături de Legea nr. 31/1990, constituie o normă juridică
general aplicabilă societăților cu personalitate juridică, și dispozițiile de principiu din Codul civil
referitoare la persoana juridică.
Pe de altă parte, desigur că Legea nr. 31/1990 nu este și nu poate constitui o normă juridică
(nici generală și, cu atât mai puțin, specială) care să reglementeze societățile fără personalitate
juridică, acestea din urmă fiind cuprinse exclusiv în Codul civil. Explicația este una cât se poate de
simplă : Legea nr. 31/1990 dezbate doar societăți cu personalitate juridică, nu și pe cele fără
personalitate juridică.
11. Legea nr. 1/2005. Societăţile cooperative sunt reglementate de Legea nr. 1/2005 privind
organizarea şi funcţionarea cooperaţiei (pe care o vom mai numi și Legea cooperaţiei). Trebuie
precizat că, deşi, aşa cum vom vedea, regulile privind organizarea şi funcţionarea societăţilor
cooperative se aseamănă foarte mult cu cele aplicabile societăţilor, Legea nr. 31/1990 privind
societăţile nu va fi aplicabilă decât atunci când Legea nr. 1/2005 privind organizarea şi funcţionarea
cooperaţiei face trimitere în mod expres la această lege.
Legea cooperaţiei prevede faptul că nu fac obiectul acesteia, cooperativele de credit şi casele
centrale ale cooperativelor de credit, care sunt reglementate prin lege specială15.
Societatea cooperativă este, potrivit legii, o asociaţie autonomă de persoane (după caz fizice
şi/sau juridice), constituită pe baza consimţământului liber exprimat de acestea, în scopul
promovării intereselor economice, sociale şi culturale ale membrilor cooperatori, fiind deţinută în
comun şi controlată democratic de către membrii săi, în conformitate cu principiile cooperatiste (în
acest sens, art. 7 alin. 1 Legea nr. 1/2005). Atenţionăm asupra termenului „asociaţie”, care nu este
tocmai bine folosit de lege, întrucât poate crea confuzii, prin asemănare cu asociaţiile
nepatrimoniale (reglementate de O.G. nr. 26/2000 privind asociaţiile şi fundaţiile); în fapt,
societatea cooperativă nu este o asociaţie în sensul acestei ordonanţe de guvern, ci o adevărată
societate.
În fine, definitoriu pentru societatea cooperativă este că faptul aceasta este un agent
economic (ca şi societăţile, regiile autonome, companiile naţionale, etc.), este o persoană juridică
(fiind titulară de drepturi şi obligaţii proprii, distincte de ale membrilor săi) şi are întotdeauna
capital privat (adică nu este deţinută de stat).
12. Considerații finale pe marginea cadrului juridic general. În concluzie, după
precizările de mai sus, se poate observa, cu certitudine, faptul că, în materia societăților, putem
vorbi, riguros juridic, de două ipoteze de lucru, pentru a delimita sediul materiei.
Astfel, în ceea ce privește societățile fără personalitate juridică, cadrul legal general este
oferit de Codul civil, și anume, de dispozițiile art. 1.881 – 1.954 NCC. Aceste texte de lege au
caracterul unei norme juridice general și universal aplicabile, cu precizarea că pot fi incidente, în
15 Cooperativele de credit (în fapt, adevărate bănci cu o activitate destul de dezvoltată în ultimii ani) sunt în prezent
reglementate de O.U.G. nr. 99/2006 privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului (publicată în M. Of. 1027 din
26 decembrie 2006), care a abrogat O.U.G. nr. 97/2000 privind organizaţiile cooperatiste de credit (publicată în M. Of.
nr. 330 din 14 iulie 2000).
mod excepțional, norme juridice speciale care să reglementeze anumite tipuri de societăți fără
personalitate juridică. Astfel, legile fiscale pot impune anumite cerințe și îndatoriri acestor societăți,
prin norme juridice care nu pot avea decât caracterul unor norme speciale 16. De asemenea, așa cum
vedea, profesiile liberale pot fi organizate sub forma unor societăți fără personalitate juridică,
societăți care vor fi supuse, în completare, actelor normative care reglementează aceste profesii.
În schimb, în ceea ce privește societățile cu personalitate juridică, opinia noastră este că
norma juridică generală este reprezentată, în egală măsură, atât de Codul civil (mai exact, de
secțiunile referitoare la persoana juridică și contractul de societate) cât și de Legea nr. 31/1990 (în
cazul celor cinci tipuri de societăți reglementate de această lege) și, respectiv de Legea nr. 1/2005
(pentru societățile cooperative). În susținerea acestei afirmații invocăm dispozițiile aceluiași Cod
civil, care, în titlul referitor la persoanele juridice, la art. 192 (intitulat Regimul juridic aplicabil),
prevede : ”Persoanele juridice legal înființate se supun dispozițiilor aplicabile categoriei din care
fac parte, precum și celor cuprinse în prezentul cod, dacă prin lege nu se prevede altfel”.
Secțiunea a 2-a. Cadrul legal special – acte normative care reglementează anumite
tipuri de societăți cu personalitate juridică.
13. Considerații introductive. În completarea cadrului juridic general pe care l-am stabilit
în secțiunea anterioară, trebuie reiterat faptul că există, pe de altă parte, o serie de acte normative
care conţin dispoziţii speciale cu privire la înfiinţarea şi funcţionarea unor societăţi din diferite
domenii de activitate.
Astfel, de pildă, absolut exemplificativ, societăţile bancare sunt reglementate de O.U.G. nr.
99/2006, privind instituţiile de credit şi adecvarea capitalului, intrată în vigoare la 1 ianuarie 2007
(care a abrogat Legea nr. 58/1998 privind activitatea bancară), societăţile de leasing trebuie să
îndeplinească condiţiile prevăzute de O.G. nr. 51/1997 privind operaţiunile de leasing şi societăţile
de leasing şi de Legea nr. 93/2009 privind instituţiile financiare nebancare, societăţile de asigurări
vor respecta cerinţele Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea
asigurărilor, etc17.
De asemenea, este important să mai facem referire aici și la societățile tranzacționate și la
întreprinderile publice (despre care vom vorbi în cuprinsul prezentei lucrări), domenii în care avem
acte normative speciale care reglementează cerințe și reguli particulare privind organizarea și
funcționarea acestor societăți. Avem în vedere, în prezent, Legea nr. 297/2004 privind piața de
capital (lege specială pentru societățile tranzacționate pe o piață reglementată) și OUG nr. 109/2011
privind guvernanța corporativă a întreprinderilor publice (lege specială pentru societățile cu
personalitate juridică care au statutul de întreprinderi publice).
Aceste acte normative care au natura unor norme juridice speciale sunt numeroase și, nu de
puține ori, în anumite domenii de activitate, sunt ignorate (nefiind la fel de ”populare” ca
arhicunoscuta Lege nr. 31/1990). Vom puncta însă aici doar categoriile de norme juridice speciale
frecvente în dreptul societar, și anume, cele privind condițiile specifice referitoare la capitalul social
(valoare capital, mod și termene de subscriere / vărsare), obiect de activitate (obiecte unice și
obiecte exclusive, obiecte de activitate supuse unor autorizări prealabile), membrii organelor de
conducere (cerințe particulare impuse membrilor organelor de conducere ale anumitor tipuri de
societăți), etc.

16 De pildă, dispozițiile din legislația fiscală referitoare la asocierile în participațiune și implicit la societățile simple,
cele mai relevante fiind cele cuprinse în art. 125 Cod fiscal (aprobat prin Legea nr. 227/2015) și pct. 41 din Capitolul XI
al Normelor Metodologice de aplicare a Codului Fiscal (aprobate prin HG nr. 1/2016). Acestea se referă, î n principal, în
mod firesc, la aspecte privind modul de înregistrare și declarare a veniturilor obținute de societățile fără personalitate
juridică, dar și la chestiuni eminamente juridice, cum ar fi, de pildă, conținutul contractului de asociere (societate).
Vom reveni cu amănunte asupra acestor reglementări la momentul la care vom aborda societățile fără personalitate
juridică.
17 Despre toate societăţile care au o reglementare specială faţă de dispoziţiile Legii nr. 31/1990 vom vorbi într-un
capitol viitor.
 14. Raportul dintre legea-cadru a societăţilor şi legislaţia specială. În legătură cu
aplicarea legislaţiei speciale pentru diferitele tipuri de societăţi cu personalitate juridică, trebuie
reţinut faptul că, atunci când un act normativ care reglementează un anume tip de societate (cu un
obiect de activitate specific) prevede anumite condiţii specifice pentru înfiinţarea şi funcţionarea
acelui tip de societate, aceste condiţii trebuie respectate în mod primordial, societatea neputând fi
înregistrată în registrul comerţului până nu se face dovada îndeplinirii acestor condiţii. După ce
aceste condiţii speciale sunt îndeplinite, societatea va fi supusă dispoziţiilor general aplicabile
prevăzute de Codul civil și Legea nr. 31/1990 şi bineînţeles, reglementărilor speciale prevăzute de
actele normative aplicabile acelui tip de societate. Se aplică regula preluată din dreptul roman
potrivit căreia norma juridică specială derogă de la norma juridică specială (specialia generalibus
derogant).
Exemplu: Potrivit dispoziţiilor actelor normative speciale aplicabile în materia societăţilor
de leasing (O.G. nr. 51/1997 şi Legea nr. 93/2009), o astfel de societate se poate înfiinţa numai dacă
este organizată ca societate pe acţiuni şi dacă are un capital social de minimum 200.000 euro, vărsat
integral la înfiinţare. Prin urmare, la înregistrarea societăţii de leasing în registrul comerţului trebuie
respectată, pe de-o parte, forma unică de societate pe acţiuni şi, pe de altă parte, trebuie făcută
dovada existenţei unui capital social de cel puţin 200.000 euro, prin prezentarea documentului de
vărsământ. Dacă aceste condiţii (şi alte condiţii speciale prevăzute de cele două acte normative) au
fost respectate, societatea de leasing va fi supusă tuturor dispoziţiilor Legii nr. 31/1990, în ceea ce
priveşte funcţionarea societăţii, adică cerinţelor de adoptare a hotărârilor adunării generale şi ale
deciziilor consiliului de administraţie, competenţelor de lucru ale cenzorilor, obligaţiilor de
raportare contabilă etc. (cu respectarea, desigur, şi a prevederilor actului constitutiv).
Cu alte cuvinte, aşa cum arătam, Legea nr. 31/1990 reprezintă legea-cadru a societăţilor cu
personalitate juridică în România (motiv pentru care uneori, vom folosi această titulatură pentru a
face referire la legea societăţilor), dispoziţiile sale aplicându-se în toate situaţiile atunci când se
înfiinţează o societate cu personalitate juridică sau pe parcursul existenţei acesteia, indiferent de
obiectul de activitate al societăţii. Dacă însă actele normative speciale care reglementează societatea
din acel domeniu de activitate specific conţine dispoziţii şi condiţii speciale în ceea ce priveşte
înfiinţarea şi funcţionarea acelei societăţi, atunci aceste dispoziţii trebuie respectate cu prioritate
faţă de prevederile Legii nr. 31/1990, urmând însă ca dispoziţiile acestei din urmă legi să se aplice
pentru orice altă situaţie care nu este vizată de actul normativ special18.
Capitolul III. Categoriile de societăți și formele societare.
15. Enumerare. Așa cum antamat deja din cele dezbătute până acum, Codul civil român
face referire la două categorii de societăți, și anume, societăți cu personalitate juridică și, respectiv,
societăți fără personalitate juridică. În acest sens, primul articol din capitolul referitor la contractul
de societate definește, în primul alineat, acest tip de contract, după care precizează : ” Societatea se
poate constitui cu sau fără personalitate juridică ” (art. 1.881 alin. 3 NCC). Apoi, textul art. 1.888
NCC prezintă formele posibile ale societăților, într-o enumerare completă, care cuprinde atât
societățile cu personalitate juridică, cât și pe cele fără personalitate juridică.

Societățile cu personalitate juridică se pot înființa în una dintre următoarele cinci forme
prevăzute de Legea nr. 31/1990, și anume:
- societate în nume colectiv;
- societate în comandită simplă;
- societate cu răspundere limitată.
- societate pe acțiuni;
- societate în comandită pe acțiuni;

18 În acest sens, primul articol al Legii nr. 31/1990 arată că, pentru exercitarea de activități cu scop lucrativ,
persoanele fizice şi persoanele juridice se poate asocia şi pot constitui societăţi cu personalitate juridică, cu
respectarea dispoziţiilor acestei legi.
 De asemenea, societatea cu personalitate juridică mai poate ființa și sub forma societății
cooperative, reglementată de Legea nr. 1/2005.

Societățile fără personalitate juridică se pot constitui doar în două forme, potrivit
dispozițiilor noului Cod civil:
- societate simplă (a nu se confunda cu societatea în comandită simplă care este o
societate cu personalitate juridică);
- societate în participație.
În prezenta lucrare vom aborda, mai întâi, societățile cu personalitate juridică, în două titluri
distincte – cele reglementate de Legea nr. 31/1990 și cele reglementate de Legea nr. 1/2005 –, după
care vom continua cu societățile fără personalitate juridică.