Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Subiecte Rezolvate Microeconomie Anul1 CIG
Subiecte Rezolvate Microeconomie Anul1 CIG
Se constată că producătorul A are cel mai mic cost de oportunitate în producerea bunului X, deci, el dispune de
un avantaj relativ (comparativ), fiind justificată din punct de vedere economic specializarea sa în obţinerea
acestuia. În schimb, producătorul C, care, în ansamblu, este cel mai puţin eficient, dispune de avantaj relativ în
obţinerea bunului Y, el sacrificând doar 0,5 unităţi din bunul X pentru a spori cu o unitate producţia bunului Y,
fiind fundamentată specializarea lui în acest domeniu.
Decizia producătorilor de a produce atât bunul X, cât şi bunul Y, alocând pentru fiecare bun jumătate din
resursele de care dispun, ar determina ca producţia totală să fie Qt=10X+8Y, pentru că:
A produce 6 x şi 3 y
B produce 3 x şi 3y
C produce 1x şi 2y
Dacă producătorii se specializează, A optând pentru bunul X, B pentru Y, iar C tot pentru Y, rezultă:
Qt = 12X+10Y, pentru că:
A produce 12 X
B produce 6Y
C produce 4 Y
Specializarea producătorilor a determinat un spor de producţie de 4 unităţi (două unităţi din bunul X şi două
unităţi din bunul Y).
14. Modelul teoretic (ideal) si modele reale de economie de piata (manual, vol. I, p. 49-53)
Elementele structurale ale sistemului teoretic al economiei de piaţă sunt:
– economia funcţionează pe baza conexiunii unui sistem de pieţe interdependente;
– proprietatea particulară şi interesul personal sunt hotărâtoare în funcţionarea economiei şi adoptarea deciziilor;
fiecare agent economic şi asigură autoreproductibilitatea ca rezultat al propriilor decizii; aceasta nu exclude
pluralismul formelor de proprietate;
– toţi agenţii economici şi toate categoriile de piaţă se află în raporturi de concurenţă loială;
– preţurile se formează liber;
– sunt excluse intervenţiile administrative ale statului şi ale altor centre de forţă (monopoluri, sindicate) în
activitatea şi funcţionarea economiei.
Economia de piaţă reală, ca sistem ce funcţionează efectiv în diferite state ale lumii, nu realizează integral
caracteristicile modelului ideal, existând o mare diversitate de modele ale acesteia; de fapt, fiecare ţară are
propriul model.
Spre deosebire de economia de piata, în economia centralizata, de comanda, alocarea si utilizarea resurselor,
stabilirea raportului dintre resurse si nevoi sunt consecinte ale unor decizii centralizate, impuse agentilor
economici de aparatul de stat, pe baza acceptarii, la nivel social, a unor principii de ierarhizare a prioritatilor si
intereselor.
Nici unul din aceste sisteme nu exista în stare pura, ele reprezentând tipuri ideale. În realitate, orice economie
este o economie mixta în care se întâlnesc, în diferite proportii, elemente din ambele sisteme. Analiza
comparativa a economiilor reale de piata permite identificarea a trei modele principale de economie „reusita”:
economia sociala de piata (Germania, tarile nordice), economia de piata „directionata de consum” (S.U.A) si
economia de piata „ghidata administrativ” (Japonia).
Activitatea economica în societate se desfasoara de catre oameni, organizati în cadrul unor unitati economice,
profitabile si specializate pe domenii distincte. Agentii economici sunt indivizi sau grupe de indivizi care
participa la viata economica a societatii îndeplinind, în acest sens, anumite roluri si având anumite
comportamente economice. Agentii economici se grupeaza pe sectoare, pe baza functiei lor principale
în economie. Tinând seama de aceasta functie, în rândurile agentilor economici includem: întreprinderile,
gospodariile familiilor sau menajurilor, administratiile publice si private, institutiile de credit si asigurari,
strainatatea.
Relatiile dintre participantii la activitatile economice sunt interdependente.
Fluxurile economice reprezinta miscari permanente de bunuri materiale si servicii, de resurse economice,
disponibilitati banesti etc., între agentii participanti la tranzactii.
Fiecare tranzactie bilaterala sau de piata este formata din doua fluxuri economice:
a) fluxuri reale (de bunuri), care pornesc de la producator si ajung la consumator;
b) fluxuri monetare , care au sens opus.
_
26. Elasticitatea ofertei in raport cu pretul. Tipuri de oferta (manual, vol. I, p. 74-77)
Elasticitatea ofertei în raport cu preţul reprezinta reacţia ofertei la modificările de preţuri. Ea se masoara prin
coeficientul de elasticitate a ofertei (Eop sau EQ/P) , calculat prin raportarea modificarii cantitatilor oferite (ΔQ) la
modificarea pretului de vânzare (ΔP) :
Q − Q P − P Q P
a) Eop = 1 0 : 1 0 = : Q Q P
sau
0
P 0 0 0
% Q
b) E =
op
% P
Tipuri de oferta :
a) oferta elastica (variatia ofertei este mai mare decât variatia pretului);
Q P
deci Eop > 1
Q 0
P0
27. Echilibrul pietei. Pretul de echilibru. Variatia cererii si ofertei (manual, vol. I, p. 77-
81)
Echilibrul pietei reflecta situatia în care cantitatile oferite si cele cerute sunt egale, la pretul pietei. Se
poate spune ca piata este în echilibru la pretul care permite egalitatea cantitatii cerute de consumatori cu cea
oferita de producatori. Atunci când se ia în calcul o singura piata a unui produs, vorbim despre un echilibru
partial, iar când sunt luate în calcul toate pietele, tinând seama de interdependenta lor, vorbim despre echilibru
general.
Echilibrul pieţei, respectiv cantitatea de echilibru şi preţul de echilibru, se schimbă în funcţie de variaţia
ofertei şi cererii.
În cazul variaţiei ofertei exista două situaţii:
a) când cantitatea oferită scade (presupunând cererea constantă);
b) când cantitatea oferită creşte (presupunând cererea constantă)
În cazul variaţiei cererii intalnim două situaţii:
a) când cererea creşte (oferta rămânând constantă);
b) b) când cererea se micşorează (oferta rămânând constantă)
Astfel, preţul variază în raport direct proporţional cu cererea şi în raport invers proporţional cu oferta
29. Utilitatea bunurilor. Utilitatea tehnica si utilitatea economica (manual, vol. I, p. 86-88)
Utilitatea reprezintă capacitatea unui bun de a satisface o nevoie-dorinţă, capacitate dată de proprietăţile,
însuşirile şi caracteristicile bunului respectiv.
În sens economic, utilitatea este expresia satisfactiei pe care o resimte un individ ca urmare a consumului unei
cantitati determinate dintr-un bun, în anumite conditii spatiotemporale.
Utilitatea economică reprezintă satisfacţia pe care o resimte un individ ca urmare a consumului unei cantităţi
determinate dintr-un bun, în anumite condiţii spaţio-temporale.
Rata marginală de substituţie (RMSy/x) a produsului y cu x = cantitatea din produsul x care este necesară
pentru a înlocui o unitate din produsul y, astfel încât utilitatea totală să fie constantă:
U'x y Umx
RMS = (caz continuu) ; RMS =− =− (caz discret)
y/x
U' y y/x
x Umy
Diferenţiala funcţiei de utilitate se calculeaza prin relatia:
dU = U’xdx + U’ydy
Întreprinderea se defineşte ca o entitate activă a sistemului economic, de natura unei organizaţii autonome,
înzestrată cu resurse pe care le utilizează în scopul exercitării, în mod stabil şi structurat, a unei funcţiuni
referitoare la producţie, servicii, schimb etc.
După obiectivul urmărit în activitatea lor, intreprinderile sunt :
- cu scop lucrativ
- cu scop nonlucrativ
După forma de proprietate:
- întreprinderi private,
- publice
- mixte
După regimul juridic de organizare şi funcţionare:
- regii,
- companii
- diferite variante de societăţi comerciale
După dimensiunea lor (reflectată de numărul de personal, mărimea capitalului social şi a cifrei de afaceri) :
- întreprinderi mari,
- mici
- mijlocii
Analizata ca agent economic producator ce urmareste ca scop principal obtinerea profitului, întreprinderea este
numita firma de afaceri.
Initial, firma de afaceri a functionat ca firma clasica (care presupune existenta unei persoane cu o pozitie –
cheie, si anume proprietarul, patronul sau antreprenorul, care îsi investeste capitalul în speranta unui profit
cât mai mare, asumându-si functia de conducere a propriei afaceri). În prezent, cea mai mare parte a activitatii
economice se desfasoara însa în firme manageriale (care marcheaza separarea managerului fata de proprietate
prin profesionalizarea actului conducerii). Cea mai reprezentativa firma manageriala este societatea pe actiuni.
Societăţile comerciale se clasifica :
a) in functie de natura răspunderii:
- societate cu răspundere limitată, în baza căreia subiecţii nu sunt angajaţi, în caz de pierderi sau prejudicii,
decât în măsura aportului lor la capitalul firmei respective;
- societate cu răspundere nelimitată, în baza căreia subiecţii angajează averea lor personală în caz de
insolvabilitate a firmei, de producere a unor pierderi
b) in functie de raportul dintre drepturile şi obligaţiile subiecţilor :
- societăţi de persoane, în cadrul cărora aportul subiecţilor ia forma de părţi sociale şi este netransmisibil;
- societăţi de capitaluri, al căror capital social nu poate coborî sub o anumită limită, iar aportul subiecţilor ia
forma subscrierii de titluri de valoare şi, deci, este transmisibil.
In Romania firmele se împart în două categorii principale:
a) regii autonome întâlnite în ramurile strategice ale economiei nationale (industria de armament,
exploatarea minelor si a gazelor naturale, posta si transporturile feroviare),
b) societăţi comerciale se clasifica in :
- societatea în nume colectiv, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a tuturor asociaţiilor;
- societatea în comandită simplă, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social şi cu
răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei; comanditarii răspund numai până la
concurenţa aportului lor;
- societatea în comandită pe acţiuni, al cărei capital social este împărţit în acţiuni, iar obligaţiile sociale
sunt garantate cu patrimoniul social şi cu răspunderea nelimitată şi solidară a asociaţilor comanditei;
comanditarii sunt obligaţi numai la plata acţiunilor lor;
- societatea pe acţiuni, ale cărei obligaţii sociale sunt garantate cu patrimoniul social; acţionarii sunt
obligaţi numai la plata acţiunilor lor;
- societatea cu răspundere limitată, ale cărei obligaţii sunt garantate cu patrimoniul social; asociaţii sunt
obligaţi numai la plata părţilor sociale.
Productia cu un singur factor variabil, pe termen scurt, corespunde vietii reale, atunci când un
întreprinzator trebuie sa sporeasca rapid productia, neavând timpul necesar sa mareasca dimensiunile
întreprinderii.
Influenta factorului variabil se masoara cu ajutorul urmatorilor indicatori:
a) produsul total obtinut în urma utilizarii factorilor de productie si exprimat prin functia de productie;
b) produsul mediu (calculat ca raport între produsul total si factorul de productie variabil): PM = PT/L
unde PM = produsul mediu, PT = produsul total şi L = munca;
c) produsul marginal (modificarea produsului total ca rezultat al folosirii unei unitati suplimentare de factor de
productie) PMa = ΔPT/ΔL
unde PMa = produsul marginal, ΔPT = schimbare în produsul total, ΔL = schimbare în factorul de producţie.
Evoluţia acestor indicatori şi dependenţa dintre ei constituie o ilustrare a legii randamentelor
neproporţionale.
Legea randamentelor neproporţionale se poate enunţa astfel:
dacă o producţie oarecare reclamă utilizarea a doi sau mai multor factori de producţie şi dacă se adaugă
progresiv aceeaşi doză de cantitate folosită dintr-un factor, în timp ce cantitatea altor factori nu se
schimbă, produsul marginal al factorului variabil creşte până la un punct, apoi descreşte.
Atunci când produsul total creşte produsul marginal al factorului variabil se măreşte Când produsul total scade,
produsul marginal este negativ.
41. Productivitate sau randament. Definitie, indicatori de masurare (manual, vol. I, p. 123-126)
Eficienţa combinării factorilor de producţie orientată spre obţinerea maximului de efecte utile cu minimum de
eforturi (resurse) se exprimă prin productivitatea sau randamentul factorilor de producţie.
Productivitatea se defineşte ca „raport între cantitatea de bogăţie produsă şi cantitatea de resurse absorbite în
cursul producerii ei”.
Există diferite modalităţi de abordare a productivităţii:
In functie de maniera de masurare a rezultatelor:
– productivitatea fizică, care masoara randamentele în natura ale utilizarii factorilor, fiind exprimata în unitati
fizice;
– productivitatea (măsurată) valorică, care masoara eficienta în termeni financiari – monetari.
O alta tipologie are in vedere notiunile:
– productivitatea brută, (productia este privita ca suma a valorilor adaugate brute de diferitele activitati)
– productivitatea netă, (se elimina din productia finala bruta valoarea achizitiilor exterioare si amortizarea);
- productivitate aparentă, (provenienta valorii adaugate nu este întotdeauna cunoscuta corect).
În literatura de specialitate productivitatea este de 2 tipuri consacrate:
– productivitatea globală, care surprinde efectele combinării tuturor factorilor de producţie, măsurând
performanţa şi eficienţa de ansamblu a acestora;
– productivitatea parţială a fiecărui factor de producţie, care exprimă producţia obţinută prin utilizarea fiecărui
factor de producţie consumat (muncă, capital etc.).
Acestea pot fi masurate prin:
- productivitatea medie (Wi), calculata ca raport între marimea productiei (Q) si cantitatea (Xi) utilizata din
factorul respectiv : Wi = Q/Xi, unde i este un indicator folosit pentru factorii de producţie;
- productivitatea marginala (Wm) , care reprezinta sporul de productie care se obtine prin utilizarea unei unitati
suplimentare dintr-un factor (i), ceilalti factori ramânând constanti: Wm = ΔQ/ΔXi = dQ/dXi.
Aceste doua tipuri de productivitati pot fi calculate pentru factorii munca, capital si pamânt. Cresterea
productivitatii poate fi rezultatul progresului stiintific si tehnic, al cresterii calificarii fortei de munca, dar si al
revolutiei manageriale, prin care se urmareste perfectionarea organizarii si conducerii activitatii economice,
folosirea mai intensa a timpului de munca, a capacitatilor de productie etc.
44. Cresterea productivitatii muncii. Definitie, factori de crestere, importanta (manual, vol. I, p. 131-
135)
Creşterea productivităţii muncii reprezintă procesul prin care acelaşi volum de muncă se caracterizează printr-
o masă mai mare de bunuri şi servicii sau invers, aceeaşi masă de bunuri se realizează cu un volum mai mic de
muncă.
Productivitatea este influenţată de:
- factori naturali : condiţiile de climă, de fertilitate, adâncimea sau bogăţia unui zăcământ etc.;
- factori tehnici: nivelul ştiinţei şi tehnicii la un moment dat, la tehnologie, invenţie etc.; factori
economici: nivelul de organizare a producţiei şi a muncii, calificarea salariaţilor, cointeresarea
materială;
- factori sociali: condiţiile de muncă şi de viaţă, responsabilitate, nivelul de cunoştinţe, justiţie, legile
civile, politice;
- factori psihologici, care influenţează comportamentul şi rezultatele producătorilor aparţinând aceleiaşi
categorii de calificare, în raport cu gradul lor de adaptabilitate la condiţiile specifice ale muncii
(motivaţia în muncă şi satisfacţia pe care le-o oferă aceasta, climatul relaţiilor de muncă, al vieţii de
familie, gradul şi modul în care sunt satisfăcute unele nevoi sociale etc.);
- factori structurali, care influenţează productivitatea muncii prin modificările ce au loc fie în structura
pe produse, pe sortimente a producţiei unei întreprinderi, fie în structura economiei naţionale.
Factori ce decurg din gradul de integrare a economiei naţionale în economia mondială:
- tipurile de specializare tehnică şi economică,
- capacitatea de performanţă şi competitivitatea produselor pe piaţa mondială etc.
Progresul ştiinţific şi tehnic determină o revoluţionare a capitalului tehnic, a resurselor materiale şi energetice.
Prin creşterea calificării, aceeaşi cantitate de muncă dobândeştecapacitatea de a prelucra un volum mai mare de
materii prime sau de a utiliza un volum sporit de capital fix şi, în consecinţă, de a produce mai multe bunuri (se
amplifică stocul de capital uman).
Asupra productivităţii influenţează direct şi revoluţia managerială, prin care se urmăresc perfecţionarea
organizării şi conducerii activităţii economice, folosirea mai intensă a timpului de muncă, a capacităţilor de
producţie etc.
Efecte economice şi sociale:
- economisirea factorilor de producţie consumaţi;
- reducerea costului de producţie;
- creşterea producţiei, a competitivităţii bunurilor obţinute;
- creşterea profiturilor, a salariului real; economisirea timpului de muncă şi creşterea timpului liber
46. Marimea costului. Tipuri de costuri si curbele acestora (manual, vol. I, p. 141-148)
Mărimea costului este determinată de totalitatea cheltuielilor efectuate pentru producerea şi desfacerea de
bunuri economice, la un moment dat.
Mărimea costului poate fi calculată:
a) pe unitatea de produs (de exemplu, pe o tonă de aluminiu, o tonă de grâu sau de fructe, pe un metru cub de
gaz metan, pe o maşină-unealtă etc.);
b) pe întreaga producţie omogenă, pe care o realizează o firmă sau alta;
c) pe ansamblul producţiei eterogene obţinute de către întreprindere.
Mărimea costului de producţie este diferită:
a) de la un produs la altul, în funcţie de specificul fiecăruia, de consumul de factori pe care-l solicită;
b) la unul şi acelaşi produs, însă de la un producător la altul, în dependenţă de înzestrarea cu factori şi de nivelul
eficienţei;
c) la unul şi acelaşi producător, însă de la o perioadă la alta, în dependenţă de modificările în dotarea tehnică,
în nivelul de calificare a lucrătorilor, în organizare şi conducere etc.
Tipuri de costuri:
A. Costul global reprezinta ansamblul cheltuielilor necesare obtinerii unui volum de productie dat, dintr-un
bun. Poate fi privit:
a) structural, pe termen scurt, divizat în cost fix si cost variabil;
b) pe ansamblu, adica drept cost total global, ca suma a tuturor cheltuielilor suportate de întreprindere.
1. Costul fix (CF) reflectă acele cheltuieli ale întreprinderii care, pe termen scurt, sunt independente de
volumul producţiei obţinute: amortizarea capitalului fix, chirii, salariile personalului administrativ, cheltuielile
de întreţinere, iluminat, încălzit, dobânzi etc.
Curba costului fix arata ca costul fix devine variabil, el fiind o funcţie crescătoare a capacităţii de producţie, care
se poate modifica datorită investiţiilor.
2. Costul variabil (CV) exprimă acele cheltuieli ale întreprinderii care se modifică în funcţie de volumul
producţiei. CV = f (Q).
Curba costului variabil arata ca costul variabil este o funcţie crescătoare faţă de producţie (Q):
când randamentul este crescător, costul variabil se măreşte o dată cu producţia, însă mai puţin decât proporţional;
dacă randamentul este descrescător, costul variabil creşte o dată cu producţia, însă mai mult decât proporţional;
costul variabil este nul la un nivel de producţie nul.
3. Costul total (CT) reprezintă suma costurilor fix şi variabil.
Astfel, CT = CF + CV.
Costul total mai poate fi determinat: ca produsîntre costul total mediu (CTM) şi producţie (Q): CT = CTM.Q sau
ca produs între producţie (Q) şi costul marginal (Cmg) când acesta din urmă este egal cu costul total mediu:
CT = Q. Cmg când Cmg = CTM.
B. Costul mediu (CM) (unitar) exprima costurile globale pe unitatea de produs. Corespunzator
structurii pe termen scurt si nivelului de abordare globala se disting:
- costul mediu fix (costul fix pe unitatea de produs),
- costul mediu variabil (costul variabil pe unitatea de produs)
- costul mediu total (costul global total pe unitatea de produs).
CF
1. Costul mediu fix (CMF) reprezintă costul fix pe unitatea de produs: CMF =
Q
Când cantitatea de produse se măreşte, costul mediu fix descreşte şi, invers, când volumul producţiei scade,
costul mediu fix creşte.
2. Costul mediu variabil (CMV) sau costul variabil pe unitatea de produs; el se determină prin relaţia:
CV
CMV =
Q
3. Costul mediu total (CMT) exprimă costul global total pe unitatea de produs şi se determină prin relaţiile:
CV
CMV = sau CMT = CMF + CMV
Q
Formele costului mediu total:
- costul pe unitatea de volum;
- costul pe unitatea de lungime;
- costul pe unitatea de suprafaţă;
- costul pe unitatea de greutate;
- costul pe unitatea de timp de muncă;
- costul pe unitatea de viteză;
- costul pe unitatea de temperatură;
- costul pe unitatea de sunet etc.
C. Costul marginal (Cmg) exprimă sporul de cost total (ΔCT) necesar pentru obţinerea unei unităţi
suplimentare de producţie. Costul marginal măsoară variaţia costului total pentru o variaţie infinit de
CT CV
mică a cantităţii de produse: Cmg = sau Cmg =
Q Q
Costul marginal sta la baza deciziilor privind oferta de bunuri si servicii; este stimulata marirea ofertei atunci
când fiecare unitate suplimentara de productie necesita un spor de cost cât mai mic si când sporul de productie
mareste mai mult venitul decât costul.
Costul mediu total este dependent de costul marginal:
a) costul mediu total este descrescator atunci când costul marginal se micsoreaza mai accentuat, fiindu-i
inferior;
b) costul mediu total este crescator atunci când costul marginal creste mai accentuat, fiindu-i superior;
c) costul marginal este egal cu costul mediu total atunci când costul mediu total este minim.
De asemenea, pe termen lung, costul mediu total si costul marginal sunt egale si constante atunci când, la un
nivel dat al preturilor factorilor de productie, costul total sporeste în aceeasi proportie cu productia.
Costul mediu nu este o marime constanta, evolutia sa depinzând de urmatorii factori:
a) consumul de factori de productie pe unitatea de produs;
b) nivelul productivitatii;
c) pretul factorilor de productie utilizati.
În scopul maximizarii profitului, producatorul trebuie sa minimizeze costurile pe unitatea de produs, actionând în
principal asupra acestor trei factori.
La un pret dat al factorilor de productie, costul mediu si costul marginal se afla în raport invers proportional fata
de productivitate. Astfel, costul de productie mediu se micsoreaza atunci când productivitatea medie creste, si
invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginala creste.
48. Minimizarea costului. Relatia costurilor cu productivitatea muncii. Curbele acestora (manual,
vol. I, p. 151-154)
Factori de care depinde evoluţia costului mediu:
a) consumul de factori de producţie pe unitatea de produs (consumul de resurse materiale şi de forţă de muncă),
care se micşorează în condiţiile perfecţionării echipamentelor tehnice de producţie şi tehnologiilor de fabricaţie,
ridicării nivelului de calificare;
b) nivelul productivităţii;
c) preţul factorilor de producţie utilizaţi, care se formează pe piaţă, adică preţul la care se achiziţionează materii
prime, materiale, maşini, utilaje, combustibil, energie, salariile ce trebuie plătite lucrătorilor etc.
Minimizarea costului.
În scopul maximizării profitului, producătorul trebuie să minimizeze costurile de producţie pe unitatea de
produs obţinut.
Actualitatea minimizării costurilor consta in:
- limitele resurselor;
- minimizarea costului are un rol determinant în maximizarea profitului.
- costul de producţie influenţează oferta de bunuri.
- schimburi economice eficiente pe piaţa internaţională.
• Relaţia dintre cost şi productivitate
La un preţ dat al factorilor de producţie, costul mediu (CM) şi costul marginal (Cmg) se află în raport invers
proporţional faţă de productivitate. Astfel, costul de producţie mediu se micşorează atunci când productivitatea
medie (PM) creşte, şi invers. Costul marginal se reduce când productivitatea marginală (Pmg) creşte şi, invers, se
măreşte când productivitatea marginală scade.
• Curbele productivităţii şi curbele costului mediu şi costului marginal
Concluzii:
a) creşterii productivităţii marginale îi corespunde scăderea costului marginal, iar scăderii productivităţii
marginale îi corespunde creşterea costului marginal; creşterii productivităţii medii îi corespunde scăderea
costului mediu, iar scăderii productivităţii medii îi corespunde creşterea costului mediu;
b) curbele de cost marginal şi de cost mediu se intersectează în punctul în care costul mediu are nivelul cel mai
scăzut, după cum curbele productivităţii marginale şi productivităţii medii se intersectează în punctul în care
productivitatea medie are nivelul cel mai ridicat;
c) nivelului minim al costului mediu îi corespunde nivelul maxim al productivităţii medii, iar nivelului minim al
costului marginal îi corespunde nivelul maxim al productivităţii marginale.
49. Echilibrul producatorului. Relatiile dintre costuri si încasari. Pragul de rentabilitate (manual, vol.
I, p. 154-158)
Optimul producătorului constituie un criteriu de comportament, de conducere ştiinţifică, conform căruia
producătorul urmăreşte ca, la un cost de producţie total dat, să maximizeze producţia obţinută, adică să producă
cât mai mult posibil (ţinând seama de cererea existentă).
• Echilibrul producătorului pe termen scurt
În ceea ce priveşte volumul producţiei, din multitudinea variantelor posibile, întreprinzătorul trebuie să aleagă
acel volum al producţiei care, în condiţiile date, maximizează profitul. Este vorba de acea variantă de cantitate de
producţie ce asigură o diferenţă maximă între încasările obţinute şi costurile de producţie, deci un profit maxim.
Este, deci, necesară cunoaşterea atât a costurilor, cât şi a încasărilor.
Incasările pot fi:
- totale (It) reprezintă suma totală obţinută în urma vânzării producţiei respective. Aceasta se determină
ca produs între cantităţile totale vândute (Q) şi preţul de vânzare unitar (p): It = Q • p;
- medii (Im) exprimă mărimea încasării pe unitatea de produs vândută; ea nu este altceva decât preţul
It Q p
unitar: Im = = ;
Q Q
- marginale (Img) reprezintă variaţia încasării totale, antrenată de o variaţie infinit de mică a cantităţii
vândute; ea se poate exprima ca spor de încasare (ΔIt) pe unitatea suplimentară (adiţională)
It
- de volum-desfacere (ΔM): Im g =
Q
Orientarea producătorului spre creşterea volumului producţiei sau, dimpotrivă, spre reducerea acestuia ia în
calcul evoluţia costului marginal şi a încasării marginale.
Profitul obţinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal
Profitul (Pr) întreprinderii se determină ca diferenţă între totalul încasărilor (sau veniturilor) şi totalul costurilor:
Pr = It – CT.
Volumul producţiei care maximizează profitul trebuie să satisfacă o anumită condiţie, şi anume: la nivelul
acelui volum al producţiei (Qx), prima derivată a funcţiei profitului în raport de Q trebuie să fie zero, adică:
d Pr dVT dCT
= − =0
dQ dQ dQ
dVT dCT
Luând în calcul faptul că = Vmg (venitul marginal), iar = Cmg (costul marginal), se ajunge la
dQ dQ
următoarea concluzie:
condiţia de maximalizare a profitului devine:
Vmg – Cmg = 0 sau Vmg = Cmg
• Pragul de rentabilitate
În căutarea nivelului de producţie care maximizează profitul este utilă şi cunoaşterea unui caz particular, pe care-
l reprezintă pragul de rentabilitate sau punctul mort al întreprinderii.
Profitul obtinut este maxim atunci când venitul marginal este egal cu costul marginal, deoarece în acest caz se
obtine o diferenta maxima între totalul încasarilor si totalul cheltuielilor. În determinarea nivelului productiei
care maximizeaza profitul este utila si cunoasterea unui caz particular – pragul de rentabilitate. Acesta indica
volumul de productie sau cifra de afaceri de la care producatorul începe sa obtina profit. În acest „punct mort”,
încasarile totale ale întreprinderii sunt egale cu costul total, iar profitul este nul.
51. Concurenta. Definitie, intensitate. Functiile concurentei si rolul statului (manual, vol. I, p. 167-
170)
Concurenţa reprezintă o confruntare deschisă între agenţii economici pentru realizarea unei poziţii cât
mai avantajoase pe piaţă, corespunzătoare intereselor proprii.
Forme ale concurentei:
a) Perfecta - caracterizata prin trasaturi ce îi imprima un caracter de model pur teoretic;
b) Imperfecta - care se manifesta prin urmatoarele forme: monopolistica, oligopolista, monopson,
oligopson, duopson.
Intensitatea concurenţei depinde în orice moment de apropierea ori depărtarea dintre cerere şi ofertă (excludem,
aici, situaţiile speciale de monopol şi monopson).
Când cantitatea de bunuri de un fel anume, cerută şi oferită, se află în echilibru, concurenţa are intensitate relativ
joasă, relaţia dintre grupuri şi relaţiile din interiorul lor având loc pe fondul unei rivalităţi abia vizibile; în această
ipoteză, fiecare participant la schimb poate să vândă sau să cumpere ceea ce doreşte la un preţ convenabil, iar
pericolul înlăturării din „arenă” a unor întreprinzători este redus.
Concurenţa intersectorială este de 2 feluri:
- a) competiţia dintre agenţii care produc bunuri substituibile, adică bunuri diferite care pot satisface una şi
aceeaşi trebuinţă;
b) competiţia dintre agenţii care produc bunuri răspunzând unor trebuinţe diferite.
• Rolul concurenţei
Capacitatea de a produce mai ieftin şi a vinde mai ieftin pentru a învinge rivalii stimulează inovaţia (obligă
întreprinderile să realizeze noi produse, să folosească noi tehnici de fabricaţie, să ridice nivelul general de
calificare a personalului, să organizeze mai bine producţia şi munca).
Functiile concurentei :
- Dată fiind inegalitatea dintre întreprinderi în ceea ce priveşte eficacitatea, concurenţa realizează şi o selecţie a
producătorilor, eliminând pe cei slabi.
- Concurenţa tinde, totodată, să aşeze în echilibru ramurile de producţie, cererea şi oferta, să transmită de la
producători la consumatori o parte din valoarea suplimentară creaţă prin sporirea productivităţii muncii.
- Concurenţa asigură, totodată, consumatorilor, libertatea de alegere a bunurilor şi serviciilor şi de satisfacere la
un nivel superior a trebuinţelor.
Rolul statului.
Statul promovează, în acest scop, trei categorii de măsuri:
a) Măsuri de elaborare a regulilor jocului, a normelor de drept pe baza cărora se desfăşoară
activitatea economică în genere şi concurenţa;
b) Măsuri, tot de ordin juridic, îndreptate împotriva piedicilor în calea concurenţei, a abuzurilor
monopolurilor ;
c) Măsuri de limitare a excesului de concurenţă ;
53. Preturile si piata cu concurenta perfecta. Caracteristicile acesteia (manual, vol. I, p. 171- 173)
Piaţa cu concurenţă perfectă constituie un model teoretic, un ideal de funcţionare a pieţei.
• Caracteristicile pieţei cu concurenţă perfectă:
- atomicitatea agenţilor economici;
- omogenitatea produselor fabricate şi vândute;
- mobilitatea perfectă a factorilor de producţie şi a bunurilor de consum (sau libera intrare şi ieşire de pe
piaţă);
- transparenţa perfectă a pieţelor.
Transparenţa perfectă a pieţei echivalează cu posibilitatea agenţilor economici de a avea la dispoziţie
informaţiile necesare şi suficiente privind calitatea bunurilor fabricate, a tehnicilor utilizabile
în producţia tuturor mărfurilor, a locurilor de aprovizionare cu factori de producţie, a pieţelor de desfacere, a
preţurilor de vânzare, a salariilor etc.
54. Pretul de echilibru pe piata cu concurenta perfecta. Mecanismul lui de formare si variatii posibile
ale acestuia (manual, vol. I, p. 173 – 180)
Pretul de echilibru presupune miscarea deopotriva a pretului si a cantitatii de marfuri cerute si oferite, realizata
în decursul unui interval de timp mai mare sau mai mic, dependent de natura bunului, de durata în care el se
creeaza si se trimite pe piata.
• Preţul de echilibru
Pretul de echilibru este o categorie teoretica. În realitate, apare doar întâmplator.
Sunt conditii când pretul de piata efectiv este apropiat de pretul de echilibru, gravitând în jurul acestuia.
Modificarea pretului este un rezultat nu numai al miscarii independente a relatiei dintre cerere si oferta (la nivel
de ramura), ci si al schimbarilor intervenite în costurile de productie.
• Mecanismul de formare a preţului de echilibru
Procesul de formare a preţului de echilibru, teoretic, are ca punct de sprijin iniţial existenţa preţului de
dezechilibru, aflat în mişcare, el implicând inegalitatea dintre cerere şi ofertă.
Mecanismul de formare a pretului de echilibru presupune mişcarea deopotrivă a preţului şi a cantităţii de
mărfuri cerute şi oferite, realizată firesc în decursul unui interval de timp mai mare ori mai mic, dependent, între
altele, de natura bunului, de durata în care el se creează şi se trimite pe piaţă.
Preţul de echilibru este teoretic
• Variaţii ale preţului de echilibru
Preţul de echilibru, odată format, rămâne acelaşi dacă relaţia dintre cerere şi ofertă nu se schimbă (considerăm că
nu acţionează alţi factori asupra preţului). Când cererea şi oferta cresc în aceeaşi proporţie sau când scad în
aceeaşi proporţie, preţul de echilibru este constant.
a) Cererea creşte sau scade, iar oferta şi ceilalţi factori de influenţă ai preţului rămân constanţi;
corespunzător, preţul creşte ori scade;
b) Oferta creşte sau scade, iar cererea şi ceilalţi factori de influenţă ai preţului rămân constanţi. Ca
urmare, preţul scade ori creşte ;
c) Cererea şi oferta cresc, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul creşte dacă cererea creşte
mai mult decât oferta şi scade dacă cererea creşte mai puţin decât oferta;
d) Cererea şi oferta scad, dar în ritmuri inegale. Corespunzător, preţul creşte, dacă cererea scade mai puţin
decât oferta, şi scade, dacă cererea scade mai mult decât oferta.
55. Functiile pretului de echilibru pe piata cu concurenta perfecta. Optimizarea productiei (manual,
vol. I, p.180-182)
• Funcţiile preţului pe piaţa cu concurenţă perfectă
a) informare (semnalizare);
b) realocare sau redistribuire a resurselor societatii, pe diverse sfere de activitate, în vederea suprimarii
anomaliilor, a dezechilibrelor existente în acest plan;
c) evaluare si masurare a cheltuielilor, rezultatelor, veniturilor;
d) principal instrument prin care se recupereaza cheltuielile si se obtine un profit.
Pretul îl determina pe producator sa restrânga sau sa abandoneze anumite activitati.
Mişcarea preţurilor reglează producţia.
• Preţul şi optimizarea producţiei
Starea de echilibru a întreprinderii, pe termen scurt, presupune acelaşi volum al producţiei obţinute şi vândute, la
care costul marginal full (care include profitul normal) să fie egal cu preţul pieţei. În acest caz, se impune
următoarea relaţie:
Costul marginal full = Preţul pieţei = Încasarea marginală = Venitul marginal
Pe termen lung, când toţi factorii de producţie sunt variabili, întreprinderea are la dispoziţie mai multe alternative
de combinare a capitalului şi muncii, adică mai multe soluţii, fiecare caracterizându-se printr-o proporţie anumită
între capital şi muncă.
Întreprinderea întruneşte premisele realizării profitului maxim, respectiv ale stării de echilibru în condiţiile în
care: Preţul = Costul marginal = CM
Întrucât CM = costul marginal la nivelul minim al CM, rezultă că, pe termen lung, în condiţii de concurenţă
perfectă, firma obţine doar profit normal.
56. Piata cu concurenta imperfecta si preturile. Particularitatile caracteristice ale agentilor economici
în conditiile unor tipuri diferite de piete cu concurenta imperfecta (manual, vol. I, p. 182-197)
Piaţa cu concurenţă imperfectă este un ansamblu de pieţe care au unele trăsături comune, dar se şi deosebesc
între ele. De aici fac parte:
- piaţa monopolistă,
- piaţa duopolistă,
- piaţa oligopolistă,
- piaţa monopolistică,
- piaţa tip monopson
- piaţa reglementată de stat.
În fiecare din aceste pieţe, vânzătorii ori cumpărătorii pot să hotărască sau să influenţeze, în grade diferite,
nivelul preţului.
In cadrul pietei monopoliste intalnim:
• Monopolul ca producător unic într-o ramură;
În limba greacă, monopol înseamnă un singur vânzător.
Monopolul, ca firmă unică, are posibilitatea de a hotărî independent şi volumul producţiei pe care îl fabrică, şi
preţul de vânzare al bunului, în vreme ce întreprinderea care funcţionează în concurenţă perfectă avea şansa să
decidă doar asupra cantităţii de bunuri.
Monopolul stabileşte, de regulă, un preţ ridicat, superior celui format în ipoteza concurenţei perfecte, şi obţine
un plus de profit în fiecare moment.
• Monopol prin alianţă.
Acest monopol poate să apară atunci când oferta unui bun este realizată de câteva întreprinderi mari, ce
încheie convenţii privind producţia pe care au obligaţia să o creeze fiecare în parte (cotele de producţie), preţul
de vânzare unic şi pieţele pe care întreprinderile au dreptul să furnizeze marfa.
• Monopol întemeiat pe calitatea unui produs industrial
În analiza acestui monopol, pornim de la presupunerea că, într-o ramură, funcţionează mai multe întreprinderi,
având talii diferite, şi că nu există şansa încheierii de convenţii între ele, privind producţia şi preţul.
• Există şi alte forme ori situaţii de monopol:
- monopol izvorât din calitatea deosebită a unui bun agricol, posibil de cultivat doar pe suprafeţe reduse,
motiv pentru care cererea este net superioară ofertei, iar preţul de vânzare ridicat;
- monopol rezultat din relaţia privilegiată a unor întreprinderi cu statul (în domeniul producţiei de
armament, deexemplu, statul plasează comenzi la câteva întreprinderi particulare capabile să creeze
produsul la parametri înalţi şi îl plăteşte cu preţuri mari care includ profituri neobişnuite);
- monopolul unor întreprinderi proprietate de stat, care singure au dreptul să comercializeze unele produse
ca tutunul, o parte din băuturile alcoolice etc., la preţuri mai mari decât cele formate în concurenţa
liberă.
• Piaţa duopolistă
Piaţa duopolistă se caracterizează prin prezenţa într-o ramură a două întreprinderi mari. Ele pot fi de aceeaşi
talie ori inegale şi pot produce (indiferent de talie) bunuri omogene ori neomogene. Aceste întreprinderi
furnizează întreaga producţie a ramurii, iar numărul cumpărătorilor este foarte mare.
Întreprinderile duopoliste iau decizii referitoare atât la cantitatea de bunuri produsă, cât şi la preţ.
• Piaţa oligopolistă
Noţiunea de oligopol implică prezenţa într-o ramură a unui număr relativ mic de întreprinderi (cel puţin trei),
care livrează întreaga cantitate de mărfuri.
Şi în pieţele oligopoliste (ca şi în pieţele duopoliste), problema nevralgică o constituie împărţirea pieţei între
producători, încercarea firmelor de a-şi apropia o parte cât mai însemnată din clientelă, în vederea creşterii cifrei
de afaceri şi a profiturilor.
• Piaţa monopolistică
Piaţa monopolistică se poate numi şi piaţa cu concurenţă cvasi (aproape) perfectă.
Ea se distinge prin existenţa, într-o ramură, a unui mare număr de producători de talie relativ mică şi apropiată şi
prin diferenţierea produselor.
• Piaţa tip monopson
În piaţa monopolistă, figurează un vânzător sau câţiva, care se comportă ca unul singur, în baza unor convenţii
sau a altor premise. Această piaţă implică, însă, un număr mare de cumpărători.
Piaţa tip monopson este opusul celei monopoliste.
Ea se caracterizează prin existenţa unui singur cumpărător si a numeroşi vânzători ai bunului fabricat, la scara
ţării.
Întreprinderea cu poziţie de monopson poate să se aprovizioneze la preţuri avantajoase şi cu forţă de muncă,
dacă în zona ei de activitate lipsesc alte ramuri industriale care să ofere locuri de muncă.
Când într-o zonă oarecare funcţionează două unităţi cumpărătoare, într-o ramură dată, există duopson, iar dacă
funcţionează trei (sau mai multe) există oligopson.
60. Oferta de munca. Definitia si factorii ofertei (individuale si totale) (manual, vol. I, p. 207-211)
Oferta de muncă este acea parte a populaţiei apte de muncă ce doreşte angajare salarială.
Oferta de munca si disponibilitatile de forta de munca - relatie de la parte la întreg. Disponibilitatile de munca
reprezinta populatia apta de munca prezenta într-o tara pe perioada data de timp. Oferta de munca corespunde
populatiei disponibile active.
Populaţia disponibilă activă corespunde ofertei de muncă.
• Delimitări privind structura populaţiei:
a) populatie totala se compune din populaţia inactivă şi populaţia activă;,
b) populatie inactiva este acea parte din populaţia totală care nu caută loc de muncă: copiii de vârstă
preşcolară, elevii, studenţii şi alte categorii care nu doresc să devină salariaţi.,
c) populatie disponibila activa este acea parte a populaţiei apte de muncă formată din persoanele
ocupate care exercită o activitate remunerată şi din cele care caută un loc de muncă.
Populatia activa ocupata
Rata de activitate la nivelul populatiei unei tari = 100
Populatia totala
Populatia ocupata
Gradul (rata) de ocupare = 100
Populatia disponibila activa
• Factori care influenţează mărimea populaţiei disponibile active:
– demografic – raportul natalitate-mortalitate;
– reglementări juridice privind vârsta minimă de angajare;
– durata săptămânii de lucru;
– structura pe sexe;
– imigrare;
– emigrare.
• Structuri ale ofertei de muncă
Oferta de muncă individuală reprezintă numărul de ore muncă (sau timpul de muncă) pe care un salariat
doreşte să le efectueze.
Factori care influenţează oferta de muncă individuală:
– mărimea salariului nominal şi real;
– raportul dintre timpul de muncă şi timpul liber pentru refacerea forţei de muncă;
– nevoia salariatului de a subzista atât el, cât şi familia lui;
– natura muncii şi securitatea ocupării.
Oferta de munca totala – exprima ofertele individuale totale ale segmentelor pietei muncii, formata din cei
angajati sau în cautarea unui loc de munca.
Între mărimea duratei muncii şi cea a timpului liber este o relaţie negativă.
61. Salariul si echilibrul pietei muncii. Definitia salariului. Rolul si limitele salariului în
realizarea echilibrului (manual, vol. I, p. 211- 218)
Exista opinii diferite privind definirea salariului:
a) suma de bani cu care este remunerat factorul munca participant la obtinerea rezultatelor unei activitati
economice;
b) pret pentru care oamenii îsi închiriaza forta de munca;
c) pret al fortei de munca – marfa.
• Echilibrul
Piaţa muncii se poate caracteriza prin următoarele stări:
– de echilibru, care reflectă ocuparea deplină a forţei de muncă;
– de dezechilibru:
a) când oferta este mai mica decât cererea de munca;
b) când oferta de munca depaseste cererea de munca.
Salariul – cost – reprezinta cheltuiala pentru agentul economic; venit pentru salariati. Reprezintă cheltuielile
suportate de agenţii economici pentru plata muncii, contribuţiile la asigurările sociale şi fondul de şomaj. În
funcţie de ramură, subramură şi firmă, ponderea acestor cheltuieli în costul total este diferită.Abordari
conceptuale privind salariul – venit (Adam Smith, David Ricardo, Ferdinand Lassalle, Karl Marx, J.M. Keynes,
Samuelson etc.).
Salariul de echilibru – arata ca cererea este egala cu oferta de munca.
Salariul - venit, care revine factorului de producţie muncă, este o formă de venit personal de a cărui mărime
depinde satisfacerea nevoilor, aspiraţiilor fiecărui salariat.
Mărimea salariului este rezultatul negocierilor în cadrul firmei unde se stabilesc în mod concret condiţiile de
angajare şi nivelul salariului.
62. Factorii care determina nivelul si dinamica salariului. Efectul de substitutie si efectul de venit
(manual, vol. I, p. 218-221)
Factorii care influienteaza marimea salariului:
a) raportul dintre cererea si oferta de forta de munca;
b) raportul dintre productivitatea muncii si salariul nominal;
c) cheltuielile necesare refacerii si dezvoltarii fortei de munca;
d) nivelul preturilor bunurilor si serviciilor de consum;
e) cheltuieli pentru odihna si viata spirituala;
f) sporirea cheltuielilor de transport, telecomunicatii;
g) marirea chiriei;
h) gradul de organizare a sindicatelor
Efectul de substitutie – reducerea timpului liber si cresterea corespunzatoare a timpului destinat muncii, care-i
asigura lucratorului venituri mai mari.
Efectul de venit – situatia în care salariatul obtine un venit suficient de mare,astfel încât au loc micsorarea
timpului destinat muncii si sporirea corespunzatoare a timpului liber.
Diferenţierea salariilor rezultă din gradul diferit de calificare, aptitudini, atribuţii, răspunderi în muncă, condiţii
de muncă, de mediu toxic, muncă de noapte.
Apropierea (egalizarea) nivelului salariilor se poate realiza prin ridicarea calificării, prin perfecţionare; ea
presupune apropiere (egalizare) şi în privinţa eficienţei muncii.
63. Formele salariului, importanta acestora în politica economica (manual, vol. I, p. 221- 225)
Forme ale salariului:
1. Salariul nominal (salariul negociat) reprezintă suma de bani pe care salariatul o primeşte de la unitatea
pentru care lucrează sau prestează muncă.
2. Salariul net este acela pe care-l primeşte salariatul ca venit din care s-au scăzut impozitul şi alte reţineri
prevăzute prin lege (de exemplu, pentru fondul de şomaj).
3. Salariul real exprimă cantitatea de bunuri şi servicii care poate fi cumpărată cu salariul nominal, la un nivel
dat al preţurilor, într-o anumită perioadă.
Mărimea salariului real se calculează ca raport între salariul nominal şi nivelul preţurilor (în procente):
SN
SR = unde SR – salariul real; SN – salariul nominal; P – nivelul preturilor (in %)
P
În dinamica:
ISR = SR 100
1
unde SR1= salariul real în perioada curenta; SR0= salariul real în perioada anterioara.
SR 0
ISN
ISR = 100 unde ISN= indicele salariului nominal; IP= indicele preturilor
IP
Alte forme ale salariului:
- direct - este remuneraţia efectivă primită de salariat, care corespunde cu salariul net şi sumele corespunzătoare
pentru concediul legal şi, eventual, al 13-lea salariu;
- indirect - este acea parte a salariului plătită familiei în funcţie de alte criterii decât consumul efectiv de muncă.
- minim garantat - este acel salariu fixat prin lege, în urma negocierilor sindicate-guvern.
- colectiv - este atribuit tuturor salariaţilor unei firme când rezultatele economico-financiare ale acesteia sunt
deosebit de bune.
- social - reprezintă acele venituri care completează salariul nominal şi care provin de la bugetul de stat sub
forma alocaţiei pentru copii, diferite ajutoare sociale.
Forma de salarizare constă în principiile şi modalităţile concrete prin care se determină mărimea
salariului pentru fiecare salariat.
Forme de salarizare:
- Salarizarea în regie - reprezintă remunerarea salariatului după timpul lucrat: oră, zi, săptămână, lună.
-Salarizarea in acord - este acea formă de remunerare a individului sau grupului în funcţie de cantitatea de
produse realizate, de numărul operaţiilor executate.
Salarizarea in acord este de 3 feluri:
acord direct (constă în stabilirea unui tarif constant pe bucată, operaţiune executată) ;
acord progresiv (presupune ca, de la un anumit nivel de realizare a normei, tariful pe unitate de produs sau
operaţie să se majoreze în anumite proporţii în mod progresiv);
acord global (se practică la nivel de formaţie de lucru ce îşi asumă obligaţia de a executa într-un termen stabilit
un produs sau o producţie exprimată în unităţi fizice pentru care primeşte o sumă globală, determinată în raport
cu manopera necesară realizării obligaţiilor prevăzute în contract.)
-Salarizarea in remiza (cota procentuala) - Venitul fiecărui angajat se determină proporţional cu nivelul de
îndeplinire a sarcinilor stabilite prin contract.
Corectarea vizează adaptarea salariului la dinamica preţurilor prin indexare, prin acordarea unor sporuri pentru
muncile efectuate în condiţii mai grele sau în cazul unor responsabilităţi în domeniul managementului etc.
Participarea constă în accesul salariaţilor la împărţirea beneficiului obţinut de unitatea economică unde îşi
desfăşoară activitatea.
Socializarea este un adaos la salariu în cazul unor salariaţi care sunt într-o situaţie mai dificilă, remunerarea pe
baza muncii depuse fiind insuficientă în condiţia dată.
67. Renta. Continutul si gândirea economica privind renta (manual, vol. I, p. 234-237)
Renta este un venit stabil realizat de posesorul unui bun imobiliar (pamânt, cladiri, constructii, resurse de
apa) sau mobiliar (hârtii de valoare, capital banesc);
Renta economica este plata pentru folosirea unei resurse economice nesustituibile, a carei oferta totala
este insuficienta în raport cu cererea, constituind un venit pentru posesorul acesteia.
Gandirea economica.
În gândirea economică s-au conturat, de-a lungul timpului, numeroase concepţii, doctrine, şcoli cu privire la
natura, formele şi temeiurile rentei.
1. Exponenţii şcolii clasice limitau spaţiul de manifestare a rentei la agricultură. Ei considerau că formarea rentei
s-ar datora dărniciei naturii: William Petty, Adam Smith, David Ricardo, J. Stuart Mill, K. Marx.
2. Şcoala marginalistă, apărută la sfârşitul secolului al XIX-lea: A. Marshall, P. Samuelson.
În ţara noastră, preocupările teoretice în legătură cu renta datează din secolul XIX (Ion Ionescu de la Brad, P.S.
Aurelian), V. Madgearu.
3. În economia contemporană, majoritatea şcolilor şi curentelor de gândire susţin valabilitatea universală a
rentei, caracterul ei de fenomen comun tuturor formelor de activitate economică şi nu numai agriculturii: J.B.
Clark.
68. Mecanismul rentei. Nivelul rentei si formele acesteia (manual, vol. I, p. 234 – 241)
Mecanismul formarii rentei presupune existenta unei situatii de monopol stabil sau temporar care sa confere
detinatorului si/sau utilizatorului unei resurse economice o pozitie privilegiata în raport cu ceilalti agenti si care
le permite urcarea pretului de vânzare peste nivelul considerat normal;
Mecanismul formarii rentei economice se fundamenteaza pe legea randamentelor neproportionale; aceasta
consta în aceea ca, atunci când se combina unul sau mai multi factori constanti cu un alt factor, variabil,
cantitatile aditionale din acest ultim factor determina, într-o prima etapa, marirea productiei, apoi, productia
suplimentara aferenta cantitatii aditionale din factorul variabil îsi încetineste cresterea, pentru ca, în faza
urmatoare, sporul productiei sa fie tot mai slab, iar în final, productia chiar sa scada.
Randamentele rezultate din aditionarile succesive ale factorului variabil, asociat cu factorul fix, constituie
premisa obtinerii rentei.
Marimea rentei este egala cu diferenta dintre venitul obtinut în urma utilizarii unui factor de productie cu
performante superioare si oferta inelastica si cel realizat în situatii când se folosesc factori cu randamente medii,
normale si mai usor de procurat.
• Forme de rentă:
1. Renta funciară este un venit ce revine proprietarului funciar în virtutea dreptului de proprietate asupra
terenului;
- rentă diferenţială, care rezultă din randamentul diferit al unor cantităţi egale de capital şi de muncă pe terenuri
cu calităţi diferite (rentă de fertilitate), din diferenţele de cheltuieli de transport şi exploatare pe care le
generează terenuri ce au poziţie diferită faţă de pieţele de desfacere şi/sau căile de comunicaţie (rentă de poziţie)
sau din diferenţe de productivitate generate de investiţii succesive pe aceeaşi suprafaţă de teren.
2. Renta minieră, din industria extractivă, încasată de proprietarii minelor, sondelor, se datorează diferenţei de
conţinut în substanţă utilă a zăcământului sau de poziţie.
3. Renta în construcţii este în funcţie de diferenţa de calitate, de
poziţie şi, bineînţeles, de raportul dintre cererea şi oferta pentru terenuri destinate construcţiilor.
4. Renta de monopol, venit excedentar încasat de întreprinzătorii care dispun şi folosesc factori de producţie cu
însuşiri excepţionale, rari şi nesubstituibili, de la utilizarea cărora sunt excluşi ceilalţi.
5. Renta de abilitate reprezintă venituri suplimentare ce se obţin ca urmare a aptitudinilor şi calităţilor
excepţionale pe care le are un individ.
6. Renta consumatorului este un plus de venit rezultat din preţul, mai ridicat, pe care consumatorul ar fi dispus
să-l plătească pentru a cumpăra marfa dorită, faţă de preţul plătit în realitate, mai redus.
7. Renta producătorului sau surplusul producătorului este câştigul suplimentar realizat de întreprinzătorii care
pot să-şi vândă marfa la un preţ superior celui pe care îl estimaseră anticipat.
8. Renta conjuncturală, comercială şi industrială, este renta legată de folosirea unor împrejurări favorabile, care
permit obţinerea de câştiguri suplimentare.
9. Renta de marcă, de autor sau de model, este renta care reflectă dreptul deţinătorilor de a încasa venituri de la
care sunt excluse celelalte persoane.
73. Teorii privind valoarea banilor si cantitatea banilor în circulatie (manual, vol. I, p. 252-255)
1. Partizanii teoriei metaliste considerau că valoarea monedei este dată de cantitatea şi valoarea mărfii – metal
preţios. Mărimea preţurilor mărfurilor depinde, deci, de cantitatea de metal preţios monetar şi valoarea lui, pe de
o parte, şi de suma valorilor bunurilor schimbate, pe de altă parte.
2. Teoria nominalistă susţinea că valoarea monedei este legată doar de puterea ce i-a fost legal atribuită de
emitent, acesta având rolul determinant în dimensionarea cantităţii de monedă în circulaţie.
3. Teoria cantitativă a banilor, formulată de I. Fisher sustine ca o mărire a cantităţii de monedă în circulaţie
determină o creştere proporţională a nivelului general al preţurilor şi apoi o diminuare a valorii monedei, dacă
ceilalţi factori rămân constanţi.
Ecuaţia schimbului: Cantitatea de bani în circulaţie se poate afla prin raportarea cantităţii bunurilor cumpărate,
înmulţită cu nivelul preţurilor, la viteza de circulaţie a monedei:
P T
M =
V
4. Raportul dintre cantitatea de monedă şi mărimea preţurilor a fost abordat şi de Şcoala de la Cambridge, J.M.
Keynes formulând o ecuaţie proprie a schimburilor, cunoscută ca ecuaţia de la Cambridge:
n
n = y (k + rk ' ); y = în care:
(k + k ' )
y = nivelul preţurilor, respectiv indicele costului vieţii
n = volumul însumat al monedei în numerar şi al celei scripturale
k = cererea publică de încasări în moneda lichidă
k’ = moneda scripturală exprimată în unităţi de consum
r = rata rezervei monetare
75. Dobânda. Definitie si forme. Masa si rata dobânzii (manual, vol. I, p. 258-261)
Dobânda reprezintă suma de bani plătită pentru dreptul de folosinţă temporară a mijloacelor băneşti
împrumutate.
Dobânda reprezintă preţul renunţării la lichiditate, cerut de cel ce acordă împrumutul, sau preţul
consimţit a fi plătit de cel ce se împrumută pentru procurarea lichidităţii.
Formele dobânzii.
a) dobânda de pe piaţa monetară, aplicată în general creditelor pe termen scurt intervenite între băncile
comerciale, între acestea şi banca centrală;
b) dobânda bancară de bază, pentru certificatele de depozit sau bonurile de trezorerie;
c) dobânzile aplicate de bănci şi alte instituţii financiare, pentru întreprinderi;
d) dobânda de pe piaţa obligaţiunilor, caracteristică plasamentelor pe termen lung;
e) dobânda practicată de casele de economii sau bănci pentru depozitele la vedere şi la termen, pentru
construcţii de locuinţe etc.
Marimea dobanzii se exprima prin:
• Masa şi rata dobânzii (anuale) reprezintă mărimea absolută a dobânzii anuale plătită la suma totală
împrumutată; mărimea ei relativă, numită rata dobânzii anuale, este raportul procentual între masa dobânzii şi
D d C
capitalul împrumutat: d = 100 ; rezulta ca D =
C 100
în care:
d = rata anuală a dobânzii
D = masa dobânzii anuale
C = capitalul împrumutat
Rata dobânzii poate fi:
- rată nominală, adică rata plătită de debitor necorectată cu rata inflaţiei (ori deflaţiei);
- rata reală, adică rata nominală corectată cu rata inflaţiei (ori deflaţiei).
În cazul inflaţiei, rata reală se calculează după formula: r = d-i, în care:
d = rata nominală a dobânzii
i = rata inflaţiei
Rata reală este: pozitivă, atunci când d › i;
negativă, atunci când d ‹ i;
nulă, atunci când d = i.
În cazul deflaţiei, rata reală - întotdeauna pozitivă - se calculează după formula: r = d+a
în care:
a = rata deflaţiei, a aprecierii banilor.
Dobanda este de 2 feluri:
- simplă;
- compusă
Masa dobânzii compuse sau mărimea sa absolută se calculează astfel: Dc = Sn - C, unde: Sn = C (1+d)n
în care:
Sn = Suma obţinută de proprietarul capitalului, acumulată după n ani
d = rata dobânzii anuale
n = numărul de ani
C = capitalul împrumutat
Rata reala poate fi: pozitiva, negativa, nula, în functie de evolutia ratei inflatiei.
78. Piata capitalului. Titluri de valoare. Definitie si functii (manual, vol. I, p. 266-270)
Piata capitalului este totalitatea tranzactiilor al carei obiect îl constituie titlurile de valoare.
Piata capitalului se scindeaza în:
a) piata primara – cuprinde totalitatea tranzactiilor al caror obiect îl reprezinta titlurile de valoare nou emise;
b) piata secundara – include totalitatea tranzactiilor efectuate cu titlurile de valoare emise si plasate anterior.
Titlurile de valoare sunt înscrisuri, emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de a încasa,
anual, un venit variabil sau fix.
Componentele titlurilor de valoare:
- acţiunile,
- obligaţiunile,
- obligaţiunile ipotecare,
- titlurile de rentă,
- bonurile de tezaur.
Acţiunea este un titlu de valoare care conferă posesorului dreptul la un venit anual variabil (de regulă),
numit dividend. Actiunile se impart in:
- nominative, care au înscrise pe ele, în afară de alte date, şi numele deţinătorului,
- acţiuni la purtător, care nu poartă niciun nume.
O alta clasificare a actiunilor:
- ordinare, care conferă posesorilor drepturi obişnuite,
- acţiuni privilegiate, care conferă drepturi speciale.
Posesorii de acţiuni, numiţi acţionari, sunt proprietari ai unei părţi din capitalul unei întreprinderi, ori ai mai
multora.
Durata de viaţă a acţiunii şi intervalul de timp în care posesorii pot încasa dividend sunt egale cu durata de
viaţă a întreprinderii.
Acţiunea este nerambursabilă atunci cand deţinătorii ei nu pot cere întreprinderilor emitente banii plătiţi cu
prilejul achiziţionării lor;
Acţiunea este negociabilă, atunci cand se poate vinde la bursă, banii avansaţi pentru dobândirea ei nefiind, deci,
imobilizaţi;
Dividendul încasat de acţionari este variabil, întrucât profitul obţinut de întreprindere oscilează de la un an la
altul, iar nevoia de a face investiţii din profit este şi ea diferită în timp.
Obligaţiunea este un titlu de valoare, emis de întreprinderi, instituţii ori de stat, care dă dreptul
deţinătorului să încaseze un venit anual fix, numit dobândă.
Deţinătorii de obligaţiuni, numiţi obligatari, sunt creditori ai unităţilor care au emis aceste titluri de valoare.
Ca urmare, obligaţiunea este rambursabilă.
Obligaţiunile ipotecare sunt titluri de valoare, emise de bănci (ipotecare şi urbane), cu scopul acordării de
împrumuturi agenţilor economici, care le garantează cu terenuri sau imobile.
Titlurile de rentă sunt hârtii de valoare, emise de stat, pentru a mobiliza la dispoziţia sa sume de bani
necesari acoperirii unor cheltuieli.
Bonurile de tezaur sunt titluri de valoare, emise de ministerul finanţelor, ori administraţia bugetelor de
stat, denumită tezaur în majoritatea ţărilor lumii.
Ca orice tranzacţii, şi cele cu titluri de valoare se derulează la un preţ anumit, purtând numele de curs.
79. Piata primara a capitalului. Cererea de titluri de valoare. Venitul cumparatorilor si pretul
titlurilor de valoare. (manual, vol. I, p. 270-274)
Purtătorii cererii de titluri de valoare sunt familiile, întreprinderile, băncile, alte instituţii. Cererea este funcţie
de mai multe variabile:
- veniturile cumpărătorilor şi preţul de vânzare;
- randamentul banilor investiţi în titluri şi rata dobânzii bancare;
- riscul investiţiilor;
- câştigul obţinut din vânzarea titlurilor de valoare la bursă etc.
Titlurile de valoare sunt înscrisuri emise în baza unor legi, care dau posesorilor lor dreptul de a încasa, anual,
un venit variabil sau fix.
Componentele titlurilor de valoare sunt :
- actiuni,
- obligatiuni,
- titluri de renta,
- bonuri de tezaur.
• Venitul cumpărătorilor şi preţul titlurilor de valoare
Preţul, respectiv valoarea nominală a acţiunilor şi obligaţiunilor, sensibilizează cererea. Veniturile disponibile
ale întreprinderilor şi instituţiilor, precum şi preţul titlurilor de valoare influenţează şi ele cererea acestora.
80. Randamentul banilor investiti si rata dobânzii bancare (manual, vol. I, p. 274-278)
Randamentul actiunilor si obligatiunilor (rata dividendului pentru actiuni si rata dobânzii pentru obligatiuni) se
compara cu rata dobânzii bancare.
C
Randamentul titlurilor de valoare ptr. obligatiuni : R o = 100 ; în care:
P
R0 = randamentul obligatiunii sau rata dobânzii obligatiunii;
C = cuponul sau dobânda totala;
P = pretul cu care se cumpara obligatiunea
W
Pentru actiuni: R a
= 100 ; in care :
P
Ra = randamentul actiunii sau rata anuala a dividendului;
W = dividendul total, estimat a se încasa anual;
P = pretul cu care se cumpara actiunea.
Optând pentru achiziţia de titluri de valoare, investitorul alege, de fapt, o variantă optimă de frunctificare a
banilor, din care rezultă fluxul viitor al veniturilor, cel mai mare posibil. Acest flux, reprezentând valoarea
viitoare a unei sume prezente, se calculează cu ajutorul unor formule care diferă în funcţie de felul titlului de
valoare şi de modul de rambursare a împrumutului (în cazul obligaţiunilor).
Valoarea viitoare a unei sume prezente, se calculeaza: pentru obligatiuni rambursabile la scadenta (dintr-o
dată) :
Vn = Vo + n(Vo · d) în care:
Vn = valoarea viitoare a fluxurilor de venituri;
Vo = valoarea prezenta (nominala) a obligatiunii;
n = durata de viata în ani a obligatiunii;
d = rata dobânzii obligatiunii.
Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe anuale egale (şi anuităţi inegale):
Vn = V0 + V1 + V2 + V3 + … + Vn în care: V1, V2, ….. ,Vn = sunt venituri sau anuităţi inegale.
Pentru obligaţiuni rambursabile în tranşe inegale (şi anuităţi egale): Vn = An
V d
în care: A = anuitatea, calculată după formula A = 0
1
1−
(1+ d )
n
V d
Vn = An devine V n
= n( 0
)
1
1−
(1+ d )
n
81. Riscul investitiilor. Câstigul din vânzarea titlurilor la bursa (manual, vol. I, p. 278- 280)
Determinarea valorii actuale a fluxului viitor de venituri a plecat de la premisa siguranţei acestora şi a ratei
dobânzii. Întrucât viaţa economică este incertă prin excelenţă, iar veniturile sunt oscilante, cumpărătorii de titluri
de valoare trebuie să ţină seama şi de risc, să anticipeze mai multe variante posibile ale veniturilor şi să precieze,
totodată, gradul în care acestea au şansa de a deveni efective. În acest scop, se face apel la teoria probabilităţilor
şi la agregarea valorilor posibile, într-o valoare medie. Pentru ca investiţia să fie profitabilă, primul termen
trebuie să aibă o valoare mai mică decât al doilea.
Valoarea medie a fluxului viitor de venituri
Tabelul 1
83. Piata secundara a capitalului. Bursele de valori. Definitie si operatiuni. Pretul de vânzare –
cumparare a titlurilor. Cursul pietei. Evolutie (manual, vol. I, p. 282-289)
a) Piaţa secundară este servită, în principal, de bursele de valori mobiliare, în vreme ce piaţa primară, de
bănci.
Bursa de valori este o instituţie înfiinţată pe bază de lege şi supravegheată de stat; ea are ca scop încheierea de
tranzacţii cu titluri de valoare anterior emise, dar poate mijloci şi tranzacţii cu valute şi metale preţioase.
Bursele se constituie ca societăţi pe acţiuni.
Conducerea bursei revine unui consiliu de administraţie, condus de oameni de afaceri cu experienţă îndelungată,
iar activităţile curente, zilnice ale bursei cad în sarcina administraţiei bursei.
Membrii fondatori – în număr limitat – sunt persoane fizice ori juridice specializate în afacerile cu titluri de
valoare, valute şi metale preţioase.
Vânzările şi cumpărările de titluri de valoare se efectuează nemijlocit de agenţii de schimb care sunt :
- brokeri agenţi, care acţionează în numele şi pe contul clienţilor,
- brokeri specialişti (denumiţi jobberi în Anglia, curtieri în Franţa şi dealeri în SUA). Aceştia primesc
ordinele de vânzare şi de cumpărare de la brokerii agenţi (care le-au colectat în prealabil de la diverse
persoane fizice şi juridice), le centralizează, participă la stabilirea cursurilor şi execută ordinele de
cumpărare-vânzare.
b) Operaţiunile efectuate pe piaţa secundară, prin mijlocirea burselor, nu sunt omogene, ca acelea
realizate pe piaţa primară, ci diferenţiate. Operatiunile care servesc publicul nonbancar ce au ca obiect, în
principal, schimbul valutei scripturale (de cont).
Aceste operatiuni sunt:
a) operatiuni la vedere – în care transferul efectiv de valuta are loc într-un interval de 48 ore lucratoare, socotite
de la încheierea contractului;
b) operatiuni la termen – în care valuta se transfera efectiv într-un interval de timp ce depaseste 48 ore
lucratoare, calculate de la data încheierii contractului.
Acest interval poate fi o luna, doua, trei etc. Specificitatea operatiunilor la termen consta în aceea ca transferul
valutei (la scadenta fixata) se face nu la cursul zilei, ci la cursul initial stabilit prin contract. De regula, aceste
operatiuni sunt speculative, adica urmaresc un profit rezultat din diferenta dintre cursul zilei si cel initial;
c) operatiuni tip Hedging (Hedging înseamna a se pune la adapost de riscuri).
În scopul prevenirii riscurilor, al evitarii unor pierderi care pot sa apara când valuta necesara platii marfurilor se
procura abia la scadenta, marii importatori efectueaza, într-o zi anume (înainte de aceasta data), o dubla
tranzactie: cumpararea la vedere a cantitatii de valuta de care au nevoi si revânzarea ei la termen.
c) Preţul de vânzare-cumpărare al titlurilor de valoare pe piaţa secundară – aşa cum reiese din analiza de
la punctul b) – este oscilant şi nu ferm, ca acela practicat pe piaţa primară.
d) Evoluţia cursului pe piaţa secundară pentru fiecare titlu de valoare în parte influenţează indicele
general al pieţei bursiere, care se calculează de către toate bursele.
e) Piaţa secundară a capitalului
87. Cererea si oferta de valuta. Balanta de plati. Inflatia si rata dobânzii (manual, vol. I, p. 299-302)
Cererea şi oferta. Atunci când pe piaţa valutară dintr-o ţară sporeşte cererea de dolari, de exemplu, cursul
dolarului creşte, iar cel al monedei naţionale scade. Pe un dolar se plăteşte, deci, o sumă mai mare
de bani proprii. Dacă cererea se reduce, atunci scade cursul dolarului şi creşte cursul monedei naţionale (am
considerat oferta constantă).
Relaţia dinamică dintre cererea şi oferta de valută sintetizează, la rândul ei, rezultatul acţiunii multor
variabile. Un efect însemnat asupra acestei relaţii exercită situaţia balanţei comerciale.
Balanţa activă a unei ţări (valoarea mai mare a exporturilor decât cea a importurilor) şi, corespunzător, un
excedent de ofertă de dolari tind să scadă cursul dolarului şi să crească cursul monedei naţionale. Balanţa
comercială pasivă (valoarea mai mică a exporturilor decât valoarea importurilor) provoacă modificări opuse.
Evoluţia inflaţiei în diverse ţări. Un ritm mai ridicat al inflaţiei în ţara x decât în ţara y reduce cursul monedei
primei ţări şi ridică preţul monedei celeilalte ţări. Cauza o constituie, în ultimă analiză, modificarea raportului
dintre puterile de cumpărare ale monedelor naţionale pe piaţa internă.
Evoluţia ratei dobânzii. Ţara în care rata reală a dobânzii se ridică deasupra nivelului dobânzii (tot reale) din
altă ţară are prilejul să-şi vadă urcând cursul monedei proprii, măsurat în moneda celeilalte ţări. Într-o asemenea
stare de lucruri - dacă nu intervin alţi factori –, în prima ţară se poate înregistra un aflux de capital străin, iar în a
doua, o retragere de capital, o migrare de capital naţional (sub formă de bani) către exterior în căutarea de
plasamente mai avantajoase. Acest proces dublu sporeşte oferta de valută şi creşte cursul monedei naţionale în
ţara cu rata mai mare a dobânzii şi reduce ferta de valută şi cursul monedei naţionale în ţara având situaţie opusă.
88. Categorii de operatiuni valutare si operatori pe piata valutara. (manual, vol. I, p. 302-305)
– operaţiuni care servesc persoanele fizice şi juridice nebancare (populaţia, întreprinderile din industrie,
agricultură, construcţii, instituţiile de învăţământ superior, de cercetare, de ocrotire a sănătăţii etc.);
– operaţiuni pe cont propriu;
– operaţiuni între ele.
Operaţiunile care servesc publicul nonbancar au ca obiect, în principal, schimbul valutei scripturale (de cont)
şi sunt de trei feluri:
- operaţiuni la vedere sunt operaţiunile în care transferul efectiv de valută are loc într-un interval de 48 de
ore lucrătoare, socotite de la încheierea contractului ;
- operaţiuni la termen sunt operaţiuni în care valuta se transferă efectiv, într-un interval de timp care
depăşeşte 48 de ore lucrătoare, calculate de la data încheierii contractului ;
- operaţiuni de tip hedging (Hedging, înseamnă, între altele, a se pune la adăpost de riscuri). Ele urmăresc
evitarea riscurilor de către marii importatori de mărfuri.
Băncile efectuează, în afară de operaţiuni cu valută, pentru a servi clienţii, operaţiuni pur comerciale pe
cont propriu, în scopul realizării de profit - operaţiuni de arbitraj valutar.
Cursurile practicate de bănci sunt oscilante.
Băncile efectuează şi operaţiuni valutare Swap (Swapb înseamnă schimb reciproc, ori troc). Acestea sunt
operaţiuni de creditare reciprocă intervenite, de regulă, între două bănci centrale cu scopul acordării de
împrumuturi (de către una din ele unei terţe bănci).
Casele de schimb efectuează numai operaţiuni la vedere denumite operaţiuni la ghişeu, ori schimb manual.
Acestea sunt tranzacţii realizate cu valute efective, implicând preschimbarea unei valute în numerar în altă valută
în numerar.
Operatiuni efectuate de banci:
Bancile efectueaza:
- operatiuni de arbitraj valutar;
- operatiuni Swap (swap inseamna schimb reciproc ori troc)
Acestea sunt operatiuni de creditare reciproca intervenite, de regula, între doua banci centrale cu scopul acordarii
de împrumuturi (de catre una din ele unei terte banci). Ele pot interveni si între marile banci comerciale.
Casele de schimb efectueaza numai operatiuni la vedere, denumite operatiuni la ghiseu, ori schimb manual.
93. Esecurile pietei si teoria bunastarii. Alocarea optima a resurselor (manual, vol. I, p. 324-327)
Teoria economică a bunăstării, are drept premise o serie de judecăţi de valoare care încearcă să pună de acord
sau să coreleze eficienţa economică şi echitatea socială.
Potrivit lui V.Pareto, alocarea optimă a resurselor presupune că:
1) fiecare individ este cel mai bun judecător al propriei bunăstări;
2) bunăstarea socială se defineşte numai prin intermediul bunăstării individuale;
3) bunăstarea indivizilor nu poate fi comparată.