Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Că a fost un început bun sau rău, timpul va decide; se mai poate numi Perioada filmului
socialist. Noua putere instalată, urmând „învățătura marelui Lenin idealogul orânduirii
clasei proletare” care arăta că „Cinematografia este cea mai importantă pentru noi”,
însă nu ca artă ci ca un instrument de influiențare ideologică , va subvenționa din plin
crearea de filme pe față, ca o necesitate, ca un imperativ, întrucât filmul făcea
propagandă.
Se poate spune fără echivoc că arta cinematografică era de fapt o ilustrare a ideologiei
epocii. Filmul trebuia să fie demascare, imn pentru o viață nouă, o pledoarie pentru...,
trage un semnal de alarmă, exprimă trecutul glorios al luptei clasei muncitoare sau
țărăniumii muncitoare.[2]
Pentru a avea cadre se înființează Institutul de artă cinematografică, cel care are menirea
de a pregăti noile cadre necesare noii cinematografii: actori, regizori și operatori imagine.
Aici au absolvit generația de aur nu numai a ecranului românesc ci și a teatrului național,
actorii Silvia Popovici, Iurie Darie, Florin Piersic, Amza Pelea, Dem Rădulescu, Stela
Popescu, Sebastian Papaiani, Leopoldina Bălănuță, Draga Olteanu Matei, regizori ca
Manole Marcus, Geo Saizescu, Iulian Mihu, Gheorghe Vitanidis și mulți alți actori și
regizori care și-au adus o contribuție deosebită atât pentru cinematografia românească,
cât și pentru teatru național românesc.
De asemeni faptul de a avea o cinematografie națională după o perioadă când vechiul
regim nu prea investise nimic în noua artă, autoritatea socialistă prin investițiile făcute
dorea să arate lumii întregi și să argumenteze totodată cât de mult îi pasă de noua artă,
„a șaptea artă” cum cu „mândrie” spuneau îndrumătorii culturali ai muncii cu filmul,
numiți și lucrători cu fleanca de către noi profesioniștii cei care făceam cinema din
pasiune.. Aceștia erau oameni care în proporție de 90% nu aveau nicio legătură nu numai
cu filmul, dar nici cu cultura, oameni care nu aveau nici cel puțin o pregătire medie,
oameni proveniți din te miri ce medii care de multe ori ei însăși în diferite discuții
spuneau ca filmul este „cai verzi pe pereți”. Cel puțin în rețeaua de difuzare, directori ai
intreprinderilor cinematografice, la început regionale, apoi județene, erau numiți activiști
care la un moment dat nu mai corespunseseră cerințelor exigente a muncii de partid. Însă
scopul adevărat al numirii acestor cadre era cel arătat mai sus. Și aici au fost excepții
uneori, excepții care au fost benefice activității de difuzare. Chiar dacă la venirea în
intreprinderea cinematografică nu aveau nimic comun cu filmul, lumea mirifică a
ecranului pe unii i-a fascinat, le-a schimbat concepția despre film și ulterior au contribuit
benefic la activitate. S-au antrenat în obținere de fonduri pentru schimbarea aparaturii
depășită din punct de vedere fizic și tehnic, au schimbat aspectul sălilor de spectacol
mobilându-le elegant cu fotolii tapițate în locul celor din lemn, au achiziționat instalații
de ventilație și multe altele pentru un spectacol cinematografic de calitate.
Acest fapt face ca forurile conducătoare de partid și stat să ia hotărârea înființării unui
centru de producție cinematografică. În anul 1950 începe la Buftea construcția a ceea ce
se va numi „Centrul de producție cinematografică Buftea” sau cum era cunoscut ca
„C.P.C.Buftea” (astăzi „Studiourile Mediapro”), lucrare ce se va termina în 1959. Ca
dotare tehnică, „C.P.C” Buftea, rivaliza cu orice studio cinematografic vest-european.
În acest timp o serie de filme au fost realizate în „Complexul Floreasca” care din 1956
este preluat de „Televiziunea Română”. Acesta era mult mai mare ca cel luat la
naționalizare (600 mp), avea sală de inregistrare, instalații anexe și laborator pentru
prelucrarea peliculei de 35 mm alb-negru și color (Orwo color). Un alt studio de circa
320 mp se face în localul fostului cinema „Tomis”, lângă biserica Sf. Vineri. Tot la
„Platoul Tomis” începând de prin 1954 s-a alocat o suprafață pentru producția de filme
de animație -păpuși, cartoane decupate- (Bob Călinescu, Olimp Vărășteanu).
Pentru început aparatele de proiecție pentru filmul de 16 mm, model portabile necesare
„cineficării la sate” sau pentru dotarea laboratoarelor de școală s-a făcut prin asimilarea
unui tip de construcție sovietică (Kinap-Ucraina). Ulterior, acesta se modernizează în
special în citirea și redarea sunetului prin sistemul optic de citire a sunetului și
amplificator. După anul 1973 se asimilează de către IOR un nou tip de aparat cu înalte
calități tehnice de proiecție și redarea a sunetului. Paralel cu aceste modele portabile care
asigură, datorită sursei de lumină o proiecție bună în săli de circa 16 m, s-au mai asimilat
de către IOR și aparate staționare pentru film de 16 mm pentru săli de dimensiuni
mijlocii(16-25m) dotate cu surse de lumină puternice, la început cu lampă cu arc voltaic,
apoi lampă cu xenon.
Aparatele de proiecție cinematografică pentru filmul de 35 mm, după un import inițial din
U.R.S.S, au fost realizate în țară, realizându-se 8 tipuri de aparate, de la cel mai „simplu”
până la cel mai modern, toate fiind concepute de către tehnicieni și ingineri români.
De asemeni pentru a avea cadre tehnice bine pregătite să lucreze atât în studiouri, cât și în
exploatarea aparaturii de proiecție cinematografice, înființează școli profesionale pentru
proiecționiști la Craiova și Târgu Mureș, iar la București o Școală tehnică pentru
personal tehnic (tehnicieni pentru rețeaua de cinematografe și pentru studiouri).
Dacă până în anul 1948, producția de filme de animație a fost ca și inexistentă, după acest
an au început să fie realizate multe filme în cadrul „Studioului București”, ajungându-se
la un număr de 15 filme în 1955. Să amintim de contribuția valoroasă a celui ce a fost Ion
Popescu-Gopo, părintele „omulețului” care cu a sa „Scurtă istorie” în 1957 la Cannes
obține Marele Premiu. Succesele animației românești determină autoritățile să inființeze
studioul „Animafilm” în anul 1964.Tot aici s-au realizat diafilme, diapozitive pentru uz
didactic și spoturi publicitare.
Sigur că nu putem spune că toate au fost de acest gen. Așa cum și la noi, pe lângă filme
de propagandă, realizatorii dezvoltă și producții care fără să renunțe la valorile
„educative”, produc și filme de divertisment, de capă și spadă, ecranizări al literaturii
ruse. Filme au fost aduse chiar și din alte țări, prin aceasta înțelegându-se țările
capitaliste ( în special Franța, Italia, Anglia, după 1960 S.U.A., Mexic, Canada și chiar
Spania lui Franco). Trebuie spus și recunoscut că achiziționarea acestor filme a fost foarte
riguroasă din punct de vedere a subiectelor. Publicul cinefil totuși nu a fost lipsit de
marile capodopere ale cinematografiei mondiale ca Roma oraș deschis, Hoți de biciclete,
Roco și frații săi(neorealismul italian), Procesul de la Nürnberg, Ghici cine vine la cina,
În arșița nopții, o serie de werstern-uri, neegalabilul Pe aripile vântului (S.U.A.) și multe
altele din Franța, Anglia, Spania, Mexic, Japonia, China.
Filmele de început a cinematografiei noi, socialiste s-a caracterizat prin tematici cu totul
ignorate până la instaurarea regimului popular. În noile producții de film apar pentru
prima dată oamenii muncii. Aceștia deveneau eroii principali; ei sunt brigadierii de la
Șantierul Bumbești-Livezeni în filmul Răsună valea (Paul Călinescu, 1951), ei sunt
țăranii, care dintr-o dată ies din izolarea lor și vor gospodărie colectivă ca a fraților din
răsărit în filmul În sat la noi, ei sunt clasa muncitoare care luptă pentru o viață bună in
filmul Nepoții gornistului (Dinu Negreanu, 1952) și ei sunt intelectualii care fac o
cotitură radicală și se integrează construcției socialiste în filmul Viața învinge.
Producțiile acestea ale unui nou început al filmului românesc, din punct de vedere artistic
sufereau de o lipsă de experiență care uneori ducea la o exprimare mai mult teatrală, care
ne duce cu gândul la filmul începuturilor, Independența României.
Cu timpul acest mic neajuns a fost trecut și astfel filmul Mitrea Cocor (după romanul
omonim a lui Mihail Sadoveanu), regizat de Victor Eftimiu (1952) ajunge să ia un premiu
la Festivalul de film de la Karlovy Vary, „Premiul luptei pentru progres social”. Este bine
să amintim că acest roman (controversat privind adevăratul autor) deschide „drumul
realismului socialist în literatură”, visul literar al noii puteri instalate după anul 1947.
Peste doar doi ani în anul 1954, Paul Călinescu, realizează filmul Desfășurarea după
nuvela lui Marin Preda, care în spiritul realismului socialist redă "viața nouă a țăranului
pornit pe drumul vieții socialiste", încă un punct marcat al propagandei prin film a
regimului comunist.
S-a trecut și la realizare de ecranizări după clasici români sau străini. Este demn de
amintit debutul regizoral a cunoscuților mai târziu Iulian Mihu și Manole Marcus, care
realizează filmul La mere după o nuvelă a lui Cehov, care pune în lumină capacitatea lor
de a realiza filme.
Dar realizarea de seamă a vremii a fost La moara cu noroc după nuvela lui Ioan Slavici
realizat de Victor Iliu(1958).
[modificare] Note
1. ^ Ecaterina Oproiu „Un sfert de veac de film românesc” capitol din
„Cinematograful românesc contempran -1949-1975” (editura Meridiane-1976)
2. ^ Ecaterina Oproiu, capitolul „Un sfert de veac de film românesc”
3. ^ Mihai Duță „Aspecte ale spectacolului și repertoriului cinematografic ”, capitol
din Cinematograful românesc 1949-1975
4. ^ Mihai Duță, capitolul Aspecte ale spectacolului și repertoriul cinematografic din
„Cinematograful românesc contemporan 1949-1975”
5. ^ Manuela Gheorghiu, capitolul «Patosul epopeii naționale» din „Cinematograful
românesc contemporan 1949-1875”
Portal România
Adus de la http://ro.wikipedia.org/wiki/Filmul_rom%C3%A2nesc_dup%C4%83_1948
Categorii: Cinematografia românească | Arte vizuale