CARACTERUL

1. DEFINIŢIE ŞI DESCRIERE GENERALĂ

In psihologie, se întâlnesc două curente:

1. unul care include în sfera noţiunii de caracter atât însuşirile genotipice determinate biologic, cât şi pe
cele fenotipice, dobândite sub influenţa mediului natural şi social; când importanţa acestuia din urmă
este recunoscută se şterge orice deosebire calitativă dintre caracter şi temperament (reprezentanţii orientărilor
biologizante şi fiziologizante)
2. altul care raportează noţiunea de caracter numai la personalitatea umană, în care se includ însuşirile
fenotipice de esenţă socioculturală, etico-axiologică, subliniind astfel existenţa unei deosebiri calitative
între caracter şi temperament (reprezentanţii orientării socio-antropo-culturologice).
Din punct de vedere metodologic şi ştiinţific vom aborda caracterul ca entitate distinctă a sistemului
personalităţii, ireductibilă la temperament.
Intr-o primă aproximare, caracterul reprezintă o dimensiune (structură) esenţială care, pe de o parte,
defineşte orice personalitate individuală în contextul relaţiilor sociale, iar pe de altă parte, diferenţiază mai mult
sau mai puţin semnificativ personalităţile individuale între ele.
In Accepţiune Extinsă, caracterul exprimă schema logică de organizare a profilului psihosocial al
personalităţii, considerat din perspectiva unor norme şi criterii valorice. In acest caz, el include:
1) concepţia generală despre lume şi viaţă a subiectului;
2) sfera convingerilor şi sentimentelor sociomorale;
3) conţinutul şi scopurile activităţilor;
4) conţinutul aspiraţiilor şi idealurilor. Toate aceste „elemente" sunt corelate şi integrate într-o structură
funcţională unitară, prin intermediul unui mecanism de selecţie, apreciere şi valorizare.
Luată În Sens Restrânsă, noţiunea de caracter desemnează un ansamblu închegat de atitudini, care
determină un mod relativ stabil de orientare şi raportare a omului la ceilalţi semeni, la societate în ansamblu
şi la sine însuşi.
Spre deosebire de temperament, care se implică şi se manifestă în orice situaţie - naturală sau socială -,
caracterul se implică şi se manifestă numai în situaţiile sociale. El se structurează numai în interacţiunea
individului cu mediul sociocultural, ca mecanism specific de relaţionare şi adaptare la particularităţile şi
exigenţele acestui mediu. Aici se impune a face distincţie între planul psihologic de abordare şi cel etic.
Din punct de vedere psihologic, orice individ cât de cât normal, născut şi crescut într-un mediu social,
în comunicare şi interacţiune cu alţi semeni, - cu membrii familiei, cu colegii de şcoală, cu dascălii, cu cercul
de prieteni etc. -, îşi structurează pe baza unor complexe transformări în plan cognitiv, afectiv, motivaţional,
un anumit mod de raportare şi reacţie la situaţiile sociale, adică un anumit profil caracterial.
1
 Caracterul apare ca mod individual specific de relaţionare şi integrare a asteptarilor pe care individul le are
de la societate si pe care , la randul ei, societatea le are fata de individ. Individul apare astfel în următoarele trei
ipostaze:
1) de concordanţă deplină cu societatea (toate solicitările sociale sunt acceptate şi integrate ca norme
proprii de conduită şi toate solicitările proprii se încadrează în limitele normelor şi etaloanelor societăţii); o
asemenea situaţie nu se întâlneşte în realitate, ea desemnând o limită ideală, teoretică, spre care se poate tinde;
2) de respingere reciprocă totală (cele două mulţimi de solicitări nu concordă în nici un punct); şi această
situaţie trebuie considerată ca având doar o semnificaţie teoretică, neîntâlnindu-se ca atare în realitate;
3) concordanţă parţială-discordanţă parţială (cele două mulţimi de solicitări intersectându-se pe o plajă
mai îngustă sau mai întinsă); aceasta este situaţia reală, care reflectă natura contradictorie a raportului individ-
societate. Atunci când plaja de intersecţie se îngustează până la un anumit prag, societatea declară individul ca lipsit
de caracter, iar individul declară criteriile şi etaloanele impuse de societate ca inacceptabile, trebuind să fie revizuite
(reformate); când plaja de intersecţie se lărgeşte tinzând spre limita superioară de concordanţă, societatea declară
individul ca având caracter, iar individul consideră criteriile şi etaloanele societăţii ca fiind şi ale lui.
Caracterul se structurează prin integrarea în plan cognitiv, afectiv, motivaţional şi volitiv a ceea ce
este semnificativ pentru individ în situaţiile, evenimentele şi experienţele sociale. Ca urmare, el se manifestă
numai în asemenea împrejurări. De aceea, dezvăluirea trăsăturilor de caracter este incomparabil mai dificilă
decât a celor temperamentale.
Modalitatea cea mai eficientă de cunoaştere şi evaluare a caracterului o reprezintă analiza actelor de
conduită în situaţii sociale înalt semnificative pentru individ.
Acest lucru fiind foarte greu de realizat în mod curent, suntem nevoiţi să ne mulţumim cu analiza şi
evaluarea comportamentelor interpersonale, ajungandu-se astfel, ca una şi aceeaşi persoană să fie evaluată
caracterial nu numai diferit, dar şi diametral opus de diferiţi evaluatori.

2. STRUCTURA PSIHOLOGICĂ A CARACTERULUI

Caracterul trebuie considerat rezultatul unui şir de integrări a funcţiilor şi proceselor psihice
particulare din perspectiva relaţionării omului cu semenii şi a adaptării sale la mediul sociocultural în care
trăieşte. In diferitele perioade ale evoluţiei ontogenetice, integrările respective angajează în măsură diferită
afectivitatea, motivaţia, cogniţia şi voinţa. La vârstele mici, integrarea caracterială se realizează preponderent
pe dimensiunile afectivă şi motivaţională (formarea supra-Eului în concepţia freudistă se întemeiază pe acceptarea
de către copil a consemnelor morale ale autorităţii paternale, pentru a evita sancţiunile şi a obţine satisfacerea
trebuinţelor sale); la vârstele mai mari, începând mai ales cu adolescenţa, integrarea caracterială se realizează
cu precădere pe dimensiunile cognitivă (analiza şi evaluarea critică a normelor şi modelelor socioculturale) şi
volitivă (autodeterminarea, angajarea pe o direcţie sau alta a orientării şi modului de conduită).
2
 In structura caracterului se regăsesc „elemente" de ordin afectiv (emoţii, sentimente), motivaţional
(interese, trebuinţe, idealuri), cognitiv (reprezentări, concepte, judecăţi) şi volitiv (însuşiri, trăsături), care ţin de
existenţa socială a individului şi mediază raporturile lui cu ceilalţi semeni şi cu societatea în ansamblu.
Ponderea celor patru tipuri de componente în structura caracterului este diferită la diferiţi indivizi, ea putând
constitui criteriu de clasificare tipologică. (De exemplu, o structură caracterială în care predomină motivaţia
personală va avea trăsătura „egoist" mai puternică decât trăsătura „altruist"; o structură în care prevalează
componentele afective pozitive va fi predispusă mai mult la acte de caritate decât una în care predomină judecata
obiectivă, „rece"; o structură caracterială „reflexivă" va fi mai „ezitantă" în luarea unei hotărâri decât una
„voluntară" etc.).
Gradul de elaborare a structurii caracteriale nu este acelaşi la toţi oamenii. Prin definiţie, structura
presupune o anumită stabilitate, existenţa anumitor invarianţi. Ca structură, caracterul trebuie să satisfacă şi el
această condiţie. Şi, într-adevăr, în măsura în care reuşim să-l cunoaştem, putem să prevedem modul în care se va
comporta o persoană în diferite situaţii sociale.
Totuşi, stabilitatea structurii caracteriale nu este de acelaşi ordin ca cea a structurii temperamentale. In
principiu, caracterul este modelabil pe toată durata vieţii individului, dintr-unul iniţial negativ, putând deveni unul
pozitiv (dacă situaţiile şi experienţele sunt suficient de semnificative).
In plan social, se apreciază atât stabilitatea/constanţa caracterului, cât şi flexibilitatea, maleabilitatea lui
în funcţie de criteriile şi etaloanele valorice, care se aplică unei situaţii sau alteia, unui context relaţional sau
altuia. De pildă, într-o situaţie, se apreciază la cea mai înaltă cotă valorică nerenunţarea la un crez, la o convingere,
mergându-se până la acceptarea sacrificiului de sine; în altă situaţie, se apreciază pozitiv renunţarea la o convingere
anterioară sau modificarea unei trăsături negative într-o trăsătură pozitivă.
Din cele de mai sus se poate constata că, spre deosebire de temperament, caracterul reflectă şi ne trimite
întotdeauna la latura de conţinut, de esenţă a personalităţii ca subiect social şi ne impune valorizarea etică a
comportamentului.
Din punct de vedere funcţional, structura caracterială include două „blocuri":
a) blocul de comandă sau direcţional, în care intră scopurile mari ale activităţii, drumul de viaţă ales,
valorile alese şi recunoscute de individ;
In cadrul blocului de comandă, trebuie să admitem existenţa următoarelor elemente esenţiale:
1) o structură cognitivă de receptare, filtrare, identificare şi evaluare a situaţiilor sociale;
2) o structură motivaţională de testare, prin care se stabileşte concordanţa sau discordanţa dintre
valenţele situaţiei şi starea de necesitate actuală sau de perspectivă a subiectului;
3) o structură afectivă, care generează trăirea pozitivă sau negativă a modelului „cognitiv" şi
„motivaţional" al situaţiei şi, potrivit acesteia, „starea de set" faţă de situaţie.

3
 Toate aceste elemente, strâns interdependente, sistemic articulate, formează latura internă, invizibilă a
caracterului. Ea este absolut necesară, dar insuficientă pentru realizarea caracterului în act, pentru atingerea unui
efect adaptativ concret în diferite situaţii sociale.
In mod obiectiv, activitatea blocului de comandă se impune a fi corelată cu activitatea blocului de execuţie.
b) blocul de execuţie, care cuprinde mecanismele voluntare de pregătire, conectare şi reglare a
conduitei în situaţia concretă dată (LEVITOV, 1962; RADU, 1991; M.GOLU, 1993; ZLATE, 1999)
Din punct de vedere psihologic, acest bloc include:
1) operatorii de conectare, care primesc şi proiectează „starea de set" pe „repertoriul
comportamental";
2) operatorii de activare, care realizează stabilirea atitudinii faţă de situaţie;
3) operatorii de declanşare, care actualizează şi pun în funcţiune aparatele de răspuns (verbale şi
motorii);
4) operatorii conexiunii inverse, care extrag şi retransmit blocului de comandă informaţia despre
efectele comportamentului sau acţiunii.
Observăm că interfaţa între structura internă, profundă a caracterului şi conduita manifestă o
constituie subsistemul atitudinal.
Atitudinea este poziţia internă adoptată de o persoană faţă de situaţia socială în care este pusă. Ea se
constituie prin organizarea selectivă, relativ durabilă, a unor componente psihice diferite - cognitive,
motivaţionale afective - şi determină modul în care va răspunde şi acţiona o persoană într-o situaţie sau alta.
După T.M.NEWCOMB, de pildă, atitudinea reflectă fidel forma în care experienţa anterioară este
acumulată, conservată şi organizată la individ, când acesta abordează o situaţie nouă.
Atitudinea ne apare ca verigă de legătură între starea psihologică internă dominantă a persoanei şi
mulţimea situaţiilor la care se raportează în contextul vieţii sale sociale. De aici, putem deduce şi
Caracteristicile Principale Ale Atitudinii:
1) direcţia sau orientarea, dată de semnul pozitiv (favorabil) sau negativ (nefavorbil) al trăirii afective faţă
de obiect (situaţie): atitudinea pozitivă imprimă persoanei tendinţa de a se apropia de obiect, în vreme ce atitudinea
negativă creează o tendinţă opusă, de îndepărtare;
2) gradul de intensitate, care exprimă gradaţiile celor două segmente ale trăirii - pozitiv şi negativ -, trecând
prin punctul neutru 0 (zero); valorile gradului de intensitate care depind de „mărimea semnificaţiei" obiectului
(situaţiei) şi care determină intensitatea trăirii.
Absenţa semnificaţiei corespunde unei atitudini neutre, de indiferenţă.
Dinamica atitudinii este condiţionată de caracteristicile obiectului de referinţă, care, după
T.M.NEWCOMB, sunt:
1) dimensionalitatea, constând în numărul şi varietatea elementelor care-l compun, mergând de la stimuli
unidimensionali până la cei mai complecşi, cum sunt cei socioumani;
4
 2) suprafaţa sau întinderea comprehensibilă a obiectului, constând în numărul de însuşiri accesibile
observaţiei şi înţelegerii, faţă de care subiectul a reuşit să-şi formeze o atitudine definită şi generalizată;
3) centralitatea psihologică a obiectului pentru subiect, care înseamnă că unele obiecte se situează
aproape permanent în prim-planul conştiinţei, în timp ce altele rămân, psihologic, îndepărtate de subiect, principala
sursă a diferenţei de centralitate aflându-se în sfera motivaţională;
4) socialitatea, care rezidă în aceea că „obiectele sociale" (îndeosebi celelalte persoane) reprezintă principala
sursă de formare a atitudinilor.
Integrarea la nivel cognitiv, afectiv, motivational şi valitional a semnificaţiilor pozitive şi negative ale
obiectelor şi situaţiilor socioumane se realizează în mod individual specific, ducând astfel la elaborarea unei
game foarte întinse de structuri caracteriale; în cadrul lor se realizează cele mai variate configuraţii
atitudinale, în funcţie de conţinut şi de raportul dintre polul pozitiv şi cel negativ.
Expresia externă a atitudinii o reprezintă Opinia şi Acţiunea. Opinia este forma verbal-propoziţională
de exteriorizare a atitudinii, constând din judecăţi de valoare şi de acceptare (acord) sau de respingere
(dezacord) în legătură cu diferitele situaţii, evenimente şi sisteme de valori. Opinia este o modalitate
constatativ-pasivă de raportare la lume, care nu introduce nici o schimbare în situaţie. Când atitudinile
individuale converg într-o măsură semnificativă, vom avea, în plan extern, opinia publică, ce poate fi
interpretată ca dimensiune a caracterului social de care vorbea ERICH FROMM.
Acţiunea reprezintă intrarea subiectului în relaţie directă (senzorială şi motorie) cu situaţia şi
efectuarea unor demersuri (transformări) de integrare în situaţie, de modificare a ei sau de îndepărtare.
Gradul de angajare psihologică în cadrul acţiunii este cu mult mai ridicat decât în cadrul opiniei şi, ca atare, acţiunea
devine mai relevantă pentru dezvăluirea esenţei caracterului unei persoane decât opinia: faptele atârnă mai greu în
aprecierea personalităţii unui om decât vorbele.
Intre atitudine şi manifestarea ei externă, în forma opiniei sau acţiunii, nu există o concordanţă
perfectă şi necondiţionată. Graţie funcţiei reglatorii a conştiinţei, în structura caracterială se elaborează un
mecanism special de comutare, care face posibilă disocierea temporară şi periodică între planul intern al
convingerilor şi atitudinilor şi planul extern al opiniilor şi acţiunilor.
Apare astfel dedublarea, subsumată fie conformismului (deşi atitudinea este de semn opus aşteptării
sociale, opinia sau acţiunea subiectului se dau în concordanţă cu şablonul), fie negativismului (deşi semnul
atitudinii concordă cu etalonul social, opinia şi acţiunea vor fi de semn contrar din plăcerea de a contrazice sau de a
nu fi la fel cu ceilalţi).
In limite rezonabile, dedublarea are o valoare adaptativă de necontestat, ea realizând acel compromis
convenabil între individ şi societate. Dar atunci când se impune ca trăsătură dominantă, se transformă într-o frână
în calea unei interacţiuni optime între individ şi cei din jur. Astfel, atunci când ea se subordonează
conformismului poate fi benefică din punct de vedere social, dar defavorabilă pentru individ, iar când se
subordonează negativismului poate fi favorabilă individului, dar repudiată social.
5
 După obiectul de referinţă, atitudinile se împart în două categorii:
a) atitudinile faţă de sine;
b) atitudinile faţă de societate.
a) Atitudinile Faţă De Sine reflectă caracteristicile imaginii de sine, elaborate pe baza autopercepţiei şi
autoevaluării, pe de o parte, şi a percepţiei şi evaluării celor din jur, pe de altă parte. Ele se diferenţiază şi se
structurează la două niveluri: unul segmentar şi altul global. In primul caz, vom avea atitudinea faţă de Eul fizic,
atitudinea faţă de Eul psihic (nivelul diferitelor funcţii şi capacităţi intelectuale, afective, motivaţionale) şi atitudinea
faţă de Eul social (efectele conduitelor şi reuşitelor în cadrul relaţiilor noastre cotidiene în cadrul profesional,
familial, civic). In cazul al doilea, este vorba de poziţia globală pe care o adoptăm faţă de propria personalitate în
unitatea componentelor sale bio-psiho-sociale.
In mod normal, atitudinea globală faţă de sine este (şi trebuie să fie) de semn pozitiv, aceasta fiind o premisă
necesară, obligatorie a unei adaptări satisfăcătoare la viaţa socială. Dar, la diferiţi indivizi, ea se poate structura pe
grade de autoevaluare diferite: autoevaluare obiectiv-realistă -asigură cele mai bune premise psihologice de
relaţionare; autoevaluare în hiper (supraestimare) - induce trăsături etichetate de cei din jur ca negative - aroganţă,
dispreţ, complex de superioritate - şi creează serioase probleme de adaptare la grup; autoevaluare în hipo
(subestimare) - favorizează trăsături caracteriale nefavorabile pentru subiect: modestie exagerată, neîncredere în
sine, complexe de inferioritate.
b) Atitudinile Faţă De Societate se diferenţiază şi se individualizează potrivit diversităţii „obiectelor" şi
„situaţiilor" generate de realitate. Astfel, putem delimita: atitudinea faţă de muncă (în sens larg, ca ansamblu de
sarcini şi solicitări impuse social); atitudinea faţă de normele, principiile şi etaloanele morale; atitudinea faţă de
diferitele instituţii (familie, şcoală, biserică, armată etc.); atitudinea faţă de structura şi forma organizării politice;
atitudinea faţă de ceilalţi semeni etc.
Semnul şi intensitatea acestor atitudini determină valoarea caracterului şi, corespunzător, potenţialul
adaptativ al personalităţii în sfera vieţii sociale.

3. TRĂSĂTURILE CARACTERIALE

Descrierea şi evaluarea structurii caracterului se bazează preponderent pe procedeul trăsăturilor, alte

procedee mai sintetice, de genul celui factorial, fiind mai puţin operante, datorită complexităţii deosebite a câmpului
de interacţiune a variabilelor psihologice implicate.
Trăsătura Caracterială poate fi definită ca structură psihică internă, care conferă constanţa modului
de comportare a unui individ în situaţii sociale semnificative pentru el (spre deosebire de trăsătura
temperamentală care determină parametrii dinamico-energetici ai comportamentului în orice fel de situaţii).

6
 Identificabile în desfăşurarea comportamentelor sociale, trăsăturile caracteriale se evaluează numai printr-o
operaţie de comparaţie a unei persoane cu altele. Aceasta, deoarece nu există un standard absolut pentru nici o
variabilă (categorie) calitativă. Determinarea şi atribuirea trăsăturilor se realizează întotdeauna cu referire la
descrierile interindividuale. Totodată, însuşirile pe care le evocă atribuirea unei trăsături sunt suficient de distincte
pentru a putea fi deosebite de altele. Trebuie, aşadar, să ne asigurăm că însuşirile atribuite unei persoane sunt
efectiv proprii acelei persoane şi că ele au fost observate în mai multe situaţii-trăsătura trebuie să rămână
constantă).
Trăsăturile caracteriale, ca şi cele temperamentale, au o dinamică polară, ele formând, de regulă,
perechi antagonice (ex.: egoist-altruist, avar-cheltuitor, respectuos-nepoliticos, muncitor-leneş, curajos-laş etc.).
Este important de subliniat faptul că la fiecare persoană se întâlneşte întreaga gamă de perechi, dar cu grade
diferite de dezvoltare a fiecărei trăsături.
In evoluţia sa, profilul caracterial va integra trăsături care tind preponderent spre polul pozitiv sau
preponderent spre cel negativ, luând aspectul unei balanţe cu două talere: când trăsăturile polare se echilibrează
reciproc, avem de a face cu un caracter ambiguu, slab determinat; când valoarea trăsăturilor de la polul
pozitiv atârnă mai greu decât cea a trăsăturilor de la polul negativ, avem un caracter socialmente pozitiv si
invers.
Modelul Balanţei Prezintă, după M.ZLATE (1999), o întreită importanţă:
1) „arată şi explică mecanismul psihologic al formării caracterului, forţa motrice a dezvoltării
acestuia, care constă în principal în opoziţia dintre contrarii, în ciocnirea şi lupta lor";
2) „sugerează interpretarea caracterului nu doar ca formându-se (din afară), nu doar ca rezultat
automat şi exclusiv al determinărilor sociale, ci şi ca autoformându-se (din interior), cu participarea activă a
individului";
3) „conduce spre stabilirea unei tipologii caracteriale"
G.W.ALLPORT (1981) împarte trăsăturile de personalitate în:
1) comune (cele care îi apropie pe oameni şi după care pot fi găsite comparaţii intermediare);
2) individuale (care diferenţiază o persoană de alta). Trăsăturile individuale sunt:
I. cardinale (dominante, cu semnificaţie majoră pentru individ, punându-şi amprenta pe fiecare act
de conduită);
II. centrale (numeric mai multe, care controlează o gamă întinsă de situaţii obişnuite, cotidiene);
III. secundare (periferice, mai puţin active, exprimând aspecte mai puţin esenţiale ale activităţii şi
conduitei individului).
Clasificarea trăsăturilor individuale permite prezentarea caracterului ca sistem organizat concentric.
Cercul interior subsumează trăsăturile cardinale, cel mediu include trăsăturile centrale, iar cel exterior cuprinde
trăsăturile secundare (ZLATE, 1999).

7
 Un asemenea model pune în evidenţă dinamica evolutivă a caracterului, posibilitatea de consolidare şi
generalizare a unei trăsături (deziderabile) şi de slăbire şi restrângere a razei de influenţă a altei trăsături
(indezirabile).
In fine, se poate avansa şi Un Model De Tip Multinivelar, piramidal prin analogie cu piramida noţiunilor,
propusă de L.S.VÂGOTSKI, şi cu piramida motivaţională, propusă de A.S.MASLOW.
Acest model surprinde relaţiile şi interacţiunile dintre trăsături din care derivă, în ultimă instanţă,
efectul de emergenţă al structurii caracteriale, care deosebeşte o persoană de alta pe fondul comunalităţii
trăsăturilor constitutive.
Cum pe bună dreptate subliniază M.ZLATE (1999), în modelul piramidal se pun în evidenţă gradul de
valorizare şi dominanţa de semnificaţie a unor trăsături în raport cu altele, eficienţa reglator-adaptativă a caracterului
ca sistem integral.
Trăsăturile ca atare se formează şi se individualizează pe fondul interacţiunii conţinuturilor proprii
diferitelor procese psihice - cognitive, afective, motivaţionale şi volitive - valorizate de subiect şi implicate în
determinarea atitudinii lui faţă de „obiectele sociale".
Vom delimita, astfel:
1. trăsăturile globale, care definesc sistemul caracterial în ansamblu:
I. unitatea caracterului, care face ca, în ciuda variaţiilor situaţionale accidentale, linia de conduită a
unei persoane să-şi păstreze o anumită constanţă şi identitate;
II. pregnanţa, care indică, pe de o parte, modul de ierarhizare a semnificaţiilor şi atitudinilor în
cadrul profilului caracterial general, iar pe de altă parte, gradul de intensitate şi consolidare a
componentelor dominante;
III. originalitatea, care exprimă specificitatea şi individualitatea integrării caracterului, gradul de
deosebire a unui profil caracterial de altul;
IV. plasticitatea, care defineşte „disponibilitatea" structurilor caracteriale de a se schimba, de a se
adecva la dinamica realităţii sociale (distingându-se, cores-punzător, caractere conservatoare rigide,
caractere mobile care îmbină adecvat stabilitatea şi schimbarea şi caractere labile, în care
predomină variaţia, oscilaţia, instabilitatea);
V. stabilitatea scopului reflectă gradul de ierarhizare şi integrare a motivelor care imprimă orientarea
generală a subiectului în viaţă, finalitatea lui majoră, supraordonată;
VI. integritatea, trăsătură-corolar al celor anterioare, exprimă rezistenţa caracterului la influenţele şi
presiunile perturbatoare (negative) din afară, rezistenţa la diferitele genuri de tentaţii.
2. trăsăturile particulare, care definesc semnificaţia relaţional - socială a componentelor psihice, din a
căror interacţiune rezultă structura caracterului.
Trăsăturile particulare poartă în ele amprenta componentei psihice, pe baza căreia se diferenţiază şi se
manifestă fiecare om, ele putând fi grupate în:
8
 I. trăsături de natură cognitivă (reflexivitatea, obiectivitatea, spiritul critic şi opusul lor); trăsături de
natură afectivă (sentimentalismul, timiditatea);
II. trăsături de natură motivaţională (lăcomia, rapacitatea, avariţia, mercantilismul şi opusele lor);
III. trăsături de natură intersubiectivă (solicitudinea, spiritul de cooperare, spiritul de întrajutorare,
altruismul şi opusele lor);
IV. trăsături de natură morală (bunătatea, cinstea, corectitudinea, demnitatea, modestia şi opusele lor);
V. trăsături de natură voliţională (curajul, independenţa, perseverenţa, fermitatea, hotărârea,
consecvenţa, autocontrolul şi opusele lor).
Lista trăsăturilor particulare este în realitate mult mai lungă si, fireşte, creează mari dificultăţi în
tentativele de a realiza un tablou descriptiv exhaustiv al caracterului şi de a oferi un instrument unitar şi eficient de
diagnosticare-evaluare.
Trebuie subliniat că repertoriul probelor şi tehnicilor de determinare a caracterului este încă sărac şi
puţin elaborat, astfel încât sursa cea mai bogată de informaţii rămâne observarea şi analiza comportamentelor reale
în situaţii mai mult sau mai puţin semnificative pentru subiect.