Matematica - Risca - Florin - Adrian - Clase Speciale de Numere Naturale

RESURSĂ EDUCAŢIONALĂ DESCHISĂ
Denumire: CLASE SPECIALE DE NUMERE NATURALE – LUCRARE

METODICO-ŞTIINŢIFICĂ DE GRADUL I
Autor: RIŞCĂ FLORIN ADRIAN

Unitatea de învăţământ: Şcoala Gimnazială „Ştefan
Protopopescu” Slatina
Disciplina: Matematică
Clasa: Gimnaziu
Scopul materialului propus: de documentare pentru cadrele
didactice
1
ARGUMENT
Am ales această lucrare pentru că numerele naturale, deşi cele mai simple numere pe care le
folosim, au fost studiate de-a lungul istoriei şi sunt în continuare studiate. Se descoperă permanent
câte un lucru nou referitor la numerele naturale, ceea ce înseamnă că acest domeniu este practic
inepuizabil.
Această temă este eficientă, ea fiind necesară în completarea noţiunilor elevilor, dar este
utilă chiar şi profesorilor, mai ales celor din învăţământul gimnazial şi constituie baza pentru
tendinţa actuală de a se insista pe calculul algebric.
De altfel, numerele naturale se învaţă practice de la cele mai fragede vârste, copilul învăţând
să numere din primii ani de viaţă. Evident că el nu ştie noţiunea de număr natural, dar el foloseşte
simbolurile numerelor.
Mai târziu află ce este aceea mulţimea numerelor naturale notată cu simbolul , mulţime
despre care află că este infinită şi este reprezentată astfel:
.
Apoi află că numerele naturale se folosesc în operaţii de adunare, scădere, înmulţire,
împărţire şi putere şi că fiecare dintre acestea este guvernată de reguli clare care trebuie respectate
întocmai.
În clasa a V-a află de existenţa numerelor prime, de divizibilitate şi de criteriile cele mai
simple de divizibilitate, cu 2, 5 şi 10. Tot acum află că numerele naturale se pot reprezenta pe axa
numerelor.
Mai târziu, în clasa a VI-a află că există şi alte criterii de divizibilitate, cu 3, cu 4, cu 9, cu
25. Elevii mai pasionaţi de matematică află că există şi alte criterii de divizibilitate şi că, de fapt, se
pot crea multe alte criterii de divizibilitate combinându-le pe cele cunoscute.
Practic, putem considera că, în fiecare an, se mai adaugă câte ceva în bagajul de cunoştinţe
ale unui elev despre numerele naturale.
Lucrarea este structurată pe 5 capitole.
La început se face o introducere în ceea ce înseamnă meseria de profesor de matematică, cu
tot ce înseamnă aceasta, cu ce se confruntă în activitatea sa, cu multele obstacole pe care le
2
întâmpină în motivarea elevilor şi în promovarea respectului celorlalţi pentru munca deosebită pe
care trebuie să o depună un profesor de matematică.
În primul capitol sunt prezentate câteva chestiuni preliminare de aritmetică, cu definirea
noţiunii de număr natural, operaţii cu numere naturale, teorema împărţirii cu rest şi o demonstraţie a
ei.
De asemenea, tot în cadrul acestui capitol sunt prezentate câteva teoreme importante pentru
aritmetică, cum ar fi Teorema fundamentală a aritmeticii, Teorema lui Euler, Teorema lui Fermat,
Teorema lui Wilson.
Se introduce noţiunea de număr prim şi se exemplifică modul cum se poate face trecerea
unui număr natural dntr-o bază de numeraţie într-o altă bază de numeraţie.
În capitolul al doilea se insistă pe mulţimea numerele prime, teoreme referitoare la
infinitatea numerelor prime, câteva criterii mai deosebite de divizibilitate, Ciurul lui Eratostene de
determinare a numerelor prime şi teoremele Bertrand-Cebîşev şi Scherk.
În capitolul al treilea sunt definite numerele de tip Fermat, numerele de tip Mersenne,
numerele de tip Fibonacci, numerele perfecte, numerele pseudoprime, numerele absolut
pseudoprime, numerele Carmichael, numerele triunghiulare, numere prime gemene şi numerele
pitagoreice.
Pentru fiecare dintre ele sunt prezentate consideraţii practice şi teoreme importante
referitoare la acestea.
Capitolul al patrulea conţine aplicaţii referitoare la divizibilitatea în mulţimea numerelor
naturale, la mulţimea numerelor prime şi la fiecare dintre clasele speciale de numere naturale.
În capitolul următor se prezintă chestiuni metodice despre predarea algebrei în gimnaziu,
despre didactica matematică, despre ce înseamnă meseria de profesor şi despre cum se predă în
şcoală noţiunea de număr natural.
În contextual actual când ne aflăm în era calculatoarelor, se înregistrează multe progrese în
studiul matematicii folosind computerele cu memorie şi cu o viteză de calcul foarte mare.
De altfel, de exemplu, legat de numerele prime, s-a ajuns să se afle cel mai mare număr
prim, de peste 10 milioane de cifre şi lucrurile nu s-au oprit aici, existând în continuare cercetări
pentru a afla numere prime şi mai mari.
Matematica are o contribuţie însemnată în societate, studiul acestei discipline realizează
obiective operaţionale şi neoperaţionale cu precădere, determinând dezvoltarea gândirii şi
progresului omenirii.
3
INTRODUCERE
Alegerea viitoarei meserii (în principiu, a facultăţii ce trebuie urmată) trebuie să fie
considerată o decizie esenţială în evoluţia vieţii fiecărei persoane. Dacă opţiunea este făcută având la
bază doar motivaţia materială (un venit consistent şi rapid), structura socială şi economică a societăţii
la acel moment sau dorinţele unor părinţi prea autoritari, de multe ori se ajunge la insatisfacţie sau
eşec profesional. Nu spunem că aceste aspecte nu trebuie luate în seamă, dar ele nu trebuie să fie
dominante în hotărârea fiecăruia (oricum, la ritmul de schimbare a configuraţiei socio-profesionale
actuale, ele pot fi înşelătoare). E bine să alegem o specialitate care poate oferi posibilitatea de a lucra
în mai multe domenii, care este indispensabilă dezvoltării anumitor ramuri economice, ştiinţifice,
etc. Opţiunea trebuie să se bazeze în primul rând pe o analizare critică a aptitudinilor, posibilităţilor,
dorinţelor personale, deoarece profesiunea aleasă trebuie să fie practicată din plăcere.
Alături de medic şi preot, profesorul joacă un rol important în viaţa fiecăruia. Dacă primii doi
au grijă de sufletul şi trupul nostru şi ne învaţă cum să le îngrijim, dascălul ne îndrumă în a acumula
experienţe, cunoştinţe, modelează gândirea, dezvoltă personalitatea, oferă exemple de viaţă şi criterii
de valoare morală. Din acest motiv, profesiunea de dascăl este una vocaţională.
Marele matematician Grigore Moisil spunea că profesorul este cel care într-o anumită
disciplină, ştie în fiecare zi mai mult decât ieri, învăţându-l pe altul ce ştie el azi, îl pregăteşte
pentru ce va afla mâine şi care poate să fundeze ceea ce ştie într-o anumită disciplină, pe ceea ce
ştie din celelalte discipline pe care aceasta se reazemă.
În cadrul pregătirii profesionale a unui profesor se îmbină două laturi: cea ştiinţifică şi cea
pedagogică. Este evident că un dascăl bun trebuie să fie o persoană cu o pregătire ştiinţifică bogată,
bine fundamentată, net superioară nivelului la care se predă. Chiar dacă un profesor predă doar la
gimnaziu, el trebuie să cunoască ceea ce se predă la orele de matematică în liceu pentru a pregăti
corespunzător elevii făcând legătura dintre noţiunile predate de el şi cele viitoare, asigurând
continuitatea învăţării. Considerăm că cea mai mare răspundere în formarea abilităţilor şi gândirii
matematice a elevilor o are profesorul de matematică din gimnaziu. El este primul profesor de
specialitate care trebuie să-I facă pe copii să îndrăgească matematica şi să-i iniţieze cu răbdare în
tainele acesteia. Pentru aceasta, el are menirea dificilă de a transpune noţiuni, greu de aprofundat în
această etapă, într-un limbaj accesibil vârstei, fără a renunţa la rigoarea matematică. Profesorul care
predă doar la liceu trebuie să cunoască exact noţiunile predate în perioada gimnazială, acestea fiind
4
fundamental pe care va clădi şi va dezvolta în continuare. De asemenea, este necesar ca el să fie
familiarizat cu metodele specifice de abordare a matematicii în gimnaziu pentru a realize o punte de
legătură cu noile metode din liceu. Ţinând cont de faptul că noţiunile din liceu devin din ce în ce mai
abstracte (analiza matematică, în special), profesorul trebuie să creeze motivaţii puternice, să pună
accentual pe caracterul interdisciplinar al matematicii, să încurajeze căutarea şi cercetarea elevilor.
Dacă profesorul pune accentul pe latura problematică a matematicii, adică explică probleme
care conduc la introducerea unor noţiuni noi sub forma precizată (de ce a apărut?, la ce foloseşte?, de
ce aşa?), se vor dezvolta motivaţiile care stau la baza acestora. Cărţile de cultură matematică
generală joacă aici un rol important. Spre deosebire de manualele, revistele, culegerile de
matematică care au o formă conservatoare şi rigidă, acestea prezintă rezultate matematice sub o
formă mai plăcută, stabilesc mai uşor motivaţii şi conexiuni cu alte domenii. Dintre aceste cărţi, este
bine să nu lipsească din bibliografia de studiu următoarele: Licuricii din adâncuri, Aventura
geometriilor neeuclidiene, Istoria numărului pi (Florica T. Câmpan), Vraja geometriei demodate
(Viorel Vodă), etc.
Un prim pas în dezvoltarea creativităţii, inteligenţei elevilor constă în încurajarea acestora în a
întreba (chiar dacă uneori răspunsurile sunt elementare) fără a-i admonesta că sunt obraznici sau a-i
face să se simtă stânjeniţi. Matematicianul Solomon Marcus subliniază acest fapt precizând că
„discursul matematic are totdeauna caracter deschis, generator de întrebări. A învăţa să te
nedumereşti este lucrul cel mai important. Restul vine aproape ca un corolar.”
Atitudinea elevului relative la învăţarea matematicii trebuie să fie activă. El trebuie învăţat să
gândească singur, să abordeze şi să caute soluţii personale la anumite probleme sau demonstraţii de
teoreme pe care apoi să le confrunte cu altele. Acesta este şi începutul activităţii sale de cercetare
(care are loc la orice nivel, chiar şi în gimnaziu). Oferirea unor „reţete” sau soluţii „de-a gata” nu
dezvoltă imaginaţia, căutarea, judecata elevilor. De exemplu, în cazul construcţiilor ajutătoare în
problemele de geometrie, dacă nu „se vede” modul de demonstraţie, printr-un lanţ de întrebări,
adecvat alese, elevul poate găsi singur, la un anumit pas, rezolvarea şi, pentru a o reţine, va avea o
motivaţie mult mai profundă decât cea clasică „pentru că aşa se face”. În cadrul concursurilor
şcolare, găsim de multe ori abordări originale care nu urmează şablonul clasic, rezolvări inedite, care
arată că elevii sunt capabili de activităţi creatoare începând chiar din cele mai mici clase.
Gândirea matematică presupune capacitatea de a raţiona în etape riguros alcătuite, fiecare
legată de cele anterioare dar şi capacitatea de concentrare a atenţiei pe durată mare. În acest sens,
exerciţiile de calcul suficient de lungi, atât de desconsiderate de mulţi, le dovedesc elevilor cât sunt
de pregătiţi în canalizarea atenţiei şi concentrarea asupra lucrului curent. Concursul „Cangurul” cere
5
şi el atenţie şi concentrare maximă; printre altele, participanţii află cât de importantă este citirea cu
atenţie a enunţului unei probleme. Elevii trebuie să fie conştienţi de faptul că greşelile de calcul
conduc la penalizări, chiar dacă raţionamentul este corect; ei au datoria ca, prin exerciţiu personal,
să-şi dezvolte capacitatea de concentrare.
Problemele de tipul „unde este greşeala?” contribuie atât la formarea spiritului de rigoare cât şi
la testarea cunoştinţelor asimilate. De asemenea, dacă vom propune analizarea unor texte matematice
din cărţi, reviste de specialitate, lucrări ale elevilor sau ale profesorului, elevii vor putea comenta
forma estetică, modul de expunere, neclarităţile, ambiguităţile, eventualele greşeli şi se vor acomoda
cu studiul ştiinţific. Astfel, ei vor cerceta învăţând.
Ţinând cont de influenţa tehnicii computaţionalizate în viaţa curentă, profesorul de
matematică trebuie să pună accentual pe dezvoltarea gândirii algoritmice a elevilor.
Formarea capacităţii de abstractizare este un alt deziderat în activitatea desfăşurată la orele de
matematică. Procesul începe încă din gimnaziu prin exerciţii de recunoaşterea unor noţiuni, formule,
proprietăţi, teoreme, indiferent de notaţie. Pentru aceasta, este important să exprimăm şi în cuvinte
orice enunţ formulat simbolic (mai ales la analiză matematică şi algebră). Chiar dacă redactarea
simbolică este de cele mai multe ori mai concisă, riguroasă şi comodă, pentru a fi reţinută şi aplicată
în alte demonstraţii ea trebuie înţeleasă în profunzime. Enunţul matematic transpus numai în cuvinte
face apel la un limbaj mult mai familiar elevilor şi evidenţiază în mod direct semnificaţia avută în
vedere, făcând apel atât la logică cât şi la intuiţia fiecăruia.
Doar pregătirea ştiinţifică superioară a unui cadru didactic nu reprezintă garantul unui profesor
bun. Esenţială este şi capacitatea de a comunica elevilor cunoştinţele, de a le prezenta într-o formă
accesibilă, comodă, motivată, care să conducă la obţinerea unor rezultate cât mai bune. Pentru
aceasta, profesorul trebuie să cunoască psihologia copilului, să-şi perfecţioneze metodica de predare-
învăţare-evaluare, deţinând noţiuni de pedagogie; să aibă tact; să fie deschis la nou.
Profesorul de matematică nu are menirea doar de a-i învăţa pe elevi matematica. El trebuie să
le sublinieze acestora rolul disciplinei în dezvoltarea societăţii, oferind motivaţii puternice învăţării;
prin metodele de lucru şi limbajul ştiinţific, el dezvoltă inteligenţa, spiritul creator, talentul elevilor,
îi învaţă să gândească logic, să caute adevărul şi noutatea, să lucreze singuri, dar şi în echipă. De
asemenea, el trebuie să le dezvolte spiritul de obiectivitate, de corectitudine, de etică, fiind un
exemplu pentru ei în acest sens.
6
CAPITOLUL 1. PRELIMINARII DE ARITMETICĂ
1.1. TEORIA NUMERELOR
Obiectul iniţial al teoriei numerelor a fost studiul proprietăţilor numerelor naturale. Ca

ramură a matematicii, teoria numerelor s-a constituit sistematic abia mai târziu. Rezultate separate
se cunosc încă din antichitate şi aparţin lui Euclid (300 î. H.) şi lui Diofante (250 î. H.). În secolul al
XVII–lea, în cercetările sale Pierre Fermat (1601-1666) face descoperiri remarcabile, de o reală
valoare ştiinţifică.
Progrese mari a realizat prin numeroasele sale lucrări Leonhard Euler (1707-1783) ale cărui
idei au fost deosebit de fructuoase.
Teoria numerelor este azi o ramură cu multe ramificaţii, înrudită cu algebra abstractă (în
special în ceea ce priveşte teoria algebrică a numerelor) şi care foloseşte cele mai rafinate metode
ale analizei (în teoria analitică a numerelor). Apar astfel probleme şi subdomenii care au numai
indirect legătură cu numerele întregi.
Spre deosebire de alte domenii ale matematicii, multe rezultate ale teoriei numerelor sunt
accesibile şi unor nespecialişti fără cunoştinţe temeinice aprofundate. Demonstraţiile acestor
rezultate necesită un instrument matematic foarte complicat.
Teoria numerelor este denumită “regina matematicii“. Vorbind de ea, Gauss a afirmat “Este
remarcabil că oricine se ocupă serios de această ştiinţă este cuprins de o adevărată pasiune“ (Gauss
1808 –către prietenul său din tinereţe Bolyai).
Elevii fac cunoştinţă cu mulţimea numerelor naturale 0,1,2,3, … , n notată cu încă din
clasele primare. Matematicianul italian Giuseppe Peano (1858-1932) a definit numerele naturale ca
fiind elemente ale unei mulţimi în care s-a fixat un element 0 (numit numărul natural 0) împreună
cu o funcţie (numită funcţie succesor) astfel încât axiomele următoare să fie îndeplinite:
AXIOMELE LUI PEANO
A1. Zero este număr natural
A2. Orice număr natural admite un succesor unic, care este tot număr natural.
A3. Zero nu este succesorul nici unui număr natural.
A4. Dacă succesorii a două numere naturale coincid, atunci numerele coincid.
7
A5. Dacă o mulţime de numere naturale conţine pe 0 şi pentru fiecare număr din această
mulţime succesorul său aparţine mulţimii, atunci mulţimea considerată coincide cu mulţimea tuturor
numerelor naturale.
OBSERVAŢIA 1.1. Axioma A5 se mai numeşte principiul inducţiei sau axioma inducţiei.
DEFINIŢIA 1.2. Se numeşte adunarea numerelor naturale aplicaţia:
(unde ) astfel încât:
1. a+ 0 = a .
2. ( = succesorul lui b ).
Proprietăţile adunării numerelor naturale sunt:
1. Adunarea numerelor naturale este asociativă. , (a+b)+c = a+ (b+c).
2. Adunarea numerelor naturale este comutativă . , a+b=b+a.
3. Adunarea numerelor naturale admite pe 0 ca element neutru, adică ,
.
DEMONSTRAŢIE: Fie şi fie  .
Evident iar dacă atunci
deci şi . Aşadar şi proprietatea e demonstrată.
Fie şi fie . Din definiţia numerelor naturale rezultă că
. Dacă atunci .
Din definiţia numerelor naturale rezultă:
şi .
.
DEFINIŢIA 1.3. Se numeşte înmulţirea numerelor naturale aplicaţia:
astfel încât:
1. , .
2. ( = succesorul lui b ).
Proprietăţile înmulţirii numerelor naturale sunt:
1. Înmulţirea numerelor naturale este asociativă .
2. Înmulţirea numerelor naturale este comutativă .
3. Înmulţirea numerelor naturale are pe 1 ca element neutru .
4. Înmulţirea numerelor naturale este distributivă faţă de adunarea numerelor naturale
.
DEMONSTRAŢIE:
1. Pentru definim .
8
Este clar că şi dacă atunci:
deci
.
Aşadar, şi proprietatea e demonstrată.
Pentru , fie . Evident iar dacă , atunci:
deci . Rezultă că şi astfel proprietatea e demonstrată.
Fie .
.
4. Fie şi fie .
Evident . Dacă , atunci:
deci .
Aşadar şi relaţia e demonstrată.
TEOREMA 1.4. Adunarea şi înmulţirea numerelor naturale au proprietăţile următoare pentru
:
;
;
;
;
.
DEMONSTRAŢIE: Dacă atunci cu . Rezultă că
. Contradicţie.
Fie . Evident .
Presupunem că şi că .
Atunci şi aplicând A4 (din axiomele lui Peano) rezultă .
Cum şi deci . Aşadar şi proprietatea e
demonstrată.
Presupunem că . Fie astfel încât . Avem
şi din relaţia 1 rezultă . Contradicţie.
Fie şi .
Dacă atunci şi din relaţia 3 rezultă , deci .
Presupunem că şi . Cum din relaţia 3 rezultă că
, deci de unde .
9
Fie astfel încât .
Din rezultă , deci conform relaţiei 2.
Cum deducem şi deci . Aşadar , deci şi proprietatea e
demonstrată.
Cum , avem .
Fie astfel încât , . Avem
şi A4 ( din axiomele lui Peano ) rezultă că .
Aplicând relaţiile 1 şi 3 obţinem şi , deci şi
.
1.2. TEOREMA ÎMPĂRŢIRII CU REST ÎN CAZUL NUMERELOR NATURALE
În acest paragraf vom enunţa şi demonstra prima teoremă de o importanţă considerabilă

pentru întregul studiu care urmează. Până la demonstraţia lui Zermelo a teoremei fundamentale a
aritmeticii, dată în secolul nostru, teorema împărţirii cu rest deschidea singura cale pentru
demonstraţia teoremei fundamentale a aritmeticii dată de Euclid acum 2000 de ani.
În cazul numerelor naturale vom enunţa şi demonstra numai un aspect al teoremei împărţirii
întregi cu scopul de a folosi acest lucru în demonstraţia teoremei împărţirii întregi, în cazul general
al numerelor întregi. Procedând în acest fel, se scoate în acelaşi timp în evidenţă şi modul în care
ajungem la teorema împărţirii întregi, în cazul când cel puţin unul din numerele întregi considerate
nu e număr natural. Acesta e chiar modul în care lucrăm în diferitele cazuri concrete.
TEOREMA 1.2.1. Dacă a şi b sunt numere naturale, iar , atunci există o pereche de
numere natural , unde q este denumit cât şi r este denumit rest, astfel încât şi
.
DEMONSTRAŢIA o vom face în mai multe etape.
Etapa I Determinarea câtului q.
Vom considera multiplii lui b, diferiţi doi câte doi, cuprinşi între b şi a, atunci când aceştia
există, precum şi multiplul de b egal cu b, cât şi cel egal cu a, dacă a este multiplu de b. Astfel de
multiplii de b există, deoarece un astfel de multiplu de b este chiar b.
Mulţimea considerată a multiplilor de b este o mulţime finită, deoarece sau conţine numai pe
b dacă sau dacă coincide cu mulţimea care conţine pe b, pe a şi pe fiecare dintre
numerele întregi aflate între b şi a, atunci când aceştia există, ceea ce se întâmplă atunci când
sau este o submulţime proprie a acestei mulţime finită, conform proprietăţii numerelor întregi şi
10
conform teoremei mulţimilor finite. Proprietatea numerelor naturale spune că între două numere
naturale diferite care nu sunt consecutive se află doar un număr finit de numere naturale diferite
două câte două. Teorema mulţimilor finite spune că reuniunea a două mulţimi disjuncte finite este o
mulţime finită.
Mulţimea considerată a multiplilor de b, fiind o mulţime finită, putem determina pe cel mai
mare dintre ei. Să notăm cu acest multiplu de b, şi atunci şi , deoarece
fiecare multiplu de b din mulţimea considerată este cel mult egală cu a, iar dacă am avea
, atunci din cauză că , iar ar fi cel mai mare multiplu de b dintre multiplii
de b consideraţi. Numărul natural q care apare în multiplul este câtul căutat.
Etapa II Determinarea restului r
Numărul întreg r din este restul căutat.
Etapa III Demonstraţia relaţiilor şi .
Din rezultă , iar din şi deducem că
şi , deci şi sau .
OBSERVAŢIE 1.2.2. Un lucru foarte important este acela că în cele de mai sus nu putem
determina decât o singură pereche de numere naturale q şi r.
1.3. DIVIZIBILITATEA PE
DEFINIŢIA 1.3.1. Dacă vom considera două numere naturale a şi b, spunem că
a divide b¸si scriem dacă există un număr natural c astfel încât . În acest caz,
a se numeşte divizor al lui b. Este evident că orice număr are cel puţin doi divizori: pe
1 şi pe el însuş̧i. Prin divizor propriu al lui n înţelegem un divizor diferit de numărul n, iar
prin divizor netrivial al lui n, un divizor diferit de 1¸si n.
Relaţia | definită pe se numeşte relaţie de divizibilitate pe , adică este o relaţie
reflexivă, antisimetrică şi tranzitivă, deci o relaţie de ordine pe .
DEFINIŢIA 1.3.2. Un număr , care nu are alţi divizori în afară de 1¸si el
însuşi se zice prim. Un număr se numeşte compus dacă are cel puţin un divizor netrivial.
Numărul 2 este singurul număr natural par şi prim. Celelalte numere prime sunt impare
şi mai mari decât 2. Este clar că nu orice număr impar este prim. Putem da exemplu numărul 9
care se divide cu 3.
LEMA1.3.3.Orice număr natural, mai mare decât 1 are un divizor prim.
DEMONSTRAŢIE: Pentru a demonstra afirmaţia, reducem la absurd şi
11
presupunem că există un număr care nu are divizori primi. Dacă notăm
mulţimea acestor numere cu S, cum ea este nevidă şi este bine ordonată există un cel
mai mic element în S. Fie acesta . Numărul este atunci un număr compus, deci
, cu . Pentru a nu contrazice alegerea lui , adică a are un divizor prim care
va fi divizor şi pentru , ceea ce contrazice faptul că .
Cele mai mici numere prime sunt 2, 3, 5, 7, etc. (mai târziu vom demonstra că există o
infinitate de numere prime). Astfel singurul număr prim par este 2. Am demonstrat mai sus
teorema împărţirii cu rest în : dacă , , atunci există şi sunt unici astfel
încât , iar ; numărul c se numeşte câtul împărţirii lui b la a, iar r este
restul acestei împărţiri (evident dacă şi numai dacă ).
TEOREMA 1.3.4. Fiind date două numere , există (vom nota
astfel încât , , iar dacă mai avem atunci atunci (adică
în mulţimea parţial ordonată pentru orice două elemente a şi b există ).
DEMONSTRAŢIE: Conform teoremei împărţirii cu rest, putem scrie cu
, iar .
Dacă atunci şi în mod evident .
Dacă , atunci conform aceleiaşi teoreme de împărţire cu rest putem scrie
, cu iar .
Dacă , atunci . Într-adevăr, din deducem că , iar din
deducem că . Dacă mai avem astfel încât , atunci cum
, deducem că .
Dacă , atunci din nou putem scrie , cu şi algoritmul
descris până acum continuă, obţinându-se un şir descrescător de numere naturale
astfel încât . Acest şir este staţionar.
Astfel, dacă pentru un anume k, avem , atunci , pe când dacă
atunci .
De exemplu:
1. Dacă şi avem:
;
;
;
12
de unde obţinem că .
2. Dacă şi avem:
;
;
;
de unde deducem că .
OBSERVAŢII:
1. Numărul d poartă numele de cel mai mare divizor comun (c.m.m.d.c.) al lui a şi b
şi îl scriem .
2. Algoritmul de găsire a celui mai mare divizor comun a două numere naturale
descris mai înainte poartă numele de algoritmul lui Euclid.
3. Dacă pentru avem , vom spune despre a şi b că sunt prime între
ele.
4. Inductiv se arată că pentru oricare n numere naturale ( există
astfel încât pentru orice şi dacă mai avem pentru
orice , atunci . Numărul d se notează prin şi
poartă numele de cel mai mare divizor comun al numerelor .
1.4. TEOREMA FUNDAMENTALĂ A ARITMETICII
DEFINIŢIA 1.4.1. Fie şi , , un număr prim. În mod evident, există

astfel încât şi (altfel zis, k este cel mai mare număr natural cu
proprietatea ). Convenim să notăm şi să-l numim ordinul sau exponentul lui
p în a. Dacă a=0 vom lua , iar .
PROPOZIŢIA 1.4.2. Orice număr natural nenul se scrie ca un produs de numere
naturale prime.
DEMONSTRAŢIE: Fie A mulţimea numerelor naturale nenule ce nu se scriu ca produs
de numere natural prime. Dacă prin absurd propoziţia pe care trebuie să o demonstrăm nu ar fi
adevărată, atunci . Această mulţime va conţine un element minimal . În particular
şi cum nu este prim putem scrie cu , iar ,
deducem că , deci m şi n se scriu ca produse de numere prime. Atunci şi se
13
scrie ca produs de numere prime, absurd! Deci şi cu aceasta propoziţia este
demonstrată.
COROLAR 1.4.3. Pentru orice există numerele natural prime
astfel încât cu .
TEOREMA 1.4.4. (TEOREMA FUNDAMENTALĂ A ARITMETICII): Pentru orice

număr natural nenul n, există o descompunere a lui n în factori primi cu
exponenţii unic determinaţi de n (de fapt ).

DEMONSTRAŢIE: Scrierea lui n în forma din enunţ rezultă din Corolarul 1.4.3. Să
probăm acum unicitatea acestei scrieri. Aplicând pentru un q prim în
obţinem . Deducem că şi astfel teorema este

demonstrată.
COROLAR 1.4.5. Pentru orice n există şi sunt unice numerele prime distincte
şi numerele naturale nenule astfel încât (spunem
că această scriere a lui n este descompunerea lui n în factori primi ).
COROLAR 1.4.6. Fie astfel încât şi . Atunci există
astfel încât şi .
DEMONSTRAŢIE: Fie şi descompuneri ale
numerelor în factori primi (deci , pentru şi ). Din
deducem că . Obţinem deci că
, egalitate ce dă descompunerea lui în factori primi.
Însă, conform teoremei fundamentale a aritmeticii (T.F.A.), descompunerea unui
număr natural în produs de puteri de numere prime distincte este unică (abstracţie făcând de
ordinea de alegere a factorilor). Astfel, dacă , atunci
, de unde deducem că şi , , .
Atunci putem considera şi .
TEOREMA 1.4.7.(LEGENDRE): Dacă iar p este un număr prim, atunci
exponentul lui p în este dat de .
14
DEMONSTRAŢIE: În mod evident exponentul al lui p în este dat de
, unde este numărul numerelor dintre care se divid cu p dar nu cu
, este numărul numerelor dintre care se divid cu dar nu cu , etc.
Să calculăm acum un . Numerele ce se divid cu dintre sunt
, cu , deoarece dacă j este luat dintre şi
avem şi cum avem . Dar , deci .
Numerele dintre care se divid cu se află toate printre numerele

care se divid cu . Dacă din numerele dintre care se divid cu (ce sunt în număr de
extragem toate care se divid cu (ce sunt în număr de ) obţinem
numai numerele care se divid cu dar nu se divid cu o putere mai mare a lui p
(deoarece acestea nu se divid cu ).
Conform celor de mai sus, numărul acestora este egal cu .
Avem deci
(această sumă este definită deoarece va exista un astfel încât şi atunci
pentru orice ).
OBSERVAŢIA 1.4.8. Dacă atunci .
1.5. CONGRUENŢE PE
DEFINIŢIA 1.5.1. Fie , un număr fixat. Vom spune că sunt

congruente modulo n dacă ; în acest caz scriem .
PROPOZIŢIA 1.5.2. Relaţia de congruenţă modulo n este o echivalenţă pe
compatibilă cu operaţiile de adunare şi înmulţire de pe (adică este o congruenţă pe inelul
.
DEMONSTRAŢIE: Faptul că relaţia de congruenţă modulo n este o relaţie de
echivalenţă pe se probează imediat. Pentru aproba compatibilitatea acesteia cu operaţiile de
adunare şi înmulţire pe , fie astfel încât şi ,
adică şi , astfel încât . Atunci
, adică şi scriind
15
deducem şi că .
COROLAR 1.5.3. Fie astfel încât pentru orice numere
. Atunci şi . În particular,
dacă astfel încât şi , atunci .
Pentru vom nota clasa de echivalenţă modulo n. Deoarece resturile împărţirii
unui număr oarecare din prin n sunt , deducem imediat că dacă notăm
mulţimea claselor de echivalenţă modulo n prin , atunci , iar pentru
avem . Pe mulţimea se definesc operaţiile de
adunare şi înmulţire astfel: şi (ţinând cont de propoziţia 1.5.2.
deducem că acestea sunt bine definite).
PROPOZIŢIA 1.5.4. este inel comutativ în care unităţile sale sunt:
.
DEMONSTRAŢIE: Cum verificarea axiomelor nu ridică probleme deosebite, vom
reaminti doar că elementul neutru din faţă de adunare este , iar iar elemental
neutru faţă de înmulţire este . Dacă , atunci există astfel încât
, de unde deducem că .
Reciproc, dacă şi , atunci există astfel încât
, de unde deducem că , deci .
De exemplu, .
DEFINIŢIA 1.5.5. Pentru un număr natural definim iar pentru ,
avem numărul numerelor naturale astfel încât . Astfel,
, etc., iar . Această funcţie definită prin
definită mai sus poartă numele de indicatorul lui Euler. Ea a fost studiată de Euler încă din
anul 1760. Notarea funcţiei lui Euler prin a fost făcută de Gauss ceva mai târziu în anul
1801.
16
1.6. TEOREMELE LUI EULER, FERMAT ŞI WILSON
LEMA 1.6.1. Dacă G este un grup (multiplicativ) finit cu n elemente ( ), atunci

, pentru .
DEMONSTRAŢIE: Fie , iar (ordinul lui x). Atunci şi conform
teoremei lui Lagrange , adică există astfel încât . Deducem imediat că:
.
OBSERVAŢIA 1.6.2. Dacă G este comutativ, există o demonstraţie elementară ce evită
teorema lui Lagrange. Pentru aceasta se alege şi . Cum
,
deducem că .
COROLAR 1.6.3. (EULER): Dacă este un număr natural iar astfel încât
, atunci ( fiind indicatorul lui Euler ).
DEMONSTRAŢIE: S-a putut remarca mai înainte că este monoid cu
elemente inversabile. Astfel, aplicând lema 1.6.1. grupului (ce are elemente)
pentru obţinem că:
.
COROLAR 1.6.4. (MICA TEOREMĂ A LUI FERMAT): Dacă este un număr
prim, iar astfel încât , atunci .
DEMONSTRAŢIE: Cum p este un număr prim, atunci şi acum, conform
Euler de mai sus demonstraţia este evident.
LEMA 1.6.5. Fie G un grup (multiplicative) finit comutativ iar produsul tuturor
elementelor din G. Atunci .
DEMONSTRAŢIE: Vom scrie . Dar, în cadrul
produsului vom grupa fiecare element x cu (avem căci dacă
atunci ar însemna că şi deci , absurd ) şi astfel , de unde

concluzia noastră .
COROLAR 1.6.6. (WILSON): Dacă este un număr prim, atunci
.
DEMONSTRAŢIE: Cum p este prim este un grup cu elemente, iar
17
conform lemei 1.6.4., avem: . Ne vor rămâne de pus în evidenţă
elementele cu proprietatea că
de unde deduce că sau , astfel
că .
Există mai multe metode de generalizare a Teoremei lui Wilson (Corolarul 1.6.5.):
LEMA 1.6.7. Fie un număr prim, iar un număr natural. Atunci:
(i). Dacă şi atunci în grupul numai elementele
au ordinul cel mult 2;
(ii). Dacă atunci în grupul numai elementele au ordinul cel
mult 2.
DEMONSTRAŢIE: Ştim că . Trebuie să
determinăm în acest grup elementele astfel încât , adică acele numere

naturale a astfel încât , cu şi .
Evident verifică . Dacă , atunci putem scrie şi
cu , , iar .
Dacă atunci , deci şi cum rezultă că , de
unde şi astfel obţinem elementul ce verifică de asemenea relaţia
de mai sus notată cu .
Dacă atunci , deci şi cum rezultă că de unde
, contradicţie.
Dacă , atunci , adică , deci dacă , obţinem o
contradicţie.
În concluzie: dacă , atunci în avem numai elementele şi
ce au ordinul cel mult 2, ceea ce înseamnă concluzia de la (ii).
Dacă , atunci din rezultă că sau . Dacă atunci
, deci şi cum avem că şi .
Deci, în acest caz, dacă a verifică atunci .
În cazul în care atunci , deci şi cum
rezultă că sau (cazul este exclus pentru că numerele v şi 2 sunt prime
18
între ele).
Dacă atunci avem sau . În cazul în care rezultă că
, iar pentru cazul obţinem . Se obţine astfel concluzia (i).
COROLARUL 1.6.7. (O GENERALIZARE A TEOREMEI LUI WILSON): Dacă p este
un număr prim şi n un număr natural, atunci:
(i). Dacă şi este adevărată ;
(ii). Dacă şi este adevărată ;
(iii). Dacă şi este adevărată .

DEMONSTRAŢIA este evident pe baza lemei 1.6.4. şi ţinând cont de ceea ce s-a
obţinut în lema 1.6.6.
1.7. RĂDĂCINI PRIMITIVE MODULO UN NUMĂR PRIM
DEFINIŢIA 1.7.1. Cel mai mic număr natural nenul m pentru care se
numeşte gaussian sau ordin al lui a şi se notează prin . De fapt în
.
LEMA 1.7.2. Fie K un corp comutativ şi un polinom cu . Atunci
f are cel mult n rădăcini distincte.
DEMONSTRAŢIE: Vom folosi inducţia matematică după n. Pentru este evident
adevărată. Presupunem că este adevărată relaţia pentru orice polinom f din cu
.
Dacă f nu are rădăcini în K totul este clar.
Dacă există astfel încât , atunci avem: şi
.
Dacă este o altă rădăcină a lui f, cu , atunci ceea ce
implică . Cum prin ipoteza de inducţie g are cel mult rădăcini distincte,
deducem că f are cel mult n rădăcini distincte.
COROLAR 1.7.3. Fie K un corp comutativ iar două polinoame astfel
încât . Dacă pentru numerele în număr de
elemente distincte astfel încât pentru orice , atunci .
19
DEMONSTRAŢIE: Considerăm polinomul . Trebuie să demonstrăm că
. Evident şi cum h are cele rădăcini distincte notate în ipoteză
, obţinem că şi deci .
COROLAR 1.7.4. Dacă este un număr prim, atunci dacă vom considera orice
, avem: .
DEMONSTRAŢIE: Cum p este prim, atunci este corp comutativ. Notăm polinomul
cu şi ştim că
pentru orice (ţinând cont şi de mica teoremă a lui Fermat).
Folosim lema 1.7.2. şi obţinem .
OBSERVAŢIA 1.7.5. Dacă în corolarul 1.7.4. de mai sus considerăm obţinem că
, adică teorema lui Wilson (corolarul 1.6.6.).
PROPOZIŢIA 1.7.6. Fie un număr prim şi . Atunci congruenţa
are exact d soluţii.
DEMONSTRAŢIE: Dacă , atunci:
, ceea ce înseamnă că din care

obţinem că .
Cum are exact rădăcini (care sunt chiar , conform micii
teoreme a lui Fermat) şi ţinând cont de lema 1.7.2. deduce atunci că are exact d
rădăcini în şi, deci congruenţa are exact d soluţii în .
DEFINIŢIA 1.7.7. Fie un număr prim. Un număr spunem că este o
rădăcină primitivă modulo p dacă generează .
De exemplu, 2 este o rădăcină primitivă modulo 5 (se poate verifica uşor că
este cel mai mic număr n pentru care ), dar 2 nu este rădăcină primitivă
modulo 7 (se observă uşor că există 3, un număr mai mic pentru care ).
LEMA 1.7.8. Dacă p este un număr natural prim şi avem: .
DEMONSTRAŢIE: Ştim faptul că numărul şi deoarece
iar p nu divide nici pe şi nici pe şi de aici notând atunci
deducem că şi deoarece şi, deci .
20
LEMA 1.7.9. Dacă este un număr natural, iar este un număr natural prim
şi astfel încât , atunci .
DEMONSTRAŢIE: Considerăm un număr cu proprietatea că .
Atunci obţinem în care şi astfel încât
, de unde .
COROLAR 1.7.10. Dacă este un număr prim iar unde , atunci
pentru orice .
DEMONSTRAŢIE: Vom considera inducţie după n pentru a face demonstraţia.
Pentru demonstraţia este evidentă.
Presupunem că afirmaţia din enunţ este adevărată pentru n. Trebuie să arătăm că este
adevărată pentru . Din lema 1.7.9.: .
Dezvoltăm cu ajutorul binomului lui Newton şi obţinem: ,
unde este o sumă de termeni. Utilizăm din nou lema 1.7.8. şi se poate verifica uşor că
toţi termenii lui sunt divizibili prin , exceptând eventual ultimul termen .
Deoarece obţinem şi cum se deduce şi
astfel , adică relaţia este adevărată şi pentru .
1.8. REPREZENTAREA NUMERELOR NATURALE ÎNTR-O BAZĂ DATĂ
Din cele mai vechi timpuri s-a căutat să se obţină procedee de scriere a numerelor
naturale care să poată permite o mai rapidă estimare a ordinului lor de mărime şi elaborarea
unor reguli simple de a efectua operaţiile de bază cu acestea (adunarea, înmulţirea). Acestor
probleme li s-au dat rezolvări specifice diferitelor etape de dezvoltare a matematicilor
(adaptarea sistemului de numeraţie zecimal, sistem cu care suntem noi azi obişnuiţi s-a
finalizat abia în secolele al XVI-lea şi al XVII-lea când acesta a cunoscut o largă răspândire în
toată Europa). În acest paragraf, vom fundamenta ceea ce înseamnă scrierea numerelor
naturale în baza u, unde , cu .
LEMA 1.8.1. Fie un număr natural. Oricare ar fi numărul natural , există
numerele naturale astfel încât:
, ;
21
, ;
, ;
, .
DEMONSTRAŢIE: Dacă , luăm , pe şi şi astfel lema este
adevărată. Dacă , atunci fie astfel încât , unde .
Cum , avem . Există astfel încât ,
şi aşa mai departe continuă procesul.
Dacă , atunci din rezultă , de unde se obţin
inegalităţile succesive: .
Atunci sigur există n astfel încât şi . Rezultă că şi
atunci lema este demonstrată.
LEMA 1.8.2. Fie astfel încât iar pentru
şi . Atunci:
DEMONSTRAŢIE: Cum pentru , atunci:
de unde rezultă lema.

TEOREMA 1.8.3. Fie un număr natural. Oricare ar fi numărul , exstă
numerele naturale unic determinate astfel încât:
, în care şi pentru orice .
DEMONSTRAŢIE: Conform 1.8.1. există şi astfel
încât:
, ;
, ;
, ;
, .
22
Înmulţim aceste egalităţi respectiv cu . Adunând apoi termen cu termen
egalităţile ce se obţin, rezultă: .
Trebuie să mai dovedim şi faptul că numerele . Presupunem că mai
există de asemenea şi numerele naturale astfel încât să verifice
unde şi pentru .
Dacă , atunci şi din lema 1.8.2. rezultă:
deci , contradicţie.
Analog se arată că este imposibil să avem şi astfel s-a demonstrat că .
Trebuie să demonstrăm acum şi că pentru orice . Dacă atunci
se obţine .
Pentru demonstrăm prin inducţie. Presupunem adevărată relaţia pentru .
Ştim egalităţile:
, unde şi . Atunci rezultă, folosind unicitatea câtului
împărţirii lui a prin u, că şi
. Folosim ipoteza de ipoteza de inducţie, din ultima egalitate deducem că
pentru .
În concluzie, teorema este demonstrată.
Vom putea acum defini ceea ce este cunoscut sub numele de bază de numeraţie în baza
u, unde este un număr natural.
La fiecare număr natural facem să corespundă o secvenţă finită de numere
naturale , unde pentru orice i cu proprietatea iar şi
. Aşadar un număr în baza u cu cifrele se scrie astfel:
.
Din teorema 1.8.3. rezultă că se poate stabili o corespondenţă biunivocă între numerele
naturale nenule şi secvenţele finite de numere naturale unde pentru
orice i cu proprietatea iar . Când trebuie să atragem atenţia asupra faptului
că lucrăm într-o anumită bază de numeraţie, obişnuim să scriem astfel:
sau .
23
Dacă baza sistemului de numeraţie este 10 (zece) sistemul de numeraţie se numeşte
zecimal. Cifrele sistemului de numeraţie zecimal se numesc cifre zecimale. Aceste cifre sunt
numere mai mici decât zece şi cifrele sunt .
De exemplu, secvenţa de cifre zecimale sau reprezintă un număr
natural cu valoarea egală cu .
Pentru spunem că sistemul de numeraţie este un sistem binar, cifrele binare fiind
cele mai mici decât 2, adică 0 şi 1.
Aşadar, dacă avem numărul el se transformă în baza 10 astfel:
.
Un alt sistem de numeraţie des întâlnit este baza 16 numit şi sistemul de numeraţie
hexazecimal, iar cifrele hexazecimale sunt mai mici decât 16 şi sunt:
literele reprezentând corespondentele pentru
. Un exemplu de acest tip este:
.
Există o serie de probleme care se pun în mod curent în legătură cu reprezentarea
numerelor într-o bază:
(I). Stabilirea raportului de mărime între două numere reprezentate în aceeaşi bază de
numeraţie.
(II). Stabilirea unor algoritmi (adică unor reguli) de efectuare a sumei, produsului, etc.,
adică a operaţiilor pentru numere reprezentate în aceeaşi bază de numeraţie.
(III). Elaborarea unor algoritmi pentru reprezentarea numerelor într-o bază dată, adică
transformarea unui număr dintr-o bază în alta.
Vom încerca să soluţionăm aceste probleme în cele ce urmează:
TEOREMA 1.8.4. Fie a şi b două numere naturale, şi
. Atunci dacă şi numai dacă şi , unde numărul p astfel
considerat este cel mai mare i astfel încât .
DEMONSTRAŢIE: Dacă , din lema 1.8.2. rezultă , deci
. Dacă şi , unde , atunci
24
, de unde obţinem , adică .
Reciproc, dacă ştim că atunci pentru că situaţia implică .
Pentru nu mai trebuie demonstrat nimic. Considerăm şi fie
. Dacă obţinem, conform primei părţi a demonstraţiei că , fals. Atunci
adică teorema este astfel demonstrată.
Această teoremă ne prezintă cum se face comparaţia între două numere, adică am
rezolvat problema (I).
Pentru problema (II) vom arăta cum se face adunarea şi înmulţirea într-o bază u. În
cazul bazei 10 sunt cunoscute procedeele de adunare şi înmulţire.
Fie a şi b două numere naturale, cu şi .
Trebuie să găsim cifrele ale numărului în baza u. Putem scrie
şi Deoarece şi , obţinem prin adunare
membru cu membru , deci cu . Atunci
sau . Pentru avem . Dacă iar atunci
, dacă . Rezultă că
Se observă că , de unde unde , unde
sau . Se obţine ş.a.m.d.
Se obţine faptul că cifrele ale sumei sunt
pentru orice unde iar pentru avem:
şi astfel sau
şi astfel
Când , numărul are:
1). m cifre dacă
2). cifre dacă , iar cifra cu rangul este în acest caz
.
Dacă , considerăm, de exemplu, , iar ceea ce am obţinut mai sus rămâne
valabil considerând .
Pentru a putea calcula suma în baza u ar trebui să descoperim sau să consultăm
pur şi simplu tabla adunării numerelor naturale mai mici decât u. Fie . Vom scrie tabla
adunării numerelor naturale mai mici decât 5 exprimate în baza 5 astfel:
25
⁺ 0 1 2 3 4
0 0 1 2 3 4
1 1 2 3 4 10
2 2 3 4 10 11
3 3 4 10 11 12
4 4 10 11 12 13 Tabel 1
Observăm că regula se verifică, adică orice număr în baza 5 se poate scrie doar cu cifre
mai mici decât 5, adică .
Se poate redacta acum un algoritm al adunării numerelor naturale în baza u, pornind de
la motivaţia teoretică expusă mai sus. În acest algoritm apare variabila cu valoarea ei iniţială
iar valorile pentru un sunt egale cu 1 când şi sunt
egale cu 0 în cazul în care . Se spune că variabila realizează
transportul unităţii de la cifrele de rang i la cele de rang pentru orice
Dacă adunăm două numere naturale, folosind algoritmul adunării în baza u vom folosi
următoarea reprezentare:
ultima linie, cea care descrie transportul unităţii, se omite în mod curent.
Fie şi numerele şi atunci calculul
se face după cum urmează:
+
Deci, am obţinut: . Evident că, în

acest caz, am folosit tabla adunării numerelor naturale în baza 2:
⁺ 0 1
0 0 1
1 1 10 Tabel 2
26
Înmulţirea în baza u este bazată pe următoarele tipuri de operaţii:
1). Înmulţirea unui număr natural a cu o putere a bazei u;
2). Înmulţirea unui număr natural a cu o cifră a sistemului de numeraţie u, deci cu un
număr natural j pentru care ;
3). Adunarea în baza u.
Considerăm . Atunci:
j zerouri
şi astfel am obţinut cum se face o înmulţire de tipul 1) în baza u.
Pentru a clarifica lucrurile în problema 2). considerăm i şi j două numere naturale mai
mici decât u. Atunci obţinem . Folosind teorema împărţirii cu rest pentru numere
naturale, obţinem:
unde şi , fiind câtul
împărţirii numărului la u şi fiind restul aceleiaşi împărţiri, amândouă depinzând de i
şi j.
Considerăm un număr natural a în baza u unde şi
luăm o cifră j a sistemului de numeraţie în baza u, care, evident, îndeplineşte condiţiile:
. Avem:
, deci efectuarea produsului în baza u se reduce la efectuarea sumei dintre
numerele şi
Considerăm numărul şi atunci produsul
se poate efectua făcând suma în baza u a numerelor pentru toate numerele
. Dar . Atunci este o operaţie de tipul 2). şi operaţia
este de tipul 1).
Evident consideraţiile de mai sus sunt foarte uşor verificabile considerând
pentru că în baza 10 suntem obişnuiţi să lucrăm în mod obişnuit. În regula de înmulţire în baza
u trebuie să cunoaştem numerele şi cu . Se deduce că şi
sunt cifrele numărului pentru reprezentat în baza u. Dacă avem
. Deci, procedeul de înmulţire astfel expus foloseşte tabla înmulţirii numerelor
27
naturale mai mici decât u, dar cu rezultate în baza u.
Considerăm tablele înmulţirii în bazele şi .
Tabla înmulţirii în baza 3

· 0 1 2
0 0 0 0
1 0 1 2
2 0 2 11 Tabel 3
Tabla înmulţirii în baza 6

· 0 1 2 3 4 5
0 0 0 0 0 0 0
1 0 1 2 3 4 5
2 0 2 4 10 12 14
3 0 3 10 13 20 23
4 0 4 12 20 24 32
5 0 5 14 23 32 41 Tabel 4
Pentru a calcula pe hârtie folosim următorul procedeu:
28
a u
u Figura 5
u
u
u
Un număr natural a ce urmează să fie reprezentat într-o bază u este dat, de obicei
într-o bază v şi trebuie să facem trecerea lui a din baza v în baza u. Avem 3 moduri de
rezolvare:
1). Trecerea lui a din baza v în baza u cu efectuarea calculelor în baza v;
2). Trecerea lui a din baza v în baza u cu efectuarea calculelor în baza u;
3). Trecerea lui a din baza v în baza u cu efectuarea calculelor într-o altă baza
intermediară w.
Trecerea lui a din baza v în baza u se realizează, făcând întâi trecerea lui u în baza v
şi se aplică algoritmul sistemelor de numeraţie pentru a şi u, cu efectuarea calculelor în
baza v. Se ştie că în actualele computere numerele sunt reprezentate în baza , metoda
1). Se poate aplica astfel şi se livrează rezultate numerice, care de obicei sunt în baza
. Astfel, rezultatele obţinute cu ajutorul algoritmului pot fi trimise calculatorului
pentru exemplificare. Metoda se aplică şi atunci când folosim trecerea unui număr din baza
într-o altă bază oarecare u, calculele efectuându-se, de preferat, în baza
unde calculele sunt foarte uşoare.
Un exemplu ar putea fi trecerea numărului din baza în baza
. Algoritmul este următorul:
29
474 8
2 59 8 Figura 6
3 7 8
7 0
Aşadar, obţinem: .
Metoda 2). o vom folosi pentru a trece numărul din baza v
în baza u. Pentru asta vom reprezenta numerele şi v în baza u cu ajutorul
algoritmului sistemelor de numeraţie. Numerele şi v astfel reprezentate se
introduc în expresia şi vom efectua astfel acest calcul
folosind algoritmul adunării şi algoritmul înmulţirii în baza u. Se obţine, astfel, rezultatul.
Metoda 3). Combină primele două metode. Dacă dorim să trecem un număr a dintr-
o bază într-o bază putem trece pe a în baza 2 cu metoda 2). şi îl trecem apoi
în baza u cu metoda 1). În acest fel, ne putem folosi de un computer, care lucrează numai
în baza 2. Dacă şi putem folosi baza intermediară şi efectuăm
calculele în această bază care este uzuală.
OBSERVAŢII:
a). Trecerea unui număr natural a din baza v în baza u se simplifică atunci când
unde r este un număr natural mai mare decât 1. Putem justifica această metodă prin
faptul că orice număr natural se poate scrie într-un mod unic astfel:
cu , cu proprietatea .
Din asta rezultă că reprezentarea numărului
în baza u unde pentru se face scriind fiecare
cifră a numărului ca mai sus şi anume şi înlocuim
fiecare element cu secvenţa şi astfel vom putea obţine secvenţa
.
Se înlătură toate cifrele de 0 de la începutul secvenţei de mai sus şi obţinem
reprezentarea numărului a în baza u.
Considerăm şi vrem să îl transformăm în baza 2. Scriem:
;
;
30
deci, secvenţa de mai sus în acest caz este .
Rezultatul este .
Putem verifica pornind de la rezultat, transformând întâi în baza 10 şi apoi
rezultatul obţinut în baza 2:
Pentru a-l transforma pe 253 din baza 10 în baza 8 considerăm algoritmul de mai
sus şi obţinem rezultatul .
b). Când şi , trecerea unui număr din baza v în baza u se face printr-o
metodă care urmează calea inversă a metodei de la observaţia 1. În acest caz, pentru a trece
în baza u numărul se separă de la dreapta la stânga grupe de câte r
cifre (ultima grupă având cel mult r cifre) şi fiecare grupă va reprezenta o cifră în baza u,
cu care vom înlocui grupa respectivă. Se obţine astfel reprezentarea lui a în baza u.
Astfel, dacă şi , deci , numărul are în baza 8
reprezentarea pentru că cifrele lui a în baza 2 pot fi grupate astfel:
şi grupele obţinute reprezintă în baza 2 cifrele 3,7 şi 5 ale bazei 8.

3) Sistemul de numeraţie binar are şi el inconvenientele lui, şi anume, prin faptul că
reprezentarea numerelor mari necesită secvenţe de cifre binare exagerat de lungi. Aceasta
complică mult citirea numerelor şi aprecierea ordinului de mărime. Pentru a atenua aceste
inconveniente putem folosi sisteme de numeraţie cu baze mixte. Un exemplu în acest sens
este sistemul de numeraţie zecimal codat în binar, rezervându-se câte patru poziţii binare
fiecărei cifre zecimale. Astfel, considerând numărul , reprezentarea lui în
sistemul zecimal codat în binar va fi:
7 9 3
În practică se foloseşte curent sistemul de numeraţie cu baza mixtă. Astfel, expresia
6 ani, 7 luni, 3 săptămâni, 4 zile, 13 ore, 10 minute şi 6 secunde este un exemplu de
reprezentare a timpului într-un sistem de numeraţie cu 8 baze.
31
CAPITOLUL 2. MULŢIMEA NUMERELOR PRIME
Înţelegerea numerelor prime este dată de câteva probleme simple care apar în
legătură cu înmulţirea numerelor naturale care este o operaţie aritmetică elementară.
Se ştie că produsul a două numere naturale este totdeauna un număr natural. Prin
urmare, există numere naturale ce reprezintă produsul a alte două numere naturale mai
mari decât unitatea. Dar, putem remarca faptul că există numere naturale mai mari decât
unitatea care nu sunt produsul altor două numere mai mari decât unitatea. Putem lua ca
exemple numerele 2,3,5,7 sau 11. Pe acestea din urmă le vom numi numere prime.
Anterior, am definit mulţimea numerelor prime.
Putem considera şi o altă definiţie:
DEFINIŢIA 2.1.Numărul prim este un număr natural, mai mare decât unitatea, care
nu este produsul a două numere naturale mai mari decât unitatea.
Observăm că singurul număr par şi prim este 2 iar pentru orice
dacă n este prim, atunci cu necesitate n este impar. Evident, condiţia că un
număr este impar este insuficientă pentru dovedirea că un număr este prim şi
putem lua ca exemplu pe 15 care este impar dar nu este prim.
Numerele prime pot fi privite ca blocuri din care se formează numerele
naturale, cum, de altfel, orice număr natural este un produs de numere
prime.
Se pune întrebarea dacă pentru orice număr natural avem
posibilitatea să stabilim dacă este sau nu prim. Din definiţia numărului prim
putem răspunde la această întrebare.
Într-adevăr, dacă numărul natural nu este prim, atunci el reprezintă
produsul a două numere naturale a şi b mai mari decât unitatea, adică ,
unde şi , de unde rezultă în mod automat că şi .
Numărul nefiind prim, este deci produsul a două numere naturale mai
mici decât n şi mai mari decât unitatea. Aceste numere se numesc numere
compuse. Dacă un număr natural n este compus, atunci el se poate scrie sub
forma unde şi , cu . Numerele a şi b sunt
divizori ai numărului natural n.
Practic, pentru a arăta că un număr natural este prim, este suficient
să constatăm că nu are un divizor şi . Pentru aceasta ar fi suficient să
32
efectuăm împărţiri consecutive ale numărului n la numerele .
Dacă nici una din împărţiri nu este exactă, atunci şi numai atunci numărul n este
prim.
Astfel, teoretic, putem constata oricând (cu ajutorul unui număr finit de
împărţiri) dacă un număr natural n este prim sau compus. Această metodă poate
da dificultăţi serioase dacă numărul n este mare.
S-a putut constata că aplicarea acestui procedeu este foarte anevoios
pentru numărul , care are 31 de cifre (în baza 10), dar prin altă metodă
s-a constatat că acesta este un număr compus. Nu se ştie încă o descompunere a
acestui număr în produsul a două numere naturale mai mari decât unitatea (deşi
se ştie sigur că există o astfel de descompunere). De asemenea, nu s-a putut afla
dacă numărul (care are 30457 de cifre) este sau nu prim.
Vom demonstra o teoremă simplă referitoare la numere prime:
TEOREMA 2.2. Orice număr natural compus n are cel puţin un divizor
prim .
DEMONSTRAŢIE: Numărul n fiind compus, el se poate scrie
unde şi , cu . Considerăm, fără a restrânge
generalitatea, că . Atunci , şi prin urmare, . Dar ,
deoarece în cazul când ar rezulta că , iar ipoteza spune că .
Numărul a are un divizor prim şi deci . Dar p ca divizor al
divizorului a al numărului n este şi el divizor al numărului n. Aşadar, numărul n
are un divizor prim .
2.1. TEOREME REFERITOARE LA INFINITATEA NUMERELOR PRIME
Una dintre primele probleme studiate referitor la mulţimea numerelor prime a

constat ı̂n stabilirea cardinalităţii acesteia: este această mulţime infinită sau nu?
Pentru a avea un răspuns la această întrebare s-a dat următoarea teoremă:
TEOREMA 2.1.1.(EUCLID): Mulţimea numerelor prime este infinită.
DEMONSTRAŢIE: Presupunem, prin absurd, că mulţimea numerelor prime este
finită. Astfel, presupunem că există doar n numere prime . Numărul
este mai mare decât 1, iar pentru orice . Din teorema
fundamentală a aritmeticii obţinem că există q prim care să dividă pe N. Cum numerele
33
prime sunt doar în mulţimea at unci , pentru un , ceea
ce este absurd pentru că pentru orice . Deci, mulţimea numerelor prime
este infinită.
n
OBSERVAŢIA 2.1.2. În continuare pentru orice număr natural vom nota cu
al n-lea număr prim, iar mulţimea numerelor prime va fi notată
(evident putem observa că , , , etc.).
TEOREMA 2.1.3. (DIRICHLET) Dacă iar , atunci mulţimea
conţine o infinitate de numere prime.
TEOREMA 2.1.4. Dacă n este un număr natural unde atunci între n şi
există cel puţin un număr prim (unde reprezintă produsul ).
DEMONSTRAŢIE: Deoarece , atunci numărul întreg este un
număr mai mare decât 1 şi are cel puţin un divizor prim p, conform teoremei 2.3. Despre
numărul p putem spune că şi deci . Dar nu putem avea , deoarece p ar
fi unul din factorii produsului şi, prin urmare, p ar fi un divizor al
numărului ; deoarece el este şi un divizor al numărului N, rezultă că p ar fi un divizor al
diferenţei acestor numere, diferenţă ce este egală cu , ceea ce este imposibil.
Rezultă că şi, ştiind că obţinem:
Aşadar, pentru orice număr natural există un număr prim mai mare decât el.
Această teoremă împreună cu demonstraţia ei ne prezintă o modalitate de a arăta că
numerele prime sunt infinite, lucru cunoscut chiar şi de Euclid. În particular, putem deduce
că există, spre exemplu, numere prime care au, în sistemul de numeraţie zecimal cel puţin
20000000 de cifre. Cel mai mare număr prim cunoscut este cel descoperit în anul 2012 de
cei de la Universitatea din California, la Los Angeles. Numărul are 13 milioane de cifre şi
au fost folosite 75 de calculatoare foarte puternice simultan pentru efectuarea unui număr
imens de calcule, destinate găsirii acestui număr. Cercetătorii erau într-un concurs al
Fundaţiei Electronic Frontier, cea care a promis că oferă un premiu de 100000 $ pentru
descoperirea unui număr prim de peste 10 milioane de cifre. Numărul aflat este egal cu
şi vom remarca într-un capitolul următor că el este un număr Mersenne.
De altfel, în acest domeniu, s-au făcut mari progrese în ultimii 60 de ani, asta şi
datorită calculatoarelor electronice din ce în ce mai performante. În anul 1951, cel mai
mare număr prim cunoscut era tot un număr Mersenne şi anume şi avea doar 39
de cifre (faptul că acest număr este prim se dovedise deja din anul 1876).
Aceeaşi fundaţie Electronic Frontier a promis premii importante pentru
34
descoperirea unui număr prim de cel puţin 100 milioane de cifre.
În legătură cu teorema 2.1.4. se poate observa că în anul 1850 Cebîşev a demonstrat
o teoremă mult mai tare (aşa-numitul postulat al lui Bertrand), conform căreia pentru un
număr natural , avem cel puţin un număr prim cuprins între n şi . Atunci în
teorema anterioară putem înlocui pe cu . De asemenea, se poate demonstra că pentru
un număr natural avem cel puţin două numere prime cuprinse între n şi .
Din teorema lui Cebîşev deducem uşor că pentru orice număr natural s există trei
numere prime, care are fiecare câte s cifre. Într-adevăr, putem considera numerele ,
, şi care evident au câte s cifre, iar, conform teoremei lui
Cebîşev, pentru orice există trei numere prime p, q şi r astfel încât:
şi, prin urmare, este clar că fiecare dintre numerele p, q şi r au câte s cifre.
Evident, este probabil să existe şi mai multe numere prime cu un oarecare număr de
cifre. De exemplu, există patru numere prime de câte o cifră (2,3,5 şi 7), 21 de numere
prime de câte două cifre şi 163 numere prime de câte trei cifre. Dar ceea ce am obţinut este
faptul că există cel puţin trei numere prime cu un oarecare număr de cifre.
Putem considera în continuare exemple de teoreme ce prezintă cazuri particulare
ale teoremei lui Dirichlet, teoreme pe care le putem demonstra mai uşor.
TEOREMA 2.1.5. Există o infinitate de numere de forma , cu .
DEMONSTRAŢIE: Presupunem prin reducere la absurd că mulţimea
conţine un număr finit de numere prime. Fie acestea şi să considerăm
numărul . Numărul q astfel considerat ar trebui să aibă un factor prim
în descompunere de forma , pentru că, dacă toţi factorii primi ai lui q ar fi de forma
atunci şi q ar trebui să fie de această formă. Atunci există un ceea ce este
absurd conform definirii lui q. Deci, există o infinitate de numere prime cu forma din
enunţ.
TEOREMA 2.1.6. Există o infinitate de numere prime de forma , cu .
DEMONSTRAŢIE: Presupunem prin reducere la absurd că există un număr finit de
numere prime de forma şi fie acestea şi fie numărul
. Numerele prime sunt de forma sau şi deducem că q
trebuie să conţină cel puţin un factor prim în descompunere de forma (în caz
contrar numărul q ar trebui să fie de forma ). Atunci ar trebui ca un număr să
dividă pe q ceea ceea ce este absurd din definirea lui q. Atunci concluzia din enunţ este
35
adevărată.
TEOREMA 2.1.7. (A. RATKIEWICZ): Pentru un număr prim fixat p există o
infinitate de numere prime de forma , cu .
DEMONSTRAŢIE: Presupunem prin reducere la absurd că există un număr finit
de numere prime de forma din enunţ şi considerăm numărul
(în cazul în care există numere prime de forma ) sau în caz contrar.
Considerăm numărul şi fie q un divizor al lui
N. Atunci şi astfel . Avem două variante:
1). şi şi deci se obţine
. Cum şi atunci , contradicţie.
2). şi atunci cu , deci . Cum am presupus că
sunt toate numerele prime de forma şi deducem că există
astfel încât . Atunci obţinem ca şi în primul caz faptul că şi şi deci
contradicţia că .
Am obţinut deci concluzia ce trebuia demonstrată
2.2. CIURUL LUI ERATOSTENE; CRITERII DE DIVIZIBILITATE
S-a pus problema încă din antichitate a găsirii tuturor numerelor prime mai mici
decât un număr natural dat. Metoda pe care o vom expune, cunoscută chiar din antichitate,
poartă numele de ciurul lui Eratostene.
CRITERIUL 2.2.1. Fiind dat un număr natural , pentru a stabili dacă el este
prim sau nu, este suficient să verificăm dacă el este prim prin împărţire succesivă la
numerele prime .
DEMONSTRAŢIE: Într-adevăr, să presupunem că n este compus şi că toate
numerele prime ce îl divid verifică inegalităţile succesive . Dacă un anumit
număr prim divide pe n, atunci putem scrie faptul că pentru un număr .
Atunci avem: şi . Am obţinut că numărul are cel puţin un factor
prim, număr care va fi mai mic decât , ceea ce este absurd.

Este evident că ne putem folosi la verificările privind faptul că un număr este prim
sau nu de criteriile de divizibilitate. Reamintim câteva dintre aceste criterii cu
demonstraţie, evident acestea fiind doar câteva dintre criterii:
36
2.2.2. CRITERIUL DE DIVIZIBILITATE CU ŞI , . Un număr
este divizibil cu respectiv cu , , dacă şi numai dacă numărul
format din ultimele n cifre ale lui m, este divizibil cu respectiv cu .
DEMONSTRAŢIE: Numărul m se scrie în baza 10 sub forma:
. Deoarece ( ) pentru
orice , rezultă că ( ) dacă şi numai dacă
( ).
2.2.3. CRITERIUL DE DIVIZIBILITATE CU 7, 11, 13. Un număr natural este
divizibil cu 7 ( sau 11, sau 13) dacă şi numai dacă diferenţa dintre cele două numere
naturale obţinute prin „tăierea” numărului dat în două astfel încât la dreapta să rămână un
număr de 3 cifre, este divizibilă cu 7 (sau 11, sau 13).
DEMONSTRAŢIE: Fie unde , şi
şi . Atunci
. Rezultă că dacă .
Exemplu: Să arătăm că numărul 83564 se divide cu 13.
unde .
2.2.4. CRITERIUL DE DIVIZIBILITATE CU 11. Un număr natural se divide cu 11
dacă şi numai dacă diferenţa dintre suma cifrelor de rang par şi suma cifrelor de rang impar
din numărul dat, se divide cu 11.
DEMONSTRAŢIE: Fie
şi .
Dacă , atunci .
cifre
Dacă +1, atunci
. zerouri cifre
Rezultă că şi deci dacă şi numai dacă .
Exemplu: Fie numărul 72424.
Diferenţa între suma cifrelor de rang par şi suma cifrelor de rang impar este:
2.2.5. CRITERIUL DE DIVIZIBILITATE CU 3, 7 ŞI 19. Un număr natural se divide

cu 3 (sau 7, sau 19) dacă şi numai dacă suma dintre numărul format din ultimele două cifre
mărit de 4 ori şi numărul format din celelalte cifre, este divizibilă cu 3 (sau 7, sau 19).
37
OBSERVAŢIA 2.2.6. Dacă este necesar se repetă procedeul până când se obţine un
rezultat a cărui divizibilitate cu 3 sau 7 sau 19 este evidentă.
DEMONSTRAŢIA CRITERIULUI 2.2.5.: Fie , unde
şi şi , .
Atunci avem:
. Rezultă că dacă şi numai dacă .
iar .
2.2.7. CRITERIUL DE DIVIZIBILITATE CU 19. Un număr natural se divide cu 19
dacă şi numai dacă suma dintre dublul cifrei unităţilor şi numărul format din celelalte cifre,
este divizibilă cu 19.
DEMONSTRAŢIE: Fie , şi şi .
Atunci: .
Cum , avem că dacă şi numai dacă .
iar
2.2.8. CRITERIUL DE DIVIZIBILITATE CU 27 ŞI 37. Un număr natural se divide
cu 27, respectiv 37 dacă şi numai dacă suma numerelor naturale obţinute prin „tăierea”
numărului în grupe de câte 3 cifre, începând de la dreapta, se divide cu 27, respectiv cu 37.
DEMONSTRAŢIE: Fie . Atunci
. Cum , avem
.
Deci dacă şi numai dacă .
Atunci: iar .
Se poate deduce din cele de mai sus un criteriu general de divizibilitate:
38
2.2.9. CRITERIUL GENERAL DE DIVIZIBILITATE. Numărul natural
se divide cu , cu , dacă şi numai dacă înlăturând
ultima cifră, apoi înmulţind numărul obţinut cu q şi scăzând (sau adunând) la noul număr
de p ori cifra suprimată, se obţine un număr divizibil cu .
DEMONSTRAŢIE: Efectuând operaţiile indicate se obţine numărul
. Atunci
. Rezultă că dacă şi numai dacă ( .
Exemplu: Să se verifice dacă numărul 232716 se divide cu 43.
, deci şi .
Succesiv obţinem:
iar .
Aşadar, criteriul 2.2.1. de mai sus stă la baza „ciurului” prin care Eratostene a
stabilit care numere dintr-o mulţime finită de numere naturale sunt prime. Mai precis, el a
scris toate numerele de la 2 la n în ordine crescătoare. A tăiat toţi multiplii proprii ai lui 2,
apoi toţi multiplii proprii ai lui 3, pe urmă cei ai lui 5. În această etapă, cel mai mic număr
natural superior lui 5 care nu a fost tăiat este 7. A continuat acest procedeu cu multiplii lui
7. Se continuă în acelaşi fel, până când cel mai mic număr natural care nu a fost tăiat este
. În acel moment procedeul se opreşte, deoarece conform criteriului 2.2.1. enunţat
mai devreme, toate numerele netăiate din şirul sunt numere prime .
De exemplu, numărul 311 nu se divide cu . Nu este necesar să
verificăm dacă numărul se divide prin 19 pentru că . Obţinem astfel că
numărul 311 este prim.
Pentru a obţine toate numerele prime mai mici sau egale cu 100, eliminăm din şirul
(pe 1 nu îl putem considera nici prim nici compus) multiplii lui 2 diferiţi de 2,
multiplii lui 3 diferiţi de 3, multiplii lui 5 diferiţi de 5, multiplii lui 7 diferiţi de 7. Nu este
necesar să eliminăm multiplii lui 11 din şir pentru că . Am obţinut:
1 2 3 4 5 6 7 8 9 10
11 12 13 14 15 16 17 18 19 20
39
21 22 23 24 25 26 27 28 29 30
31 32 33 34 35 36 37 38 39 40
41 42 43 44 45 46 47 48 49 50
51 52 53 54 55 56 57 58 59 60
61 62 63 64 65 66 67 68 69 70
71 72 73 74 75 76 77 78 79 80
81 82 83 84 85 86 87 88 89 90
91 92 93 94 95 96 97 98 99 100
Numerele 4, 6, 8, 10, 12, 14, 16, 18, 20, 22, 24, 26, 28, 30, 32, 34, 36, 38, 40, 42,
44, 46, 48, 50, 52, 54, 56, 58, 60, 62, 64, 66, 70, 72, 74, 76, 78, 80, 82, 84, 86, 88, 90, 92,
94, 96, 98, 100 se elimină fiind multiplii ai lui 2, numerele 9, 15, 21, 27, 33, 39, 45, 51, 57,
63, 69, 75, 81, 87, 93, 99 se elimină fiind multiplii ai lui 3, numerele 25, 35, 55, 65, 85, 95
se elimină fiind multiplii lui 5, iar numerele 49, 77, 91 se elimină fiind multiplii lui 7.
Numerele scrise în caractere bolduite sunt numerele prime până la 100, adică 2, 3, 5, 7, 11,
13, 15, 17, 19, 23, 29, 31, 37, 41, 43, 47, 53, 59, 61, 67, 71, 73, 79, 83, 89, 97.
În anul 1909 au fost editate tabele cu numerele prime mai mici decât 10.000.000, în
care se dau şi cei mai mici divizori primi pentru fiecare număr natural care
nu se divid cu 2, 3, 5 sau 7.
În anul 1951 au fost publicate tabele de numere prime până la 11.000.000. Jacob
Philipp Kulik (1793-1863) a întocmit tabele de numere prime până la 100.000.000
(manuscrisul lui se păstrează la Academia Austriacă de Ştiinţe din Viena). C.L. Baker şi
J.F. Grunberger au întocmit în anul 1959 un microfilm care conţine toate primele
6.000.000 numere prime, adică până la . Este evident că din ce în
ce ştiinţa avansează într-un ritm accelerat şi, cu ajutorul calculatoarelor moderne se
descoperă şiruri de numere prime din ce în ce mai mari.
40
2.3. TEOREMA BERTRAND-CEBÎŞEV
În cadrul acestui capitol vom demonstra următorul rezultat:

TEOREMA 2.3.1. Dacă , cu , atunci între şi se află cel puţin
un număr natural prim.
Acest rezultat a fost formulat încă din anul 1845 de către J. Bertrand însă cel care a
prezentat primul o soluţie a acestuia a fost P. L. Cebîşev în anul 1850. O soluţie interesantă
propune P. (adaptată de L. Kalmar). Această soluţie se bazează pe demonstrarea
următoarelor leme:
LEMA 2.3.2. Dacă , cu , atunci:
(1)
DEMONSTRAŢIE: Facem inducţie după n. Pentru , relaţia (1) este adevărată
deoarece ceea ce este evident.
Cum , pentru probarea relaţiei (1) pentru , este suficient
să demonstrăm că
ceea ce este evident.

LEMA 2.3.3. Dacă definim iar pentru orice definim , atunci
, pentru orice .
DEMONSTRAŢIE: Vom face din nou inducţie după n. Pentru sau
totul este clar. Presupunem adevărată relaţia pentru orice număr şi trebuie să o
demonstrăm pentru n.
Dacă n este par, atunci şi concluzia este evidentă. Dacă n este impar,
considerăm ( ), atunci orice număr prim p astfel încât
este un divizor al lui . Din
deducem că . (2)
Produsul tuturor numerelor prime p astfel încât divizând
este inferior lui (ţinând cont de (2)). Scriind că
şi ţinând cont de ipoteza de inducţie, adică de şi de (2) deducem că

şi astfel lema 2.3.3. este demonstrată.
41
LEMA 2.3.4. Dacă p este un număr prim ce divide astfel încât , atunci
în descompunerea în factori primi a lui numărul p apare cu exponentul 1.
DEMONSTRAŢIE: Exponentul lui p în va fi .
Pentru avem două cazuri:

Dacă şi atunci lema este adevărată căci
Dacă deducem imediat că , de unde lema este
demonstrată.
DEFINIŢIA 2.3.5. Pentru un număr real pozitiv x definim ca fiind numărul
numerelor prime q astfel încât .
LEMA 2.3.6.Dacă p este un număr prim şi astfel încât , atunci
şi .
DEMONSTRAŢIE: Din , deducem că exponentul lui p în descompunerea
lui în factori primi este şi verifică inegalitatea .
Dacă am avea , pentru am avea şi atunci
. Cum pentru orice avem şi ar trebui să avem
ceea ce contrazice de fapt că . Atunci . Pentru a putea demonstra

partea a doua a lemei vom ţine cont de faptul că în descompunerea în factori primi a lui
nu pot să apară decât numere prime q astfel încât , de unde deducem că
.
Lema 2.3.7. Dacă , , atunci nici un număr prim p nu poate să dividă pe
numărul p fiind ales astfel încât .
DEMONSTRAŢIE: Dacă , atunci şi , obţinem şi
, de unde deducem că . Cum pentru orice avem
şi deci .
Pentru , avem şi atunci pentru orice şi deci
. Rezultă astfel că în cazul obţinem .
În cazurile în care şi , cu necesitate şi atunci în mod sigur lema

este adevărată pentru că numerele şi nu se divid cu 3.
42
LEMA 2.3.8. Un număr prim p astfel încât apare în descompunerea lui
în factori primi cu exponentul 1 pentru orice .
DEMONSTRAŢIE: Dacă atunci şi şi, deci
şi .
Pentru , avem , deci pentru avem şi şi
Deci, lema este demonstrată.

LEMA 2.3.9. Dacă , , atunci , unde este cel definit
mai sus, adică numărul de numere prime mai mici decât n.

DEMONSTRAŢIE: Se face prin inducţie după n. Se verifică uşor că
, adică lema este adevărată pentru .
În şirul numerelor ştim sigur că numerele , care sunt în
număr de sunt compuse. Pentru şirul conţine şi numerele
care sunt impare şi neprime. Deducem atunci că
pentru că . Astfel, lema este demonstrată.
LEMA 2.3.10. Definim iar dacă nu există numere prime.
Atunci, pentru orice avem .
DEMONSTRAŢIE: După felul în care am definit pe deducem că şi

atunci putem scrie , cu . Comform lemei 2.3.8. , dacă p este un
număr prim astfel încât , atunci . Dacă p este prim şi , atunci cu
necesitate . Conform lemei 2.3.7. avem chiar mai mult, adică . În acest caz,
produsul divizorilor primi ai lui va fi cel mult egal cu iar conform lemei 2.3.3.
acest produs va fi unul cu proprietatea că va fi .

Conform lemei 2.3.4. , deoarece se vede că exponentul unui număr prim p
din descompunerea lui nu poate fi decât dacă .
43
Numărul acestor numere va fi, conform lemei 2.3.9. , înlocuind în aceasta pe n cu
, lucru evident posibil deoarece din , iar de aici şi ,
număr inferior lui .
Conform lemei 2.3.6. , produsul puterilor acestor numere prime (numere care divid
, deci şi pe ) va fi cel mult egal cu , de unde deducem în final că
Astfel, cum deducem, ţinând cont de lema 2.3.2. şi de inegalitatea de mai
sus că , adică exact inegalitatea de demonstrat.
LEMA 2.3.11. Dacă , , atunci .

DEMONSTRAŢIE: Folosim inducţia matematică. Cum , atunci
verificarea este demonstrată.
Considerăm un i pentru care . Se obţine
, adică relaţia este adevărată pentru .
Deci, lema este adevărată.
DEMONSTRAŢIE: Pentru , avem şi conform lemei 2.3.11.
avem .
DEMONSTRAŢIE: Folosim inducţia matematică după k sau putem folosi lema
2.3.11. şi trebuie să demonstrăm inegalităţile pentru şi care sunt adevărate
deoarece şi .
DEMONSTRAŢIE: Se face la fel ca în cazul lemei 2.3.12.
DEMONSTRAŢIE: Ţinând cont de lema 2.3.10. este suficient să demonstrăm că
pentru avem . Cum pentru se obţine şi
conform lemei 2.3.14. avem , de unde ridicând ambii membri la puterea
deducem că .
44
De asemenea, din , deducem că şi atunci conform lemei 2.3.12.
avem , de unde .
Deci, pentru , se obţin şi de unde
şi cu aceasta lema este demonstrată.

LEMA 2.3.16. Dacă , atunci între n şi 2n se află cel puţin două numere prime
distincte.
DEMONSTRAŢIE: Dacă , atunci conform definirii lui , dacă în
intervalul nu ar exista nici un număr prim, sau numai unul, atunci , ceea
ce ar fi în contradicţie cu lema 2.3.15.
Dacă , lema este adevărată căci între 6 şi 12 se află numerele prime 7 şi 11.
Mai trebuie demonstrată lema 2.3.16. pentru . Acest lucru poate fi
făcut utilizând tabelul numerelor prime sau prin construirea unui şir de numere
prime astfel încât iar pentru orice k astfel încât
şi .
Un şir de acest tip se poate construi astfel: pentru numerele prime
formează şirul: .
Va trebui să vedem cum rezultă lema 2. 3. 16. pentru .
Primul termen al şirului nu îl depăşeşte pe n decât dacă
, deci .
Există deci un indice maximal astfel încât . Atunci
şi deoarece , atunci între n şi 2n există cel puţin numerele
prime şi şi astfel lema este complet demonstrată.
TEOREMA 2.3.17. (CEBÎŞEV): Dacă , cu , atunci între n şi
avem cel puţin un număr prim.
DEMONSTRAŢIE: Pentru şi teorema este adevărată în mod evident,
pentru că între 4 şi 6 există numărul 5 care este prim, iar între 5 şi 8 există numărul 7 care
este de asemenea prim.
Pentru , conform lemei 2.3.16. între n şi 2n există cel puţin două numere
prime distincte p şi q. Considerăm . Dacă cel mai mare dintre numere este
, atunci celălalt trebuie să fie mai mic decât pentru că este par şi compus
în cazul nostru m, adică pentru . Deci . Dacă şi ţinând
45
cont de ipoteza considerată că deducem că şi astfel, teorema lui
Cebîşev este complet demonstrată.
Teorema lui Cebîşev are mai multe corolare ce pot fi utile în aplicaţii:
COROLAR 2.3.18. Dacă , cu , atunci între n şi se află cel puţin un
număr prim.
DEMONSTRAŢIE: Dacă totul rezultă din teorema lui Cebîşev. Pentru
obţinem că între 2 şi 4 se află numărul 3 prim şi pentru obţinem că între 3 şi 6 se
află numărul 5 care este prim. Astfel, corolarul este demonstrat.
OBSERVAŢIA 2.3.19. În anul 1892 J.J. Silvester a demonstrat următoarea
generalizare a corolarului 2.3.18.: Dacă , unde , atunci în şirul
se află cel puţin un număr admiţând un divizor prim .
Practic, corolarul 2.3.18. este, pentru demonstraţia lui J. J. Silvester.
Această generalizare a mai fost demonstrată şi de I. Schur în 1929 ca şi de P.
în 1934.
COROLAR 2.3.20. Dacă , , atunci .
DEMONSTRAŢIE: Folosim inducţie după k. Pentru avem .
Dacă , conform corolarului 2.3.18. există cel puţin un număr prim p astfel încât
şi astfel corolarul este demonstrat.
COROLAR 2.3.21. Dacă , cu , atunci în descompunerea lui în factori
primi găsim cel puţin un număr prim cu exponentul 1.
DEMONSTRAŢIE: Pentru , evident şi 2 este număr prim cu
proprietatea cerută. Pentru , evident şi 2 şi sunt numere prime cu
proprietatea cerută.
Fie . Dacă n este par, atunci n este de forma , unde şi conform
corolarului 2.3.18. între k şi există cel puţin un număr prim p astfel încât
. Trebuie să demonstrăm că p apare cu exponentul 1 în descompunerea lui în
factori primi. Într-adevăr, următorul număr din ce ar fi multiplu de p este însă din
.
Dacă n este impar, atunci considerăm , unde şi, din nou, conform
corolarului 2.3.18. între k şi există cel puţin un număr prim p unde . Avem
deci şi şi din nou ajungem la concluzia că p
apare în descompunerea lui în factori primicu exponentul 1.
OBSERVAŢIA 2.3.22. De fapt, corolarele 2.3.18. şi 2.3.21. sunt echivalente.
46
DEMONSTRAŢIE: Mai sus am văzut cum corolarul 2.3.18. implică evident
corolarul 2.3.21.
Reciproc, presupunem adevărat corolarul 2.3.21. (adică pentru orice număr natural
în descompunerea în factori primi a lui există cel puţin un număr prim cu
exponentul 1) şi trebuie să demonstrăm corolarul 2.3.18. (adică pentru orice , între n
şi se află cel puţin un număr prim). Într-adevăr, fie p număr prim ce apare în
descompunerea lui în factori primi ce are exponentul 1. Avem ,
deoarece dacă am avea , atunci în
apar şi p şi şi astfel exponentul lui p în ar fi cel puţin 2. În concluzie,
, adică şi cum deducem că .
Deducem imediat următoarele:
COROLAR 2.3.23. Dacă , atunci nu poate fi puterea unui număr
natural cu exponentul .
COROLAR 2.3.24. Pentru orice , , avem inegalitatea .
DEMONSTRAŢIE: Pentru avem şi atunci conform lemei
2.3.16. între şi există cel puţin două numere prime distincte. Cum cele mai mici
dintre aceste numere vor fi şi , atunci .
COROLAR 2.3.25. Pentru orice , , avem inegalitatea
.
DEMONSTRAŢIE: Pentru şi se verifică imediat prin calcul. Pentru
totul rezultă din corolarul precedent.
2.4. TEOREMA LUI SCHERK
Următorul rezultat este datorat lui H. F. Scherk şi reprezintă un fel de recurenţă

„slabă” pentru şirul al numerelor prime.
Vom demonstra:
TEOREMA 2.4.1. (H. P. SCHERK) Pentru orice număr natural există o
alegere convenabilă a semnelor „+” sau „–” astfel încât:
(1) şi
(2) .
OBSERVAŢIA 2.4.2. Formulele (1) şi (2) au fost enunţate de Scherk în anul 1830
iar S. S.Pillai a fost primul care a prezentat o demonstraţie a lor în anul 1928.
47
În cele ce urmează vom prezenta o soluţie dată de W. Sierpinski în anul 1952.
DEMOSTRAŢIA TEOREMEI 2.4.1. : Pentru , observăm că:
, adică
.
Pentru , avem:
, adică:
Vom spune că un şir de numere naturale impare are proprietatea (P) dacă
el este strict crescător. Evident, şirul , , , , , ,
şi , pentru orice .
Evident, şirul al numerelor prime este un şir cu proprietatea (P).
Astfel, pentru a putea proba formulele (1) şi (2) ale lui Scherk, este suficient să le
probăm pe acestea pentru un şir ce are proprietatea (P).
LEMA 2.4.3. Dacă este un şir ce are proprietatea (P), atunci pentru orice
număr natural impar , unde , există o alegere convenabilă a semnelor „+”
sau „–” astfel încât .
DEMONSTRAŢIE: Demonstraţia se face prin inducţie matematică după n,
considerând . Pentru , ştim că iar numerele impare m unde
sunt . Prin calcul direct se pot verifica egalităţile:
şi obţinem că lema este adevărată pentru .

Observăm că pentru lema nu este adevărată. Într-adevăr, , iar, de
exemplu, numărul 5 nu se poate scrie sub forma pentru nici o alegere a
semnelor „+” sau „–”.
48
Presupunem că lema este adevărată pentru un număr şi fie un număr
impar astfel încât .
Cum şirul are proprietatea (P) deducem că şi atunci
deducem că astfel că pentru o alegere convenabilă a
semnelor „+” sau „–” avem .
Din deducem că
şi astfel pentru o nouă alegere convenabilă a semnelor „+” sau „–” avem
. Cum numerele şi sunt impare, deducem că şi
numărul este impar şi cum , conform
ipotezei de inducţie găsim o alegere convenabilă a semnelor „+” sau „–” astfel încât
, de unde deduce că
la o alegere convenabilă a semnelor „+” sau „–” avem
şi astfel am demonstrat lema.
COROLAR 2.4.4. Pentru o alegere convenabilă a semnelor „+” sau „–” avem
egalitatea: .
DEMONSTRAŢIE: Pentru se verifică imediat . Pentru se
verifică .
Demonstrăm acum formulele (1) şi (2) din teorema lui Scherk.
Într-adevăr, pentru , numărul este impar şi şi deci,
conform lemei anterioare, printr-o alegere convenabilă a semnelor „+” sau „–” avem
egalitatea: şi de aici obţinem egalitatea:
şi formula (2) rezultă imediat considerând
pentru .
Pentru se verifică imediat . Pentru se verifică şi
, astfel că formulele (2) sunt valabile pentru orice .
Pentru a demonstra formulele (1) observăm că şi
este impar şi este , deci conform lemei de mai sus printr-o alegere convenabilă a
semnelor „+” sau „–” avem egalitatea:
de unde . Considerăm în loc de pe
n obţinem: şi astfel şi egalităţile (1) sunt
verificate pentru .
49
Pentru se verifică imediat . Pentru se verifică imediat
. Pentru se verifică şi ,
astfel că formulele (1) sunt valabile pentru orice , considerând .
50
CAPITOLUL 3. CLASE SPECIALE DE NUMERE NATURALE
3.1. NUMERE DE TIP FERMAT
DEFINIŢIA 3.1.1. Se numesc numere de tip Fermat numerele naturale de forma

cu . Vom avea deci:
ş.a.m.d.
Studiul numerelor care îi poartă numele acum a fost iniţiat de Fermat atunci când el
a observat că dacă numărul cu este prim, atunci obligatoriu m este de forma
cu .
Într-adevăr, dacă există un divizor impar k al lui m, atunci cu şi
atunci:
, ceea ce contrazice
faptul că este prim.
Studiind numerele care mai târziu i-au purtat numele Fermat observă că
sunt prime iar de aici concluzia pripită că este număr prim pentru
orice Euler l-a contrazis, arătând că nu este prim, el fiind divizibil cu 641.
Observăm că:
Importanţa numerelor Fermat a crescut atunci când a apărut un celebru rezultat al

lui Gauss potrivit căruia un poligon regulat cu n laturi poate fi construit cu rigla şi
compasul dacă şi numai dacă n este de forma unde iar fiecare
dintre numerele sunt numere Fermat prime.
51
Legat de mulţimea numerelor Fermat se pun mai multe probleme (care nu
sunt încă rezolvate în întregime! ):
Problema 1: În şirul există o infinitate de numere prime ?
Problema 2: În şirul există o infinitate de numere compuse ?
Referitor la prima problemă, este ştiut faptul că în afară de nu se
mai cunoaşte nici un alt număr Fermat prim!
În privinţa celei de-a doua probleme putem spune că se cunosc peste 100 de numere
Fermat compuse, cel mai mare fiind care are un număr de cifre şi care se
divide prin numărul .
O curiozitate este faptul că nu se ştie dacă numărul este prim sau compus.
PROPOZIŢIA 3.1.2. (i) Numerele Fermat sunt de forma , cu ;
(ii) Pentru orice număr natural n, avem:
iar
dacă
(iii) Dacă n este par atunci iar dacă n este impar, atunci
;
(iv) Pentru nici o valoare a lui n, numărul nu este pătrat sau cub perfect;
(v) Pentru divizorii primi p ai lui sunt de forma
).
DEMONSTRAŢIE: (i). Scriem şi cum , deduce că
.
(ii). Prima egalitate se obţine prin calcul direct. Pentru a doua egalitate vom recurge
la metoda inducţiei matematice după n şi obţinem:
(Verificarea).
iar aplicând ipoteza de inducţie se obţine exact egalitatea
cerută.
Pentru a treia concluzie vom lua şi fie .
Se observă din a doua egalitate că dar sunt impare şi atunci .
(iii). Evident . Cum pentru orice , ,
atunci
iar dacă presupunem că , atunci se va obţine:
52
şi totul va
rezulta prin inducţie.
Pentru cazul cu n impar se procedează analog.
(iv). Demonstraţia o vom face prin reducere la absurd.
Presupunem prin reducere la absurd că pentru un anumit număr există
astfel încât cu
absurd !
Presupunem de asemenea prin absurd că pentru un anumit există
astfel încât . Conform punctelor anterioare, pentru orice ,
sau pe când , deci şi egalitatea este
imposibilă.
(v). Dacă p este un divizor prim al lui , atunci
. Fie cel mai mic număr natural cu propietatea că . Atunci
, deci cu . Dacă , din deducem că
, ceea ce este absurd. Deci k=n+1. Conform micii teoreme a lui Fermat,
şi atunci , adică cu iar Astfel p=8t+1
şi , adică 2 este rest pătratic modulo p. Atunci
şi în final
OBSERVAŢIA 3.1.3. Punctul (v) al propoziţiei de mai sus permite identificarea cu

uşurinţă a acelor numere prime care ar putea fi divizori ai unui număr Fermat. De exemplu,
pentru eventualii divizori primi ai săi trebuie să fie de forma
, adică 257, 641, ş.a.m.d., aşa că a fost relativ uşor pentru Euler să identifice factorul 641
ca fiind divizor prim al lui . Asemănător s-a putut demonstra faptul că
.
TEOREMA 3.1.4. (LUCAS-1891): Pentru , este număr prim dacă şi numai
dacă .
DEMONSTRAŢIE: Conform propoziţiei 3.1. , este de forma . Pe
de altă parte, dacă un număr prim p este de forma p=12k+5, atunci .
Astfel, dacă p= este prim, atunci
. Să presupunem că . Atunci şi fie un divisor

prim, iar I cel mai mic număr natural pentru care . Conform micii
53
teoreme a lui Fermat, .
Dacă cu , atunci . Cum ,
şi astfel din , de unde , adică p=2 ceea ce este imposibil

deoarece este impar. Prin urmare şi cum atunci . Cum
şi , deci este prim.
3.2. NUMERE DE TIP MERSENNE
DEFINIŢIA 3.2.1. Se numesc numere de tip Mersenne toate numerele naturale de

forma , unde . Astfel, se obţin: , , , ,
, etc. În mod evident, dacă n este compus, atunci şi este compus. Pentru ca
să fie prim trebuie ca şi n să fie prim. Observăm că , ceea ce
înseamnă că pentru un prim nu este suficient ca n să fie prim.
Marin Mersenne a trăit în secolul 17 (1588-1648), dar numerele ce îi poartă azi
numele erau cunoscute încă din antichitate de Euclid.
Din păcate nu se ştie până azi dacă există o infinitate de numere prime p astfel încât
să fie prim, după cum nu se ştie exact nici dacă există o infinitate de numere prime p
astfel încât să fie compus. Unul din lucrurile importante care a impus studiul numerelor
Mersenne este acela că cele mai mari numere prime cunoscute până acum sunt de tip
Mersenne (se cunosc 42 astfel de numere ).
Iată un criteriu care ne permite să stabilim dacă un număr Mersenne este compus
sau nu:
PROPOZIŢIA 3.2.2. Fie p un număr prim, astfel încât este prim
şi . Atunci , deci este compus.
DEMONSTRAŢIE: Din deducem că , deci

.
OBSERVAŢIA 3.2.3. Din propoziţia anterioară deducem că , ,
, , , etc.
PROPOZIŢIA 3.2.4. Fie un număr prim, , sau
, , dar . Atunci n este număr prim.
DEMONSTRAŢIE: Fie , unde şi d=ord2(mod n) (deci d este
cel mai mic număr natural nenul cu proprietatea că ). Atunci ,
54
şi cum . Însă , deci
, unde n are descompunerea . Cum
are un factor prim , deci .
Cum . Dacă , atunci ,
şi .
Dacă , se obţine , de unde . Absurd.
Dacă , avem , , , de unde
, şi , , . Deci , dacă
şi . De asemenea se obţine ceva absurd!

Rezultă şi este prim. Să presupunem acum că şi să
considerăm şi în enunţul problemei anterioare. Avem şi ,
dar . Deci este prim.
TEOREMA 3.2.5.(LUCAS-LEHMER) Pentru număr prim impar,
este prim dacă şi numai dacă , unde este dat de şi
pentru .
OBSERVAŢII:
1. Nu se ştie încă dacă există o infinitate de numere Mersenne cu p prim;
cel mai mare număr Mersenne prim cunoscut era şi avea
2098960 cifre (a fost determinat în 1999 de Nayan Hajratwala ).
2. Cel mai mare număr Mersenne compus este cu
(care este prim ); acest număr a fost pus în evidenţă de A. Keller în
1987.
55
3.3. NUMERE DE TIP FIBONACCI
DEFINIŢIA 3.3.1. Numim şir Fibonacci şirul definit prin şi

pentru . Evident acest şir este un şir de numere naturale.
Acest şir de numere a fost introdus în anul 1228 de către matematicianul italian
Leonardo Fibonacci pornind de la studiul înmulţirii iepurilor de casă.
Ţinând cont că ecuaţia caracteristică a şirului Fibonacci este cu
rădăcinile: şi , deducem imediat că pentru orice ,
Următorul rezultat conţine o serie de proprietăţi interesante ale şirului .

PROPOZIŢIA 3.3.2. (i). Pentru orice are loc egalitatea
;
(ii). Pentru orice avem ;
(iii). Dacă atunci ;
(iv). Dacă şi este prim, atunci şi n este prim.
DEMONSTRAŢIE: (i). Se face inducţie matematică după m (sau n ).
(ii). Presupunem prin absurd că există astfel încât şi îl
alegem pe m minim cu această proprietate. Cum deducem că
şi atunci , cunoscând minimalitatea lui m.
(iii). Să presupunem că m|n, adică n=mk cu . Cum şi
avem
(deoarece din
şi deducem că pentru orice , de unde

concluzia.
(iv). Să presupunem prin absurd că n nu este prim; atunci cu şi din (i)
deducem că (cu contrazicând faptul că este prim.
56
3.4. NUMERE PERFECTE
DEFINIŢIA 3.4.1. Un număr natural n se zice perfect dacă (adică suma

a divizorilor săi naturali strict mai mici decât n este egal cu n ).
Numerele perfecte au fost studiate încă din antichitate, fiind cunoscute numerele
perfecte mai mici decât 10000 şi anume: 6, 28, 496, 8128.
Caracterizarea numerelor perfecte este dată de:
TEOREMA 3.4.2. Un număr natural n este perfect dacă şi numai dacă
, cu iar este prim.
DEMONSTRAŢIE: Necesitatea (Euler ). Să presupunem că (cu şi m
impar ) este perfect, adică . Cum , iar este multiplicativă,
, astfel că
.
Din ultima egalitate deducem că şi deoarece
(fiindcă este impar ) rezultă că , adică cu
. Rezultă că .
Dacă , numerele 1, d şi sunt divizori distincţi ai lui m şi vom
avea . Dar este în
contradicţie cu , deci d=1, adică . Dacă m nu este prim atunci
(fiindcă ar avea şi alţi divizori în afară de 1 şi )
şi contrazice .
Deci dacă n este perfect atunci cu necesitate cu şi
este prim.
Suficienţa (Euclid ). Dacă cu şi prim, atunci
, adică n este perfect.

Astfel, numerele pare perfecte sunt strâns legate de numerele prime Mersenne; cum
nu se ştie încă dacă există sau nu o infinitate de numere prime Mersenne, nu se ştie nici
dacă există sau nu o infinitate de numere pare perfecte.
Legat de numerele impare perfecte, din păcate nu se ştie până acum nici dacă există
astfel de numere!
57
3.5. NUMERE PSEUDO-PRIME, ABSOLUT PSEUDO-PRIME ŞI CARMICHAEL
DEFINIŢII: Un număr natural compus se zice:

(i). pseudo-prim dacă ;
(ii). absolut pseudo-prim dacă pentru orice întreg a avem ;
(iii). număr Carmichael dacă pentru orice întreg a pentru care
.
Legat de aceste numere, o concluzie este clară: aceste categorii de numere au apărut
în strânsă legătură cu mica teoremă a lui Fermat (cap. 1 ): dacă p este prim, atunci pentru
orice număr întreg a, .
În particular pentru orice număr prim p.
Astfel, o întrebare se pune în mod natural: dacă şi (adică n
este pseudo-prim ) rezultă că n este prim?
Pentru se ştie (încă de acum 4500 de ani de către matematicienii chinezi! )
că răspunsul la întrebarea de mai sus este afirmativ.
Numai că pentru avem că pe când 341 nu este prim
ci compus: .
OBSERVAŢII:
1. Numerele pseudo-prime mai mici ca 10000 sunt 341, 361, 1103.
2. H. Beezer a demonstrat că există o infinitate de numere pare ce sunt pseudo-
perfecte, cel mai mic fiind .
3. Există numere pseudo-prime ce sunt pătrate perfecte precum şi ; nu
se ştie încă dacă există o infinitate de astfel de numere.
Legat de numere pseudo-prime impare avem următorul rezultat:
TEOREMA 3.5.1. Dacă n este impar pseudo-prim, atunci şi este
pseudo-prim.
DEMONSTRAŢIE:Avem şi deci , astfel că
, deci .
COROLAR 3.5.2. Există o infinitate de numere pseudo-prime impare.
Ca exemplu de numere absolut pseudo-prime avem pe sau
.
În schimb numărul 341 nu este absolut pseudo-prim deşi este pseudo-prim.
58
Cel mai mic număr Carmichael este 561; alte exemple sunt:
; cel mai mare număr Carmichael cunoscut are
1057 cifre.
Nu se ştie însă dacă există sau nu o infinitate de numere Carmichael.
Următoarea teoremă dă o caracterizare a numerelor Carmichael:
TEOREMA 3.5.3. Un număr compus este număr Carmichael
dacă şi numai dacă sunt îndeplinite următoarele condiţii:
(i). n este impar;
(ii). ;
(iii). şi pentru orice .
DEMONSTRAŢIE: . Presupunem că există astfel încât . Fie
şi deci (a,n)=1. Dacă , atunci avem succesiv:
.
Cum , rezultă contradicţia şi deci pentru orice
, adică .
Fie b o rădăcină primitivă şi . Considerăm ecuaţia
. Deoarece , această ecuaţie are soluţia . Numărul
este rădăcină primitivă şi în plus .
Avem deci şi , . Aşadar
şi cum este o rădăcină primitivă, rezultă , adică
pentru orice .
Cel puţin unul dintre factorii este impar şi deci este par şi, cum
, rezultă că este par, deci n este impar.
Pentru avem , . Fie o rădăcină primitivă pentru şi în
plus . Din rezultă şi deci
. Aceasta constituie o contradicţie deoarece şi a este
rădăcină primitivă.
„ . Fie (a,n)=1. Rezultă pentru orice şi deci,
notând , rezultă , . Cum
, rezultă . Deoarece pentru orice
rezultă şi .
59
3.6. NUMERE TRIUNGHIULARE
Definiţia 3.6.1.Un număr triunghiular este numărul de puncte dintr-un triunghi

unilateral umplut uniform cu puncte. De exemplu, trei puncte pot forma un triunghi şi deci
3 este un număr triunghiular. Al n-lea număr triunghiular este numărul de puncte dintr-un
triunghi cu n puncte pe latură.
Un număr triunghiular este, practic, suma primelor n numere naturale de la 1 la n:
Figura 7
Termenul din dreapta formulei de mai sus, termen format din două numere,
şi 2 unul peste celălalt între paranteze, este notaţia standard pentru coeficientul binomial, şi
poate fi citit „combinări de luate câte 2”. În această formă, numărul triunghiular
rezolvă „problema strânsului mâinilor”, adică dă numărul de strângeri de mână în cazul în
care fiecare persoană dintr-o cameră cu persoane dă mâna câte o singură dată cu
toate celelalte.
Şirul numerelor triunghiulare pentru n = 1, 2, 3... este:
1, 3, 6, 10, 15, 21, 28, 36, 45, 55, ....
Numerele triunghiulare sunt un analog aditiv al factorialului, care este produsul

numerelor întregi de la 1 la n.
60
Numerele triunghiulare au o gamă întreagă de legături cu alte numere figurate. Cea
mai simplă este că suma a două numere triunghiulare consecutive, este un pătrat perfect, şi
anume pătratul diferenţei celor două. Algebric, avem:
Alternativ, acelaşi fapt se poate demonstra grafic:
6 + 10 = 16 Figura 8 10 + 15 = 25
Figura 9
Există o infinitate de numere triunghiulare care sunt şi pătrate perfecte; de exemplu,

1, 36. Unele din ele pot fi generate printr-o formulă recursivă simplă:
unde .
Toate numerele triunghiulare şi pătrate pot fi găsite cu formula recursivă:
unde şi .
De asemenea, pătratul celui de al n-lea număr triunghiular este acelaşi cu suma
cuburilor numerelor întregi de la 1 la n.
3.7. NUMERE PRIME GEMENE
Definiţie: Dacă p şi sunt simultan numere prime, vom spune despre ele că
sunt numere prime gemene. De exemplu, numere prime gemene sunt: , ,
, , etc.
În 1949, Clément, P. A. (în cartea ”Congruences for sets of primes”, Amer. Math.
Monthly, 56, 1949, 23-25) a prezentat următorul rezultat legat de numerele prime gemene:
Pentru , numerele n şi sunt simultan prime dacă şi numai dacă
. Din păcate, din punct de vedere practice, acest rezultat nu are
nici o utilitate.
Nu se ştie la ora actuală dacă există o infinitate de numere prime gemene. Printre
cele mai mari numere prime gemene cunoscute amintim numerele ,
apoi numerele ca şi numerele .
61
Singuratatea numerelor prime gemene
O carte premiată cu trofeul Strega în 2008, despre doi oameni cu vieţi

disfuncţionale, defecte…
Alice suferă un accident de ski în copilărie şi rămâne şchioapă. Nu poate să-şi ierte
părinţii care o obligaseră să ia lecţii de ski şi devine o adolescentă anorexică, chinuită de
depresii şi frustrări.
Mattia are o soră geamănă care suferă de retard mintal şi pe care părinţii îl obligă să
o ia cu el peste tot, deşi simte că-l face de ruşine. În clasa a şaptea, băieţelul o lasă pe sora
lui într-un parc pentru câteva ore si n-o mai găseşte niciodată. Ca să-şi învingă propriile
fantome, începe să se taie cu lama.
Toate personajele cărţii sunt stranii, bântuite de trecut, de frustrări şi neîmpliniri. E
o lectură întunecată, genul de carte pe care nu simţi nevoia s-o mai citeşti a doua oară sau
s-o răsfoieşti din nou. E greu să ţi se mai facă dor de ea…
Mi-a plăcut însă enorm pasajul care dă şi titlul cărţii. Ideea este profundă, frumoasă şi
sinceră. Şi teribil de adevărată:
,,Numerele prime sunt divizibile numai cu unu şi cu ele însele. Stau la locul lor în
infinita serie de numere naturale, strivite, la fel ca restul, între altele două, dar cu un pas
mai încolo faţă de celelalte. Sunt numere bănuitoare şi solitare şi de aceea Mattia le găsea
minunate. Uneori credea că au ajuns din greşeală în acea secvenţă, că rămăseseră prinse în
capcană, ca nişte mici perle înşirate pe un colier. Alteori, în schimb, bănuia că şi lor le-ar fi
plăcut să fie ca restul, numai nişte numere oarecare, dar că, pentru un motiv anume, nu
erau în stare.
Al doilea gând îl atingea mai ales seara, în împletirea haotică de imagini dinaintea
somnului, când mintea e prea vlăguită ca să-şi spună minciuni.
La un curs din primul an, Mattia învăţase că, printre numerele prime, sunt unele şi
mai speciale. Matematicienii le numesc numere prime gemene: sunt perechi de numere
prime care sunt aproape, de fapt foarte aproape, pentru că între ele este mereu un număr
par care le împiedică să se atingă cu adevărat. Numere ca 11 şi 13, ca 17 şi 19, ca 41 şi 43.
Dacă ai răbdarea de a merge mai departe cu numărătoarea, descoperi că aceste perechi,
treptat, sunt tot mai rare. Dai peste numere prime tot mai izolate, rătăcite în acel spaţiu
tăcut şi cadenţat, constituit numai din cifre, şi ai presentimentul neliniştitor că perechile
întâlnite până acolo sunt un fapt accidental, că adevăratul lor destin este de a rămâne
singure. Apoi, exact când te pregăteşti să renunţi, când nu mai ai chef să numeri, iată că dai
62
peste alte două numere gemene, agăţate strâns unul de celălalt. Printre matematicieni există
convingerea comună că atât cât se poate merge mai departe, vor fi mereu altele două, chiar
dacă nimeni nu poate spune unde, până nu le descoperă.
Mattia se gândea că el şi Alice erau astfel, două numere prime gemene, singure şi
pierdute, apropiate, dar nu îndeajuns pentru a se putea atinge cu adevărat. Nu-i spusese asta
niciodată”.
3.8. NUMERE PITAGOREICE
Definiţie: Numerele pitagoreice sunt numere care pot fi lungimile laturilor unui
triunghi dreptunghic. O să scriem întâi tripletele de bază de la care putem porni şi apoi
vom da o explicaţie:
3 4 5
5 12 13
7 24 25
9 40 41
11 60 61
13 84 85 ş. a. m. d.
Practic primul număr din triplet este impar, iar între al doilea şi al treilea este o
diferenţă de 1.
Explicaţia se poate da prin faptul că, între două pătrate perfecte consecutive există o
diferenţă impară, iar în cazul că luăm situaţia în care diferenţa este chiar un pătrat perfect,
se obţin tripletele.
Se poate observa că al doilea termen din triplet este întâi 4, apoi cu 8 mai mult, apoi
cu 12 mai mult, apoi cu 16 mai mult, apoi cu 20 mai mult ş. a. m. d.
Evident aceste numere pitagoreice de bază nu sunt doar ele singurele triplete
pitagoreice ci putem înmulţi fiecare component al tripletului cu acelaşi număr şi se pot
obţine de exemplu:
3 2  6 42  8 5  2  10
33  9 4  3  12 5  3  15
, adică
3  4  12 4  4  16 5  4  20
3  5  15 4  5  20 5  5  25
tripletele (6,8,10), (9,12,15), (12,16,20), (15,20,25), pentru care putem verifica faptul că:
63
6 2  8 2  10 2 36  64  100
9  12  15
2 2 2
81  144  225
unde evident că:
12 2  16 2  20 2 144  256  400
152  20 2  252 225  400  625
64
CAPITOLUL 4. APLICAŢII
4.1. PROBLEME DE DIVIZIBILITATE PE
1. Arătaţi că numărul de forma este divizibil prin 8 dacă şi numai dacă

este divizibil cu 8. Generalizare: un număr natural este divizibil cu 8 dacă şi
numai dacă suma dintre cifra unităţilor, dublul cifrei zecilor şi cifra sutelor mărită de 4
ori, este divizibilă cu 8.
Soluţie: . Deci
dacă şi numai dacă .
Considerăm numărul
.
Deoarece , rezultă că
dacă şi numai dacă .
2. Arătaţi că dacă şi numai dacă .
Soluţie: Fie şi
.
Observăm că . Folosind criteriul de divizibilitate cu 37
obţinem că iar , deci dacă şi numai dacă .
3. Arătaţi că numărul se divide cu 7 dacă suma cifrelor numărului este 7.
Soluţie: Numărul dacă şi numai dacă .

Obţinem succesiv: , care se
divide cu 7 .
4. Să se determine numerele naturale formate din patru cifre impare diferite, care
sunt divizibile cu 21.
Soluţie: Fie , , cu .Cum

implică: .
Avem astfel numere n cu proprietatea .
Dintre acestea, folosind criteriul de divizibilitate cu 7, găsim pe cele divizibile cu 7.
De exemplu 5397 ( , care se divide cu 7).
65
5. Să se arate că numărul unde ,
, nu poate fi prim.
Soluţie: Numărul n are cifre, iar diferenţa dintre suma cifrelor de

rang par şi suma cifrelor de rang impar este 0, deci şi .
6. Fie numărul de cifre şi numărul de

3n cifre, . Arătaţi că, dacă , atunci şi .
Soluţie: Dacă avem . Cum
şi rezultă că .
Avem . Cum
rezultă că .
7. Fie numărul . Stabiliţi dacă n se divide cu 11.
Soluţie: Numărul n are cifre.

Suma cifrelor de rang impar este
iar suma cifrelor de rang par este
. Cum , numărul n nu se divide cu 11.
8. Să se rezolve ecuaţia în : xy-3x+3y=2016.
Soluţie: Ecuaţia dată este echivalentă cu (x+3)(y-3)=2007.

Cum rezultă următoarele situaţii:
x+3=1 şi y-3=2007, care nu are soluţii naturale;
x+3=3 şi y-3=669, adică x=0 şi y=672;
x+3=9 şi y-3=223 rezultă: x=6, y=226;
x+3=227 şi y-3=9, adică x=224 şi y=12;
x+3=669 şi y-3=3, adică x=666, y=6;
x+3=2007 şi y-3=1 rezultă: x=2004, y=4.
9. Să se arate că numărul N=2005 2007 +2006 2008 +2007 2005 +2008 2006 nu e pătrat
perfect.
Soluţie: Evident, dacă scriem u(x) ultima cifră a numărului x avem următoarele:
u (2005 2007 ) = 5
66
u (2006 2008 ) = 6
u (2007 2005 ) = u (7 4*501+1 ) = u (71)= 7
u (2008 2006 ) = u (8 2006 ) = 4
u (N) = u (5+6+7+4) = 2 N nu e pătrat perfect.
10. Sa se compare numerele: şi

.
Soluţie: 2006=2005+1,
2007=2006+1.
A=2006·20062006+20072006=20062006+2005·20062006+20072006
B=20062006+2007·20072006=20062006+2006·20072006+20072006
Cum 2005<2006 si 20062006<20072006 =>A<B.
11. a) Să se arate că numărul N=6+62+63+64+.....+6100 este divizibil cu 7;
b) Să se afle ultima cifră a lui 2007 2005 ⋅ N .
Soluţie:
a) N=6(1+6)+63(1+6)+........+699(1+6) este divizibil cu 7;
b) u(N)=u(20072005)u(N)=u(72005)u(N)=0.
12. Să se determine numerele de forma ştiind că:
Soluţie: 7(10a+b)+10b+a=(1001a+110b):11+1
71a+17b=91a+10b+1 20a+1=7b a=1; b=3.
13. Să se determine suma numerele de forma cu şi .
67
Soluţie:
4.2. MULŢIMEA NUMERELOR PRIME
1. Fie astfel încât . Să se arate că nu poate

fi prim.
Soluţie: Din condiţia iniţială care spune că deducem că există numerele

naturale nenule astfel încât:
; ; ; .
Atunci obţinem:
.
2. Determinaţi toate numerele naturale astfel încât numerele , ,

, , şi să fie simultan prime.
68
Soluţie: Pentru , numărul este compus. Pentru , numărul
este compus. Pentru , numărul este compus. Pentru ,
numărul este compus. Pentru obţinem şirul format
numai din numere prime.
Trebuie să arătăm că este singura valoare pentru care problema este
adevărată. O să considerăm cazurile resturilor împărţirii numărului n la 5, adică:
Dacă , atunci numărul este divizibil cu 5, deci nu este prim.
Deci, nu mai există alt n care să satisfacă problema dată.
3. Determinaţi toate numerele naturale astfel încât numerele n, ,

, , şi să fie simultan prime.
Soluţie: Pentru , numărul este compus. Pentru , numărul

este compus. Pentru , numărul este compus. Pentru ,
numărul este compus. Pentru , numărul este compus. Pentru
obţinem şirul format numai din numere prime.
Trebuie să arătăm că este singura valoare pentru care problema este
adevărată. O să considerăm cazurile resturilor împărţirii numărului n la 5, pentru
adică:
Deci, nu mai există alt n care să satisfacă problema dată.
4. Să se determine numerele prime p pentru care .
Soluţie: Conform micii teoreme a lui Fermat, obţinem . Cum trebuie,

conform ipotezei, ca , atunci trebuie ca p să dividă diferenţa lor, adică ,
adică .
Se poate verifica uşor că .
69
5. Fie astfel încât este prim. Atunci sau , cu .
Soluţie: Dacă atunci este prim.

Dacă atunci alegem şi este prim.
Considerăm . Presupunem prin reducere la absurd că n nu este de forma .
Atunci n se scrie sub forma , unde şi atunci

şi atunci nu mai este prim, absurd.
Atunci sau , cu .
6. Dacă , atunci ( este al n-lea număr prim).
Soluţie: Facem inducţie după n.

Pentru , numărul şi . Între n şi găsim cel puţin două
numere prime şi deducem că . Atunci, dacă admitem
inegalitatea din enunţ pentru orice k, unde . Deci:
7. Fie p un număr prim şi numere întregi cu pentru orice

. Să se arate că utilizând numerele se pot forma sume ce dau
resturi diferite la împărţirea prin p.
Soluţie: Facem inducţie după r. Pentru totul este clar deoarece sumele dau ca
resturi 0 şi .
Presupunem adevărată relaţia adevărată pentru şi neadevărată
pentru şi vom ajunge la o contradicţie.
Presupunem că sumele formate din k termeni dau resturi diferite
. Atunci, deoarece după adăugarea lui numărul sumelor diferite nu
trebuie să se mărească, toate sumele , ,…, (modulo p) vor fi cuprinse
în mulţimea . Practic, dacă la orice element al acestei mulţimi se adaugă b,
atunci se obţine tot un element din această mulţime. Deci, această mulţime conţine
elementele .
Deoarece iar şi , atunci în ştim că
. Contradicţia provine din faptul că mulţimea conţine p elemente
diferite deşi am presupus că .
8. Dacă p este un număr prim arbitrar, atunci din orice numere întregi se
pot alege p astfel încât suma lor să se dividă prin p.
70
Soluţie: Fie resturile împărţirii celor
numere la p. Fie diferenţele:
, , …,
Dacă unul dintre aceste numere este 0, de exemplu , atunci
iar suma celor p numere, adică .
Cazul în care toate diferenţele de mai sus sunt nenule se studiază separat. Fie x
restul împărţirii sumei la p. Dacă atunci totul este clar. Dacă
, putem forma din diferenţele de mai sus o sumă care să dea restul la
împărţirea cu p.
Adăugând respectivele diferenţe la şi efectuând reducerile
evidente obţinem o sumă formată din p termeni care se divide prin p.
9. Dacă este un număr natural oarecare, atunci dintre oricare

numere întregi se pot alege n astfel încât suma lor să se dividă prin n.
Soluţie: Trebuie să demonstrăm că dacă problema este adevărată pentru şi

atunci ea este adevărată şi pentru .
Trebuie demonstrată afirmaţia pentru n prim.
Fie date numere întregi. Deoarece afirmaţia este presupusă adevărată
pentru şi , din cele numere se pot alege b astfel încât
suma acestora se divide prin b.
Apoi, din cele rămase, (dacă nu sunt mai puţine de ) alegem încă b numere
care se bucură de această proprietate, ş.a.m.d.
Deoarece atunci această operaţie se poate repeta
de ori şi se pot obţine alegeri de câte b numere astfel încât media aritmetică
a celor b numere este număr întreg. Cum afirmaţia este presupusă adevărată pentru ,
din aceste medii aritmetice se pot alege a medii astfel încât suma acestora să se
dividă prin a.
Este sigur că cele numere formate din cele a alegeri de câte b numere au
proprietatea cerută, căci .
10. Demonstraţi că orice număr natural se poate scrie sub forma

cu , , şi .
71
Soluţie: Dacă n este impar, cu atunci şi cum este
impar, atunci iar şi .
Dacă presupunem că n este par şi , atunci avem:
Dacă , unde atunci şi deoarece
iar avem din nou descompunerea dorită.
Dacă , unde atunci şi deoarece
arătăm că . Fie astfel încât
şi . Obţinem că . Dar d trebuie să fie impar. Atunci
nu poate să fie decât .
11. Demonstraţi că pentru orice , avem: .
Soluţie: Pentru , avem: .

Putem scrie cu , unde . Atunci
pentru orice . Fie şi cu p şi q prime şi putem presupune că
. Cum rezultă că , deci . Cum
deducem relaţia cerută.
4.3. CLASE SPECIALE DE NUMERE NATURALE
1. Demonstraţi că nici unul din numerele lui Fermat unde ,n

număr natural, nu se poate scrie sub forma , unde p şi q sunt numere prime.
Soluţie: Cum, pentru , numărul este impar, dacă există numerele p şi q

prime astfel încât atunci cu necesitate şi şi astfel
, absurd.
2. Arătaţi că este cel mai mic divizor prim al numărului .
Soluţie: Se poate demonstra că dacă a este un număr natural par, şi p este

prim astfel încât , atunci p este de forma cu . Deci dacă
p este prim şi atunci . Cum numărul este
prim, atunci , adică . Însă ,
deci şi atunci , adică
deci este cel mai mic divizor prim al lui .
72
3. Să se arate că orice număr impar n este divizor pentru o infinitate de numere
Mersenne.
Soluţie: Fie cu . Atunci ,

de unde concluzia . Cum , conform teoremei lui Euler deduce că
.
4. Să se arate că pentru nu putem găsi astfel încât .
Soluţie: Presupunem prin absurd că pentru există astfel încât

(cu necesitate k este impar şi ). Pentru m număr par
rezultă contradicţia iar pentru cazul în care m este număr impar avem
, egalitate contradictorie deoarece
este impar şi .
5. Câte cifre are numărul ?
Soluţie: Se ştie că dacă , atunci ,

atunci a are n cifre. Avem:
şi deci are 31 cifre.
6. Să se demonstreze că pentru orice număr compus impar n care divide pe ,

există un număr compus impar m unde care de asemenea divide pe .
Soluţie: Fie cu impare şi astfel încât .

Notăm şi în mod evident . Cum
şi cum deducem că m este compus. Avem: şi
, astfel că .
7. Să se arate că numărul este pseudo-prim.
Soluţie: Trebuie să demonstrăm mai întâi că . Putem observa că

numerele sunt prime. De asemenea putem scrie:
.
.
.
Atunci , de unde putem deduce că .
73
Din mica teoremă a lui Fermat obţinem că şi deci
. Cum deducem că:
(1)
Avem şi şi astfel
. Cum deducem că .
Dar şi atunci deducem că:
(2)
De asemenea şi deci deducem că
. Obţinem şi astfel:
(3)
Din (1), (2) şi (3) deducem că , adică n este pseudo-prim.
8. Să se arate că .
Soluţie: Prin calcul direct se obţine rezultatul.
9. Să se arate că şirul de numere Fibonacci verifică relaţiile:

i) ;
ii) ;
iii) ;
iv) ;
v) .
Soluţie: Pentru i), iv) şi v) facem inducţie matematică după n ţinând cont că
unde şi .
Pentru cazurile ii) şi iii) facem calcule directe.
74
CAPITOLUL 5. METODICA PREDĂRII ALGEBREI ÎN GIMNAZIU
5.1. OBIECTUL METODICII PREDĂRII MATEMATICII
Matematica se diferenţiază în două componente ce se pot intitula succint

”matematica ştiinţă” şi ”matematica de conexiune”. Această desfacere nu este o împărţire
standard ci doar un mod convenţional.
Pentru ”Matematica ştiinţă” deosebim:
a) Structura;
Fundamentele matematicii precizează interpretarea matematicii ca teorie deductivă
raportată la sisteme axiomatice cu diverse niveluri de formalizare.
b) Rezultate;
Se referă la multitudinea de propoziţii împreună cu demersurile argumentării lor
logico-deductive.
c) Clasificări. Reordonări;
O bună gestionare a multitudinii rezultatelor impune clasificări pe domenii şi
subdomenii ce se referă inclusiv la redemonstrări.
d) Istorie. Evaluare;
Este necesară evidenţierea unor momente, idei, persoane sau şcoli şi relevanţa lor
actuală.
e) Direcţii de evoluţie.
”Matematica de conexiune” elucidează legăturile ei multifuncţionale cu:
i) Realitatea materială şi socială;
ii) Filozofia (ca reflectare în plan cognitiv a realităţii);
iii) Alte ştiinţe (în dinamica lor);
iv) Tehnica;
v) Didactica.
Didactica reflectă imperativele şi legităţile operaţiei de primă importanţă a
transmiterii peste generaţii de: cunoştinţe, deprinderi, abilităţi, emoţii. Prin obiectul şi
metodele ei, didactica apare ca ştiinţă de graniţă între pedagogie şi psihologie.
Metodica predării matematicii, numită pe scurt MPM constituie acea parte a
didacticii care se referă la matematică.
Schema următoare este relevantă pentru metodica predării matematicii:
75
MATEMATICĂ DIDACTICĂ INFORMATICĂ
MPM
MP Inf
PEDAGOGIE PSIHOLOGIE PEDAGOGIE
Deoarece termenul de predare necesită măcar subînţelegerea unui adresant, a unei

persoane care să fie receptor al informaţiei, putem distinge în MPM următoarele adresări:
a) şcolii primare;
b) gimnaziului;
c) liceului;
d) universităţii;
e) postuniversitar.
În şcoala primară, cunoştinţele de matematică au un nivel redus de specificitate şi
particularizările ce apar în raport cu didactica sunt destul de puţin relevante.
Matematica predată în facultăţile şi colegiile de matematică este mai puţin legată de
predarea ei.
Este mai relevantă insistenţa pe metodica predării în gimnaziu şi liceu.
5.2. ALGEBRA ŞI ALGEBRA ŞCOLARĂ
Printre disciplinele matematice, algebra elementară joacă un rol fundamental.

Metoda algebrică este caracterizată prin faptul că numerele, şi apoi şi alte obiecte, se
notează prin litere şi operaţiile se fac după legi bine determinate, dar fără a preciza ce
număr reprezintă fiecare literă. Se fac operaţii cu numere oarecare, nedeterminate, dintr-o
anumită mulţime, în funcţie de nivelul clasei: mulţimea numerelor naturale , mulţimea
numerelor întregi , mulţimea numerelor raţionale , mulţimea numerelor reale .
Operaţiile şi relaţiile, la rândul, se notează prin semne (+ , -, =, > ).
Concepută la început ca un fel de stenografie, ca un mijloc de exprimare în scris,
notaţia algebrică s-a transformat treptat într-un instrument de lucru foarte eficace şi uşor de
manevrat. Datorită ei, gândirea nu se mai desfăşoară cu ajutorul cuvintelor din gândirea
obişnuită, ea lucrează direct cu simbolurile. Dar lucrurile nu se opresc aici. Treptat,
simbolurile algebrice se eliberează de conţinutul lor şi capătă o viaţă proprie, ele iau locul
noţiunilor corespunzătoare şi operaţiile matematice se reduc la operaţii cu simboluri.
76
Semnele algebrice devin adevărate vehicule ale gândirii, care duc uneori gândirea dincolo
de intenţiile iniţiale ale celor ce le folosesc. Este adevărată vorba în legătură cu rolul
literelor în formarea algebrei, că ”literele sunt mai înţelepte decât oamenii”.
Aproape toate disciplinele matematice care s-au format începând cu secolul al
XVII-lea, în special analiza matematică şi geometria analitică, s-au dezvoltat pe baza
algebrei. În toate disciplinele matematice, notaţia joacă un rol esenţial: în momentul în care
se introduce o noţiune nouă, o operaţie sau o relaţie nouă, se prezintă şi simbolul
corespunzător sau notaţia. Primul pas spre matematizarea unei ştiinţe este crearea unui
sistem de simboluri adecvat. Toate acestea se fac după modelul algebrei.
Acest fapt se poate observa că se reflectă şi în învăţământ. Nici o altă disciplină
matematică, în afară de geometria elementară (şi în această situaţie, numai în mică
măsură), nu se poate învăţa fără a stăpâni calculul algebric.
În decursul dezvoltării sale istorice, algebra şi-a schimbat de mai multe ori
conţinutul principal.
În urma unei dezvoltări discontinue, momentele principale sunt: calculul ”hau” al
egiptenilor, algebra geometrică a grecilor, Diofante şi matematica din Asia mijlocie (indo-
arabă). Apoi, la sfârşitul evului mediu şi în timpul Renaşterii ”algebra” se constituie ca
ştiinţă, mai ales datorită lucrărilor matematicienilor (Fibonacci, Tartaglia, Cardano ş.a.).
Tot atunci apare şi numele ei. Începând din acel moment, s-au putut deosebi trei perioade
principale în dezvoltarea algebrei, neputând fii trasate hotare de timp precise între ele:
1) Algebra în spiritul lui Vieta.
În prima perioadă se cristalizează notaţiile literare, se introduc semnele operaţiilor,
se dezvoltă calculul algebric, se obţin primele rezultate în rezolvarea ecuaţiilor şi se
inventează logaritmii. Tot atunci numerele negative se încetăţenesc definitiv în
matematică. Această parte a algebrei se numeşte în mod curent ”algebra elementară”. Ea
a fost sintetizată pentru prima dată de către marele matematician L. Euler, în cartea sa
”Introducere în algebră”(1767). Această carte a servit, direct sau indirect, ca model pentru
cele mai multe manuale şcolare de algebră şi prezintă interes şi astăzi din punct de vedere
metodic.
2) Algebra ca teorie a ecuaţiilor.
În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea şi în prima jumătate a secolului al XIX-
lea, în centrul algebrei stă rezolvarea ecuaţiilor algebrice, adică a ecuaţiilor de forma:
77
Rezolvarea ecuaţiilor de gradul III şi IV a fost un succes imens, fiind prima realizare prin
care a fost depăşită ştiinţa antică. În această perioadă, cei mai de seamă matematicieni din
lume (Descartes, Euler, Lagrange, Gauss ş.a.) au făcut cercetări menite să aducă la găsirea
unor formule de rezolvare a ecuaţiilor de grad mai mare decât IV. Eforturile lor n-au avut
succes şi nu puteau să aibă. Cercetările din această direcţie au fost încheiate prin lucrările
lui Abel, care a demonstrat că ecuaţiile de grad mai mare decât IV nu pot fi rezolvate prin
radicali. Tot în acea perioadă s-au dezvoltat, în legătură cu geometria analitică, teoria
determinanţilor, a matricelor, a transformărilor liniare, a invarianţilor. Algebra creată în
această etapă poartă numele de ”algebră superioară”.
Împreună, primele două stadii împreună mai poartă şi numele de ”algebră
clasică”.
3) Algebra modernă.
Datorită mecanicii şi fizicii au fost introduse în matematică ”mărimi” noi, cum ar fi
vectorii, tensorii, matricele ş.a., care se notează, ca şi numerele, prin litere şi cu ajutorul
cărora se fac operaţii.
Aceste operaţii se definesc pentru fiecare fel de mărime în parte (într-un fel se
adună două numere complexe şi altfel se adună două matrice, într-un fel se află produsul a
două numere naturale şi altfel produsul a două omotetii). Dar, fiecare din aceste operaţii au
multe proprietăţi comune sau asemănătoare cu proprietăţile operaţiilor cu numere.
În acest fel s-a trecut la studiul operaţiilor sub formă generală, în care se face
abstracţie de natura fiecărei operaţii în parte. Apariţia semnelor , , etc. prin care se
notează operaţiile oarecare corespunde introducerii literelor pentru a nota numerele
oarecare. Algebra modernă are ca obiect studiul sistemelor algebrice, adică al mulţimilor în
care sunt definite anumite operaţii, cum sunt: grupurile, inelele, corpurile, spaţiile
vectoriale ş.a.
Aritmetica, algebra clasică şi algebra abstractă (modernă) pot fi caracterizate prin
schema următoare:
Aritmetica – operaţii determinate cu elemente determinate;
Algebra clasică – operaţii determinate cu elemente nedeterminate;
Algebra abstractă – operaţii nedeterminate cu elemente nedeterminate.
Într-un anumit sens, algebra modernă este o revenire la algebra în spiritul lui Vieta,
căci ea se ocupă, pe o treaptă superioară, cu diverse calcule literale, având ca obiect
operaţiile, considerate sub formă generală.
78
În zilele noastre, apariţia maşinilor moderne de calcul, a computerelor, pune
algebrei probleme noi. Automatizarea a dus la crearea unor teorii noi, teoria mecanismelor
automate, la care algebriştii din ţara noastră, în frunte cu academicianul Gr. C. Moisil, au
adus contribuţii importante. Aplicaţiile cele mai noi ale matematicii în ştiinţele care nu au
folosit-o până acum ţin în mare măsură de algebră.
Cuvântul ”algebră”vine de la titlul tratatului ”Al-geabr v-al-mucabala”, scris de
Muhamad ibn Musa al Horesmi (sec. IX d. Hr.). Această carte a influenţat mult dezvoltarea
matematicii în Europa începând din secolul al XII-lea.
5.3. PRINCIPIILE DIDACTICII
Principiile didacticii sunt teze generale, norme directoare pentru întreaga activitate
instructiv-educativă. Ele au fost enunţate de Comenius, deşi unele se cunoşteau încă din
antichitate. Numărul lor şi modul lor de formulare variază de la autor la autor, dar
împreună formează un sistem. Numerotarea lor este nesemnificativă, iar enumerarea lor
poate fi justificată doar de necesităţile unei expuneri sistematice.
1. Participarea conştientă şi activă a elevilor.
2. Caracterul intuitiv al învăţământului.
3. Legătura cu practica.
4. Învăţământul sistematic şi continuu.
5. Însuşirea temeinică a cunoştinţelor şi deprinderilor.
6. Accesibilitatea (respectarea particularităţilor de vârstă şi individuale).
7. Conexiunea inversă.
8. Caracterul ştiinţific.
9. Motivaţia optimă.
10. Problematizarea.
11. Educaţia permanentă şi continuă.
Primele 7 principii aparţin didacticii clasice, 8,9 şi 10 se ridică la nivel de principii
în contextul restrâns la metodicii predării matematicii, iar ultimul este în strânsă legătură
cu psihopedagogia modernă.
1. Participarea conştientă şi activă a elevilor.
Acumularea accelerată a cunoştinţelor omenirii şi dorinţa unor profesori de a fi bine
informaţi în legătură cu noutăţile exercită presiuni asupra modului de transmitere a
informaţiei didactice, dând posibilitatea acceptării unor memorări superficiale, iniţial
79
considerate provizorii, dar care devin permanente prin veşnica lipsă de timp. Memorările
mecanice duc la fixări slabe, puţin stabile în timp, informaţia îmbogăţindu-se permanent şi
nu poate fi reţinută bine.
Putem vorbi de următoarele niveluri de cunoaştere:
- Mecanică ( a receptat-o, a reţinut-o şi poate să o aplice în mod brut);
- Inductivă ( a folosit regula de un număr de ori şi s-a convins că funcţionează
corect, chiar şi dacă se schimbă mult datele);
- Raţională ( a înţeles mecanismul şi poate să o aplice cu oarecare variaţii);
- Integrativă ( a înglobat regula într-un sistem şi poate să o folosească adaptând-o
într-un mod creativ).
2. Caracterul intuitiv al învăţământului.
Din punct de vedere etimologic, ”intuire” înseamnă ”a vedea în” (tuere = a vedea).
Practic, înţelesul este că ”vederea” nu se opreşte la detalii ce ar putea fi nesemnificative, ci
caută aspecte esenţiale. Când discutăm despre cuvântul „intuitiv” folosim două sensuri:
- neabstract, neriguros, plauzibil;
- integrativ (opus lui detaliat, analitic).
Limbajul profesorului de matematică trebuie să fie unul adaptat. În obligaţia sa de a
forma la elevi un limbaj ştiinţific riguros este indicat ca, în cadrul discursului său
matematic, să dea un bun exemplu. Principiul ne îndeamnă să părăsim cadrul abstract şi să
operăm pe un model concret ce are ca principal merit faptul că este senzorial, deci familiar.
Polya afirmă: ”Abstracţiunile sunt importante: uzaţi de toate mijloacele de a le face cât mai
accesibile. Nimic nu este prea bun sau prea rău, prea poetic sau prea vulgar pentru a vă
clarifica abstracţiunile”. De asemenea, Montaigne afirmă: ”Adevărul este un lucru atât de
mare, încât nu trebuie să dispreţuim nici unul dintre mijloacele ce ne conduc la el. De
aceea, dacă sufletul vă îndeamnă să fiţi un pic poetic sau un pic vulgar în clasă, nu vă lăsaţi
împiedicaţi de o jenă nejustificată”.
3. Principiul legării teoriei de practică.
Acest principiu este substanţial demonetizat de prea frecventa sa uzare într-un
context ideologic depăşit, dar nu trebuie negat complet. În linii mari, acest principiu revine
la o corectă corelare a senzorialului cu raţionalul şi permite adesea o extensie a motivaţiei.
În cadrul metodicii predării algebrei, principiul admite o relevanţă specială
deoarece conceptul de ”practică” este mult lărgit prin consens. Când o teorie acreditează un
algoritm îl considerăm drept ”practică” în raport cu ”teoria”. Cel puţin, folosind această
extensie de sens utilitatea principiului este prea evidentă pentru a mai fi argumentată.
80
4. Principiul învăţământului sistematic şi continuu.
Programa este împărţită la un moment dat pe clase şi profile. Profesorul îşi
detaliază secvenţele din programă în planul său calendaristic. El trebuie să gândească apoi
într-o desfăşurare sistematică şi continuă.
Sistematizarea vizează desfăşurarea ordonată logic şi pedagogic a conţinuturilor,
ordonarea capitolelor şi paragrafelor, succesiunea ideilor şi argumentelor.
Continuitatea se referă la un ritm de receptare, asimilare şi fixare a cunoştinţelor
permiţând astfel evaluări, controale şi reglări.
Cele două, sistematizarea şi continuitatea, se condiţionează reciproc, una fiind
nerealizabilă în absenţa celeilalte. Pregătind apoi grupuri de lecţii, profesorul îşi detaliază
planificarea iniţială respectând acelaşi principiu.
5. Principiul însuşirii temeinice a cunoştinţelor.
Învăţarea temeinică constă în calitatea ei de a produce rezultate consistente, stabile
şi aplicabile. Aceasta este validată atunci când învăţarea generează învăţare, adică
structurile cognitive personale manifestă tendinţe de autodezvoltare. Pedagogul ceh
Comenius asemăna această sete de întregire a cunoaşterii cu un pom care se alimentează
din propria sevă.
Dintre cele mai frecvente activităţi ale profesorului, orientate spre asigurarea
temeiniciei cunoştinţelor acumulate, se recomandă:
- recapitulări îmbogăţite;
- prezentări de noi criterii logice şi scheme de organizare a cunoştinţelor;
- evaluări în concepţii variate;
- reîmprospătări şi consolidări.
Nu se poate vorbi despre o însuşire temeinică a unei teme în ora de predare,
temeinicia având nevoie de consolidări, sedimentări şi restructurări.
Temeinicia învăţării se opune practic superficialităţii, învăţării în salturi sau cu
lacune şi învăţării formale, ultima dintre ele fiind relativ frecvent depistată la disciplina
matematicii.
6. Principiul accesibilităţii şi individualizării procesului de învăţământ.
Secvenţa predare-învăţare-evaluare notată pe scurt PIE trebuie să examineze
accesibilitatea unei secvenţe de cunoştinţe în raport cu un grup de elevi şi aici apare ca
relevant conţinutul secvenţei. În plus trebuie să intervină şi numeroşi alţi parametrii, cum ar
fi:
- durata PIE;
81
- metodele şi procedeele PIE;
- mijloacele disponibile;
- necesităţile secvenţei în disciplina de învăţământ şi în formarea elevilor;
- motivaţiile elevilor şi ale profesorului;
- performanţele ce sunt aşteptate.
După ce profesorul de matematică şi-a proiectat şi realizat lecţiile la nivelul de
accesibilitate pe care şi l-a propus, problema accesibilităţii se transferă fiecărui elev şi, cu un
oarecare grad de dificultate presupus dinainte, se va realiza o învăţare conştientă, activă şi
durabilă.
7. Principiul conexiunii inverse.
În mod prioritar, momentul evaluării permite controlul activităţii desfăşurate şi al
reglării ei spre optimizare. Evaluarea nu trebuie gândită în sensul strict, iar majoritatea
profesorilor simt chiar în timpul predării efective ”fluxul” care îi informează despre
receptivitatea elevilor. În raport cu planificarea stabilită iniţial, fiecare informaţie primită de
la clasă permite o adaptare mai eficientă a demersului instructiv-educativ. Controlul temei
de acasă reprezintă un alt instrument de reglare. În acelaşi timp, el poate şi trebuie să-i
stimuleze pe elevi să se autoevalueze şi, pe această bază, să corecteze şi să amelioreze
cunoştinţele dobândite. Pentru profesorii şi elevii conştiincioşi, aceste feed-back-uri capătă
caracter de continuitate.
Activitatea de învăţare a matematicii impune aproape mereu treceri pe lângă posibile
erori, imprecizii sau inadvertenţe. Profesorul îşi actualizează din timp posibilele sale erori şi
ale elevilor. Aici este foarte adecvată vorba: ”se învaţă mai bine din greşeli”.
8. Principiul caracterului ştiinţific al învăţământului matematic.
Acest principiu este asigurat de corectitudinea informaţiilor extrase din matematică,
cea care este practic regina ştiinţelor. Aceste informaţii parvin în primul rând prin manuale
şi nu sunt afectate de erori pasagere.
De asemenea, caracterul ştiinţific al predării matematicii este asigurat de nivelul de
rigoare adoptat. Acesta trebuie evident corelat cu gradul de accesibilitate. Accesibilitatea nu
afectează rigoarea definiţiilor şi teoremelor.
Acest principiu este validat şi de însuşirea treptată, dar conştientă, a metodelor şi
limbajului ”matematicii ştiinţă”.
Principiul este argumentat prin existenţa unor sisteme de evaluare precisă, în cadrul
cărora subiectivitatea şi şansa sunt reduse la minim.
Este destul de sigur că acest principiu nu restrânge creativitatea profesorului de
82
matematică sau a elevului.
9. Principiul motivaţiei optime.
Unui profesor de matematică ar putea să i se pară ciudat faptul că pentru a învăţa
este nevoie de o motivaţie. Pentru o explicaţie a acestui fapt este necesară cunoaşterea
”piramidei trebuinţelor”, aşa cum a explicat-o psihologul american H. Maslow.
Trebuinţe de autorealizare
Trebuinţe de stimă, statut
Trebuinţe de afiliere, apartenenţă
Trebuinţe de securitate
Trebuinţe biologice (alimentaţie, somn, etc.)
Sunt mai multe principii ce funcţionează în raport cu cele cinci categorii majore de
trebuinţe de mai sus:
- cu cât o trebuinţă este mai continuu satisfăcută, cu atât ea direcţionează şi susţine
energetic mai puţin comportamentul orientat spre satisfacerea ei;
- o trebuinţă nu constituie motivaţie dacă cea anterioară ei nu a fost satisfăcută
suficient;
- trebuinţele se realizează gradual;
- trebuinţele mai apropiate de vârf sunt specific umane.
Motivaţia admite mai multe forme:
- pozitivă (produsă de recompense) sau negativă (evitând pedepse);
- intrinsecă (satisfăcută de îndeplinirea acţiunii) şi extrinsecă (de exemplu, a
învăţa pentru notă, a alege o profesie datorită salariului ridicat, etc.);
- cognitivă sau afectivă.
O bună adecvare între intensitatea motivaţiei şi dificultatea sarcinii conduce la o
creştere a eficienţei activităţii şi a satisfacţiei resimţite.
Orice acţiune umană desfăşurată în timp se conexează cu un sistem motivaţional. În
raport cu totalitatea motivaţiilor, considerăm că o acţiune este slabă, optimă şi supramotivată.
Este evident că o acţiune slab motivată conduce la rezultate mediocre, slabe.
Supramotivarea are mai puţine efecte negative. Poate apărea riscul ca, după evoluţii
ascendente, promiţătoare, să apară stagnări, regrese sau chiar clacări dramatice. Practic,
supramotivarea poate conduce la suprasolicitare, care nu mai poate beneficia de împrospătări
relevante de motivaţie.
83
Între submotivare şi supramotivare există un nivel optim numit ”motivaţie optimă”.
Pericolul submotivării apare frecvent. Buna cunoaştere a elevului şi a anturajului său
permite o intervenţie orientată spre creşterea motivării. Între posibilele motivări prin
recompense şi pedepse, trebuie preferate primele.
Supramotivarea apare mai rar, profesorul omiţând-o de multe ori din consideraţiile
sale. Este destul de bine să se întâmple acest lucru frecvent, deoarece rezultatele elevului
sunt momentan favorabile.
Activitatea de învăţare şcolară este un act unitar. Principiul motivaţiei optime solicită
în acest caz toţi profesorii elevului. O analiză mai individualizată desprinde din contextul
general învăţarea la matematică şi motivaţiile sale specifice. Prin urmare, profesorului de
matematică nu îi poate fi suficientă antrenarea în eforturile celorlalţi.
Pericolul supramotivării la matematică apare mai ales în legătură cu participarea la
olimpiadă. Apare recompensa prin afirmarea pe plan naţional şi chiar internaţional,
participări la tabere de pregătire sau excursii, evitarea încadrării stricte într-un program
şcolar obişnuit, tratamentul pedagogic preferenţial şi imaginea de sine şi despre sine
favorabilă. De asemenea, părinţii susţin ca elevii să fie încadraţi în grupuri supraselecţionate.
Motivaţia intrinsecă majoră constă în înţelegerea formativă a matematicii cu scopul
de a ghida structura cognitivă personală către cariera aleasă. Acesta este un deziderat, adesea
puţin operant în timpul activităţii şcolare. De altfel, dacă discutăm despre atractivitatea
pentru elev către meseria de profesor de matematică, aceasta este foarte scăzută. Maximul de
eficienţă provine din faptul că învăţarea cuprinde în sine propria răsplată.
10. Principiul problematizării.
Acest principiu nu este inclus de psihopedagogie în sistemul principiilor didactice.
Există doar cerinţe metodice în această direcţie. Acest principiu este specific şi chiar necesar
în didactica matematică. Principiile participării conştiente şi active, al intuiţiei şi al legăturii
teoriei cu practica sunt conectate cu cel al problematizării, dar ele nu îl asimilează şi nu îi
ştirbesc individualitatea.
În psihologie, ”problema” apare ca un obstacol cognitiv între subiect şi realitatea pe
care trebuie sau doreşte să o cunoască. Practic ”rezolvarea problemei” reprezintă tentativele
de depăşire a obstacolului prin demersuri cognitive (reuşită-nereuşită, voluntară-involuntară,
algoritmică-euristică, etc.).
Termenii ”problemă” şi ”exerciţiu” nu sunt delimitaţi ferm şi sensurile lor se
suprapun parţial într-o variaţie subiectivă. De fapt, ”exerciţiul” admite o abordare algoritmică
(operaţii de recunoaştere, transfer specific, aplicare simplă de proprietăţi), în timp ce
84
”problema” necesită o abordare euristică, prin operaţii de analiză, sinteză, evaluare a
alternativelor şi a unor variante rezolutive anticipate.
În matematica şcolară, problemele reprezintă concretul, teoria justificându-se
prioritar prin organizarea raţională, abstractă a acestor entităţi. Se pot regăsi astfel o
multitudine de corelaţii: între particular şi general, între practică şi teorie, între senzorial şi
raţional.
Principiul problematizării îşi propune de fapt să realizeze o corelare armonioasă între
teoria matematică şi probleme. Predarea matematicii trebuie să înceapă cu situaţii
problematice ce activează şi conştientizează elevii. Pe măsura predării şi învăţării teoriei,
situaţiile problematice devin probleme.
Probleme necesită de multe ori aprofundări teoretice. Momentele de evaluare se pot
referi direct la teorie dar poate apărea pericolul memorării mecanice, o inadaptare la
sistemele instituţionalizate de evaluare şi incapacitatea aplicării cunoştinţelor teoretice în
rezolvări de probleme şi de situaţii problematice.
Un corolar al principiului problematizării vizează capacitatea elevilor de a se
descurca în raport cu anumite situaţii problematice. Este necesară o etapă preliminară pentru
a formula o problemă matematică clară. Ar trebui ca manualele şi culegerile să acorde o
atenţie mai mare etapei de trecere de la situaţia problematică la problema matematică. De
altfel, precizia limbajului matematic reprezintă o calitate, dar poate deveni şi un impediment
iniţial.
În acest principiu apare ca element central evidenţierea situaţiei problematice
relevante pentru secvenţa de cunoştinţe. Situaţia problematică prezintă o stare de conflict
între experienţa anterioară şi necunoscutul cu care se confruntă subiectul. Conflictul duce la
căutare şi descoperire, la intuirea unor soluţii noi.
Principiul problematizării facilitează dezvoltarea la elevi a unor strategii de rezolvare
ce se cristalizează în strategii cognitive, acestea constituie deschideri şi antrenamente spre o
ulterioară activitate de cercetare.
11. Principiul educaţiei permanente şi continue.

Metodica predării matematicii se referă aproape exclusiv la matematica şcolară.
Didactica generală priveşte educaţia într-un sens mai larg şi atunci se poate face referire la
acest cadru mai general:
a) Educaţia formală reprezintă o educaţie instituţionalizată, structurată ierarhic,
gradată cronologic şi condusă central, care a constituit centrul de interes al politicii şcolare.
85
b) Educaţia nonformală reprezintă orice activitate organizată sistemic în afara
sistemului formal şi care oferă tipuri selectate de învăţare subgrupelor specifice ale
populaţiei.
c) Educaţia informală reprezintă un proces ce durează întreaga viaţă şi în care se
dobândesc în mod neorganizat cunoştinţe, îndemânări, aptitudini din experienţa cotidiană.
Educaţia formală reprezintă doar o etapă foarte importantă din educaţia permanentă
şi continuă. Este o activitate intensă ce urmăreşte formarea persoanei, evitând concentrarea
maximă. Copilul se află în dezvoltare inclusiv intelectuală şi atunci învăţarea trebuie să
alterneze cu perioade de repaus şi sedimentare.
Studiul matematicii se concentrează aproape exclusiv în educaţia formală, dar admite
apropieri de educaţiile nonformale şi informale. Interesul şcolii este ca aceste apropieri să nu
fie contradictorii. Acest lucru impune ca matematica şcolară să selecteze din matematica
ştiinţă secvenţe stabile şi relevante.
§ 5.4. REZOLVAREA DE PROBLEME
Problemele, în matematica şcolară, reprezintă calea principală prin care se verifică

modul şi gradul în care s-au asimilat noţiunile teoretice. Capacitatea de a rezolva probleme
este, de cele mai multe ori, criteriul după care sunt selectaţi elevii la un examen (teste
naţionale, bacalaureat, admitere la facultate) sau „ierarhizări” la nivelul disciplinei. Pro
blemele propriu-zise, cât şi cele care reprezintă problematizarea teoriei au un puternic rol
informativ: cu ajutorul lor se subliniază rolul matematicii în viaţa curentă (calcule,
măsurări, aplicaţii în fizică, tehnică). Aceste aspecte realizează atât motivaţia cât şi scopul
învăţării matematicii.
O problemă reprezintă un enunţ prin care se oferă anumite informaţii elevilor şi în
care se cere să se demonstreze un fapt matematic sau să se calculeze valorile (măsurile)
unor elemente, astfel încât rezolvarea să implice o iniţiativă din partea rezolvitorului. Din
acest motiv, rezolvarea de probleme este o activitate cognitivă complexă datorită
operaţiilor cognitive necesare obţinerii soluţiei cât şi diversităţii situaţiilor cu care ne
confruntăm. De cele mai multe ori, anumite procese cognitive ce apar în rezolvare sunt
necunoscute rezolvitorului; dar se pot întâlni şi situaţii în care datele problemei sau soluţia
nu sunt familiare. Astfel, problemele au şi un rol formativ în educarea gândirii creatoare
prin exerciţiul de gândire logică pe care îl implică.
Ţinând cont de tipul de activitate intelectuală realizată de elev pe parcursul rezolvării
86
unei probleme, putem clasifica sarcinile unui rezolvitor de probleme în:
- sarcini de bază,
î n care procedeul de rezolvare a problemei este aproape evident, asemănător
sau identic cu cel al unei probleme rezolvate în clasă. În acest caz, procedeul de
rezolvare este cunoscut de către elev care nu trebuie decât să aplice un algoritm învăţat,
un rezultat imediat al unei teoreme, sau combinaţii simple ale acestora.
- sarcini asociate unei configuraţii sau care presupun o investigare, o
studiere a acesteia.
În această situaţie, procesul de rezolvare presupune alegerea, dintr-o mare
varietate de procedee deja învăţate, a unor metode potrivite şi (sau) combinarea acestora
în vederea obţinerii soluţiei problemei.
- sarcini pentru care nu este cunoscut procesul de rezolvare,
în care elevul trebuie să-l descopere singur.
Primului tip de sarcini îi corespund deprinderi intelectuale specifice,
corespunzătoare unui anumit conţinut matematic, pe când celelalte două implică şi
deprinderi intelectuale nespecifice (cognitive), caracteristice mai multor tipuri de
conţinuturi. Dintre acestea, putem menţiona pe cele mai des întâlnite în rezolvarea
problemelor:
- recunoaşterea, înţelegerea ipotezei şi a ceea ce se cere demonstrat;
-reamintirea unor informaţii relevante pentru acea sarcină; recunoaşterea unei părţi
a problemei deja rezolvată;
-înlocuirea concluziei cu o condiţie echivalentă, în care metoda de rezolvare este
mai simplă sau reamintirea unor proprietăţi a căror demonstrare este suficientă pentru a
obţine soluţia finală;
-obţinerea din ipoteză a unor consecinţe imediate, precizarea dacă sunt îndeplinite
(sau nu) condiţiile pentru aplicarea unor teoreme învăţate;
-revederea şi verificarea ipotezei, la un moment în care nu se „vede” o continuare
a rezolvării, pentru a stabili dacă toate condiţiile din ipoteză au fost folosite până la acel
pas; în caz contrar, condiţia neutilizată poate oferi o soluţie de a ieşi din impas;
-compararea, pe parcursul rezolvării, a rezultatelor intermediare cu ceea ce se cere
demonstrat sau aflat, pentru a alege varianta optimă de continuare a rezolvării.
Principalele reguli care trebuie cunoscute şi respectate de un rezolvitor de probleme
constau în:
87
1. Citirea corectă a enunţului problemei şi construirea exactă a figurii (la
geometrie), esenţiale în evitarea erorilor de raţionament. Citirea enunţului de mai multe ori
nu trebuie considerată „pierdere de timp” deoarece în cadrul acestuia sunt oferite anumite
indicaţii pe care elevul trebuie să le poată identifica şi, cu ajutorul acestora, să caute tehnici
de rezolvare.
2. Însuşirea enunţului problemei constă în cunoaşterea clară a datelor ipotezei, a
concluziei şi a legăturii dintre acestea, a teoremelor şi noţiunilor legate cu problema dată.
Ea se materializează în acele câteva minute premergătoare rezolvării propriu-zise în
care elevul încearcă „să simtă” problema, să o încadreze într-un cadru cunoscut. O
înţelegere atentă a enunţului reduce de cele mai multe ori calculele ce trebuie efectuate pe
parcursul rezolvării problemei. De exemplu: în cazul unei funcţii pare, vom face studiul
doar pentru valorile pozitive ale argumentului; proprietăţile funcţiei modul pot simplifica
rezolvarea unei ecuaţii.
3. Cunoaşterea unor procedee şi metode pentru rezolvarea problemelor care să
stabilească „paşi în gândirea rezolvării” (Am folosit toată ipoteza?, Ştiu o problemă
asemănătoare?). De exemplu, pentru a arăta că două drepte sunt paralele, elevul cunoaşte
anumite metode, cum ar fi: folosind unghiurile formate de drepte cu o secantă, găsind o
perpendiculară comună sau o paralelă comună, utilizând teorema lui Thales, proprietăţile
coardelor în cerc, determinând un paralelogram pentru care dreptele să constituie laturi
paralele, etc. În funcţie de particularităţile problemei, el va trebui să aleagă apoi metoda de
rezolvare cea mai potrivită.
4. Construirea de raţionamente noi pe baza axiomelor, definiţiilor, teoremelor şi
a altor raţionamente învăţate anterior. Pentru fiecare problemă trebuie realizată o scurtă
analiză a enunţului, trebuie motivată alegerea metodei de rezolvare, mersul gândirii în
procesul de rezolvare şi eventual, oferite mai multe variante de rezolvare. Toate acestea
oferă motivaţii logice de abordare şi sprijină obţinerea altor raţionamente.
5. Discuţia problemei. De multe ori, rezolvarea unei probleme nu se încheie cu
aflarea soluţiei; apar situaţii în care trebuie examinate şi condiţiile care arată existenţa altor
soluţii precizând, după caz numărul lor; sunt studiate diferite cazuri particulare care pot
apărea sau se generalizează problema.
6. Verificarea soluţiilor problemei. Pe parcursul rezolvării unor ecuaţii (de exemplu
care conţin radicali), se aplică transformări asupra ecuaţiei iniţiale care nu conduc
întotdeauna la ecuaţii echivalente cu cea iniţială. Soluţiile care se obţin pot fi doar o parte
a soluţiilor ecuaţiei iniţiale (prin împărţirea ambilor membri ai ecuaţiei cu o expresie care
88
conţine necunoscuta, fără a impune condiţia ca ea să fie nenulă, prin extragerea rădăcinii
pătrate din ambii membrii ai ecuaţiei), sau se introduc soluţii străine ecuaţiei iniţiale (prin
înmulţirea ambilor membri ai ecuaţiei cu o expresie care conţine necunoscuta, prin
ridicarea lor la pătrat, etc.). Pentru eliminarea soluţiilor străine, toate soluţiile găsite
trebuie verificate în ecuaţia iniţială. În problemele de construcţii geometrice, pentru
verificarea soluţiilor, se realizează de fapt o demonstraţie care arată că figura obţinută
corespunde cu cea cerută în enunţul problemei.
Înţelegerea unei demonstraţii nu presupune doar înţelegerea fiecărei secvenţe a
acesteia, ci trebuie cunoscută şi legătura care există între ea şi restul problemei.
Analizarea tuturor aspectelor parţiale ale unei demonstraţii este necesară în evidenţierea
ideii demonstraţiei; dacă elevul a înţeles şi a reţinut ideea demonstraţiei, el o poate
oricând reconstitui în detaliu, fără a fi nevoie să reţină demonstraţia în desfăşurarea sa
analitică.
Pentru fiecare unitate de învăţare (respectiv, lecţie), profesorul trebuie să-şi
stabilească cu claritate seturile de probleme ce se vor rezolva în clasă, problemele propuse
ca temă pentru acasă. La clasă, nu este recomandat să se rezolve „cât mai multe probleme”;
numărul de exerciţii şi probleme trebuie să fie corelat cu conţinutul acestora, cu timpul
avut la dispoziţie şi cu capacităţile de lucru ale elevilor. Problemele propuse trebuie să fie:
cu grad de dificultate diferit, de la exerciţii simple, cu rezolvare directă, până la probleme
complexe; ordonate corespunzător; să aibă o formulare neambiguă; să prezinte varietate
tematică şi de raţionament. În general, manualul conţine sau ar trebui să conţină aplicaţii
standard care trebuie rezolvate în întregime la clasă sau date ca temă pentru acasă. Pe lângă
acestea, profesorul va alege şi alte probleme ce pot fi reprezentative prin conţinut care să
asigure fixarea unor etape intermediare ale lecţiei, să facă legătura cu alte noţiuni déjà
învăţate, să permită dobândirea de noi cunoştinţe prin descoperire. Din multitudinea de
culegeri de probleme existente trebuie optat pentru acelea în care problemele sunt corect
formulate, soluţiile sunt riguros şi complet realizate (pentru ca elevii să se verifice nu
pentru a copia rezolvarea) şi unde apar multe probleme originale şi cu un nivel ştiinţific
înalt.
Profesorul are rolul principal în formarea la elevi a deprinderilor de muncă
independentă, de cercetare, lucrul individul stând la baza obţinerii performanţei în
matematică. Sprijinul acordat trebuie dozat cu grijă; în cazul în care ajutorul este
insuficient, elevul nu poate progresa singur, iar dacă nu mai are ce afla, motivaţia pentru
rezolvarea problemei dispare.
89
Înainte de a trece la rezolvarea unei probleme, profesorul trebuie să se asigure că
aceasta este înţeleasă de către elevi. Apoi, prin întocmirea (împreună cu elevii) a unui plan
de rezolvare, el fixează etape mari de lucru. În acest sens, se pot folosi chiar probleme de
sinteză cu subpuncte intermediare ajutătoare care schiţează de fapt calea de rezolvare. În
final, se redactează clar şi concis soluţia. Elevii trebuie învăţaţi să-şi recitească formularea
rezolvării pentru a se asigura de acurateţea şi corectitudinea raţionamentului. De asemenea,
mai trebuie subliniat faptul că folosirea limbii române nu trebuie făcută neglijent.
De foarte multe ori, argumentarea din cadrul unei demonstraţii se face „în proză”.
Chiar dacă o lucrare este corect redactată din punct de vedere matematic, apariţia
greşelilor de ortografie, a celor gramaticale reduc considerabil calitatea acesteia.
Problemele care constituie teme pentru acasă trebuie să fie gradate din punctul de
vedere al dificultăţilor, să fie într-o continuitate firească cu cele lucrate în clasă şi să poată
fi rezolvate fără a conduce la supraîncărcarea sau saturarea elevului. Este indicat ca ele să
reunească în rezolvare cât mai multe noţiuni din lecţia predată sau (şi) din lecţiile
anterioare, având în vedere recapitularea, reproducerea unor rezultate, dar şi activitatea
creatoare a elevului.
Majoritatea lecţiilor recapitulative pot fi realizate prin rezolvări de exerciţii şi
probleme. Conţinutul temei recapitulative, anunţat din timp, este scris la începutul lecţiei
pe tablă, pentru ca elevii să aibă o privire de ansamblu asupra orei în curs. Setul de
exerciţii şi probleme trebuie să acopere întreaga temă care se recapitulează, să structureze
noţiunile în discuţie şi să le coreleze cu cele deja aprofundate. Profesorul va atrage atenţia
asupra unor tipuri de exerciţii la care elevii au întâmpinat greutăţi, precizând că aşteaptă
acum de la ei un progres în abordarea lor.
La începutul lecţiei, se recapitulează definiţiile şi rezultatele teoretice fundamentale
necesare în rezolvarea problemelor propuse. Pentru fiecare exerciţiu în parte se stabileşte,
împreună cu elevii, o metodă de rezolvare (sau mai multe) şi se întocmeşte planul de
realizarea a rezolvării, pe etape. În acest fel se insistă pe participarea activă a elevilor în
realizarea lecţiei, se pune accentul pe activitatea individuală şi se dezvoltă spiritul de
competiţie.
În capitolul anterior am prezentat câteva tipuri de probleme ce se pot rezolva
folosind diferite metode. De cele mai multe ori nu există „reţete” de rezolvare a
problemelor, rezolvarea acestora putând fi abordată pe mai multe căi ce diferă în
funcţie de dificultate, de lungimea prezentării, de capacitatea de generalizare a
problemei, etc.
90
Putem prezenta şi alte metode de rezolvare a problemelor bazate pe principii
matematice cunoscute cât şi anumite tipuri de probleme clasice. Multe dintre teme pot
face subiectul unor opţionale de matematică sau pot fi folosite în pregătirea elevilor pentru
concursuri, pentru completarea culturii lor matematice.
§ 5.5. PREDAREA NOŢIUNII DE NUMĂR NATURAL
Noţiunea fundamentală cu care operează copiii încă din primele zile ale şcolarităţii o
constituie noţiunea de număr natural. Introducerea acesteia se bazează pe conceptual de
mulţimi echivalente.
Două mulţimi care pot fi puse în corespondenţă biunivocă se numesc mulţimi
echivalente. Relaţia de echivalenţă grupează mulţimile în clase de echivalenţă, fiecare clasă
cuprinzând mulţimile care au acelaşi număr de elemente, indiferent de natura lor. Prin
urmare, o clasă de echivalenţă este caracterizată printr-o proprietate comună tuturor
mulţimilor ce-i aparţin, anume proprietatea de a conţine acelaşi număr de elemente. Această
proprietate se numeşte puterea clasei de echivalenţă şi este reprezentată printr-un număr
numit număr natural. Deci, numărul natural este simbolul care caracterizează, cu un grad
înalt de generalitate, mulţimile echivalente.
Astfel, proprietatea caracteristică mulţimii vide este reprezentată prin numărul zero, de
unde rezultă că zero este un număr natural întrucât caracterizează clasa de echivalenţă a
mulţimilor care nu conţin nici un element. Proprietatea caracteristică mulţimilor cu un singur
element este reprezentată prin numărul 1, cea a mulţimilor cu un element şi încă unul este
reprezentată prin numărul 2, ş.a.m.d. Prin urmare, numerele: 0, 1, 2, 3, …, n, caracterizează
mulţimile echivalente formate, respectiv, din 0, 1, 2, 3, …, n, şi se numesc numere naturale.
Întrucât clasa tuturor mulţimilor echivalente cu o mulţime A se numeşte cardinalul
mulţimi A, notat card (A), rezultă că numărul natural corespunde cardinalului mulţimilor
finite de aceeaşi putere.
Pentru mulţimile finite, identificăm clasa mulţimilor de câte n elemente, deci
cardinalul finit n, cu numărul natural n. Spre exemplu, mulţimii elevilor unei clase, mulţimii
literelor din alfabetul latin etc., le corespunde câte un cardinal pe care îl identificăm cu
numărul elementelor mulţimii respective, deci cu un număr natural.
Dacă ne referim la mulţimile infinite, o clasă de mulţimi infinite echivalente se
numeşte cardinal transfinit.
Dezvoltarea în secolul trecut a teoriei mulţimilor a creat condiţii favorabile definirii
91
riguroase a numărului natural. Lucrări ale unor matematicieni celebri ca G. CANTOR sau
W. R. DEDEKIND, conţin diverse variante ale definiţiei numărului natural în maniera
constructivistă. Aceştia au pornit de la ideea comparării grupelor finite de obiecte, utilizând
corespondenţa bijectivă. Astfel, două colecţii finite, între care se poate stabili o
corespondenţă bijectivă au, prin definiţie, tot atâtea elemente. Pornind de la această definiţie,
numărul apare ca o idee abstractă comună, asociată tuturor colecţiilor finite de obiecte
distinct care se pot pune, între ele două câte două, în corespondenţa bijectivă. În virtutea
acestei definiţii, numărul natural 2 se asociază tuturor perechilor de obiecte distincte;
numărul natural 3 se obţine prin adăugarea unui obiect la o pereche de obiecte distincte
(triplete), etc. Această definiţie este foarte apropiată de ideea intuitivă despre numerele
naturale, dar prezintă dezavantaje din punct de vedere logic şi matematic, ce pot genera
paradoxul.
Ţinând cont că în teoria mulţimilor nu dispunem decât de clase şi mulţimi, putem lua
ca mulţime “standard” pentru definirea numerelor naturale, mulţimea vidă. Prin clasă se
înţelege o colecţie de obiecte oarecare, nelegată de alte condiţii. Termenul de mulţime
generează acele clase care aparţin ca element unei clase prealabil definite. Deci o clasă X
este mulţime dacă există o clasă Y care să o conţină ca element. Vom nota cu U universul
mulţimilor, conţinând toate mulţimile, reuniunea, intersecţia sau produsul cartezian al
oricăror mulţimi.
Oricare ar fi numerele naturale a, b, c ele au următoarele proprietăţi :
1. Reflexivitatea: Orice număr natural este egal cu el însuşi, adică a=a, a .
2. Simetria: Dacă un număr natural a este egal cu un număr natural b, atunci şi b=a;
a ,b , a=b b=a.
3. Tranzitivitatea: Dacă un număr natural a=b, şi dacă b=c, atunci şi a=c;
a ,b ,c , dacă a=b şi b=c a=c.
În continuare, vom prezenta două axiome de bază ale teoriei mulţimilor, care sunt
necesare în definirea conceptului de număr natural, respectiv, în construirea mulţimii
numerelor naturale.
Fie U clasa tuturor mulţimilor.
AXIOMA INFINITULUI. Există cel puţin o mulţime A U care satisface condiţiile:
Ø A;
( ) mulţimea X A X’ A.
AXIOMA DE REGULARITATE. Oricare ar fi o mulţime X, avem X X (nici o
mulţime nu se include ca element).
92
Cardinalul unei mulţimi X din N se numeşte număr natural.
Prin urmare, |Ø| = 0 este numărul natural 0;
|{Ø}| = 1 este numărul natural 1;
|{Ø, {Ø}}| = 2 este numărul natural 2, etc.
Mulţimea cardinalelor elementelor mulţimii N o numim mulţimea numerelor naturale.
Vom nota cu ={0, 1, 2, 3, ..., n, ...}, mulţimea numerelor naturale. Este evident că
aplicaţia care asociază fiecărei mulţimi X N, numărul |X| este bijectivă, conform
propoziţiei precedente şi, prin urmare, N∼ .
Prezentarea conceptului de număr natural permite definirea mulţimilor finite,
respectiv, infinite. Se numeşte mulţime finită, o mulţime al cărei cardinal este un număr
natural. Mulţimile al căror număr cardinal nu este un număr natural se numesc mulţimi
infinite.
Mulţimea numerelor naturale include submulţimi infinite, al căror cardinal este N₀.
Această proprietate este un caz particular al unei teoreme celebre (DEDEKIND), care
afirmă că o mulţime este infinită dacă este cardinal echivalentă cu o submulţime proprie a sa.
93
BIBLIOGRAFIE
1. Brânzei, D. , Brânzei, R. , Metodica predării matematicii, Editura Paralela 45, Ediţia

a II-a, Piteşti, 2003.
2. Buşneag, D., Chirteş, F., Piciu, D., Complemente de aritmetică şi teoria numerelor,
Editura Gil, Zalău, 2007.
3. Buşneag, D., Boboc, F., Piciu, D., Aritmetică şi teoria numerelor, Editura
Universitaria, Craiova, 1999.
4. Cucurezeanu, I. , Probleme de aritmetică şi teoria numerelor, Editura tehnică,
Bucureşti, 1976.
5. Dan, C. T. , Chiosa, S. T. , Didactica matematicii, Editura Universitaria, Craiova,
2008.
6. Hollinger, A. , Metodica predării algebrei în şcoala generală, Editura didactică şi
pedagogică, Bucureşti, 1965.
7. Ion, D. I. , Radu, N. , Algebra, Editura didactică şi pedagogică, Bucureşti, 1991.
8. Sierpinsky, W. , Ce ştim şi ce nu ştim despre numerele prime, Editura ştiinţifică,
Bucureşti, 1966.
94
CUPRINS
ARGUMENT
INTRODUCERE
CAPITOLUL 1. PRELIMINARII DE ARITMETICĂ
1.1. TEORIA NUMERELOR
1.2. TEOREMA ÎMPĂRŢIRII CU REST ÎN CAZUL NUMERELOR NATURALE
1.3. DIVIZIBILITATEA PE
1.4. TEOREMA FUNDAMENTALĂ A ARITMETICII
1.5. CONGRUENŢE PE
1.6. TEOREMELE LUI EULER, FERMAT ŞI WILSON
1.7. RĂDĂCINI PRIMITIVE MODULO UN NUMĂR PRIM
1.8. REPREZENTAREA NUMERELOR NATURALE ÎNTR-O BAZĂ DATĂ
CAPITOLUL 2. MULŢIMEA NUMERELOR PRIME
2.1. TEOREME REFERITOARE LA INFINITATEA NUMERELOR PRIME
2.2. CIURUL LUI ERATOSTENE; CRITERII DE DIVIZIBILITATE
2.3. TEOREMA BERTRAND-CEBÎŞEV
2.4. TEOREMA LUI SCHERK
CAPITOLUL 3. CLASE SPECIALE DE NUMERE NATURALE
3.1. NUMERE DE TIP FERMAT
3.2. NUMERE DE TIP MERSENNE
3.3. NUMERE DE TIP FIBONACCI
3.4. NUMERE PERFECTE
3.5. NUMERE PSEUDO-PRIME, ABSOLUT PSEUDO-PRIME ŞI CARMICHAEL
3.6. NUMERE TRIUNGHIULARE
3.7. NUMERE PRIME GEMENE
3.8. NUMERE PITAGOREICE
CAPITOLUL 4. APLICAŢII
4.1. PROBLEME DE DIVIZIBILITATE PE
4.2. MULŢIMEA NUMERELOR PRIME
4.3. CLASE SPECIALE DE NUMERE NATURALE
CAPITOLUL 5. METODICA PREDĂRII ALGEBREI ÎN GIMNAZIU
95
5.1. OBIECTUL METODICII PREDĂRII MATEMATICII
5.2. ALGEBRA ŞI ALGEBRA ŞCOLARĂ
5.3. PRINCIPIILE DIDACTICII
5.4. REZOLVAREA DE PROBLEME
§ 5.5. PREDAREA NOŢIUNII DE NUMĂR NATURAL
BIBLIOGRAFIE
CUPRINS
96

Matematica - Risca - Florin - Adrian - Clase Speciale de Numere Naturale

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Matematica - Risca - Florin - Adrian - Clase Speciale de Numere Naturale

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

RESURSĂ EDUCAŢIONALĂ DESCHISĂ

Denumire: CLASE SPECIALE DE NUMERE NATURALE – LUCRARE

Autor: RIŞCĂ FLORIN ADRIAN

1.1. TEORIA NUMERELOR

Obiectul iniţial al teoriei numerelor a fost studiul proprietăţilor numerelor naturale. Ca

1.2. TEOREMA ÎMPĂRŢIRII CU REST ÎN CAZUL NUMERELOR NATURALE

În acest paragraf vom enunţa şi demonstra prima teoremă de o importanţă considerabilă

1.4. TEOREMA FUNDAMENTALĂ A ARITMETICII

DEFINIŢIA 1.4.1. Fie şi , , un număr prim. În mod evident, există

TEOREMA 1.4.4. (TEOREMA FUNDAMENTALĂ A ARITMETICII): Pentru orice

exponenţii unic determinaţi de n (de fapt ).

obţinem . Deducem că şi astfel teorema este

exponentul lui p în este dat de .

avem şi cum avem . Dar , deci .

Numerele dintre care se divid cu se află toate printre numerele

extragem toate care se divid cu (ce sunt în număr de ) obţinem

(această sumă este definită deoarece va exista un astfel încât şi atunci

OBSERVAŢIA 1.4.8. Dacă atunci .

DEFINIŢIA 1.5.1. Fie , un număr fixat. Vom spune că sunt

LEMA 1.6.1. Dacă G este un grup (multiplicativ) finit cu n elemente ( ), atunci

DEMONSTRAŢIE: Vom scrie . Dar, în cadrul

produsului vom grupa fiecare element x cu (avem căci dacă

atunci ar însemna că şi deci , absurd ) şi astfel , de unde

determinăm în acest grup elementele astfel încât , adică acele numere

(i). Dacă şi este adevărată ;

(ii). Dacă şi este adevărată ;

(iii). Dacă şi este adevărată .

1.7. RĂDĂCINI PRIMITIVE MODULO UN NUMĂR PRIM

DEMONSTRAŢIE: Dacă , atunci:

, ceea ce înseamnă că din care

DEMONSTRAŢIE: Ştim faptul că numărul şi deoarece

iar p nu divide nici pe şi nici pe şi de aici notând atunci

deducem că şi deoarece şi, deci .

1.8. REPREZENTAREA NUMERELOR NATURALE ÎNTR-O BAZĂ DATĂ

DEMONSTRAŢIE: Cum pentru , atunci:

de unde rezultă lema.

Deci, am obţinut: . Evident că, în

, deci efectuarea produsului în baza u se reduce la efectuarea sumei dintre

Tabla înmulţirii în baza 3

Tabla înmulţirii în baza 6

şi grupele obţinute reprezintă în baza 2 cifrele 3,7 şi 5 ale bazei 8.

2.1. TEOREME REFERITOARE LA INFINITATEA NUMERELOR PRIME

Una dintre primele probleme studiate referitor la mulţimea numerelor prime a

2.2. CIURUL LUI ERATOSTENE; CRITERII DE DIVIZIBILITATE

prim, număr care va fi mai mic decât , ceea ce este absurd.

2.2.5. CRITERIUL DE DIVIZIBILITATE CU 3, 7 ŞI 19. Un număr natural se divide

În cadrul acestui capitol vom demonstra următorul rezultat:

DEMONSTRAŢIE: Facem inducţie după n. Pentru , relaţia (1) este adevărată

deoarece ceea ce este evident.

Cum , pentru probarea relaţiei (1) pentru , este suficient

ceea ce este evident.

este un divizor al lui . Din

şi ţinând cont de ipoteza de inducţie, adică de şi de (2) deducem că

DEMONSTRAŢIE: Exponentul lui p în va fi .

Pentru avem două cazuri:

Dacă deducem imediat că , de unde lema este

lui în factori primi este şi verifică inegalitatea .

Dacă am avea , pentru am avea şi atunci

. Cum pentru orice avem şi ar trebui să avem

ceea ce contrazice de fapt că . Atunci . Pentru a putea demonstra

numărul p fiind ales astfel încât .

DEMONSTRAŢIE: Dacă , atunci şi , obţinem şi

, de unde deducem că . Cum pentru orice avem