Iniţiere în lirica modernă

Nu vrem să riscăm o definiţie, încercăm doar formularea unor consideraţii

generale despre poezia modernă care nu oferă un acces comod….
Prin ineditul său, poezia modernă produce un efect de şoc a cărui victimă e
cititorul, care rămâne deconcertat, surprins.
Întreaga lirică europeană din sec. al XX-lea vorbeşte în enigme şi obscuritaţi, dar
tocmai această obscuritate fascinează şi deconcertează. Magia şi misterul ei se impun,
deşi înţelegerea e dezorientată. Această interacţiune de ininteligibilitate şi fascinaţie
produce o tensiune îndreptată mai mult spre nelinişte decât spre repaus, numită
DISONANŢĂ. (Tensiunea disonantă e o finalitate a artelor moderne !)
Aşadar OBSCURITATEA ei este principială, chiar şi Baudelaire scria  : « este o
anumită glorie în a nu fi înţeles ».
De aici, un prim sfat pentru cei dornici de iniţiere : să încerce a-şi obişnui
« ochii » cu obscuritatea care învăluie lirica modernă. Ea se prezintă ca o reţea de
tensiuni ale forţelor absolute ce acţionează sugestiv asupra straturilor preraţionale, făcând
să vibreze totodată şi zonele de mister ale noţiunilor.
Există diferite disonanţe (formale şi de conţinut), astfel : trăsături de provenienţă
arhaică, mistică, ocultă contrasteaza cu o tăioasă intelectualitate ; modul simplu de
expresie cu complexitatea exprimatului ; rotunjimea limbajului cu nerezolvarea
conţinutului ; precizia cu obscuritatea ; simplitatea motivelor cu cea mai violentă mişcare
stilistică.
Poezia modernă abordeaza realitaţi (ale lucrurilor şi oamenilor), dar le transpune
într-o atmosferă nefamiliară, le înstrăinează, le deformează. Dintre cele trei
compartimente posibile ale poeziei lirice : -cel al sensibilităţii, cel al contemplaţiei şi cel
al metamorfozei- în poezia modernă domină ultimul, atât în ce priveşte lumea cât şi
limbajul.
Limbajul poetic crează o tensiune excesivă, care adăugată conţinuturilor obscure
provoacă o DEZORIENTARE. Cu alte cuvinte, limbajul poetic primeşte caracterul unui
experiment de unde rezultă combinaţii care îmbracă semnificaţii neobişnuite. Cuvintele,
provenind din cele mai îndepartate domenii de specialitate, sunt electrizate liric, în timp
ce sintaxa se dezarticulează sau se reduce la predicate nominale voit primitive.
Cele mai vechi instrumente ale poeziei, COMPARAŢIA şi METAFORA, sunt
mânuite într-o manieră nouă, care evită termenul natural de comparaţie şi provoacă o
contaminare ireală de lucruri, obiectiv şi logic, incompatibile. Tocmai acest limbaj fără
obiect comunicabil, în mod paradoxal ademeneşte şi dezorienteaza cititorul. Să mai
adăugăm faptul că poezia modernă nu este o creaţie care să cuprindă valori comune unui
grup, ci, dinpotrivă, e diferită de publicul sau (publicul este o masă amorfă de indivizi
fără « chip » căruia i se adresează şi din care se desprinde individul cititor). Poezia
modernă este gândită pentru o lectură plurală (fiecare cititor reface propria sa poezie,
devenind CO-AUTOR). Deci, acest tip de poezie se adresează fiecăruia în parte, părând
că nu se adresează nimanui… Să conchidem că poezia, arta modernă nu trebuie
condamnată din « principiu », ea are dreptul de a fi preţuită prin cunoaştere, iar cititorul
are dreptul de a-şi împrumuta criteriile de apreciere din poezia mai veche şi de a le aplica
cu cât mai multă exigenţă şi creativitate.
 Dupa Hugo Friedrich, poezia modernă poate fi definită mai exact prin categorii
negative decât prin cele pozitive : « …dezorientare, destramarea celor obişnuite,
incoerenţă, ordine pierdută, fragmentarism, ireversibilitate, stil asociativ, poezie
depoetizată, fulgerări destructive, imagini tăioase, repeziciune brutală, dislocare, optică
astigmatică, înstrăinare… »
In concluzie, parafrazându-l pe Dámaso Alonso, în acest moment nu există altă
cale de a defini arta modernă decât prin concepte negative.

Prof. Gabriela Sârbe, Grup Şcolar “Iuliu Maniu”

Prof. Traian Sârbe, Liceul Teoretic”Simion Bărnuţiu”

Bibliografie:
Hugo Friedrich, Structura liricii moderne, E.P.L.U., Buc., 1980
Du Marsais, Despre tropi, Ed. Univers, Buc., 1981