ANA MUNTEAN

Familii şi copii în dificultate

Note de curs

Cuprins

VIOLENŢA ÎN FAMILIE ŞI MALTRATAREA COPILULUI

1. Definiţii şi funcţii ale familiei

1.1. Definiţii ale famliei
1.2. Funcţii ale familiei şi homeostazia familiei
1.2.1. Nevoile umane pentru o dezvoltare şi funcţionare normală
1.2.2. Funcţii şi abilităţi parentale
1.2.3. Nevoile de bază ale copilului

BIBLIOGRAFIE

2. Violenţa domestică
2.1. Abordarea socio-culturală
2.1.1. Mituri explicative şi cauze reale
2.1.2. Paradigma explicativă
2.1.3. Definiţia clinică a fenomenului de violenţă domestică
2.1.4. Violenţa domestică văyută ca formă de tortură a femeii
2.1.5. Nivelul de conştientizare a violenţei domestice de către specialişti
2.1.6. Nivelul de conştientizare a violenţei domestice la nivelul comunităţilor
2.2. Efectele violenţei domestice asupra vieţii familiei
2.2.1. Izolarea socială
2.2.2. Influenţe asupra dezvoltării copiilor
2.2.3. Trecerea de la o generaţie la alta a modelului de relaţionare violentă
2.2.4. Copilul ca motiv de acţiune al femeilor victime ale partenerilor
2.2.5. Personalitatea copilului care creste într-o familie violentă
2.2.6. Portrete ale partenerilor violenţi
2.2.7. Victimele violenţei domestice şi sindromul traumei

BIBLIOGRAFIE

3. Abuzul şi neglijarea copilului

Elemente pentru o definiţie
Părinţi abuzivi

BIBLIOGRAFIE

1
4. Prezentare de caz
5. Intervenţii
Anexe

2
 1. DEFINIŢII ŞI FUNCŢII ALE FAMILIEI

1.1. Definiţii ale familiei

Dată fiind larga varietate a strcturilor sociale care pot fi considerate , în

anumite circumstanţe , ca alcătuind o "familie" , pare inutilă strădania formulării unei
definiţii . Cu toate acestea există o multitudine de definiţii şi o remarcabilă dinamică a
formulărilor în timp şi de la o societate la alta .
Ţinând seama însă de importanţa unităţii familiei în intervenţiile care se fac din
perspectiva asistenţei sociale , definiţia apare necesară ca şi cadru de lucru al
intervenienţilor .
De asemenea dezvoltarea unei politici sociale pentru bunăstarea familiei
reclamă o definire funcţională a familiei .
De aceea cea mai largă definiţie , ţi în special aceea bazată pe funcţiile pe care
le îndeplineşte familia , apare ca fiind de maximă utilitate în intervenţie . Definiţia
familiei în cazul intervenţiilor va delimita ceea ce constituie "norma" de ceea ce apare ca
fiind "deviant" şi care în acest fel va orienta :
• obictivele planurilor de intervenţie ,
• alcătuirea echipei de profesionişti chemaţi să intervină ,
• politica bunăstării familiei
Definiţia va diferenţia familia în acelaşi timp de alte forme de organizare a
unor grupuri umane . Fiecare din noi avem o definiţie mai mult sau mai puţin
conştientizată a familiei şi a ceea ce ar trebui să devină ea , pentru simplul fapt că
provenim dintr-o familie . Aceste experienţe personale , laolaltă cu valorile societăţii în
care trăim , pe care le împărtăşim şi care sunt structurate în mentalitatea comunităţii din
care facem parte ne vor influenţa intervenţia .
Deşi toate aceste elemente subliniază importanţa definirii familiei ,
dificultăţile şi divergenţa de opinii care apare între specialişti , determină adesea o evitare
a definirii şi o conturare a definiţiei în mod implicit în ceea ce apare ca şi conţinut al :
• simptomatologiei devianţelor ,
• intervenţiilor ,
• politicilor sociale .
O definiţie inflexibilă ar putea dezavantaja intervenţiile . Căci măsurarea
realităţii familiei , cu tensiunile ,problemele,crizele ei la un moment dat ca un model
idealizat , cu o medie generală care nu există , ar putea orbi intevenţia , rupand-o de ceea
ce ar putea fi resurse si nevoi în cazul dat .
O definiţie formulată de Burgess,Loke şi Thomas (1971,apud
Hartman&Laird,1983) , care ţine seama de legăturile dintre membrii familiei este
următoarea :

"un grup de persoane unite prin legături de căsătorie , sânge , sau adopţie ;
gospodărindu-se împreună ; interacţionând şi comunicând între ei de e poziţia rolurilor

3
sociale de soţ şi soţie , mamă şi tată, fiu şi fiică, frate şi soră; creând şi menţinând o
cultură comună"
Această definiţie structurală ridică anumite probleme. De exemplu poate apărea
situaţia ncunoaşterii tatălui biologic, a inexistenţei tatălui sau cazuri ăn care, fără un
divorţ prealabil, apar cupluri formate din parteneri care provin fiecare din alte legături şi
care, în noul cuplu, dau naştere şi cresc copii alături de copiii aduşi din cuplurile
anterioare.Deci aceste definiţii structurale, clare , riscă sa dea la o parte grupuri de
persoane care se numesc şi se consideră ca formând o familie şi care au o viaţă organizată
ca aceea a unei familii .
Mary Richmond în 1930 (apud Hartman&Laird) a dat o frumoasă definiţie, care în
contextul pierderii limitelor fenomenului "familia" în societatea modernă , apare ca fiind
utilă intervenienţilor :

"familia este alcătuită din toţi cei care stau la aceeaşi masă"

Definiţia sociologică ţinând seama de funcţiile familiei ca unitate societală, cu

responsabilităţi în acelaşi timp faţă de fiecare membru cât şi faţă de societate în general,
permite luarea în considerare de către specialişti şi de către politicieni a celor mai
surprinzătoare forme structurale şi funcţionale.
Hartman şi Laird (1983) adoptă o definiţie fenomenologică a familiei afirmand că:

"o familie devine familie, când doi sau mai mulţi indivizi decid că ei formează o
familie şi asta înseamnă că în momentul respectiv pe care îl trăiesc împreună ei dezvoltă
o intimitate în care îşi împărtăşesc nevoile emoţionale de apropiere, de a trăi într-un
spaţiu numit de ei "căminul lor" şi în care se definesc roluri şi sarcini necesare pentru a
satisface nevoile biologice, sociale şi psihologice ale indivizilor implicaţi"

1.2. Funcţii ale familiei şi homeostazia familiei

Funcţiile familiei se schimbă în timp, în relaţie cu ciclurile vieţii, schimbările

culturale şi de civilizaţie ale societăţii. Cu toate acestea apar două funcţii generale ale
familiei, care deşi sub aspectul practic al realizării lor pot varia de-a lungul istoriei, ele
rămân ca sarcini majore ale familiei din orice timp şi loc:
• asigurarea confortului prin satisfacerea nevoilor tuturor memebrilor familiei,
• creşterea noilor generaţii.
Există un mecanism de reglare sistemică a universului familiei. Acesta este
mecanismul homeostaziei familiei (Woods,Hollis,1990). Când funcţionarea
sistemului este benefică şi membrii familiei sunt fericiţi, homeostayia le asigură
funcţionarea cu continuitate în acelaşi mod. Când apar însă disfuncţii, acestea se

4
 perpetuează, căci în homeostazia familiei ele capătă roluri semnificative şi obligatorii.
Aşadar, ca şi în cazul unui sistem biologic, homeostazia este mecanismul care asigură
supravieţuirea, foţă neg-entropică a sistemului. Dacă însă familia a creat roluri
nefericite, homeostazia perpetuează acele roluri cu unicul scop de a menţine sistemul
familiei. În acest moment criza sistemului, cu potenţialul de schimbare pe care îl
aduce, apare ca fiind salvatoare. Criza sistemului poate fi definită ca o stare în care
forţele de schimbare au devenit atât de puternice încât pun în pericol stabilitatea şi
integritatea sistemului (Hartman&Laird, 1983). Aşadar criya poate aduce cu sine un
mare potenţial de schimbare, care valorificat de profesionist, va repune în funcţie, dar
cu un alt tip de relaţii şi componente sistemul.

Familia X. avea doi copii. O fetiţă mai mare, cu variate tulburări de dezvoltare,
diagnosticată însă în mod eronat ca fiind cu retard şi autism. Cel de al doilea copil,
era un copil fără probleme, făcând deliciul părinţilor, mai ales al tatălui. În vreme ce
fetiţa era motivul de anxietate al familiei, băiatul era motivul de bucurie. Peste 5 ani
de la intrarea în terapie de reabilitare, fetiţa reuşeşte să se integreze cu succes ăn
şcoală şi începe să înregistreze succes după succes. În acest moment pare că familia
nu are decât motive de buurie din partea copiilor, dar homeostazia familiei impunea
o stare de anxietate legată de copii. Băiatul este văzut la început că ar avea diverse
probleme şi sfârşeşte prin a deveni o reală problemă, cu repetenţie şi incapacitate de
a face faţă sarcinilor şcolare. Băiatul intră într-o terapie şi situaţia lui se
ameliorează. În acest moment familia divorţează.
Greşeala intervenţiilor este că s-au axat de fiecare dată pe un element al
sistemului familiei (un copil) şi au neglijat forţa homeostaziei familiei.

1.2.1. Nevoile umane pentru o dezvoltare şifuncţionare normală

Cele două funcţii principale ale familiei ne obligă la considerare generală a

nevoilor individului pentru o dezvoltare şi funcţionare normală.
Maslow clasifică piramidal cele 5 tipuri de nevoi umane astfel (apud
Mayhew,1997).
• Tip V: nevoi de autodezvoltare,
• Tip IV: nevoia de respect ţi stimă de sine,
• Tip III: nevoia de apartenenţă şi dragoste,
• Tip II: nevoia de siguranţă şi securitate,
• Tip I: nevoi fiziologice.

pe care le clasifică la individul uman în doua mari categorii:

1. nevoi de tip D,
2. nevoi de tip B.

5
 Cele de tip D apar prin lipsă, prin deficinţă, se cer împlinite cu regularitate şi împing
individul, îl motivează spre a le satisface. Este vorba de o motivaţie extrinsecă, din afară
a comportamentelor individului. Odată satisfăcute, ele încetează să mai împingî individul
la căutare, acţiune. Pentru satisfacerea lor individul depinde în mare măsură de cei din
jurul său. Familia este cadrul în care sunt satisfăcute aceste nevoi.
Este vorba de primele patru trepte ale nevoilor prezentate în cunoscuta piramidă a
nevoilor umane.
Cea de-a cincea clasă de nevoi, alacătuind categoria B, sunt nevoi care prin
satisfacere nu dispar ci sporesc şi constituie auto-motivaţia comportamentelor
individului.Este vorba despre nevoile de autodezvoltare ale individului uman.Ele sunt
deci permanente în individ şi asigură dezvoltarea, evoluţia individului. Familia poate
acţiona ca un suport pentru satisfacerea lor sau, în cazul nefericit, ca o frână.
Maslow le-a considerat mai slab motivante în comparaţie cu primele. De asemenea
le-a desconsiderat datorită riscului pe care îl întrevedea de a induce la individ atitudini
nerealiste, nepractice. Cu toate acestea el a recunoscut faptul că persoanele care trăiesc
prin împlinirea nevoilor plasate pe primele trepte pot avea uneori vagi stări de
insatisfacţie, de neîmpliniri neidentificate.
Aşadar familia are menirea de a împlini aceste nevoi pentru toţi membrii săi în
egală măsură. A-l proteja pe individ de neîmplinirea acestor nevoi înseamnă a-l proteja de
suferinţă, de traumă. Teoria traumei arată că funcţionarea creierului este afectată negativ
de trairile emoţionale generate de traumă. Ca urmare, dezvoltarea individului este frânată,
stopată, sau chiar se produce o regresie. Creierul funcţionează la capacitate maximă doar
(Lewis, apud Speckhard, 1999) atunci când individul trăieşte pe plan afectiv o stare de
relaxare şi confort iar anxietatea se păstrează la un nivel inferior, referindu-se doar la
reuşita sarcinii care absoarbe total individul.
Csikszentmihayli (1975,1992, apud Mayhew,1999) a dezvoltat teoria "curgerii"
placând de la nevoile de tip B descrise de Maslow. El demonstrează ca dezvoltarea
maximă a potenţialului individului uman se petrece în situaţiile în care el este complet
absorbit de activitatea pe care o desfăşoară, rupt de micile sau marile probleme ale
realităţii, liber. Csikszentmihayli defineşte această stare ca pe o "senzaţie holistică pe
care oamenii o trăiesc atunci când acţionează cu impicare totală". De asemenea el arată
că familia ar trebui să asigure acest cadru de maximă eficienţă pentru fericirea ţi
dezvoltarea membrilor ei, îngăduindu-le acestora trăirea "stărilor de curgere".
În cazul copiilor această exigenţă devine stringentă pentru dezvoltarea lor ca
indivizi fericiţi, creatori, liberi la nivelul potenţialului de care dispun pentru ereditate.

1.2.2. Funcţii şi abilităţi parentale

Cadrul dezvoltării copilului în familie este conturat de modul în care sunt
realizate funcţiile parentale. De gradul în care sunt realizate funcţiile parentale depinde
măsura în care familia devine un cadru mai mult sau mai puţin propice dezvotării
copilului.

6
 Statisticile spun că 9 din 10 indivizi adulţi devin părinţi, iar trei sferturi dintre ei
vor avea mai mulţi copii1. Dacă însă acest lucru este atât de dificil şi riscant de ce adulţii
doresc copii? Răspunsurile date la acestă întrebare de către unii părinţi sunt adesea atât de
egoiste încât nesatisfacerea nevoilor copiilor pentru o dezvoltare normală nu este decât
continuarea firească a atitudinii exprimate de aceste răspunsuri:

"credeam că este amuzant să ai copii, că te poţi juca cu ei...",

"am crezut că prin copil voi salva căsnicia care simţeam că se duce de râpă..."

Dar a fi părinte este cea mai dificilă, importantă şi exigentă muncă pe care o
desfăşoară un adult în viaţa lui. Când viaţa cotidiană aduce mai mult stres decât satisfacţii
este foarte uşor să-ţi reverşi resentimentele generate de frustrare, pe cei mai slabi, pe
copii.
Kari Killen(1998) defineşte pe baza propriilor cercetări precum şi a literaturii de
specialitate, subiniind în acelaşi timp că nu există părinţi perfecţi, şapte funcţii parentale,
pe care părinţii le îndeplinesc în măsura abilităţilor pe care le au:

1. Abilitaea părinţilor de a da prioritate satisfacerii neviolor de bază ale copilului

Această abilitate presupune în primul rând cunoaşterea nevoilor de bază ale
copilului şi apoi disponibilitatea părinţilor de a-şi sacrifica propriul confort în favoarea
satisfacerii nevoilor copilului, Dacă nu cunosc:
• importanţa de a vorbi copilului când îi acordă îngrijirile ,
• de a lăsa timp copilului spre a răspunde în felul lui,
• de a stimula tactil copilul,
• de a răspunde chemărilor copilului,
• de a reconforta copilul când plânge luându-l în braţe şi vorbindu-i cu
blândeţe, mulţi părinţi nu vor face acestea,fără a putea fi însă gasiţi
vinovaţi de inabilităţile şi dezvoltarea ciuntită a unor capacităţi ale
copiilor.
Pe de altă parte perceperea copilului ca pe un remediu pentru propriile suferinţe,
neîmpliniri, trecute, prezente sau viitoare va motiva părintele să ofere acele îngrijiri care-l
vor face pe copil să crească astfel încât copilul să-i satisfacă propriile neşanse.

O mamă se plângea că de la naşterea copilului ea nu a mai putut merge la

chefuri decât cu mare greutate şi lăsându-şi copilul la mama ei. Aceasta era departe de a
fi bunică bună şi iubitoare .
Mama vedea în copilul ei o piedică în calea propriilor satisfacţii care i se păreau mai
importante decât nevoile copilului de a fi cu părinţii.
2. Abilitatea de a oferi copilului experienţe noi, de a-l stimula cognitiv şi
afectiv

1
Tips to beat stress, published by NSPCC, London, 1999

7
 Dezvoltarea mentală a copilului are nevoie de experienţe. Piaget asemăna copilul în faţa
universului, având marea sarcină de a descoperi lumea în care există, ca un cercetător.
Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie copilului aceste experienţe care adesea ca
părinte îl sperie prin riscul pe care el îl incumbă şi pe care copilul nu îl cunoaşte
încă.Datoria părintelui este de a-şi stăpâni propria anxietate şi a asista cu răbdare copilul
în experienţele şi descoperirile lui. Căci ceea ce descoperă copilul este modul în care
funcţionează lucrurile, dar propriile lui limite precum şi limitele îngăduinţei şi a
cunoaşteriicelor din jur.

Mama mergea cu copilul, care avea intre4 si 5 ani, pe strada. Plouase si pe drum
erau balti. Copilul, fascinat de apa, dorea sa intre in apa si sa stropeasca cu
picioarele. Mama insa nu il lasa, pentru a nu se murdari, a nu strica pantofii, etc.
Dar copilul avea nevoie de aceasta experienta pe care o cerea varsta lui.

3. Abilitatea de a avea o relatie empatica cu copilul tau

Aceasta relatie iti va permite sa-ti cunosti copilul dincolo de cuvinte caci empatia iti
ingaduie o traire in propria ta fiinta a trairilor celuilalt. Kari Killen (1998) da o
definitie a empatiei preluata dupa Letournan (1981) si bazata pe trei elemente:
a. abilitatea de a diferentia si a identifica , numi, gandurile si sentimentele
celeilalte persoane
b. abilitaea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mental, de a se pune in
locul celeilalte persoane
c. abilitatea de a raspunde in functie de sentimentele celeilalte persoane

O buna capacitate empatica il va face pe parinte sa se angajeze in jocul, bucuria,

tristetea, descoperirile copilului. Este de fapt o comuniune cu copilul care poate insa, la
limita extrema, sa dezvolte la parinte o atitudine hiperprotectoare, de "posesiune cu
caldura", care sa impiedice buna dezvoltare a copilului. Dar abilitatea parintelui de a se
pune in locul copilului, de a intelege modul in care acesta experimenteaza situatii noi este
decisiva pentru capacitatea parentala de a raspunde nevoilor copilului si de a-si infrana
pornirea de revarsare a frustrarilor zilnice in relatia cu copilul. Daca parintele are o
empatie scazuta fata de copil exista ca cea mai putin intensa traire de stres sa fie
descarcata asupra copilului.

O mama cara dupa ea, tinut de mana, un copil cam la vreo patru ani care plangea
in gura mare, sfasiat de tristete. Mama parea furioasa si grabita. Am intrebat-o ce s-a
intamplat si mi-a raspuns ca copilul luase bulina neagra la gradinita si ca il duce acasa
unde tatal il va pedepsi pentru bulina. Mama nu intelegea durerea copilului pentru ca
primise acea bulina si in loc sa il reconforteze pentru suferinta care ii fusese provocata
inafara familiei, il ameninta in plus cu continuarea si agravarea suferintei acasa. Mama
il facea sa vada ca proprii lui parinti sunt aliatii celor care ii provocasera prima
suferinta –bulina neagra- si nu ai lui, asa cum crezuse inainte. Aceasta lipsa de empatie

8
a mamei pentru suferinta copilului darama intregul sistem de securitate pe care trebuie
sa-l asigure familia copilului.

4. Abilitatea de a-si infrana propriile dureri si porniri agresive fara a le

rasfrange in relatia cu copilul

Este vorba de exprimarea fizica si verbala a frustrarii. Un anumit grad de toleranta

la frustrare si conflict este strict necesara pentru rolul de parinte. Exista parinti a caror
frustrare se manifesta doar in familie. Ei sunt periculosi insa pentru dezvoltarea normala a
copilului,in special daca ei sunt purtatorii convingerii ca: a bate bate copilul inseamna a
face om din el. Exista insa un numar de parinti care au o agresivitate crescuta si care se
revarsa si in afara familiei. Ei pot provoca copilul si pedepsi apoi pentru comportamentul
pe care tot ei l-au indus.
Kari Killen considera ca imaturitatea parintilor afecteaza in cea mai mare
masura indeplinirea rolului de parinte. De asemenea enumera printr cauzele tratamentului
agresiv aplicat de catre parinte copilului:
• problemele emotionale ale parintilor
• psihozele
• retardul mental
• dependenta de alcool si droguri

Se intampla adesea, in situatia in care parintii divorteaza, iar divortul este un

proces incomplet din punct de vedere emotional, ca un parinte sa proiecteze asupra
copilului toate resentimentele pe care le-a avut si le are fata de fostul partener. Acuza
copilul si poate chiar trece la pedepse fizice, pentru toate frustrarile pe care i le-a
provocat fosttul sot/sotie.

5.Capacitatea de a avea asteptari realiste fata de copil

Asteptarile parintilor sustin conduita fata de copil. Ele pot stimula copilul
provocandu-l la dezvoltarea acelor trasaturi pe care parintele le asteapta si pot fi deci
confirmate de evolutia copilului.
O mama care va repeta mereu copilului ca nu e bun de nimic va face ca acesta sa
ajunga astfel, in vreme ce una care-I va exprima mereu increderea ei in capacitatile lui, va
dezvolta la copil aceste capacitate. Asteptarile prea mari sau prea mici fata de copil
conduc la frustrari sau lipsa de stimulare. Asteptarile trebuie sa fie in permanenta pozitive
si in acord cu capacitatile si varsta copilului. Uneori parinti pot dezvolta asteptari
nerealiste prin exigente rigide

9
10