Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ana Muntean
Ana Muntean
Cuprins
BIBLIOGRAFIE
2. Violenţa domestică
2.1. Abordarea socio-culturală
2.1.1. Mituri explicative şi cauze reale
2.1.2. Paradigma explicativă
2.1.3. Definiţia clinică a fenomenului de violenţă domestică
2.1.4. Violenţa domestică văyută ca formă de tortură a femeii
2.1.5. Nivelul de conştientizare a violenţei domestice de către specialişti
2.1.6. Nivelul de conştientizare a violenţei domestice la nivelul comunităţilor
2.2. Efectele violenţei domestice asupra vieţii familiei
2.2.1. Izolarea socială
2.2.2. Influenţe asupra dezvoltării copiilor
2.2.3. Trecerea de la o generaţie la alta a modelului de relaţionare violentă
2.2.4. Copilul ca motiv de acţiune al femeilor victime ale partenerilor
2.2.5. Personalitatea copilului care creste într-o familie violentă
2.2.6. Portrete ale partenerilor violenţi
2.2.7. Victimele violenţei domestice şi sindromul traumei
BIBLIOGRAFIE
BIBLIOGRAFIE
1
4. Prezentare de caz
5. Intervenţii
Anexe
2
1. DEFINIŢII ŞI FUNCŢII ALE FAMILIEI
"un grup de persoane unite prin legături de căsătorie , sânge , sau adopţie ;
gospodărindu-se împreună ; interacţionând şi comunicând între ei de e poziţia rolurilor
3
sociale de soţ şi soţie , mamă şi tată, fiu şi fiică, frate şi soră; creând şi menţinând o
cultură comună"
Această definiţie structurală ridică anumite probleme. De exemplu poate apărea
situaţia ncunoaşterii tatălui biologic, a inexistenţei tatălui sau cazuri ăn care, fără un
divorţ prealabil, apar cupluri formate din parteneri care provin fiecare din alte legături şi
care, în noul cuplu, dau naştere şi cresc copii alături de copiii aduşi din cuplurile
anterioare.Deci aceste definiţii structurale, clare , riscă sa dea la o parte grupuri de
persoane care se numesc şi se consideră ca formând o familie şi care au o viaţă organizată
ca aceea a unei familii .
Mary Richmond în 1930 (apud Hartman&Laird) a dat o frumoasă definiţie, care în
contextul pierderii limitelor fenomenului "familia" în societatea modernă , apare ca fiind
utilă intervenienţilor :
"familia este alcătuită din toţi cei care stau la aceeaşi masă"
"o familie devine familie, când doi sau mai mulţi indivizi decid că ei formează o
familie şi asta înseamnă că în momentul respectiv pe care îl trăiesc împreună ei dezvoltă
o intimitate în care îşi împărtăşesc nevoile emoţionale de apropiere, de a trăi într-un
spaţiu numit de ei "căminul lor" şi în care se definesc roluri şi sarcini necesare pentru a
satisface nevoile biologice, sociale şi psihologice ale indivizilor implicaţi"
4
perpetuează, căci în homeostazia familiei ele capătă roluri semnificative şi obligatorii.
Aşadar, ca şi în cazul unui sistem biologic, homeostazia este mecanismul care asigură
supravieţuirea, foţă neg-entropică a sistemului. Dacă însă familia a creat roluri
nefericite, homeostazia perpetuează acele roluri cu unicul scop de a menţine sistemul
familiei. În acest moment criza sistemului, cu potenţialul de schimbare pe care îl
aduce, apare ca fiind salvatoare. Criza sistemului poate fi definită ca o stare în care
forţele de schimbare au devenit atât de puternice încât pun în pericol stabilitatea şi
integritatea sistemului (Hartman&Laird, 1983). Aşadar criya poate aduce cu sine un
mare potenţial de schimbare, care valorificat de profesionist, va repune în funcţie, dar
cu un alt tip de relaţii şi componente sistemul.
Familia X. avea doi copii. O fetiţă mai mare, cu variate tulburări de dezvoltare,
diagnosticată însă în mod eronat ca fiind cu retard şi autism. Cel de al doilea copil,
era un copil fără probleme, făcând deliciul părinţilor, mai ales al tatălui. În vreme ce
fetiţa era motivul de anxietate al familiei, băiatul era motivul de bucurie. Peste 5 ani
de la intrarea în terapie de reabilitare, fetiţa reuşeşte să se integreze cu succes ăn
şcoală şi începe să înregistreze succes după succes. În acest moment pare că familia
nu are decât motive de buurie din partea copiilor, dar homeostazia familiei impunea
o stare de anxietate legată de copii. Băiatul este văzut la început că ar avea diverse
probleme şi sfârşeşte prin a deveni o reală problemă, cu repetenţie şi incapacitate de
a face faţă sarcinilor şcolare. Băiatul intră într-o terapie şi situaţia lui se
ameliorează. În acest moment familia divorţează.
Greşeala intervenţiilor este că s-au axat de fiecare dată pe un element al
sistemului familiei (un copil) şi au neglijat forţa homeostaziei familiei.
5
Cele de tip D apar prin lipsă, prin deficinţă, se cer împlinite cu regularitate şi împing
individul, îl motivează spre a le satisface. Este vorba de o motivaţie extrinsecă, din afară
a comportamentelor individului. Odată satisfăcute, ele încetează să mai împingî individul
la căutare, acţiune. Pentru satisfacerea lor individul depinde în mare măsură de cei din
jurul său. Familia este cadrul în care sunt satisfăcute aceste nevoi.
Este vorba de primele patru trepte ale nevoilor prezentate în cunoscuta piramidă a
nevoilor umane.
Cea de-a cincea clasă de nevoi, alacătuind categoria B, sunt nevoi care prin
satisfacere nu dispar ci sporesc şi constituie auto-motivaţia comportamentelor
individului.Este vorba despre nevoile de autodezvoltare ale individului uman.Ele sunt
deci permanente în individ şi asigură dezvoltarea, evoluţia individului. Familia poate
acţiona ca un suport pentru satisfacerea lor sau, în cazul nefericit, ca o frână.
Maslow le-a considerat mai slab motivante în comparaţie cu primele. De asemenea
le-a desconsiderat datorită riscului pe care îl întrevedea de a induce la individ atitudini
nerealiste, nepractice. Cu toate acestea el a recunoscut faptul că persoanele care trăiesc
prin împlinirea nevoilor plasate pe primele trepte pot avea uneori vagi stări de
insatisfacţie, de neîmpliniri neidentificate.
Aşadar familia are menirea de a împlini aceste nevoi pentru toţi membrii săi în
egală măsură. A-l proteja pe individ de neîmplinirea acestor nevoi înseamnă a-l proteja de
suferinţă, de traumă. Teoria traumei arată că funcţionarea creierului este afectată negativ
de trairile emoţionale generate de traumă. Ca urmare, dezvoltarea individului este frânată,
stopată, sau chiar se produce o regresie. Creierul funcţionează la capacitate maximă doar
(Lewis, apud Speckhard, 1999) atunci când individul trăieşte pe plan afectiv o stare de
relaxare şi confort iar anxietatea se păstrează la un nivel inferior, referindu-se doar la
reuşita sarcinii care absoarbe total individul.
Csikszentmihayli (1975,1992, apud Mayhew,1999) a dezvoltat teoria "curgerii"
placând de la nevoile de tip B descrise de Maslow. El demonstrează ca dezvoltarea
maximă a potenţialului individului uman se petrece în situaţiile în care el este complet
absorbit de activitatea pe care o desfăşoară, rupt de micile sau marile probleme ale
realităţii, liber. Csikszentmihayli defineşte această stare ca pe o "senzaţie holistică pe
care oamenii o trăiesc atunci când acţionează cu impicare totală". De asemenea el arată
că familia ar trebui să asigure acest cadru de maximă eficienţă pentru fericirea ţi
dezvoltarea membrilor ei, îngăduindu-le acestora trăirea "stărilor de curgere".
În cazul copiilor această exigenţă devine stringentă pentru dezvoltarea lor ca
indivizi fericiţi, creatori, liberi la nivelul potenţialului de care dispun pentru ereditate.
6
Statisticile spun că 9 din 10 indivizi adulţi devin părinţi, iar trei sferturi dintre ei
vor avea mai mulţi copii1. Dacă însă acest lucru este atât de dificil şi riscant de ce adulţii
doresc copii? Răspunsurile date la acestă întrebare de către unii părinţi sunt adesea atât de
egoiste încât nesatisfacerea nevoilor copiilor pentru o dezvoltare normală nu este decât
continuarea firească a atitudinii exprimate de aceste răspunsuri:
"am crezut că prin copil voi salva căsnicia care simţeam că se duce de râpă..."
Dar a fi părinte este cea mai dificilă, importantă şi exigentă muncă pe care o
desfăşoară un adult în viaţa lui. Când viaţa cotidiană aduce mai mult stres decât satisfacţii
este foarte uşor să-ţi reverşi resentimentele generate de frustrare, pe cei mai slabi, pe
copii.
Kari Killen(1998) defineşte pe baza propriilor cercetări precum şi a literaturii de
specialitate, subiniind în acelaşi timp că nu există părinţi perfecţi, şapte funcţii parentale,
pe care părinţii le îndeplinesc în măsura abilităţilor pe care le au:
1
Tips to beat stress, published by NSPCC, London, 1999
7
Dezvoltarea mentală a copilului are nevoie de experienţe. Piaget asemăna copilul în faţa
universului, având marea sarcină de a descoperi lumea în care există, ca un cercetător.
Părintele trebuie să fie capabil să îngăduie copilului aceste experienţe care adesea ca
părinte îl sperie prin riscul pe care el îl incumbă şi pe care copilul nu îl cunoaşte
încă.Datoria părintelui este de a-şi stăpâni propria anxietate şi a asista cu răbdare copilul
în experienţele şi descoperirile lui. Căci ceea ce descoperă copilul este modul în care
funcţionează lucrurile, dar propriile lui limite precum şi limitele îngăduinţei şi a
cunoaşteriicelor din jur.
Mama mergea cu copilul, care avea intre4 si 5 ani, pe strada. Plouase si pe drum
erau balti. Copilul, fascinat de apa, dorea sa intre in apa si sa stropeasca cu
picioarele. Mama insa nu il lasa, pentru a nu se murdari, a nu strica pantofii, etc.
Dar copilul avea nevoie de aceasta experienta pe care o cerea varsta lui.
Aceasta relatie iti va permite sa-ti cunosti copilul dincolo de cuvinte caci empatia iti
ingaduie o traire in propria ta fiinta a trairilor celuilalt. Kari Killen (1998) da o
definitie a empatiei preluata dupa Letournan (1981) si bazata pe trei elemente:
a. abilitatea de a diferentia si a identifica , numi, gandurile si sentimentele
celeilalte persoane
b. abilitaea de a prelua rolul altuia din punct de vedere mental, de a se pune in
locul celeilalte persoane
c. abilitatea de a raspunde in functie de sentimentele celeilalte persoane
O mama cara dupa ea, tinut de mana, un copil cam la vreo patru ani care plangea
in gura mare, sfasiat de tristete. Mama parea furioasa si grabita. Am intrebat-o ce s-a
intamplat si mi-a raspuns ca copilul luase bulina neagra la gradinita si ca il duce acasa
unde tatal il va pedepsi pentru bulina. Mama nu intelegea durerea copilului pentru ca
primise acea bulina si in loc sa il reconforteze pentru suferinta care ii fusese provocata
inafara familiei, il ameninta in plus cu continuarea si agravarea suferintei acasa. Mama
il facea sa vada ca proprii lui parinti sunt aliatii celor care ii provocasera prima
suferinta –bulina neagra- si nu ai lui, asa cum crezuse inainte. Aceasta lipsa de empatie
8
a mamei pentru suferinta copilului darama intregul sistem de securitate pe care trebuie
sa-l asigure familia copilului.
Asteptarile parintilor sustin conduita fata de copil. Ele pot stimula copilul
provocandu-l la dezvoltarea acelor trasaturi pe care parintele le asteapta si pot fi deci
confirmate de evolutia copilului.
O mama care va repeta mereu copilului ca nu e bun de nimic va face ca acesta sa
ajunga astfel, in vreme ce una care-I va exprima mereu increderea ei in capacitatile lui, va
dezvolta la copil aceste capacitate. Asteptarile prea mari sau prea mici fata de copil
conduc la frustrari sau lipsa de stimulare. Asteptarile trebuie sa fie in permanenta pozitive
si in acord cu capacitatile si varsta copilului. Uneori parinti pot dezvolta asteptari
nerealiste prin exigente rigide
9
10