Seminar de formare

COMBATEREA DISCRIMINĂRII

Gabriel Andreescu
Bucuresti
2011
 SUMAR

PARTEA I: Dreptul de a nu fi discriminat şi combaterea discriminării

1. Complexitatea noţiunii
2. Combaterea discriminării: valori umane, drepturi şi libertăţi
3. Trăim într-o lume în care discriminarea este sistematic combătută
4. Discriminarea ca încălcare a unui drept fundamental
5. Instituţii dedicate combaterii discriminării

PARTEA a II-a: Cauze discriminare

I. Discriminarea cadrelor didactice care predau în mediul rural
1. Expunerea cazului de discriminare
2. Hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării
II. Discriminare stabilită în cazul unui pacient cu disgnostic de HIV/SIDA1
1. Evenimentele
2. Reacţia la evenimente
3. Verificarea faptelor reclamate
4. Argumentele şi hotărârea Colegiului Director al CNCD
III. Discriminarea în educaţie a copiilor romi prin segregare2
1. Segregarea în educaţie a copiilor romi. Jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului
2. Jurisprudenţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi
problematica segregării copiilor romi în educaţie
IV. Folosirea, de către preşedintele Traian Băsescu, a calificativului “ţigancă
împuţită”
1. Evenimentele
2. Reacţia ziaristei şi cea publicǎ
3. Hotărârea instanţelor: calificativul folosit de preşedintele ţării este un act de
discriminare
4. Confruntarea specialiştilor

1
Hotărârea Colegiului Director al CNCD din 13.11.2008.
2
Paragraful reprezintă o prelucrare a analizei lui Dezideriu Gergely, “Segregarea copiilor romi în sistemul educaţional
românesc şi protecţia juridică împotriva discriminării”, publicată în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 1/2009, pp.
35-57.

2
 5. Relevanţa spaţiului privat în materia discriminării
V. Spotul revistei Academia Caţavencu în judecata CNA şi CNCD
1. Faptele
2. Dezbaterea instituţională privind caracterul şovin, sau nu, al spotului Academiei
Caţavencu
3. Hotărârea finală
4. Un punct de vedere critic la adresa poziţiilor CNA şi CNCD
5. Prezenţa însemnelor religioase în instituţiile şcolare de stat ca act de
discriminare
A. Sesizarea profesorului Emil Moise
1. Faptele
2. Decizia Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării
3. Reacţia publică la definirea însemnelor religioase din unităţile şcolare de stat
drept “discriminatorii”
4. Consecinţele hotărârii CNCD
5. Argumente privind incompatibilitatea dintre prezenţa insemnelor religioase în
instituţiile de învăţământ public şi drepturile copiilor
B. Cauza Lautsi
1. Cauza Lautsi c. Italia
2. Argumentele guvernului italian3
3. Hotărârea şi argumentele Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza Lautsi

PARTEA a III-a. Combaterea discriminării şi procesul educativ

Competenţele legate de discriminare

3
Vezi traducerea Dianei Olar din „Cauzele Lautsi c. Italia şi Kuliś şi Różycki c. Polonia”, NRDO nr. 4/2009, pp. 101-
119.

3
PARTEA I: Dreptul de a nu fi discriminat şi combaterea discriminării

1. Complexitatea noţiunii
Definiţii
Termenul „discriminare” este curent utilizat dincolo de domeniul dreptului, al
ştiinţelor umane şi politice. El a intrat în limbajul comun. Acest fapt demonstrează gradul
de conştientizare, astăzi, a existenţei unei problematici a discriminării şi mobilizarea pe
care obiectivul combaterii discriminării este capabil să o asigure.
Utilizarea sa extensivă produce deseori confuzii cu noţiuni înrudite. Or, pentru
analiza problemelor concrete, ambiguităţile şi neclarităţile reprezintă un obstacol serios. În
procesul educativ, clarificarea distincţiilor între termeni reprezintă o componentă a
înţelegerii şi a stabilizării acestora.
Avem astăzi avantajul ca sensul noţiunii de discriminare să fi fost ferm circumscris
de instrumente de drept, rezultatul unei îndelungate elaborări a juriştilor, şi în mod necesar
de utilizat – şi deci de învăţat - în contexte normative.
Noţiunii fundamentale a discriminării directe i s-au adăugat şi alte câteva derivate.4
- Discriminarea directă se produce atunci când o persoană este tratată într-o manieră
mai puţin favorabilă decât este, a fost sau va fi tratată într-o situaţie asemănătoare o
altă persoană (în special pe criterii de sex, rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice
sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate
naţională, avere, naştere, dar şi oricare altă situaţie5). Exemplu: unui copil bolnav
HIV i se refuză înscrierea la şcoala unde, altfel, ar fi fost repartizat avându-se în
vedere domiciliul său.
- Discriminarea indirectă se produce atunci când o dispoziţie, un criteriu sau o practică
aparent neutră poate avea drept consecinţă un dezavantaj special pentru anumite
persoane în raport cu ceilalţi membri ai societăţii (pe criteriile enumerate). Exemplu:
Ministerul Educaţiei, Învăţământului, Cercetării şi Sportului hotărăşte ca la orele de
educaţie fizică, elevii să poarte un costum special de sport; deşi măsura „este
generală”, ea dezavantajează pe elevii săraci care nu-şi pot permite o astfel de
îmbrăcăminte, deloc necesară pentru participarea la activităţi sportive.

4
Primele trei noţiuni sunt calchiate după două instrumente ale Uniunii Europene: Directiva Consiliului 2000 / 43 / CE,
29 iunie 2000, cu privire la implementarea principiului tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială
sau etnică (OJ L 180 - 19/7/2000); Directiva Consiliului din 27 noiembrie 2000 de creare a unui cadru general în
favoarea tratamentului egal privind ocuparea forţei de muncă şi condiţiile de muncă (2000/78/CE).
5
Seria de criterii este cea din art. 1 alin. 1 al Protocolului nr. 12 la Convenţia europeană a drepturilor omului.

4
 - Hărţuirea este considerată o formă de discriminare şi defineşte un comportament
indezirabil care are ca obiectiv sau ca efect lezarea demnităţii unei persoane şi
crearea unui mediu de intimidare, ostil, degradant, umilitor sau ofensiv. Exemplu:
un elev este admonestat sistematic de un profesor întrucât, având o proteză la
picior, se deplasează „prea încet” până la tablă, fapt ce irită cadrul didactic.
- Instigarea la discriminare a persoanelor este o formă de discriminare. Exemplu:
directorul unui liceu insistă pe lângă unii părinţi să ameninţe cu retragerea copiilor
lor dacă Inspectoratul şcolar hotărăşte înscrierea unor elevi romi la liceul respectiv,
pe liste speciale.6
- Victimizarea constă în orice tratament advers venit ca reacţie la o plângere sau
acţiune în justiţie cu privire la încălcarea principiului tratamentului egal şi al
nediscriminării. Exemplu: orele unui cadru didactic sunt repartizate, sistematic, în
modul cel neconvenabil, din momentul când s-a plâns Inspectoratului şcolar de
nereguli la unitatea de învăţământ unde lucrează.

Nu vorbim despre discriminare atunci când diferenţa de tratament e motivată de

natura activităţilor sau situaţiilor particulare ori a contextului în care se manifestă,
constituind o cerinţă cu obiectiv legitim, iar cerinţa este proporţională.7 Astfel, rezultatele
concursului desfăşurat la ocuparea unui post pot răspunde unei cerinţe legitime şi
proporţionale care face diferenţa dintre candidatul sau candidata angajat(ă) şi cei
declaraţi nereuşiţi.

Principiul egalităţii şi discriminarea: nuanţarea definiţiilor

Combaterea discriminării este expresia idealului egalităţii între oameni. În
majoritatea contextelor „principiul egalităţii” este definit ca absenţă a oricărei discriminări
directe sau indirecte. Să însemne aceasta oare obligaţia unui tratament uniform în toate
condiţiile, în raport cu orice aspect identitar? Răspunsul este negativ, întrucât anumite
persoane sau grupuri au nevoie să fie ajutate printr-un tratament care le dă posibilitatea să
depăşească barierele personale ori sociale. Acest mod de a privi lucrurile legitimează
măsurile speciale (sau pozitive)8:

6
Aceasta este o formă de “măsură afirmativă”.
7
Vezi formularea din Directiva Consiliului 2000 / 43 / CE, 29 iunie 2000, cu privire la implementarea principiului
tratamentului egal între persoane indiferent de originea rasială sau etnică.
8
Vezi Ordonanţa nr. 137/2000.

5
 Măsurile luate de autorităţile publice sau de persoanele juridice de drept privat în
favoarea unei persoane, unui grup de persoane sau a unei comunităţi, vizând
asigurarea dezvoltării lor fireşti şi realizarea efectivă a egalităţii de şanse a acestora
în raport cu celelalte persoane, grupuri de persoane sau comunităţi, precum şi
măsurile pozitive ce vizează protecţia grupurilor defavorizate nu constituie
discriminare.

Într-o formă şi mai simplă, şi mai generală ideile anterioare se sintetizează în felul
următor9:

Egalitatea în drepturi exclude discriminarea în orice sens; în acelaşi timp, egalitatea în

fapt ar putea implica necesitatea unor tratamente diferite în scopul atingerii unui
rezultat care stabileşte un echilibru între diferitele situaţii. Exemplu: dacă un elev are
dificultăţi în scriere, datorită unei dizabilităţii a mâinii, este necesar să i se ofere
condiţii speciale atunci când este supus examinării.

Lumea în care trăim este diversă, ea impune persoanelor cu identităţi variabile să

interacţioneze generând comportamente de cooperare şi caritate, alteori competiţia şi
atitudinea exclusivistă. Motivaţiile discriminărilor pe criterii identitare sau de opţiune sunt
cel mai des sexul10, rasa, naţionalitatea, etnia, limba, religia, categoria socială,
convingerile, orientarea sexuală, vârsta, handicapul, boala cronică necontagioasa,
infectarea HIV, apartenenţa la o categorie defavorizată. Combaterea discriminării are însă
în vedere orice alt criteriu ce a determinat tratamentul inechitabil al unei persoane.
Definiţiile anterioare au denumit diferite forme de discriminare (directă, indirectă,
hărţuirea şi victimizarea) care sunt de evaluat în raport cu cerinţele variabile ale unui
tratament „când egal”, „când diferit”. Din acest motiv a fost nevoie să se elaboreze o
definiţie „aprofundată” a discriminării care pune în relief şi tipurile de acţiuni prin care se
discriminează, şi scopul discriminării11:

9
Advisory Opinion No. 64, Minority Schools in Albania, 1935, P.C.I.J. (ser. A/B), 17, p. 19.
10
Discriminarea de sex (care vizează circa 51% din populaţia globului), ca şi rasa, dizabilitatea etc. pune în evidenţă
rolul factorilor biologici, fără legătură cu alegerile persoanei.
11
Definiţie calchiată după Ordonanţă nr. 137/2000 (art. 2, (1)), la rândul ei urmând litera Convenţiei internaţionale
pentru eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială (art. 1 (1).

6
 Discriminarea constă în orice deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă (pe
baza unuia dintre criteriile de discriminare – vezi mai sus) care are ca scop sau
efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în
condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale sau a
drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural, sau
în orice alte domenii ale vieţii publice.
Exemplu: deosebirea la angajare între două persoane care au avut acelaşi rezultat
la teste, dar despre unul se cunoaşte că este homosexual; restrângerea accesului
unei persoane într-un restaurant întrucât este rom; preferinţa arătată persoanelor
fără dizabilităţi în ocuparea unor locuri de muncă unde pot lucra la fel de bine şi
persoanele care suferă de un handicap.

Noţiuni înrudite
Noţiunile anterioare sunt legate de alte câteva, înrudite, cu care formează o reţea
de concepte ce se sprijină unul pe celălalt.
S-a făcut mai sus referirea la grupuri vulnerabile. Acestea sunt grupuri de
persoane care, datorită identităţii lor, sunt supuse insultelor, atacurilor fizice, erodării
identităţii (asimilării forţate), trăind sub presiunea marginalizării ori excluderii lor din viaţa
socială. Exemple de grupuri ale căror membri suportă consecinţele vulnerabilităţii sunt
romii, homosexualii, persoanele cu dizabilităţi. Cel mai des, grupurile vulnerabile sunt
comunităţile aflate în minoritate. Atunci când se stabileşte o politică de combatere a
discriminării, primii de avut în vedere sunt membrii minorităţilor.
Dar nu întotdeauna numărul mai mic duce la vulnerabilitate. Exemplul clasic este
cel al albilor din Africa de Sud în perioada apartheidului, care au avut o poziţie dominantă.
Nici apartenenţa la majoritate nu exclude automat vulnerabilitatea. Este cazul femeilor
care, în majoritatea comunităţilor umane, depăşesc procentul de 50%.
S-a invocat anterior, alături de principiul egalităţii, şi principiul egalităţii de şanse -
sau, cum mai este denumit, al oportunităţilor egale – vizând accesul la bunurile sociale
care nu sunt disponibile tuturor. Prima regulă a asigurării egalităţii de şanse constă în
introducerea unor proceduri echitabile, deci a unor reguli nediscriminatorii.
Procedurile echitabile nu sunt totuşi suficiente, căci probabilitatea ca membrii
diferitelor grupări identitare sau sociale să beneficieze de bunurile sociale luate în
considerare poate diferi mult datorită condiţiilor de la care pleacă fiecare. Probabilitatea ca
un copil de la sat sau unul rom să ajungă la doctorat este incomparabil mai mică decât

7
probabilitatea ca acest succes profesional să fie atins de un copil ce provine dintr-o familie
de intelectuali bogată, chiar dacă primilor nu li se va pune nici un obstacol la înmatriculare
şi la examene. Într-o societate diversă, membrii diferitelor grupuri identitare au şanse
(oportunităţi) egale dacă probabilităţile de acces la bunurile sociale converg.
Realizarea egalităţii de şanse presupune introducerea unor politici de reparaţie a
inegalităţilor existente. Unele poartă numele de măsuri (sau acţiuni) speciale şi se referă
la acele tipuri de asistenţă care protejează şi ajută persoanele aflate într-o poziţie
vulnerabilă. În această categorie intră asigurarea condiţiilor pentru educaţia în limba
maternă a grupurilor minoritare, finanţarea de agenţii guvernamentale menite să
răspândească informaţia cu privire la drepturi egale şi nediscriminatorii, acordarea de
asistenţă tehnică şi financiară persoanelor aparţinând grupurilor vulnerabile care doresc să
fondeze asociaţii de protejare a lor ş.a.
În cadrul politicilor de reparare a inegalităţilor existente, un loc aparte îl ocupă
măsurile (acţiunile) afirmative. Acestea sunt des confundate cu măsurile speciale
standard. Deosebirea de esenţă dintre măsurile speciale „obişnuite” şi acţiunile (măsurile)
afirmative ţine de beneficiarul lor. De măsuri speciale se bucură persoanele ca atare: ele
beneficiază de oportunităţile de studiu al limbii materne, de finanţarea iniţiativelor de
asociere etc. În schimb, masurile afirmative vizează scăderea vulnerabilităţii grupului ca şi
grup, „în ansamblul lui”.
Un exemplu de acţiune afirmativă constă în introducerea unei liste de locuri
separate pe care o facultate o pune la dispoziţia candidaţilor provenind dintr-o minoritate
puternic dezavantajă. Acest tip de acţiune este utilizat curent în universităţile româneşti şi
se adresează romilor. Măsura nu are în vedere beneficiul personal al celor 10 sau 30 de
romi care vor urma cursurile facultăţii urmând această cale, lesnicioasă în raport cu colegii
lor de altă identitate naţională. Ci apariţia, în comunitatea roma, a unei elite intelectuale
capabile să asigure emanciparea întregii comunităţi. Avantajul personal al romilor care
intră la facultate evitând concursul general este subsidiar, doar o consecinţă a măsurilor
ce vizează îmbunătăţirea situaţiei comunităţii roma în totalitate.
Introducerea unor liste de tip “acţiune afirmativă” rămâne legitimă atâta timp cât se
menţine inegalitatea de şanse. Trebuie să înceteze din momentul în care aceasta s-a
realizat. În schimb, o măsură “doar” specială în favoarea persoanelor aparţinând
minorităţilor naţionale precum educaţia în limba maternă are o valabilitate indefinită.
Întrucât distincţia măsuri speciale-măsuri afirmative este subiectul confuziilor –
deosebirea fiind în acelaşi timp juridic importantă, cum o arată procesele din diferite state

8
ale lumii privind “discriminarea inversă” - ar fi util şi următorul exemplu. Minorităţile
naţionale au dreptul de a fi reprezentate în Parlamentul României din oficiu. Această
măsură stabilită prin însăşi Constituţia României este de tip afirmativ întrucât nu e
motivată de intenţia de a oferi un sprijin unor minoritari care vizează atingerea unei poziţii
de demnitate. Concret; nu se adresează, să zicem, lui Nicolae Păun (deputat rom), lui
Aurel Vainer (deputat evreu) sau Pambuccian Varujan (deputat armean), ci comunităţilor
de romi, evrei şi armeni din România pe care aceştia le reprezintă.

2. Combaterea discriminării: valori umane, drepturi şi libertăţi

Stabilitatea tuturor comunităţilor umane a fost, în istorie, continuu afectată de
atitudinile crude, de opresiune şi de inegalităţi. În timp, răspunsul la nevoia de a aduce mai
multă siguranţă şi dreptate s-a regăsit în cizelarea valorilor, la rândul lor, codificate în
variate drepturi şi libertăţi. Combaterea discriminării este rezultatul evoluţiei valorilor spre
standarde din ce în ce mai nuanţate şi mai precise. Aceasta explică de ce judecarea unei
situaţii reale, complexe, de discriminare implică raportarea la valori şi drepturi.
(a) Comunităţilor umane au evoluat în sensul limitării cruzimii. Astăzi,
corespondentul evoluat al acestei tendinţe a luat forma unor drepturi precum dreptul la
viaţă, de a nu fi supus sclaviei şi muncii forţate, dreptul de a nu fi torturat, de a nu fi supus
unor tratamente degradante şi inumane (în temenii tradiţiei penale româneşti,
neomenoase). Mobilizarea, astăzi, a comunităţii internaţionale şi a statelor ca atare
împotriva discriminării este şi rezultatul recunoaşterii cruzimii manifestate prin
comportamentele care insultă, limitează şi marginalizează.
(b) Istoria a constat şi în emanciparea treptată a individului de clan, de trib, de
comunitate şi căpătarea unei conştiinţe a individului care se regăseşte, de câteva secole,
în principiul autonomiei persoanei. Autonomia persoanei este multidimensională, ea
exprimându-se astăzi prin libertăţi precum cea la viaţă privată şi de familie, cea de
gândire, conştiinţă şi religie, la exprimare, asociere şi întrunire, dreptul la căsătorie,
protecţia proprietăţii, dreptul la instruire, libertatea de circulaţie. Discriminarea reprezintă şi
voinţa de negare a autonomiei unor indivizi şi comunităţi, implicit, expresia voinţei de a
controla viaţa persoanelor percepute ca inferioare.
(4) În timp, mecanismele de cooperare din comunităţile umane - complementare
competiţiei naturale pentru ocuparea de poziţii de întâietate şi dominanţă -, s-au regăsit în
principiul egalităţii între persoane. Principiul egalităţii se regăseşte nu doar în interzicerea
discriminării, ci şi în seria de măsuri adoptate în favoarea persoanelor aflate în nevoie.

9
 Raportarea situaţiilor de discriminare la valorile care au fondat politica
nediscriminării este deseori necesară în evaluarea unor situaţii complexe. Astfel,
invocarea problematicii cruzimii ne permite să înţelegem de ce o discriminare radicală şi
sistematică ajunge să aibă natura unui tratament degradant. Referirea la autonomia
persoanei explică de ce în cazul unor minoritari, precum maghiarii, existenţa unor instituţii
şcolare monoetnice este legitimă, în timp ce în cazul altora, precum romii, se dovedeşte
inacceptabilă. Sau, de ce în numele egalităţii nu e suficient să incluzi persoane cu
dizabilităţi în locuri de muncă, ci e nevoie de măsuri la nivel comunitar, precum asigurarea,
de către primării, a locurilor de trecere, la capete de străzi, necesare scaunelor cu rotile.

3. Trăim într-o lume în care discriminarea este sistematic combătută

Trăim într-o lume plină de reguli care interzic discriminarea sub ameninţarea unor
amenzi sau, în cazuri mai grave, a unor pedepse penale. Există numeroase convenţii
internaţionale (înţelegeri între state; tratate) care combat discriminarea, iar acestea au
putere directă în dreptul nostru intern.12 Constituţia României consacră, în litera şi în
spiritul ei, egalitatea cetăţenilor şi interdicţia discriminării. Conform legii fundamentale,
legile şi autorităţile publice tratează cetăţenii „fără privilegii şi fără discriminări”; România e
patrie a tuturor cetăţenilor săi, fără deosebiri, prin garantarea dreptului la identitate şi prin
recunoaşterea unor drepturi ale minorităţilor naţionale.
Legea de bază care defineşte în detaliu situaţiile de discriminare şi măsurile de
combatere a lor, referinţa oricărei acţiuni concrete împotriva deosebirilor, excluderilor,
restricţiilor sau preferinţelor ilegitime este Ordonanţa Guvernului nr. 137 privind prevenirea
şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare, adoptată în anul 2000 şi amendată în
anul 2008. O altă normă dedicată în întregime problematicii discriminării, de data aceasta
în relaţiile de gen, este Legea nr. 202 privind egalitatea de şanse între femei şi bărbaţi
care pune accentul pe măsurile de promovare a egalităţii de şanse şi de tratament
adoptată în anul 2002. Politica nediscriminării pe motive de gen este atât de solicitantă,
încât s-a simţit nevoia detalierii legii cadru de mai sus. În luna iunie 2007 a fost adoptată
Ordonanţa de Urgenţă nr. 67 privind aplicarea principiului egalităţii de tratament între
bărbaţi şi femei în cadrul schemelor profesionale de securitate socială. În luna mai 2008 s-

12
Cum prevede chiar Constituţia: “art. 11 (2): Tratatele ratificate de Parlament, potrivit legii, fac parte din dreptul
intern.” şi “art. 20: (1) Dispoziţiile constituţionale privind drepturile şi libertăţile cetăţenilor vor fi interpretate şi
aplicate în concordanţă cu Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, cu pactele şi cu celelalte tratate la care România
este parte. (2) Dacă există neconcordanţe între pactele şi tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la
care România este parte, şi legile interne, au prioritate reglementările internaţionale, cu excepţia cazului în care
Constituţia sau legile interne conţin dispoziţii mai favorabile.”

10
a adăugat Ordonanţa de Urgenţă nr. 61 privind implementarea principiului egalităţii de
tratament între femei şi bărbaţi în ceea ce priveşte accesul la bunuri şi servicii şi furnizarea
de bunuri şi servicii.
Există şi o a treia normă internă dedicată integral asigurării egalităţii de şanse unei
categorii departe de această aspiraţie: Legea nr. 448/2006 privind protecţia şi promovarea
drepturilor persoanelor cu handicap. Este relevant pentru problematica mai largă a
grupurilor vulnerabile care sunt mijloacele pe care această lege le consideră necesare
pentru protecţia şi promovarea drepturilor persoanelor cu handicap (art. 3) : a) respectarea
drepturilor şi a libertăţilor fundamentale ale omului; b) prevenirea şi combaterea
discriminării; c) egalizarea şanselor; d) egalitatea de tratament în ceea ce priveşte
încadrarea în muncă şi ocuparea forţei de muncă; e) solidaritatea socială; f)
responsabilizarea comunităţii; g) subsidiaritatea; h) adaptarea societăţii la persoana cu
handicap; i) interesul persoanei cu handicap; j) abordarea integrată; k) parteneriatul; l)
libertatea opţiunii şi controlul sau decizia asupra propriei vieţi, a serviciilor şi formelor de
suport de care beneficiază; m) abordarea centrată pe persoană în furnizarea de servicii; n)
protecţie împotriva neglijării şi abuzului; o) alegerea alternativei celei mai puţin restrictive
în determinarea sprijinului şi asistenţei necesare; p) integrarea şi incluziunea socială a
persoanelor cu handicap, cu drepturi şi obligaţii egale ca toţi ceilalţi membri ai societăţii.
Cele trei norme de mai sus dedicate în întregime problematicii discriminării şi
oportunităţilor egale li se adaugă prevederile menite să combată discriminarea răspândite
în legi sectoriale. Le enumerăm aici pentru a avea o idee asupra numărului lor şi
activităţilor sociale sau politice unde pot interveni discriminări: Codul Muncii (Legea nr.
53/2003); Legea nr. 76/2002 privind sistemul asigurărilor pentru şomaj şi stimularea
ocupării forţei de muncă; Legea audiovizualului nr. 504/2002; Legea educaţiei naţionale;
Legea nr. 217/2003 pentru prevenirea şi combaterea violenţei în familie; Legea nr.
272/2004 privind protecţia şi promovarea drepturilor copilului; Legea nr. 47/2006 privind
sistemul naţional de asistenţă socială; Codul penal al României; Legea nr. 4 din 2008
privind prevenirea şi combaterea violenţei cu ocazia competiţiilor şi a jocurilor sportive;
Legea nr. 95/2006 privind reforma în domeniul sănătăţii; Ordonanţa de Urgenţă
nr.162/2008 privind transferul ansamblului de atribuţii şi competenţe exercitate de
Ministerul Sănătăţii Publice către autorităţile administraţiei publice locale.
Aplicarea acestor legi a dus la crearea unor instituţii cu competenţe când de
sancţionare, când de promovare a unor politici destinate egalizării oportunităţilor: Consiliul
Naţional pentru Combaterea Discriminării; Agenţia Naţională pentru egalitate de şanse

11
între femei şi bărbaţi. Atribuţii în materia combaterii discriminării au şi Avocatul Poporului;
Consiliul Naţional al Audiovizualului; Inspecţia Muncii; Agenţia Naţională pentru Ocuparea
Forţei de Muncă; Autoritatea Naţională pentru Persoanele cu Handicap, Direcţiile
Generale de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului şi Serviciul Public de Asistenţă
Socială; Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Direcţiile Generale
de Asistenţă Socială şi Protecţia Copilului; Departamentul pentru Relaţii Interetnice;
Agenţia Naţională pentru Romi.

4. Discriminarea ca încălcare a unui drept fundamental

Cetăţenii României, instituţiile statului ca şi persoanele care se află sub jurisdicţia
statului român se bucură de protecţia Convenţiei europene a drepturilor omului (Cedo),
cel mai elaborat instrument internaţional dedicat protecţiei drepturilor fundamentale.
Relevanţa normelor definite de Convenţie nu se datorează doar valorii enunţului lor, ci şi,
esenţial, jurisprudenţei13 dezvoltate în timp prin aplicarea Cedo de către statele membre
ale Consiliului Europei. Importanţa Convenţiei europene este legată şi de existenţa unui
sistem foarte puternic de control: posibilitatea acordată persoanelor aflate sub jurisdicţia
ţărilor membre ale Consiliului Europei care se simt victime ale încălcării drepturilor şi
libertăţilor fundamentale, de a se adresa unei instanţe supranaţionale, Curtea Europeană
pentru Drepturile Omului (CEDO), ale cărei decizii sunt obligatorii; posibilitatea de
sancţionare a statului care nu aplică hotărârile CEDO, de către Comitetul de Miniştri al
Consiliului Europei (prin suspendare sau excludere din Consiliu).
Dreptul la discriminare şi garantarea acestui drept apar în două articole ale Cedo:
Articolul 14 (Interzicerea discriminării):
Exercitarea drepturilor şi libertăţilor recunoscute de prezenta convenţie trebuie să
fie asigurată fără nicio deosebire bazată, în special, pe sex, rasă, culoare, limbă, religie,
opinii politice sau orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţă la o
minoritate naţională, avere, naştere sau orice altă situaţie.”
Protocolul nr. 12 la Cedo (Interzicerea generală a discriminării):
1. Exercitarea oricărui drept prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nicio
discriminare bazată, în special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau
orice alte opinii, origine naţională sau socială, apartenenţa la o minoritate naţională, avere,
naştere sau oricare altă situaţie.

13
Ansamblul hotărârilor luate de instanţele de judecată, în acest caz, ansamblul hotărârilor luate de Curtea Europeană a
Drepturilor Omului care, în acest fel, au dat interpretări drepturilor şi libertăţilor înscrise în Cedo.

12
 2. Nimeni nu va fi discriminat de o autoritate publică pe baza oricăruia dintre
motivele menţionate în § 1.
Întrucât Convenţia europeană a drepturilor omului şi judecata CEDO reprezintă cele
mai înalte autorităţi în materia drepturilor şi libertăţilor fundamentale, legislaţia privitoare la
aplicarea principiului nediscriminării, ca şi activitatea şi deciziile diferitelor instituţii
implicate în combaterea discriminării trebuie raportate la hotărârile CEDO. Astfel, în
momentul în care CNCD sau CNA iau o măsură care restrânge un drept pentru a
împiedica acte de discriminare, li se cere, la nivel principial, să urmeze procedura impusă
de Cedo: să evalueze dacă restrângerea este prevăzută de lege; dacă are un scop
legitim; dacă este necesară într-o societate democratică, ceea ce înseamnă că este
proporţională şi rezonabilă etc.
Mai este de avut în vedere, în acest context, că statele care au ratificat Cedo au o
„marjă de apreciere”, adică, între anumite limite, pot alege o politică specifică în susţinerea
unui drept, ceea ce implică eventuala ingerinţă în exerciţiul altor drepturi – vezi, în special,
tensiunea dintre dreptul de a nu fi discriminat şi libertatea de exprimare.

5. Instituţii dedicate combaterii discriminării

Normele sunt însoţite de instituţii. Atunci când se produce o încălcare a regulilor, fie
adoptate la nivel naţional sau internaţional, instituţiile sunt chemate să dea alarma, să
ceară revenirea la conformitate, să sancţioneze. În plus, instituţiile merg dincolo de
veghea asupra normelor, putând introduce politici care să le întărească şi să ajute la
atingerea scopurilor lor.
În România, instituţia centrală a combaterii discriminării este CNCD. Atribuţiile
Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării includ: prevenirea faptelor de discriminare
(prin realizarea de campanii de informare, cursuri de formare, finanţarea de proiecte,
realizarea de studii şi rapoarte); medierea faptelor de discriminare între părţile implicate într-un
caz de discriminare; investigarea, constatarea şi sancţionarea faptelor de discriminare (primind petiţii
sau autosesizându-se şi hotărând asupra măsurilor); monitorizarea cazurilor de discriminare;
acordarea de asistenţă de specialitate victimelor discriminării prin explicarea legislaţiei, îndrumarea
depunerii a petiţiei ş.a.
Încălcarea de către statele părţi ale obligaţiilor lor de a respecta drepturile şi
libertăţile enunţate de Convenţia europeană a drepturilor omului poate face obiectul unor
petiţii la Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Această instanţa supranaţională judecă

13
petiţiile, hotărăşte ca a avut loc, sau nu, o ingerinţă în exercitarea unui drept şi eventual,
hotărăşte plata de daune în favoarea petentei.

14
 PARTEA a II-a: Cauze discriminare

Situaţiile pe care le considerăm a fi de natura “discriminării” trebuie confirmate

printr-o metodă. Eventual, aplicarea metodei va duce la concluzia că impresia noastră, de
a fi descoperit un caz de discriminare, nu a fost corectă. Alteori, deşi natura discriminatorie
a unei întâmplări e indiscutabilă, nu există dovezile necesare pentru a o susţine. Dacă nu
există posibilitatea dovedirii, nu e de acceptat nici o măsură împotriva presupusului
“vinovat”. Sunt situaţii în care marea bătălie în ce priveşte tratarea unui caz de
discriminare se duce pentru a găsi probele.
Într-o mulţime de cazuri, discriminarea se află sub ochii noştri, dar ne-am obişnuit
cu ea şi nu o vedem. În alte cazuri, este dificil să distingem în ce măsură “deosebirile”,
„excluderile”, „restricţiile” sau „preferinţele” sunt motivate, sau nu; chiar specialiştii ajung la
concluzii diferite. Ori din contră, tratarea unor situaţii cvasiidentice de către judecătorii care
creează jurisprudenţa europeană simplifică analiza situaţiei presupuse a fi de discriminare:
preluarea soluţiei judecătorilor europeni nu e doar înţeleaptă, ci chiar obligatorie.
În România, principala sursă a analizei cazurilor de discriminare este Consiliul
Naţional pentru Combaterea Discriminării. Întrucât jurisprudenţa acestuia a fost fluctuantă
în timp, hotărârile CNCD au trezit de multe ori criticile unor specialişti. Având în vedere
acest context, în cele ce urmează prezentăm şase studii. Ele au fost selectate astfel încât
să ofere o paletă largă asupra situaţiilor de discriminare, a raţionamentelor prin care se
evaluează natura faptelor, a posibilelor controverse ce pot apărea în jurul calificării unui
act drept discriminatoriu.

I. Discriminarea cadrelor didactice care predau în mediul rural

1. Expunerea cazului de discriminare

Petiţie expediată Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării în data de 9
aprilie 2004
Domnule Preşedinte,
Subsemnatul, E.M., domiciliat în Buzău […], vă rog ca, în baza prevederilor art. 16
alin (1) din Constituţia României şi ale Ordonanţei nr. 137/ 2000 privind prevenirea şi
sancţionarea tuturor formelor de discriminare, modificată şi completată prin Legea 48/
2002 şi prin Ordonanţa nr. 77/ 2003 (aprobată prin Legea 27/ 2004), să anulaţi, potrivit
dreptului comun, situaţia creată prin discriminarea în privinţa pretransferului cadrelor

15
didactice (din mediul rural în mediul urban) şi să luaţi măsurile necesare pentru
armonizarea dispoziţiilor din cuprinsul actelor normative în vigoare.
Astfel, potrivit prevederilor art. 15 din Metodologia de mişcare a personalului
didactic din învăţământul preuniversitar (Anexă la Ordinul M.E.C.T. nr 5644 din
11.XII.2003) "pretransferarea personalului didactic se face în limitele aceluiaşi regim de
mediu (rural- rural, urban- urban) sau din mediul urban în mediul rural". Prevederile, care
contravin principiului egalităţii de tratament şi al nediscriminării, sunt preluate din art. 10,
alin (1) al Legii 128/ 1997 privind Statutul personalului didactic şi se aplică şi în cazul
transferului pentru restrângere de activitate.
Întrucât în anul şcolar 2003- 2004 sunt titular la Grup Şcolar Industrial Berca, prin
articolele sus menţionate mi se interzice pretransferarea (pentru stabilirea în localitatea de
domiciliu) pe unul dintre posturile existente în oraşul Buzău pentru anul 2004/ 2005,
interdicţia respectivă constituind o discriminare negativă. Cerinţele examinării pentru
titularizare au fost aceleaşi şi pentru cadrele didactice care au fost repartizate în mediul
urban cât şi pentru cele care au fost repartizate în mediul rural, nota minimă necesară
fiind, indiferent de regimul de mediu, 7.
Sunt de înţeles politicile unui guvern de a promova învăţământul în mediul rural, dar
soluţiile nu trebuie să prevadă discriminări negative – fapt, de altfel, reglementat prin
legislaţia internaţională, prin Constituţia României şi prin legislaţia naţională – ci, eventual,
acţiuni afirmative. […]

2. Hotărârea Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării

Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării întrunit în
data de 19.07.2004 a dezbătut petiţia nr. 901/ 15.04.2004 […], având ca obiect
pretransferul cadrelor didactice din mediul rural în mediul urban.
Petentul este profesor titular la Grupul Şcolar Industrial Berca şi a dorit să se
pretransfere în oraşul Buzău. Potrivit prevederilor art. 15 din O.M.E.C.T. nr. 5644/
11.12.2003 privind Metodologia de mişcare a personalului didactic din învăţământul
preuniversitar, pretransferarea personalului didactic se face în limitele aceluiaşi regim de
mediu (rural – rural, urban – urban, urban – rural). Potrivit metodologiei de anul trecut de
organizare a examenului de titularizare, media minimă care trebuie obţinută la examenul
de titularizare este 7, indiferent de regimul de mediu. Situaţia era diferită în urmă cu câţiva
ani, când pentru titularizare în mediul urban era necesară media minim 7, iar pentru
titularizare în mediul rural media minimă era 5. Dacă se obţinea media sub 7, dar peste 5,

16
profesorul se putea titulariza în mediul rural, dar fără a se putea pretransfera în mediul
urban. Petentul a avut la examenul de titularizare media 7,40 (şapte, 40%).
O echipă a C.N.C.D. [...], s-a deplaşat la data de 26.04.2004 în oraşul Buzău pentru
verificări. La Inspectoratul Şcolar Judeţean a discutat cu dl inspector general G.B. Acesta
a explicat că transferul cadrelor didactice se efectuează în unităţi şcolare echivalente sau
într-o treaptă inferioară în limitele aceluiaşi regim de mediu. Propunerea echipei de
investigare a fost aceea de a discuta cu reprezentanţii Ministerului Educaţiei (MEC).
Prin adresă către M.E.C. s-au solicitat date suplimentare referitoare la situaţia
prezentată. Ministerul la data de 15.07.2004 şi a comunicat temeiul legal al pretransferării
şi transferării personalului didactic, respectiv art. 15 din O.M.E.C.T. nr. 5644/ 2003.
În drept, conform art. 2 alin 1 din O.G. 137/ 2000 privind prevenirea şi sancţionarea
tuturor formelor de discriminare, aprobată cu modificări prin Legea 48/ 2002 şi modificată
prin O.G. 77/ 2003, aprobată prin Legea nr. 27/ 2004, prin discriminare se înţelege orice
deosebire, excludere, restricţie sau preferinţă, pe bază de rasă, naţionalitate, etnie, limbă,
religie, categorie socială, convingeri, sex, orientare sexuală, vârstă, handicap, boală
cronică necontagioasă, infectare HIV sau apartenenţă la o categorie defavorizată, care are
ca scop sau efect restrangerea ori înlăturarea recunoaşterii, folosinţei sau exercitării, în
condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale ori a drepturilor
recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social şi cultural sau în orice alte
domenii ale vieţii publice. [...]
Examinând conţinutul petiţiilor, dispoziţiile legale incidente constată că faptele
prezentate sunt fapte de discriminare.
C.N.C.D. nu poate emite hotărâri normative cu caracter obligatoriu pentru alte
autorităţi şi nici nu se poate substitui activităţii acestora. De aceea, Colegiul Director al
C.N.C.D. recomandă Ministerului Educaţiei şi Cercetării să iniţieze procedurile de
modificare a legii statutului personalului didactic în sensul eliminării acelor prevederi cu
caracter discriminatoriu.

II. Discriminare stabilită în cazul unui pacient cu disgnostic de HIV/SIDA14

1. Evenimentele

14
Hotărârea Colegiului Director al CNCD din 13.11.2008.

17
 Evenimentele au avut loc în anul 2008. La data de 29 februarie 2008, în jurul orei
18:00, doamna A. T. merge la spitalul de urgenţă F., întrucât are nevoie de intervenţie
chirurgicală. I s-a eliberat o foaie cu analize pe care urma să le facă înainte de intervenţia
chirurgicală. Când a primit fişa, a observat scris cu marker roşu „persoană infectată
HIV/SIDA”, cu care s-a prezentat la sfârşitul investigaţiilor la salonul de intervenţii
chirurgicale aflat la etajul 4 al Spitalului. La intrarea în salon a fost primită de două
asistente medicale care i-au cerut să prezinte motivele pentru care se află acolo. A.T. a
prezentat fişa cu analizele pe care le făcuse, moment în care asistenta M. T. şi-a chemat
colegele de serviciu spunându-le că pe secţia respectivă a fost internată o persoană cu
HIV/SIDA. A vorbit despre toate acestea cu voce tare, astfel că bolnavii internaţi aflaţi pe
holul secţiei au auzit-o. Ei nu trebuiau să aibă acces la asemenea informaţii. Ca urmare, i-
a spus infirmierei că discuţia nu trebuia să fie făcută în loc public. Doar cadrele medicale
puteau fi prezente la discuţie. În replică, infirmiera a răspuns pe un ton ridicat, astfel încât
să fie auzită de cei prezenţi prin afirmaţia: “Ce, ai venit să ne umpli de SIDA?”

2. Reacţia la evenimente
La circa două luni după ce şi-a exprimat nemulţumirea pentru felul în care a fost
tratat cazul ei de către personalul Spitalului, doamna M.T. s-a adresat Consiliului Naţional
pentru Combaterea Discriminării şi a adresat o petiţie în acest sens. Doamna M.T. a
reclamat faptul de a fi fost victima unei discriminări, din partea asistentei M. T., contrară
prevederilor din legislaţia în materie – Ordonanţa 137/2000.

3. Verificarea faptelor reclamate

Simpla declaraţie a unei persoane privind încǎlcarea unui drept al sǎu nu e
suficientǎ. Afirmaţiile celui ce depune plângerea, şi care pot duce la sancţiunea persoanei
reclamate, trebuie şi dovedite. Ca urmare, instanţele cer adunarea de probe (constituirea
unui probatoriu), fiecare alegaţie având nevoie de o confirmare materială, sau cel puţin de
o mǎrturie.
Colegiul Director s-a adresat asistentei M.T. pentru a cere lǎmuriri suplimentare cu
privire la obiectul petiţiei reclamatei. Aceasta a întǎrit cele spuse în petiţie. Apoi, Colegiul
CNCD a solicitat punctul de vedere asupra presupuselor fapte conducerii Spitalului de
Urgenţă F.
Spitalul de Urgenţă F. a comunicat punctul său de vedere. De asemenea, Spitalul a
pus la dispoziţia Colegiului declaraţia a trei participante la eveniment (asistentele T. M. şi

18
M. A. şi infirmiera P. A. S-a adăugat o investigaţie a echipei C.N.C.D. la sediul Spitalului,
sintetizată într-un raport şi solicitarea altor acte: procesul verbal al Consiliului Etic reunit în
urma reclamării faptelor enunţate şi foaia de observaţie medicală a petentului. Spitalul a
transmis CNCD şi noile documente solicitate.
În luna septembrie, după adunarea tuturor acestor probe, Consiliul Naţional pentru
Combaterea Discriminării a citat părţile să se prezinte în faţa Colegiului CNCD. Părţile s-
au prezentat, prin reprezentanţi, la termen, dar reclamata a solicitat stabilirea unei noi date
pentru audiere, ca să poată lua cunoştinţă de actele dosarului în vederea formulării
propriei apărări. La noul termen părţile au fost din nou prezente. La declaraţiile
testimoniale luate cu acea ocazie s-au mai adăugat concluzii scrise. La sfârşitul lunii
octombrie 2008, partea de inestigaţie fusese finalizată.

Susţinerile reclamatei
Reclamata a susţinut că tânărul A.T. s-a prezentat pentru internare în momentul în
care preda schimbul de tură de zi colegei sale. Anterior cu câteva minute, Dr. I. întrebase
dacă a sosit un pacient, internat de el, şi a precizat că este seropozitiv. La apariţia
tânărului era singură pe hol şi l-a întrebat ce doctor l-a internat. A chemat infirmiera de
serviciu şi i-a spus să pună acestui pacient punga galbenă la pat. Tânărul a început să
vocifereze spunând: „eu nu am dreptul să fiu îngrijit?”. Reclamata susţine că i-a răspuns
„dragă, astea sunt regulile spitalului”, după care a continuat să se îmbrace şi a plecat
acasă.

Punctul de vedere al Spitalului de Urgenţă F.

În comunicarea sa, Spitalul de Urgenţă F. arată că pacientul A. T. a fost internat la
secţia Chirurgie IV. În momentul internării acestuia, asistenta M. T. a verificat cine a
efectuat internarea, şi-a chemat colegele de tură şi le-a spus să pună punga galbenă pe
pat, procedând în acest fel pentru a se lua măsurile stabilite conform Ghidului practic de
management al expunerii accidentale la produse biologice.

4. Argumentele şi hotărârea Colegiului Director al CNCD

Colegiul Director a reţinut declaraţiile petentului, ale reclamatei şi martorilor,
procesul verbal al Consiliului Etic al Spitalului reunit pentru analiza sesizării petentului,
raportul de investigaţie al CNCD şi înscrisuri (fişă de internare, buletin de analize, bilet de
ieşire, ghid practic de management al expunerii accidentale la produse biologice).

19
Analizând probatoriul aflat la dosar, Colegiul a fost de opinie că în speţă se pot invoca
fapte de discriminare, punând în discuţie comportamente care, chiar dacă nu au fost
săvârşite cu intenţie, produc un cadru „intimidant, ostil, degradant ori ofensiv” pe baza
statutului petentului (seropozitiv) respectiv al diagnosticului HIV. Este lipsit de orice
echivoc faptul că petentul este un pacient sub tratament specific pentru HIV. Reclamatei i
s-a adus la cunoştinţă anterior că urmează să fie internat un pacient infectat HIV. În opinia
Colegiului, este evident că atât informaţiile comunicate de reclamată colegelor cât şi
răspunsul adresat în mod direct petentului, au fost de natură a genera reacţia acestuia din
urmă. Modul public în care reclamata a comunicat colegelor sale faptul că pe secţie va
avea loc o internare, astfel cum rezultă şi din susţinerea petentului, a determinat
nemulţumirea sa, considerând că diagnosticul său presupune o atenţie sporită şi în special
o obligaţie de confidenţialitate. Potrivit art. 21 din legea nr. 46/2003 privind drepturile
pacientului „Toate informaţiile privind starea pacientului, rezultatele investigaţiilor,
diagnosticul, pronosticul, tratamentul, datele personale sunt confidenţiale chiar şi după
decesul acestuia”.
Dincolo de susţinerile contradictorii ale părţilor, Colegiul observă că potrivit art. 16 din
legea nr. 307/2004 privind exercitarea profesiei de asistent medical şi a profesiei de
moaşă, „În exercitarea profesiei, asistentul medical şi moaşa trebuie să respecte
demnitatea fiinţei umane”. Analizând aceste aspecte, şi întregul material depus la dosarul
cauzei, Colegiul Director este de opinie că în speţă se poate reţine existenţa unui
comportament, motivat de diagnosticul de boala HIV al petentului, cu efecte „intimidante,
ostile, degradante ori ofensive”. Raportat la elementele particulare ale cauzei, din probele
analizate la dosar este evident că modul de abordare de către reclamată a situaţiei date a
avut ca efect umilirea petentului, din perspectiva propriilor ochi, acesta simţindu-se lezat.
Acest aspect nu apare numai din utilizarea prezumată a cuvintelor „hiv” ori „sida”, cât per
ansamblu, raportat la complexul de împrejurări. Situaţia unei persoane seropozitive nu
poate fi tratată similar cu o persoană ce deţine un alt tip de diagnostic ce presupune o
internare la secţia chirurgie. În cazul infecţiei cu HIV sau al vulnerabilităţii sociale,
respectarea confidenţialităţii înseamnă nu numai respectarea dreptului unei persoane la
viaţa privată, ci şi evitarea stigmatizării sale care se bazează în cele mai multe cazuri pe
stereotipuri şi prejudecăţi. Conduita asistentului medical ar fi trebuit raportată la situaţia
specială a pacientului infectat HIV ceea ce presupunea un comportament diferit corelativ
situaţiei diferite în care se afla această persoană. Principiul egalităţii exclude ca situaţiile
comparabile să fie tratate diferit şi situaţiile diferite să fie tratate similar.

20
 Întreaga apărare a reclamatei se bazează pe negarea afirmaţiilor imputate. Reacţia
ei ar fi fost: „Dragă, astea sunt regulile spitalului”, ori „astea sunt regulile spitalului şi ale
ministerului sănătăţii” (astfel cum rezultă din declaraţiile colegelor reclamatei). Or, cum
reclamata cunoştea diagnosticul petentului, un asemenea tip de argument este de natură
a desconsidera nu doar starea medicală a petentului ori demnitatea acestuia cât dreptul
oricărui pacient de a fi informat corespunzător cu privire la îngrijirile medicale ce i se
acordă şi care se presupun a fi asigurate.
Ca urmare, Colegiul Director este de opinie că atitudinea reclamatei a reprezentat un
comportament cel puţin ostil ori ofensiv, în sensul art. 2 alin. 5 din O.G. nr. 137/2000,
republicată, motivat de statutul petentului – diagnosticat cu boală HIV -, având ca efect
lezarea demnităţii acestuia. Dreptul de a nu fi supus discriminării constituie unul dintre
drepturile fundamentale într-o societate democratică, dreptul la egalitate constituind un
drept cu aplicare imediată având în vedere că discriminarea în sine este un afront adus
demnităţii umane. Tratând pe cineva mai puţin favorabil datorită unor criterii inerente
sugerează în primul rând dispreţ sau lipsă de respect faţă de personalitatea sa. Este
important ca, în exercitarea profesiei, asistentul medical în relaţie cu orice potenţial
pacient să manifeste exigenţă în raport cu modul în care sunt comunicate informaţii şi să
aibă o conduită ireproşabilă pe plan fizic, mental şi emoţional faţă de bolnav, respectând
întotdeauna demnitatea acestuia şi principiul nediscriminării: „(1) În România, stat de
drept, democratic şi social, demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera
dezvoltare a personalităţii umane reprezintă valori supreme şi sunt garantate de lege. (2)
Principiul egalităţii între cetăţeni, al excluderii privilegiilor şi discriminării sunt garantate...”
4) Orice persoană fizica sau juridică are obligaţia sa respecte principiile enunţate la alin.
(2).

În temeiul art. 20 alin. (2) din O.G. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea
tuturor formelor de discriminare, cu unanimitate de voturi ale membrilor prezenţi la şedinţă,
Colegiul Director al CNCD a stabilit că « Aspectele sesizate constituie acte de
discriminare conform art. 2 alin. 5, din Ordonanţa de Guvern nr.137/2000 » şi a sancţionat
pe reclamata M. T. cu avertisment.

21
 III. Discriminarea în educaţie a copiilor romi prin segregare15

1. Segregarea în educaţie a copiilor romi. Jurisprudenţa Curţii Europene a

Drepturilor Omului
În cauza D.H. şi alţii v. Cehia, Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a primit o
plângere cu privire la plasarea copiilor de etnie romă în şcoli pentru copii cu nevoi speciale
(dizabilităţi mentale), în primă instanţă, Camera secundă a Curţii Europene a decis că nu a
existat un act de discriminare16. Reclamanţii au susţinut că diferenţa de tratament în cauză
a constat în înscrierea copiilor de etnie romă în şcoli pentru nevoi speciale, fără o
justificare, primind o educaţie în mod substanţial inferioară celei asigurate în sistemul
comun de învăţământ. În consecinţă, copiii romi nu au mai avut acces la educaţia
secundară, alta decât cea asigurată în centrele de formare vocaţională. În plus, au fost
afectaţi psihologic, ca rezultat al etichetării „stupid” sau „retardat”.
Curtea Europeană pentru Drepturile Omului a arătat că în situaţia în care o politică
sau o măsură generală are efecte disproporţionale de natură a prejudicia un grup de
persoane, măsurile în speţă ar putea fi considerate discriminatorii chiar dacă acestea nu
vizează ca obiectiv grupul respectiv de persoane. Curtea a reţinut în cazul dat că regulile
aplicabile plasării copiilor în şcoli speciale nu se referă la originea etnică a copiilor, cât
urmăresc scopul legitim de adaptare a sistemului educaţional la nevoile şi aptitudinile
copiilor cu dizabilităţi.
Pe de altă parte, Curtea a reţinut că părinţii aplicanţilor nu au întreprins nicio
acţiune împotriva plasării copiilor lor a şcoli speciale. Aceasta, deşi au primit o decizie
scrisă prin care au fost informaţi cu privire la plasarea copiilor în şcoala cu nevoi speciale.
În unele situaţii, părinţii înşişi au solicitat înscrierea sau menţinerea copiilor în şcoala
respectivă. În ceea ce priveşte argumentul lipsei de „informare” a consimţământului
parental, Curtea a precizat că este responsabilitatea părinţilor, ca parte a obligaţiilor
naturale, de a asigura educaţia ce urmează a fi primită de copiii lor, de a afla care sunt
oportunităţile educaţionale oferite de stat, de a se asigura cu privire la cunoaşterea datei
în care şi-au exprimat consimţământul cu privire la plasarea copilului într-o anumită
şcoală. Iar, dacă este necesar, să atace decizia prin care se stabileşte plasarea, când a

15
Paragraful reprezintă o prelucrare a analizei lui Dezideriu Gergely, “Segregarea copiilor romi în sistemul educaţional
românesc şi protecţia juridică împotriva discriminării”, publicată în Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 1/2009, pp.
35-57.
16
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza D.H. şi altii v. Cehia, Secţia a doua, plângerea nr. 57325/00, Hotărârea
din 7 februarie 2006.

22
fost emisă fără consimţământul său. Deşi CEDO a luat act de faptul că reclamanţilor le-ar
fi lipsit informaţii cu privire la sistemul educaţional, judecătorii au susţinut că aspectele
cauzei nu duc la concluzia că plasarea copiilor romi în şcoli speciale a constituit un
rezultat al prejudecăţilor rasiale de natură discriminatorie.
Soluţia Curţii de primă instanţă a fost atacată, cauza fiind deferită Marii Camere,
care s-a pronunţat ulterior stabilind existenţa unui act de discriminare.17 CEDO a găsit că
există o discriminare indirectă a copiilor de etnie romă care au fost plasaţi în şcoli pentru
copii cu nevoi speciale18. Testele utilizate pentru a stabili capacitatea de învăţare sau
dificultăţile copilului au fost aplicate elevilor indiferent de originea etnică, dar au constituit
subiectul unor dezbateri ştiinţifice continue. În opinia Marii Camere, există pericolul ca
testele efectuate să fi fost părtinitoare, căci rezultatele nu au fost analizate din perspectiva
particularităţilor şi a caracteristicilor copiilor romi. Ca urmare, rezultatele testelor în urma
cărora s-a realizat plasarea în şcoli speciale nu oferă o justificare obiectivă şi rezonabilă.
În opinia guvernului reclamat, existenţa consimţământului constituise factorul
decisiv fără de care copii nu puteau fi plasaţi în şcolile speciale. Marea Cameră a
considerat ca nesatisfăcătoare capacitatea părinţilor romi de a analiza toate aspectele
situaţiei date şi a consecinţelor ce rezultau din acordarea consimţământului, având în
vedere apartenenţa la o comunitate dezavantajată şi deseori cu educaţie precară.
Consimţământul fusese exprimat printr-o semnătură pe un formular completat parţial, care
nu conţinea informaţii despre alternativele disponibile sau diferenţele între şcolile cu
curricula specială şi cele din sistemul comun. La rândul lor, autorităţile locale nu s-au
asigurat că părinţii romi au primit toate informaţiile necesare pentru a lua o decizie
informată, sau că sunt conştienţi de consecinţele deciziei asupra viitorului copiilor.
Judecătorii europeni au considerat că părinţii romi s-au confruntat cu o dilemă: să aleagă
sistemul comun de învăţământ necorespunzător diferenţelor sociale şi culturale în care
copii romi riscau izolarea şi ostracizarea, sau şcolile pentru copii cu nevoi speciale unde
majoritatea erau romi. Marea Cameră a arătat că procedurile instituţionale din educaţie ar
fi trebuit să garanteze luarea în considerare, de către stat, a nevoilor speciale ale copiilor
romi, ca membrii ai unei clase dezavantajate. În consecinţă, aceştia au primit o educaţie
care le-a compromis dezvoltarea personală. Marea Cameră a decis, cu 13 voturi din 4, că
tratamentul diferenţiat în cauză nu a avut o justificare obiectivă şi rezonabilă, întrucât nu a

17
Hotărârea din 13 noiembrie 2007: încălcarea art. 14 împreună cu art. 2 din Protocolul nr. 1 al Convenţiei.
18
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza D.H. şi alţii v. Cehia, plângerea nr. 57325/00, Marea Cameră,
hotărârea din 13 Noiembrie 2007.

23
existat un raport de proporţionalitate între scopul urmărit şi mijloacele utilizate. Legislaţia
aplicată a avut un efect disproporţionat de natură a prejudicia comunitatea romă.
Reclamanţii, ca membri ai acestei comunităţi, au suferit un tratament discriminatoriu.19
Fiecare aplicant a primit câte 4,000 Euro pentru daune morale şi 10,000 Euro
pentru cheltuielile globale.
Cauza Orsus şi alţii v. Croaţia20 a privit tratamentul diferit aplicat copiilor romi prin
plasarea în clase separate a romilor exclusiv pe criteriul originii etnice. Reclamanţii au
considerat că şansele de acces ale copiilor romi la ciclul superior de educaţie au fost
inferioare în raport cu educaţia primită în ciclul elementar, de vreme ce curricula a fost cu
până la 30% mai redusă în raport cu cea asigurată în clasele comune.
Camera Secundă a Curţii Europene a considerat că în speţă nu a existat
discriminare. Judecătorii europeni au considerat că reclamanţii nu au fost privaţi de dreptul
de a frecventa şcoala şi de a primi o educaţie, fiind de acord cu instanţele naţionale de
judecată care au statuat echivalenţa dintre curricula şcolară asigurată în clasele separate
(de romi) şi cea asigurată în clasele paralele din aceeaşi şcoală. A reţinut şi faptul că
transferul dintr-o clasă formată doar din romi într-o clasă mixtă constituia o practică
regulată. În condiţiile în care unii dintre reclamanţi au frecventat clase separate şi alţii
clase mixte, sau doar clase separate, nu ar fi existat nici un indiciu că reclamanţii sau
părinţii acestora ar fi solicitat vreodată transferul într-o clasă mixtă sau că ar fi obiectat cu
privire la plasarea copiilor în clase formate exclusiv din romi.
În motivarea sa, CEDO a făcut o trimitere directă, în mod constant, la cauza D.H şi
altii v. Cehia pentru a arăta că speţa împotriva Croaţiei este diferită şi întrucât romii nu
aveau cunoştinţe de bază ale limbii croate. Acesta ar fi fost un motiv justificat ca să fie
plasaţi în clase separate după înscrierea în sistemul comun de învăţământ. Spre
deosebire de plasarea copiilor romi în şcoli pentru dizabilităţi mentale datorită capacităţilor
intelectuale inferioare, măsurile în discuţie au fost considerate în mod semnificativ diferite,
din punctul de vedere al naturii şi al severităţii. Guvernul croat a susţinut că sistemul
aplicat avea în vedere asigurarea unui proces flexibil de trecere de la clase separate la
clase regulare. Deşi Curtea de la Strasbourg a reţinut că o asemenea practică nu exclude
orice formă de arbitrariu, totuşi a considerat rezonabilă trecerea de la sistemul de clase
separate la clase regulare fără formalităţi.

19
Contrar prevederilor art. 14 împreună cu art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie.
20
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Orsus şi altii v. Croaţia, plângerea nr. 15766/03, Hotărârea din 17 iulie
2008

24
 CEDO a reiterat că intră în marja de apreciere a statelor politici precum formarea de
clase separate sau a diferitelor tipuri de şcoli pentru copii cu dificultăţi şi implementarea
unor programe educaţionale speciale care să răspundă unor nevoi speciale. Plasarea
iniţială a aplicanţilor în clase separate a fost bazată pe lipsa cunoaşterii limbii croate şi nu
pe baza originii rasiale sau etnice, fiind justificată.
Soluţia Curţii în primă instanţă a fost atacată, fiind deferită Marii Camere. Aceasta a
stabilit, cu 9 voturi pentru şi 8 contra, deci foarte strâns, că separarea elevilor romi în clase
speciale a reprezentat o discriminare.21 Curtea a acordat fiecărui aplicant din cei 15 câte
4,500 Euro pentru daune morale şi 10,000 Euro pentru cheltuielile globale.
În cauza Sampanis şi alţii v. Grecia, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a
constatat încălcarea art. 14 împreună cu art. 2 din Protocolul nr. 1 la Convenţie22 cu privire
la neasigurarea înscrierii într-un an şcolar al reclamanţilor şi plasarea acestora în clase
speciale, într-o anexă a şcolii principale, pe criteriul originii rome. După înscrierea unui
număr de 23 de copii romi în şcoala primară, între care şi reclamanţii, părinţii copiilor
neromi au organizat un protest public, au blocat şcoala şi au solicitat transferarea copiilor
romi în altă clădire. Poliţia a intervenit pentru a menţine ordinea şi pentru a preveni
săvârşirea unor acte ilegale împotriva copiilor. Părinţii copiilor romi au susţinut că au
semnat, sub presiune, o declaraţie scrisă de profesorii şcolii prin care şi-au exprimat
acordul transferării copiilor într-o clădire anexă construită din materiale prefabricate, unde
au format trei clase preparatorii.
Curtea a susţinut că autorităţile competente ar fi trebuit să recunoască
particularităţile cazului şi să faciliteze înscrierea copiilor romi chiar dacă unele documente
administrative nu erau disponibile la un moment dat. Vulnerabilitatea comunităţii rome face
necesară acordarea unei atenţii particulare la nevoile acesteia, inclusiv faptul că principiul
non-discriminării presupune, în anumite circumstanţe, o diferenţă de tratament menită să
corecteze inegalităţi.
CEDO a arătat că autorităţile competente nu au adoptat un criteriu unitar şi clar în
selectare a copiilor ce urmau a fi înscrişi în clase preparatorii. Guvernul grec nu a
prezentat testele care ar fi fost aplicate copiilor în cauză pentru a evalua capacităţile
acestora sau potenţiale dificultăţi de învăţare. Deşi obiectivul declarat al claselor
preparatorii îl constituia atingerea unui nivel care să permită ulterior copiilor să fie incluşi în

21
Hotărârea publicată la 16 martie 2010: încălcarea art. 14 al Cedo şi a art. 2 al Protocolului No. 1.
22
Curtea Europeană a Drepturilor Omului, cauza Sampanis şi altii v. Grecia, plângerea nr. 32526/05, Hotărârea din
5.06.2008, definitivă la 05.09.2008.

25
clasele comune, guvernul nu a oferit nici un exemplu în care aceasta să se fi întâmplat. Nu
a fost indicat vreun test de evaluare al copiilor romi, aplicat în mod periodic, prin care să
se stabilească obiectiv şi nediscriminatoriu capacitatea de a urma clase comune. Un
asemenea sistem ar fi sugerat părinţilor romi că selecţia şi plasarea copiilor în clasele
preparatorii nu are drept considerent obiectivul segregării.
Guvernul grec ar fi trebuit să aibă în vedere situaţia părinţilor romi, care nu aveau
capacitatea de a analiza consecinţele ce rezultau din acordarea consimţământului cu
privire la transferarea într-o clădire separată. Reiterând importanţa fundamentală a
interzicerii discriminării rasiale, Curtea a considerat că posibilitatea de renunţare la dreptul
de a nu fi discriminat nu este acceptabilă. Drept urmare, în ciuda eforturilor autorităţilor de
a asigura educaţia copiilor romi, condiţiile de înscriere a acestora şi plasarea în clase
speciale preparatorii, într-o anexă din materiale prefabricate, separat de clădirea principală
a şcolii, reprezintă discriminare pe criteriul originii etnice.

2. Jurisprudenţa Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării şi

problematica segregării copiilor romi în educaţie
În România, cel mai frecvent criteriu de repartizare a elevilor pe clase este
preferinţa părinţilor. În unele cazuri, preferinţa părinţilor include refuzul părinţilor neromi de
a-şi înscrie copiii în clase în care sunt numeroşi elevi romi. În alte cazuri, elevii romi
preferă să fie menţinuţi în clasele segregate, iar alteori părinţii romi preferă ei înşişi o
şcoală segregată datorită apropierii de comunitatea de romi.
Un alt criteriu de repartizare este reprezentat de rezultatele şcolare ale elevilor.
Nefrecventarea prealabilă a grădiniţei reprezintă un criteriu de segregare la nivelul
claselor, iar o altă regulă este reprezentată de testele şcolare aplicate la sfârşitul clasei a
IV-a. Alte criterii de repartizare sunt repetenţia şi momentul înscrierii în şcoală,
repartizarea în funcţie de domiciliul elevului, limba de predare, repartiţia aleatoare etc.23
Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a fost sesizat cu privire la diferite
situaţii de segregare a copiilor romi, prin plasarea acestora fie în clădiri anexe ale şcolii
sau situate în afara şcolii, înscrierea în clase separate în aceeaşi clădire, preluarea şi
respectiv mutarea în clase separate în ciclul ulterior de învăţământ, plasarea în şcoli
pentru copii cu nevoi speciale.

23
Romani CRISS, Monitorizarea aplicării măsurilor împotriva segregării şcolare în Romania, Editura MarLink,
Bucuresti 2008. Raport de cercetare realizat de Laura Surdu, in cadrul proiectului “Monitorizarea aplicării prevederilor
cadrului legislativ în materie de desegregare şcolară”, finanţat de UNICEF România.

26
 Prima plângere vizând segregarea şcolară adresată Consiliului Naţional pentru
Combaterea Discriminării a fost Romani CRISS v. Şcoala Cehei. Colegiul Director a reţinut
că în şcoala respectivă funcţiona o clădire principală în care se aflau clase formate
exclusiv din copii români, iar într-o clădire anexă, separată de clădirea principală,
funcţionau clase formate exclusiv din copii romi. În considerentele hotărârii sale, Colegiul a
luat act de faptul că împărţirea în clase diferite „nu se face potrivit calificativelor obţinute
de-a lungul anilor”, iar condiţiile diferite pentru desfăşurarea orelor de curs „sunt mai bune
în clădirea principală decât în clădirea anexă”.24 Şcoala a fost sancţionată cu avertisment.
Colegiul Director a considerat că nu exista o justificare obiectivă a tratamentului în
discuţie, fără a analiza dacă în cauză ar fi existat un raport de cauzalitate directă între
originea etnică a copiilor romi şi condiţiile de studiu diferite. Hotărârea Colegiului indică
doar că elevii romi din clasele V-VIII provin dintr-o anumită localitate, ceea ce prezumă
faptul că aceştia au fost preluaţi în şcoală în structura omogenă constituită în ciclul
anterior şi menţinuţi ca atare ulterior. Această practică este des invocată de autorităţi în
cazurile de segregare.
Meritul deciziei constă în faptul că la doar şase luni după funcţionarea efectivă a
Consiliului director al CNCD25 s-a pronunţat primă hotărâre a unei instituţii publice din
România prin care segregarea copiilor romi în sistemul educaţional a fost calificată drept
faptă de discriminare.
În cauza C.C v. Şcoala Patroaia V., petenta a sesizat Consiliul cu privire la
constituirea unei clase formate din elevi romi, într-o clădire separată de Şcoala Generală,
respectiv în sala de spectacole a grădiniţei locale. Colegiul a reţinut, după o investigaţie
pe teren, că şcoala are 160 de elevi şi dispune de 4 săli de clasă în care se fac ore
dimineaţa şi după-amiaza. În clădirea principală învaţă copii de etnie romă din
comunitatea petentei cât şi din altă comunitate, iar clasa separată menţionată în petiţie era
formată din elevi de etnie romă. Colegiul director al CNCD a apreciat că separarea clasei
în altă clădire decât cea a şcolii nu este de natură discriminatorie, pentru că „în celelalte
clase există elevi aparţinând acestei etnii, atât din satul V. (P.G) cât şi din P.V....”26
Situaţia invocată pare similară cu speţa CRISS v. Cehei, petenta invocând condiţiile
de învăţământ inferioare pentru elevii din clasa a V-a de etnie romă care studiau separat:

24
Decizia nr. 218 din 23.06.2003: au fost încălcate prevederile art. 2 alin. 2 din O.G. nr. 137/2000.
25
Deşi O.G. nr. 137/2000 prevedea înfiinţarea C.N.C.D. în termen de 60 de zile de la publicarea în Monitorul Oficial al
Ordonanţei, numirea membrilor Colegiului Director s-a realizat în luna august 2002 iar activitatea propriu-zisă de
soluţionare a plângerilor, prin hotărâri pronunţate de Colegiu, a început, în mod efectiv, în anul 2003.
26
Hotărârea nr. 256 din 14.03.2004.

27
sala de spectacole a grădiniţei unde învăţau nu avea asigurată, pe timpul iernii, încălzirea;
uşa de intrare era improvizată, bătută cu o tablă de fier şi cu ferestre sparte. Deşi raportul
de investigaţie al CNCD confirmase situaţia invocată de petentă, că „spaţiul alocat acestei
clase are destinaţie de sală de spectacole şi nu corespunde unor cerinţe minime de
desfăşurare a învăţământului gimnazial”, totuşi a considerat că „aspectele sesizate nu se
confirmă”. În mod inexplicabil, hotărârea Colegiului nu a luat în considerare susţinerile
Primăriei locale care arată că „din discuţiile şi cererile formulate de unii părinţi ai elevilor
clasei a V B sub aspect că în această clasă sunt numai copii romi, Primăria a încercat să
dialogheze cu directorul şcolii pentru a găsi o soluţie”. Autoritatea locală îşi exprimase
părerea că „...separarea copiilor romi în clasa a V-a Pătroaia V. nu este normală şi nici
benefică atât copiilor cât şi procesului de învăţământ”. Or, această susţinere arăta că
situaţia segregării fusese sesizată chiar la nivelul autorităţilor locale, care considerau
separarea pe criteriul etnic inacceptabilă.
Colegiul director a abordat cazul dintr-o perspectivă extrem de restrictivă,
sprijinindu-se probabil pe ideea că, în speţă, nu există o separare absolută, similară
cazului CRISS v. Cehei. Deşi confirmă separarea copiilor romi şi condiţiile de studiu
diferite, hotărârea omite să ofere o justificare obiectivă şi rezonabilă în atingerea unui
eventual scop legitim care să motiveze separarea copiilor romi într-un corp de clădire
străin al şcolii şi impropriu învăţământului. Aceasta, în timp ce Colegiul director al CNCD
aplicase o sancţiune contravenţională de 5 milioane lei vechi directorului şcolii în urma
refuzului acestuia de a oferi informaţii şi explicaţii în vederea desfăşurării investigaţiei.
Alte două cazuri soluţionate de CNCD în 2006 au ridicat aspecte de fond în ce
priveşte tratarea claselor separate în cadrul aceluiaşi corp de clădire ca formă de
discriminare. În cazul European Roma Rights Center, Romani CRISS şi Fundaţia
Umanitară Hochin v. Şcoala “Ion Creanga”, petenţii au sesizat Consiliul cu privire la
separarea elevilor romi de clasa a V-a de colegii lor români sau lipoveni în anul şcolar
2003-2004. Copiii romi proveneau dintr-o altă şcoală, iar procesul educaţional se
desfăşura, au susţinut petenţii, în condiţii materiale de studiu inferioare, ceea ce i-au făcut
să solicite directorului şcolii transferarea acestora în alte clase. Cererea lor a fost respinsă.
Reclamaţii au arătat că respectiva clasă nu a fost formată distinct, ci s-a realizat o
preluare a unei clase deja formate din ciclul anterior (clasele I-IV), procedură comună.
Transferurile la alte clase nu s-au realizat deoarece nu au fost înregistrate cereri în acest
sens, dimpotrivă părinţii exprimându-şi dorinţa menţinerii clasei compacte, în forma iniţială
(cu romi). Colegiul director al CNCD a reţinut că au existat două motive de păstrare a

28
clasei respective: studiul limbii franceze de către întregul colectiv, iar pe de altă parte,
preluarea compactă a claselor formate din alte şcoli, conform procedurii standard. Colegiul
a reţinut că nu au existat cereri de transferare a copiilor în clase mixte, iar atunci când
astfel de cereri au fost depuse, copiii s-au retras ulterior. Ca urmare, s-a constat că
aspectele sesizate nu constituie fapte de discriminare.27
Cazul a pus în discuţie două subiecte critice, în ce măsură „consimţământul
părintelui rom” poate fi considerat o justificare pentru acceptarea segregării „în condiţii de
egalitate”, respectiv o „renunţare” la dreptul de a nu fi discriminat. În aceeaşi măsură s-a
pus în discuţie dacă principiul pedagogic al preluării claselor în forma de omogenitate
etnică poate justifica separarea. Răspunsurile la aceste chestiuni au fost elaborate de
Colegiul Director mai târziu, în jurisprudenţa ulterioară.
Urmare a autosesizării CNCD, Colegiul director a constatat în 2006 discriminarea
săvârşită prin constituirea de clase separate de clasa I-a, formate exclusiv din copii romi la
Şcoala Măcin.28 Conducerea Şcolii a fost sancţionată cu avertisment. Colegiul a reţinut că
la data deschiderii anului şcolar, repartizarea elevilor de etnie romă în clasa I s-a făcut
inegal, iar clasele constituite în anii anteriori au fost marcate de dezechilibre între elevii
români şi elevii de etnie romă. Acest fapt a declanşat un conflict între părinţii elevilor romi
care au depus plângeri la autorităţile responsabile. În considerentele hotărârii, Colegiul
director a constatat că o parte din părinţii elevilor romi şi-au exprimat nemulţumirea cu
privire la distribuţia inegală a elevilor pe clase, solicitând redistribuirea, în speţă
desegregarea. Colegiul director a stabilit că directoarea şcolii cunoştea existenţa unei
situaţii discriminatorii produse prin separarea elevilor romi de majoritari, situaţie adusă la
cunoştinţă chiar de un cadru didactic printr-un referat care atrăgea atenţia că „se face
discriminare etnică şi socială asupra romilor prin repartizarea la clasa I a acestor elevi”. Şi
părinţii copiilor romi şi reprezentanţii romilor aduseseră la cunoştinţă conducerii că
separarea copiilor romi poate constitui discriminare.
Colegiul director a reţinut existenţa unei discriminări, dar decizia a creat o
ambiguitate privind natura acesteia: a fost una directă şi indirectă?
În cauzele CRISS v. Grup Şcolar Auto şi CRISS v. Liceu Program Sportiv, Colegiul
Director a încadrat pentru prima oară segregarea copiilor romi în clase separate drept
discriminare directă, respectiv discriminare indirectă.29 Colegiul director a constatat că „în

27
Hotărârea nr. 256 din 14.03.2006,
28
Hotărârea nr. 75 din 02.03.2006.
29
Hotărârile nr. 103 din 24.06.2007 şi nr. 338 din 03.09.2007.

29
structura anului şcolar, există două clase constituite exclusiv pe criteriul etniei. Acest
aspect reprezintă o formă de discriminare, sub aspectul constituirii şi menţinerii claselor
formate din copiii etnicilor romi. Situaţia este contrară prevederilor cuprinse în Convenţia
internaţională privind eliminarea tuturor formelor de discriminare rasială, a Convenţiei ONU
privind drepturile copilului şi Convenţiei UNESCO privind discriminarea în educaţie”.
Colegiul Director a abordat problema raportului de cauzalitate între tratamentul pus
în discuţie, i.e. constituirea/menţinerea separată a claselor de studiu şi originea etnică a
copiilor diferit de anii anteriori, când s-a în ce măsură măsurile în cauză sunt cumva
justificate şi proporţionale.
În opinia majoritară a Colegiul director din cauza CRISS v. Liceul cu Program
Sportiv, problema segregării a fost analizată detaliat, pornind de la premisa că educaţia
reprezintă unul din elementele fundamentale ale unei societăţi democratice, prin care se
urmăreşte deplina dezvoltare a personalităţii umane şi întărirea respectului, a înţelegerii, a
toleranţei, a drepturilor omului şi a libertăţilor fundamentale. Colegiul şi-a întemeiat
motivarea prin prevederile conţinute în instrumentele internaţionale de drepturile omului
care interzic segregarea rasială în educaţie precum şi recomandările adresate guvernelor
de organismele specializate ale Uniunii Europene, Consiliului Europei şi ONU cu privire la
interzicerea segregării copiilor romi în educaţie.
Analiza cauzei a avut drept context Notificarea nr. 29323/20.04.2005 a Ministerului
Educaţiei prin care s-a interzis formarea grupelor în învăţământul preşcolar cuprinzând
exclusiv sau preponderent elevi romi şi a Ordinului Ministerului educaţiei nr. 1540 din
19.07.2007 privind interzicerea segregării şcolare a copiilor romi. Colegiul a reţinut că în
cazul dat au fost formate clase numai de copii romi care învăţau în „spaţii improprii”.
Conducerea şcolii, în consens cu cadrele didactice din şcoală, hotărâse ca elevii din
clasele a II-a, a III-a şi a IV-a să rămână în clasele în care au fost iniţial până la finele
ciclului primar din „raţiuni pedagogice şi de particularitate a copiilor în cauză, diferenţe din
punct de vedere educaţional, cultural, datorită principiului continuităţii la clasă.”
Majoritatea Colegiului a considerat că „trebuie avute în vedere aspectele particulare
şi interesele elevilor, însă acestea trebuie raportate concomitent la principiile
fundamentale ale drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în special din perspectiva
procesului educativ oferit unor copii, precum elevii aparţinând minorităţii roma, astfel încât
să se realizeze un just echilibru între interesele şcolii şi interesele elevilor, inclusiv sub
aspectul unor posibile efecte discriminatorii asupra acestora.” S-a considerat că principiul
continuităţii este un argument pertinent însă într-o atare situaţie trebuie reţinut întreg

30
complexul de împrejurări care trebuie să prevină şi să evite cât de mult posibil segregarea
elevilor romi, să combată ferm orice formă de segregare şcolară faţă de copiii romi şi să le
asigure egalitatea efectivă a accesului la educaţie astfel încât politicile educaţionale în
favoarea copiilor romi sa nu ducă la crearea unor clase separate. Transferarea copiilor
romi deoarece studiau în grajdurile în care locuiau în str. F. pentru a asigura acestora
condiţii igienico-sanitare propice precum şi eforturile pentru integrarea acestora în
colectivul şcolii din structura Şcolii nr. 3 denotă preocuparea conducerii instituţiilor în
cauză faţă de situaţia copiilor romi. Însă segregarea (separarea) a avut acelaşi efect.
În opinia majorităţii Colegiului, efectul constituirii claselor exclusiv cu copii romi,
menţinerea acestora şi mutarea compactă dintr-o locaţie în alta, în aceeaşi compoziţie sub
aspectul apartenenţei etnice, a dat naştere circumstanţei concretizate într-un tratament
diferit, care întruneşte elementul constitutiv al faptei prevăzute de art. 2 alin.1, generic
deosebire, restricţie, excludere, preferinţă, şi care faţă de obiectul dedus soluţionării, s-a
materializat într-o plasare separată a copiilor romi constituiţi în clase distincte, ceea ce
echivalează cu segregarea acestora.
Prin hotărârea 338/2007, Colegiul director a pus în discuţie, pentru prima oară
problema realizării unui just echilibru între situaţia şi interesul copiilor romi, ca membrii ai
unei comunităţi etnice dezavantajate şi interesele şcolii, considerând că principiul
pedagogic al constituirii respectiv al menţinerii omogenităţii etnice a unei clase de studiu
nu poate justifica per se segregarea etnică a copiilor romi. Pe de altă parte, Colegiul a
reţinut că efectul constituirii, al mutării sau preluării unor clase exclusiv formate din copii
de etnie roma reprezintă o formă de discriminare directă pe criteriul etniei prin care se
afectează accesul inegal al copiilor romi la o educaţie de calitate, inclusiv în sensul
prevederilor Ordinului Ministerului Educaţiei nr. 1540/2007 privind interzicerea segregării
şcolare a copiilor romi. În mod similar, Colegiul s-a pronunţat şi în 2008, în cazul Romani
CRISS v. Şcoala Josika Miklos30.
Problema consimţământului părinţilor a fost repusă în discuţie în hotărârea nr. 306
din 13.05.2008, într-un caz de autosesizare al CNCD privind segregarea copiilor romi în
şcoli şi grădiniţe. Un aspect interesant al cazului, dincolo de constituirea claselor separate
pentru copii romi, este legat de opţiunea părinţilor de a înscrie copii la şcoala situată în
comunitatea romilor spre deosebire de şcoala situată la distanţă de comunitate. Colegiul
director a reţinut că părţile nu au contestat faptul că anumite situaţii au determinat

30
Spre deosebire de aceste speţe, în cauza Romani CRISS şi Amaro Suno v. Şcoala nr. 19, prin Hotărârea nr. 396 din
14.01.2008, Colegiul a constatat că faptele sesizate nu constituie discriminare.

31
împrejurări de natură a circumstanţia o separare de facto a copiilor romi, ce s-a perpetuat
în timp. Din înscrisurile şi rapoartele depuse la dosar a rezultat că unele instituţii şcolare,
grădiniţe sau şcoli, sunt frecventate de copii romi deoarece acestea sunt localizate în
comunitatea romilor ori în centrul comunităţii de romi vorbitori de limba romani, spre
deosebire de şcolile situate la distanţă mare de comunitate, unde numărul înscrierilor
copiilor romi este redus. Colegiul a precizat că „nu se poate face abstracţie de faptul că în
anumite situaţii părinţii copiilor romi preferă înscrierea copiilor în instituţiile de învăţământ
plasate în cadrul comunităţii de romi spre deosebire de cele constituite la distanţe
apreciabile de comunitate..., la grădiniţe cu program prelungit spre deosebire de cele cu
program normal, datorită resurselor financiare limitate ... ori în grupe speciale, datorită
alocării de supliment de hrană pentru copii însă faţă de aceste chestiuni de fapt, În analiza
situaţiilor concrete, de la caz la caz, trebuie avute în vedere aspectele particulare şi
interesele elevilor precum şi ale părinţilor, însă acestea trebuie raportate concomitent la
principiile fundamentale ale drepturilor omului şi libertăţilor fundamentale, în special din
perspectiva procesului educativ oferit unor copii, precum cei aparţinând minorităţii rome,
astfel încât să se realizeze un just echilibru între interesele şcolii şi interesele copiilor,
inclusiv sub aspectul prevenirii unor posibile efecte discriminatorii asupra acestora”31.
Opinia Colegiului director, deşi pare a certifica opţiunea părinţilor romi de a înscrie
copii în instituţii şcolare auto-segregate, arată în mod explicit că o atare situaţie nu poate
justifica înlăturarea principiului nediscriminării, devreme ce interesele copiilor respectiv ale
părinţilor trebuie raportate concomitent la procesul educaţional oferit unor copii aparţinând
unei comunităţi dezavantajate, ceea ce presupune un just echilibru în asigurarea prevenirii
oricăror efecte discriminatorii. Or, acest echilibru trebuie să aibă în vedere asigurarea
oportunităţilor de şanse egale pentru copii romi din punctul de vedere al procesului
educaţional, atât sub aspectul condiţiilor de studiu şi al calităţii educaţiei cât şi al asigurării
unui tratament egal în garantarea dreptului la educaţie, indiferent de originea etnică.
Prin hotărârea nr. 733 din 11.06.2008, în cazul CRISS v. Şcoala Dumbrăveni şi alţii,
Colegiul Director a constatat că separarea, respectiv mutarea (înscrierea) copiilor de etnie
roma în şcoala pentru copii cu nevoi speciale constituie discriminare directă şi simultan
indirectă, recomandând adoptarea unor programe de evaluare/reevaluare a copiilor
încadraţi în şcolile speciale pe baza unor criterii obiective de natură a preveni constatarea

31
CNCD, Hotărârea nr. 306/2008, parag. 6.16.

32
unor situaţii discriminatorii pe criteriul originii etnice. Cazul vizează numărul disproporţionat
al copiilor de etnie roma din şcoala cu nevoi speciale, într-un procent până la 90%.
Colegiul Director a luat act de faptul că procedura de mutare a elevilor de la şcoli
de masă la şcoli speciale este o procedură complexă, ce presupune în primul rând pe
consimţământul expres al părintelui. Urmare a investigaţiilor efectuate în caz, s-a reţinut
că în ultimii ani, Grupul Şcolar Dumbrăveni s-a confruntat cu o cerere sporită de
şcolarizare din partea părinţilor copiilor din localitate şi comunele apropiate, care s-au
prezentat direct la grupul şcolar solicitând înscrierea copiilor înaintea obţinerii unui
certificat din partea Comisiei pentru Protecţia Copilului. Colegiul director a reţinut că
această creştere este explicată prin ajutoarele de care beneficiază copiii în urma încadrării
în rândul persoanelor cu nevoi speciale.
Colegiul director al CNCD s-a raportat la argumentele Marii Camere a CEDO în
cauza D.H. şi alţii v. Cehia: prezumţia discriminării indirecte prin repartizarea copiilor romi
în şcolile speciale, lipsa unei justificări obiective a sistemului de evaluare, analiza testelor
precum şi refuzul de a considera consimţământul părinţilor drept renunţare la dreptul de a
nu fi discriminat. Colegiul a considerat că sistemul de evaluare a elevilor pentru încadrarea
în şcoli speciale, precum şi sprijinul financiar şi material acordat reprezentanţilor legali ai
copiilor ce urmează cursurile şcolilor speciale produc efecte discriminatorii. „Astfel, statistic
se demonstrează că, procentual, elevii de etnie roma reprezintă majoritatea covârşitoare a
elevilor în această şcoală specială, fără a exista în toate cazurile un motiv medical,
obiectiv, de natură a justifica mutarea acestora”32.
Colegiul director a susţinut că „în şcolile speciale, elevii trebuie încadraţi exclusiv
sub imperiul îndeplinirii cerinţelor expres prevăzute de legislaţia în materie corelativ
situaţiei speciale în care se află aceşti elevi, însă nu sub aspectul situaţiei socio-
economice”, recomandând adoptarea de măsuri corespunzătoare care să conducă la
eliminarea efectelor discriminatorii. Recomandarea Colegiului porneşte de la ideea că
încadrarea copiilor cu nevoi speciale trebuie să aibă în vedere, în mod particular, situaţia
copilului din punct de vedere al capacităţilor şi dificultăţilor sale educaţionale care impun
încadrarea într-o astfel de şcoală, şi nu situaţia socio-economică a familiei sale, ce nu
presupune un raport de cauzalitate între starea psiho-socială şi intelectuală a copilului şi
nevoia de natură a justifica încadrarea într-o astfel de instituţie şcolară specializată.

32
CNCD, Hotărârea nr. 733 din 11.06.2008.

33
 IV. Folosirea, de către preşedintele Traian Băsescu, a calificativului “ţigancă
împuţită”

1. Evenimentele
În timp ce se afla la cumpărături, într-un hypermarket bucureştean, în ziua
referendumului – 19 mai 2007 -, preşedintele Traian Băsescu a fost interpelat de ziarista
A.P., aceasta insistând să-l chestioneze şi după ce şeful statului a încheiat discuţia.
Preşedintele, iritat, i-a smuls telefonul mobil din mână, pe care l-a dus cu el în maşină.
Aparatul a înregistrat în următoarele minute discuţia avută în autoturismul în care intrase
cu soţia sa. Referindu-se la ziarista care-l înfuriase, Traian Băsescu a calificat-o, în timpul
conversaţiei cu soţia, "ţigancă împuţită".”
Telefonul a fost ulterior verificat de SPP. Discuţia jignitoare a fost ştearsă din
memoria telefonului, nu şi din memoria cardului. Specialiştii Antenei 1 au dat de urma
materialului şters de SPP.

2. Reacţia ziaristei şi cea publicǎ

În urma “acestei descoperiri”, vorbele preşedintelui ţării au fost aduse la cunoştinţă
publică şi au devenit subiectul central al presei. Nu doar colegii A.P., dar numeroşi alţi
ziarişti au fǎcut referiri sau au scris articole criticând manifestarea preşedintelui. În urma
informaţiilor transmise prin televiziune relativ la cele întâmplate, Organizaţia Romani
CRISS33 a trimis Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminǎrii o petiţie în care a
reclamat cǎ domnul Traian Băsescu a produs un act de discriminare prin folosirea de către
acesta a apelativului „ţigancă împuţită” în schimbul de cuvinte cu soţia sa. Implicarea
Romani CRISS a fost totuşi doar o componentă, importantă în acelaşi timp prin
consecinţe, a condamnării publice a limbajului folosit de preşedinte.

3. Hotărârea instanţelor: calificativul folosit de preşedintele ţării este un act

de discriminare

33
Romani CRISS - Centrul Romilor pentru Intervenţitie Socială şi Studii este una dintre cele mai importante organizaţii
ale romilor dedicată mai ales apărării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale acestora, incluzând dreptul de a nu fi
discriminat.

34
 Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării a judecat în regim de urgenţă
petiţia Romani CRISS şi a hotărât că vorbele preşedintelui României reprezintă o
discriminare pe criteriu de apartenenţă rasială.
CNCD a subliniat că discriminarea în cauză nu a reprezentat doar o vătămare a
demnităţii şi drepturilor persoanei căreia i s-a atribuit calificativul “ţigancă împuţită”, ci
aduce atingere demnităţii şi drepturilor tuturor celorlalţi oameni, ea fiind percepută drept
odioasă şi de persoanele care nu aparţin grupurilor vizate direct prin persoana insultată.
Cu unanimitate de voturi, CNCD l-a sancţionat pe preşedintele Traian Băsescu prin
avertisment. Hotărârea CNCD a fost contestată, bătălia în justiţie ducându-se până la
Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie. Judecătorii instanţei supreme au decis că preşedintele
Traian Băsescu a făcut o afirmaţie discriminatorie atunci când s-a referit la o jurnalistă
numind-o “ţigancă împuţită”. A învins în acelaşi timp opinia că şeful statului nu poate fi
amendat, întrucât afirmaţia a fost făcută într-un cadru privat şi dată publicităţii fără voia sa.

4. Confruntarea specialiştilor
Datorită a două aspecte excepţionale ale cazului, discuţia asupra celor întâmplate
la nivelul opiniei publice şi la nivelul instituţiilor menite să aplice legislaţia de combatere a
discriminării s-a prelungit printr-o dezbatere între specialişti.
Cele două aspecte privesc funcţia celui care a utilizat sintagma injurioasă şi
caracterul privat al conversaţiei dintre preşedinte şi soţia sa. Nu reprezintă oare o
încălcare a dreptului la viaţă privată a domnului Traian Băsescu faptul că ziariştii au adus
la cunoştinta opiniei publice discuţia sa privată?
În această privinţă, opinia specialiştilor este unitară: recunoscând oamenilor politici
dreptul la respectarea vieţii private, totuşi, în cazul acestora, limitele dreptului la
respectarea vieţii private sunt mult mai reduse decât în cazul oamenilor obişnuiţi. Pe de o
parte, ei atrag în mod conştient şi voluntar preocuparea publicului şi a presei asupra lor,
pe de altă parte, deţin competenţe datorită cărora cunoaşterea aprofundată a
comportamentului lor devine o chestiune de interes general. Ca urmare, acţiunea ziariştilor
de a aduce la cunoştinţa opiniei publice expresiile şi atitudinile Preşedintelui României,
chiar dacă manifestate în cadrul său privat, reprezintă exercitarea legitimă a libertăţii lor de
exprimare. Faptul că „şeful statului are o gândire, expresii şi atitudini discriminatorii
(rasiste, sexiste şi homofobe), fie în public, fie în raporturile cu un înalt oficial al unui

35
serviciu de informaţii, fie chiar în privat, reprezintă indiscutabil chestiuni de interes
public”.34 Răspunzând interesului public, ziariştii au servit democraţia.
Întrebarea sensibilă rămâne atunci în ce măsură putem vorbi despre cuvintele
injurioase din discuţia sa privată ca fiind “un act de discriminare” şi deci, unul care poate fi
sancţionat.
Într-un substanţial articol, Profesorul C.-L.P., a dat un răspuns pozitiv acestei
chestiuni. Un argument al său a fost că niciuna din normele internaţionale şi deciziile unor
judecători internaţionale nu ataşează dreptului la egalitate şi la interzicerea discriminării
elementul publicităţii”. Ca urmare, discriminarea ar exista indiferent dacă ea s-a produs în
public sau în privat. Nici gradul de publicitate a afirmaţiilor nu este relevant în acest caz.
Profesorul C.-L.P. şi-a susţinut raţionamentul şi printr-un exemplu extrem: „…nicio
fiinţă raţională nu ar putea vreodată să susţină că genocidul populaţiei evreieşti comis de
nazişti în timpul celui de-al doilea Război mondial nu s-a bazat pe discriminare rasială,
întrucât faptele nu s-au produs în public (ci, dimpotrivă, autorii au încercat să le ţină
secrete)”.
Concluzia profesorului C.-L.P. a fost că afirmaţiile preşedintelui, chiar făcute într-un
cadru privat, constituie un act de discriminare manifestată prin atitudinea negativă faţă de
persoana respectivă, care o pune pe aceasta într-o „situaţie de inferioritate, de umilire, de
atingere gravă a demnităţii sale”.

5. Relevanţa spaţiului privat în materia discriminării

Într-o opinie contradictorie cu poziţia profesorului C.-L.P., s-a adus argumentul că
legislaţia românească dedicată combaterii discriminării stipulează drept discriminatorii
acele manifestări „care au ca scop sau efect restrângerea, înlăturarea recunoaşterii,
folosinţei sau exercitării, în condiţii de egalitate, a drepturilor omului şi a libertăţilor
fundamentale sau a drepturilor recunoscute de lege, în domeniul politic, economic, social
şi cultural sau în orice alte domenii ale vieţii publice”.35 Referirea la manifestări din
“domenii ale vieţii publice”, în cazul actelor de discriminare, apare în toate instrumentele
internaţionale în materie. E şi necesar, căci fără o astfel de condiţie, o persoană, eventual
reprezentantul unei autorităţi, ar avea dreptul să pătrundă în spaţiul privat al alteia, să
impună norme gândurilor, limbajului, gesturilor altei persoane. Astfel, ar urma că oricine

34
Corneliu-Liviu Popescu, „Discriminare prezidenţială în relaţia cu presa”, Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 2,
2007, p. 41.
35
Articolul 1 (1)) din Ordonanţa 137.2000, revizuită.

36
care aparţine unei categorii marginalizate şi care ar bate la uşa unui necunoscut pentru a-i
face o vizită ar fi legitimă să se plângă de faptul că necunoscutul în cauză i-a refuzat
intrarea dintr-un motiv discriminatoriu – de vreme ce alţi oameni sunt acceptaţi la astfel de
vizite. Un martor al lui Iehova ori un adventist care nu ar fi lăsat să intre în locuinţa sa de
un ortodox (catolic), ar urma, urmând acelaşi raţionament, să se considere discriminat de
ortodoxul (catolicul) care “ar fi încălcat” flagrant egalitatea între fiinţele umane etc.
Anumite drepturi ale fiinţelor umane sunt garantate şi în spaţiul public, şi în spaţiul
privat al altor persoane lor (cum ar fi dreptul la viaţă, la proprietate etc.); alte drepturi sunt
garantate numai în spaţiul public (precum libera circulaţie, dreptul la întrunire etc.). Nu
există drepturi garantate doar în domeniul privat al altor persoane, dar care-şi pierd
recunoaşterea în spaţiul public, cu excepţia manifestărilor private înseşi – formele intime
de manifestare a dragostei etc.
Şi legea românească, şi legislaţia internaţională menţin dreptul persoanelor de a
face „deosebiri, excluderi, restricţii sau preferinţe” în spaţiul lor privat. A impune ca în
spaţiul privat să nu existe gânduri, să nu se poată expune opinii neconforme faţă de alte
persoane sau categorii, să fie sancţionate, odată descoperite, acele alegeri care reflectă
subiectivitatea proprie dacă acestea disting pe motiv de rasă, religie, sex etc. înseamnă să
creezi un sistem totalitar incompatibil cu demnitatea umană invocată tocmai ca scop al
combaterii discriminării. Respectul datorat sferei private este atât de fundamental pentru
fiinţa umană, încât el nu poate fi refuzat nici celor mai înalţi demnitari.
Interesează, în acelaşi timp, care este convingerea intimă a unui şef de stat faţă de
romi şi femei. Dacă opinia preşedintelui Traian Băsescu exprimată în intimitate a ofensat,
aceasta s-a întâmplat întrucât a fost adusă la cunoştinţa opiniei publice. Instrumentul
ofensei sunt ziariştii, nu Preşedintele, dar ziariştii au făcut-o în numele unei alte reguli
importante într-o democraţie: accesul la informaţii de interes public. Ziariştii nu sunt
culpabili, căci motivul publicitării cuvintelor preşedintelui Traian Băsescu era informarea
cetăţenilor, nu vătămarea demnităţii femeilor şi romilor. Pentru astfel de fapte, şefii statelor
răspund politic, nu juridic.
În raport cu această a doua analiză, hotărârea Colegiului Director al CNCD de
sancţionare cu avertisment a preşedintelui Traian Băsescu şi susţinerea ei în formă
limitată de către Înalta Curte de Justiţie şi Casaţie au fost incorecte.

V. Spotul revistei Academia Caţavencu în judecata CNA şi CNCD

37
 1. Faptele
Săptămânalul Academia Caţavencu a apărut în luna februarie 1990. A devenit
repede cea mai cunoscută publicaţie de satiră şi investigaţie din România, umorul şi
zeflemeaua fiind asociate spontan cu numele său. Între 25 şi 28 mai 2010, postul
Realitatea TV a difuzat un spot prin care revista Academia Caţavencu îşi făcea publicitate.
În clip s-a folosit genericul sonor al emisiunii Teleenciclopedia, "Divertisment pentru Pian
şi Orchestră" de Nicolae Kirculescu, iar imaginile însoţitoare erau reprezentări istorice cu
oraşe în flăcări, lupte, după care apăreau Markó Béla la Cotroceni şi Kelemen Hunor, la
depunerea jurământului ca ministru al Culturii.
Textul însoţitor era următorul: “În secolul IX, ungurii au năvălit în Europa prin zona
Munţilor Urali. Organizaţi în hoarde şi folosind o tactică de luptă specifică popoarelor de
stepă, aceşti cotropitori au ştiut să-i îngrozească pe contemporani şi să obţină multe
victorii asupra lor. Ultima victorie datează din teribilul an 2010, când ungurii au reuşit să
domine un popor leneş din sud-estul Europei care le-a predat fără luptă Ministerul Culturii.
Cultura sub ocupaţie maghiară. Citeşte miercuri în Academia Caţavencu".
După difuzarea spotului, Consiliul Naţional al Audiovizualului a primit trei scrisori
care reclamau “denigrarea” maghiarilor prin prezentarea lor drept “cotropitori ai poporului
român” şi respectiv, a românilor, descrişi ca “un popor leneş din sud-estul Europei”. Într-
una dintre reclamaţii se afirma:
“Sunt expert contabil liber profesionist, muncesc între 12-14 ore pe zi şi mă
consider grav jignită şi insultată de acea reclamă care aduce ofensă întregului popor
român. Cred, în plus, că reclama instigă la ură între cele două popare doar de dragul
“prostesc” de a anunţa că Ministerul Culturii este condus de “un cetăţean român de etnie
ungară”. Ca o concluzie, experta liber profesionistă a cerut ca CNA să oprească difuzarea
spotului şi să sancţioneze “drastic discriminarea între etnii şi insultele aduse întregului
popor român.”

2. Dezbaterea instituţională privind caracterul şovin, sau nu, al spotului

Academiei Caţavencu

Poziţia Consiliului Naţional al Audiovizualului

Consiliul Naţional al Audiovizualului a luat în discuţie reclamaţiile primite. În şedinţa
din ziua de 1 iunie 2010, Roxana Niculescu, directorul de programe care rerpezenta
Realitatea TV la dezbatere, a contestat responsabilitatea postului TV. Conform ei: “Spotul

38
este făcut de Academia Caţavencu şi este difuzat ca orice alt spot publicitar pe Realitatea
TV.”
Opiniile membrilor CNA au fost împărţite. Iată câteva dintre ele:
Domnul Attila Szasz: “Dacă ne referim strict la ce a apărut în Academia Caţavencu, în
acea aşa-zisă anchetă, aceştia nu au făcut decât să ia nişte informaţii de pe un site şi să
prezinte numărul consilierilor maghiari din Ministerul Culturii. Pe de altă parte, sunt interzise
listele pe bază de etnie, nevorbind de sterotipurile amplificate din spot, dar ne-am obişnuit
ca în astfel de perioade agitate subiectele de genul acesta să prindă.”36
Doamna Narcisa Iorga: “Eu văd o ofensă adusă demnităţii poporului ungar şi
poporului român, eu nu văd nicio ironie. Contemporanii noştri sunt cei care se îngrozesc.
S-ar putea să nu am simţul umorului, dar nu pot să înţeleg aşa spotul.” Conform Narcisei
Iorga, spotul contravene art. 29, alin. 1, litera c din Legea audiovizualului, potrivit căruia
comunicările comerciale audiovizuale difuzate de furnizorii de servicii media audiovizuale
trebuie să nu prejudicieze demnitatea umană.
Dan Grigore: “Este un spot şovin. Nu am găsit ironia şi nici măcar sarcasmul.”
Gelu Trandafir: “Eu nu cred că putem să vorbim de şovinism şi xenofobie, e vorba
şi de puţină ironie. Nu are încărcătura unor acţiuni xenofobe sau şovine, putem să
discutăm de alte aspecte.”
Christian Mititelu: “Nu cred că trebuie să privim atât de serios o reclamă în băşcălie
la o revistă care se ocupă cu treaba asta. În privinţa folosirii acelor imagini lucrurile sunt
mai clare.”
Au fost făcute propuneri de sancţionare a postului Realitatea TV pentru a fi difuzat
spotul Academia Caţavencu. Niciuna nu a întrunit şase voturi, numărul minim pentru a
putea fi aplicată. Regulamentul CNA prevede ca votul să fie reluat în şedinţa următoare a
CNA. În acest context, CNA a decis să ceară şi puncte de vedere de la Consiliul Naţional
pentru Combaterea Discriminării (CNCD) şi de la Consiliul Român pentru Publicitate cu
privire la spotul publicitar al publicaţiei Academia Caţavencu.

Punctul de vedere al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării

La 2 iunie 2010, Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea
Discriminării a adoptat următorul punct de vedere de al CNCD:

36
http://www.paginademedia.ro/2010/06/spotul-academiei-catavencu-cu-%E2%80%9Cocupatia-
maghiara%E2%80%9D-a-aprins-spirile-la-cna/.

39
 „În fapt, săptămânalul Academia Caţavencu şi-a promovat numărul apărut în data
de 26 mai 2010 printr-un spot publicitar denumit „Cultura sub ocupaţia maghiară”. Spotul
publicitar a fost postat pe site-ul de internet al cotidianului, respectiv a fost difuzat în
săptămâna premergătoare apariţiei numărului pe postul de televiziune Realitatea TV.
Videoclipul supus analizei utilizează elemente de identificare ale unei emisiunii de
televiziune de notorietate, Teleenciclopedia. Astfel, atât muzica de fundal, cât şi vocea
persoanei care prezintă mesajul spotului publicitar, sunt împrumutate de la emisiunea
Teleenciclopedia, care în mentalul telespectatorilor are imaginea unui program obiectiv,
ştiinţific şi credibil privind conţinutul informaţiilor transmise. În acest sens, conceptul
emisiunii în cauză este contrariul materialelor care se înscriu în categoria satirei, adică
ceea ce se doreşte a fi videoclipul „Cultura sub ocupaţia maghiară”.
Sub aspectul conţinutului, pornind de la un moment istoric al poporului maghiar din
secolului al IX-lea, se extrapolează la o situaţie politică din zilele noastre: conducerea
Ministerului Culturii de către un ministru cetăţean român de etnie maghiară. Trecerea
bruscă de la un plan istoric la altul cu păstrarea caracteristicilor celui din trecut poate crea
confuzie în rândul receptorilor de mesaj. Astfel, maghiarii apar în prezent cu o imagine a
unei comunităţi organizate în hoarde, „cotropitoare”, care reuşeşte „să îngrozească”
contemporanii şi a cărei ultimă victorie este obţinută fără luptă, prin dominarea unui „popor
leneş din sud-estul Europei”. Rezultatul acestei „lupte” a condus la „ocupaţia maghiară” a
culturii din România.
Autorul videoclipului utilizează prejudecăţi şi stereotipuri negative ca tehnică de
vânzare a unui produs media. Astfel, prin caracterizarea comunităţii maghiare şi prin
utilizarea expresiei de „ocupaţie maghiară” se sugerează receptorului de mesaj existenţa
iminentă a unui „pericol maghiar”, stereotip negativ utilizat frecvent în România. În cazul
românilor se utilizează atributul de „popor leneş”, care constituie un stereotip exprimând
un complex de inferioritate, cu efect negativ. Aşezarea celor două comunităţi pe poziţii
diferite, de învingător şi învins, victorios şi leneş, luptător şi necombatant, periculos şi de
bună-credinţă, este de natură să creeze o atmosferă ostilă, degradantă, umilitoare la
adresa membrilor ambelor comunităţi şi nu contribuie la menţinerea unor relaţii de respect
şi de încredere reciprocă între români şi maghiari.
Canalul prin care s-a transmis clipul publicitar, Realitatea TV, reprezintă un canal
de ştiri cu o cotă importantă de credibilitate şi de vizionare.
Pentru a formula un punct de vedere concludent în speţa de faţă, trebuie să
analizăm şi caracteristicile produsului media promovat prin videoclip. Astfel, Academia

40
Caţavencu este un săptămânal de „moravuri grele” care utilizează satira şi pamfletul.
Academia Catavencu şi-a format o comunitate de cititori specifici, care ştiu să facă
distincţie între satiră şi manipulare, care au în mare parte capacitatea de a interpreta
mesajele transmise prin acest săptămânal. De altfel, Academia Caţavencu se promovează
prin sloganul: „Cititorii noştri sunt mai inteligenţi decât ai lor”.
Din acest punct de vedere apelarea la satiră în promovarea unui produs media de
„moravuri grele” este justificat, în măsura în care nu se folosesc exclusiv şi în mod excesiv
prejudecăţi şi stereotipuri negative, respectiv dacă se arată expres că suntem în prezenţa
unei satire sau a unui pamflet sau se poate ajunge la această interpretare din construcţia
mesajului. În cazul de faţă, raportat la concepţia produsului publicitar, nu reiese că suntem
în prezenţa unei satire, iar telespectatorului nu i se oferă niciun instrument de interpretare
în acest sens. […]
Există o diferenţă în a promova un astfel de produs publicitar pe site-ul Academiei
Caţavencu faţă de promovarea pe televiziunea Realitatea TV. Publicul la care ajunge
mesajul este diferit şi are capacitate diferită de a face interpretarea corectă a acestui
produs publicitar.” […]
„Nu facem nicio apreciere cu privire la conţinutul articolului de presă din numărul
Academiei Caţavencu promovat prin spotul publicitar supus analizei. Faţă de cele de mai
sus, considerăm că spotul publicitar denumit „Cultura sub ocupaţie maghiară” este, în
esenţă, construit pe baza unor prejudecăţi şi stereotipuri negative, ce pot da naştere unor
efecte discriminatorii de natură a aduce atingere demnităţii membrilor comunităţilor
române şi maghiare. Astfel, prin concepţia produsului media, a conţinutului acestuia, în
speţă prin inducerea unei aparenţe de neutralitate (plasarea intr-un anumit context istoric,
cultural şi socio-politic), se inserează informaţii lipsite de obiectivitate, constituind
generalizări echivoce şi stereotipe la adresa unor comunităţi de persoane, pentru
vânzarea unui produs de presă, fără a se indica cel puţin repere de delimitare pentru
public.
Din acest punct de vedere, mesajul per ansamblu al spotului publicitar, deşi aparent
obiectiv, se fundamentează pe stereotipuri, şi poate fi interpretat a fi de natură a crea o
atmosferă ostilă, degradantă ori umilitoare la adresa membrilor celor două comunităţi. De
asemenea, utilizarea unor astfel de tehnici de vânzare a unui produs media pe timp de
criză economică comportă riscuri asupra evoluţiei relaţiilor sociale şi aşa destul de
tensionate.

41
 Cu privire la responsabilitatea săptămânalului Academia Caţavencu, apreciem că
acest produs de presă a promovat pe parcursul existenţei sale egalitatea de şanse şi
nediscriminarea, respectiv constituie un reper important în asigurarea pluralităţii de idei şi
de opinii în spaţiul public din România. Considerăm că mesajul spotului publicitar de faţă
poate fi interpretat ca un derapaj în politica de promovare a unui produs comercial, prin
utilizarea derogatorie a tehnicilor de vânzare a unui produs media cu potenţial de
interferenţă asupra dreptului la demnitate personală a unor comunităţi de persoane.
Construcţia şi diseminarea mesajelor bazate pe stereotipuri şi prejudecăţi nu sunt de
natură a contribui la nicio formă de dezbatere capabilă de a duce la un progres al relaţiilor
umane, ci este de natură a produce efecte nedorite, în mod gratuit, asupra unei persoane
sau unui grup de persoane ori comunităţi. Recomandăm ca eventualele sancţiuni care
urmează a fi stabilite de către Consiliul Naţional al Audiovizualului să urmeze un just
echilibru între libertatea de exprimare şi dreptul la nediscriminare, respectiv dreptul la
demnitatea persoanei.
Prezentul punct de vedere are caracter consultativ, constatarea şi sancţionarea
unei eventuale fapte de discriminare în domeniul audio-vizualului este de competenţa
exclusivă a Consiliului Naţional al Audiovizualului, potrivit jurisprudenţei instanţelor de
judecată.”

3. Hotărârea finală
În şedinţa din 10 iunie 2010, tema sancţionării postului Realitatea TV prin somaţii
publice a fost pusă din nou pe ordinea de zi. Nici atunci, nici ulterior nu s-a obţinut numărul
de voturi necesar unei măsuri punitive. Ca urmare, difuzarea spotului Academiei
Caţavencu nu a intrat în categoria celor considerate a încălca Legea audiovizualului.
Totuşi, dezbaterile pe marginea acestui caz, cea publică, relativ amplă, cea din interiorul
CNA şi în special, opinia Colegiului director al CNCD au creat un context care este resimţit
ameninţător de alţi creatori de spoturi. Ei se vor feri să folosească stilul publicitar la care a
recurs revista spotului Academia Caţavencu, respectiv, să se exprime cu astfel de soluţii
umoristice, ironice sau zeflemitoare, pentru a nu suporta consecinţe punitive.

4. Un punct de vedere critic la adresa poziţiilor CNA şi CNCD

Poziţiile membrilor CNA cu privire la sancţionarea postului Realitatea TV pentru
difuzarea clipului în discuţie au constat într-un amestec de comentarii şi calificări de genul:
ne-am obisnuit ca în astfel de perioade agitate sterotipurile de genul acesta să prindă

42
(A.S.); reprezintă o ofensă adusă demnităţii poporului ungar şi poporului român/ s-ar putea
să nu am simţul umorului (N.I.); nu cred că putem să vorbim de şovinism şi xenofobie, e şi
puţină ironie (G.T.); nu trebuie să privim atât de serios o reclamă în băşcălie (C.M). Sunt
intervenţii cu caracter expeditiv asupra unei măsuri care restrânge exerciţiul libertăţii de
exprimare.
Legea audiovizualului conţine prevederi ce se controlează reciproc, menite să
apere atât autonomia mijloacelor de presă electronică şi libertatea ziariştilor, cât şi
necesitatea restrângerii exerciţiului acestor libertăţi, când aceasta este dovedită ca
necesară. Astfel: articolul 6 interzice cenzura de orice fel asupra comunicării audiovizuale,
afirmă independenţa editorială a radiodifuzorilor şi ingerinţele de orice fel în conţinutul,
forma sau modalităţile de prezentare a elementelor serviciilor de programe; articolul 10
statuează grija pentru protejarea demnităţii umane şi a minorilor; articolul 17 autorizează
Consiliul să ia măsuri pentru asigurarea informării corecte a opiniei publice, pentru
eliminarea politicilor nediscriminatorii cu privire la rasă, sex, naţionalitate, religie,
convingeri politice şi orientări sexuale; articolul 29 cere ca publicitatea să nu afecteze
dezvoltarea fizică, psihică sau morală a minorilor, să nu aducă ofensă convingerilor
religioase sau politice ale telespectatorilor şi radioascultătorilor, să nu stimuleze
comportamente dăunătoare sănătăţii sau siguranţei populaţiei, comportamente
dăunătoare mediului, indecente sau imorale, să nu promoveze, direct sau indirect, practici
oculte – şi repetă obligaţiile de a nu prejudicia demnitatea umană şi a nu include forme de
discriminare. Articolul 40 interzice difuzarea de programe care conţin orice formă de
incitare la ură pe considerente de rasă, religie, naţionalitate, sex sau orientare sexuală.
Cum anume pot realiza membrii CNA echilibrul dintre libertatea de exprimare a
ziariştilor şi autonomia mijloacelor de presă, pe de o parte, şi cerinţele legate de protecţia
demnităţii şi a intereselor altor persoane, pe de alta?
Controlul de către CNA sau CNCD a difuzării spoturilor publicitare se supune
regulilor generale privitoare la ingerinţa legitimă în libertatea de exprimare a persoanei
protejată de art. 10 al Convenţiei europene a drepturilor omului. Având în vedere obligaţia
de a se raporta la jurisprudenţa Curţii Europene pentru Drepturile Omului, chiar ţinând
cont de existenţa une marje de apreciere, hotărârilor Consiliului CNA şi ale Colegiului
director al CNCD li se cere, la nivel principial, să urmeze procedura impusă de Cedo: este
restrângerea prevăzută de lege?; are ea un scop legitim?; este ea necesară într-o
societate democratică, ceea ce înseamnă că este proporţională şi rezonabilă etc.?

43
 Opiniile membrilor Consiliului CNA, amintite anterior, nu corespund unei asemenea
analize, iar aceştia nici nu par să fie conştienţi de asemenea rigori. În ce priveşte Punctul
de vedere al Colegiului CNCD, în el sunt enunţate patru chestiuni: (a) are sau nu spotul
publicitar al Academiei Caţavencu un caracter satiric?; (b) sunt spectatorii postului
Realitatea TV în măsură să înţeleagă satira spotului publicitar (aşa cum sigur se întâmplă
în cazul cititorilor săptămânalului Academia Caţavencu?); (c) introduce sau nu videoclipul
prejudecăţi şi stereotipuri negative referitoare la români şi maghiari?; (d) prezintă acest
videoclip un risc asupra evoluţiei relaţiilor interetnice, care au o istorie tensionată? Toate
aceste întrebări au sens din perspectiva unei eventuale considerări a clipului drept
discriminator şi ca urmare, a sancţionării difuzării lui. Iată în ce sens punctele (a) … (d)
sunt relevante pentru evaluarea legitimităţii unei ingerinţe a statului:
(a) Jurisprudenţa CEDO confirmă relevanţa caracterului satiric sau pamfletar al
creaţiilor. Să considerăm cum au interpretat judecătorii europeni semnificaţia satirei în
caza Vereinigung Bildender Künstler c. Austria.37
Vereinigung Bildender Künstler Wiener Secession este o asociaţie de artişti având
ca scop cultivarea unei deschideri către experiment în artă. Cu ocazia aniversării a 100 de
ani de la înfiinţare, în anul 1998, asociaţia a organizat la Viena o expoziţie, între lucrările
prezentate aflându-se şi pictura “Apocalipsa”. Pictura înfăţişa câteva personalităţi, printre
care Maica Tereza, cardinalul austriac Hermann Groer, Domnul Jörg Haider, fost
preşedinte al Partidului Liberal Austriac (FPÖ), Domnul Meischberger, membru al Adunării
Naţionale şi fost secretar general al FPÖ. Personajele tabloului erau înfăţişate în diverse
ipostaze sexuale, trupurile erau pictate, chipurile redate prin decupaje din ziare, iar câteva
dintre ele aveau ochii mascaţi de o bandă neagră.
După un incident ce a dus la vopsirea cu roşu a imaginii Domnului Meischberger,
acesta a intentat un proces împotriva asociaţiei Vereinigung Bildender Künstler Wiener
Secession. Instanţa supremă a Austriei a hotărât, în final, interzicerea expunerii tabloului
şi acordarea unor despăgubiri în favoarea reclamantului.
Considerând hotărârea ca fiind o ingerinţă în exerciţiul libertăţii de exprimare,
asociaţia de artişti s-a adresat Curţii de la Strasbourg. Aceasta a statuat într-adevăr că
Austria a încălcat libertatea garantată de articolul 9 al Cedo. Curtea Europeană a
Drepturilor Omului a luat în considerare faptul că în tabloul său expus spre vizionare
publicului larg, autorul a folosit doar fotografii ale chipurilor persoanelor implicate, ochii

37
Diana Olar, Decizii recente ale Curţii Europene a Drepturilor Omului”, Noua Revistă de Drepturile Omului Vol. 3,
nr. 1, 2007, pp. 121-137.

44
acestora erau acoperiţi de o bandă neagră, trupurile erau pictate de o manieră nerealistă
şi exagerată. Instanţele interne austriece reţinuseră în toate etapele jurisdicţionale faptul
că, în mod evident, pictura nu urmărea reflectarea sau sugestia realităţii. Curtea a apreciat
că o asemenea portretizare reprezintă o caricatură cu elemente satirice, iar satira este o
formă de expresie artistică şi comentariu social. Concluzia CEDO: “Prin trăsăturile sale
inerente, ale exagerării şi distorsionării realităţii, satira urmăreşte în mod firesc să
provoace. Ca atare, orice ingerinţă în dreptul unui artist la o asemenea formă de expresie
trebuie examinată cu o atenţie specială.”
Colegiul director al CNCD a fost conştient de importanţa caracterului satiric al
spotului publicitar al revistei Academia Caţavencu.
(b) În cauza Vereinigung Bildender Künstler c. Austria, unde artistului i s-a
recunoscut încălcarea exerciţiului libertăţii de exprimare, a existat o opinie divergentă, a
judecătorului Loucaides. Acesta a făcut distincţia dintre natura, sensul şi efectul unei
creaţii artistice din perspectiva pictorului şi efectul concret al operei asupra privitorului.
Judecătorul a subliniat că o imagine nu devine satirică dacât dacă privitorul percepe
mesajul ei critic sau ofensiv. Şi nici nu se poate asimila artei orice act de expresie artistică:
aşa cum insulta este exclusă din libertatea de a vorbi, la fel trebuie exclusă din liberatatea
de expresie a artiştilor picturile insultătoare care subminează reputaţia sau demnitatea
altora. Concluzia (minoritară) a judecătorului Loucaides: “Nimeni nu se poate prevala de
faptul că este artist spre a se sustrage răspunderii pentru insultarea altora. Instanţele
austriece interne au apreciat în mod corect faptul că protejarea drepturilor altor persoane
justifică ingerinţa în libertatea de expresie.”
Al doilea argument din Punctul de vedere al CNCD corespunde opiniei anterioare,
în sensul necesităţii de a distinge între ceea ce autorul doreşte să transmită şi efectul
creaţiei sale asupra receptorului. Dar comentariul nu a fost considerat decisiv de colegii
judecătorului Loucaides.
La acelaşi punct s-au făcut referiri la capacitatea spectatorilor de a percepe
caracterul satiric al spotului publicitar în discuţie. Au însă agenţii oficiali ai statutului
competenţa să dea verdicte asupra maturităţii sau lipsei de maturitate a adulţilor în
interpretarea unui clip de televiziune? Răspunsul este că nu au dreptul să împartă
persoanele în inteligente, cultivate, ori incapabile să înţeleagă sensurile.38 Membrii

38
Există distincţii, asumate juridic, precum cele între majori şi minori, între persoane cu şi fără discernământ etc.

45
Colegiului director al CNCD sau ai Consiliului CNA nu sunt legitimaţi să facă supoziţii
asupra incapacităţii spectatorilor de a recepta mesajul satiric al unui clip satiric.
Să nu dai statului puterea de a decide asupra inteligenţei cetăţenilor are argumente
de principiu. Dar şi în raport cu realitatea, e de bănuit că CNCD a evaluat greşit. Să fie
oare spectatorii postului Realitatea TV neinformaţi cu privire la natura săptămânalului
Academia Caţavencu? Să nu perceapă umorul spotului difuzat? Dacă spectatorii n-ar
avea competenţa să distingă între scenariu şi realitate, atunci o parte considerabilă din
creaţiile televizate ar trebui interzise de CNA: folosirea armelor de către actori ar putea fi
interpretată drept incitare la comiterea de delicte, crizele povestite, ca dezinformare în
masă, crimele de pe ecran i-ar obliga pe telespectatori să dea telefoane la poliţie etc.
(c) Membrii Consiliului CNA, ca şi ai Colegiului CNCD, au invocat stereotipurile ce
apar în clipul Academiei Caţavencu. Se ridică întrebarea dacă un stereotip este prin însăşi
natura lui ceva de condamnat. Or, stereotipurile nu pot primi un calificativ general. Există
o perspectivă care punctează aspecte negative, dar şi una care indică valoarea lor
funcţională: (i) la nivel individual, stereotipurile asigură economia cognitivă şi protecţia
sinelui; (ii) în colectivitate, permit consensul comunităţii, legitimează relaţiile dintre
diferitele grupări şi le diferenţiează pozitiv. Or, nu este de competenţa CNA sau CNCD să
evalueze stereotipurile în confruntarea lor realitatea. Statul pe care îl reprezintă cele două
instituţii nu este calificat să facă judecăţi istorice, estetice, biologice ori teologice.
Exceptând concordanţa cu cele mai largi valori de natură constituţională, statul nu este în
poziţia să decidă în chestiuni de conţinut.39 Nici CNA, nici CNCD nu au competenţa să
dezvolte teorii asupra caracterului de stereotip sau prejudecată al mesajelor transmise în
spaţiul public, nici să invoce „informaţii lipsite de obiectivitate” care „constituie generalizări
echivoce” etc.
Conform analizei de mai sus, calificarea spotului de promovare al Academiei
Caţavencu drept “discriminator” a creat un context care intimidează, în mod ilegitim,
folosirea reclamelor umoristice, ironice, zeflemitoare. O astfel de situaţie constituie o
limitare ilegitimă a libertăţii de exprimare.

V. Prezenţa însemnelor religioase în instituţiile şcolare de stat ca act de

discriminare

39
În contextul constituţional al SUA, statului nu i se acceptă niciun fel de competenţă în domeniul valorilor.

46
 A. Sesizarea profesorului Emil Moise

1. Faptele
La data de 12 august 2006, domnul Emil Moise, profesor de filozofie la un liceu din
Buzău şi tatăl unei fete înscrisă la Liceul de artă "Margareta Sterian" din aceeaşi localitate
a trimis Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării o petiţie în care solicita
anularea situaţiei discriminatorii create prin prezenţa simbolurilor religioase în şcolile
publice, cu excepţia orei facultative de Religie. Emil Moise s-a adresat CNCD în calitatea
sa de tată şi cu referire particulară la liceul unde îi era înscrisă fiica. Conform argumentelor
sale, prezenţa simbolurilor religioase discriminează persoanele ce nu sunt ataşate unei
credinţe (non-teiste, agnostice, ateiste, indiferenţi) sau de altă confesiune decât cea
specifică. Prin aceasta este afectată formarea personalităţii umane autonome şi creative a
copiilor. Acceptarea simbolurilor religioase, în mod specific al celor creştin-ortodoxe,
încălcă egalitatea de şanse întrucât transmit „valori de inferiorizare” a femeilor.
Centrul de Resurse Juridice a depus la CNCD un amicus curiae în care interpreta la
rându-i prezenţa simbolurilor religioase în şcolile publice drept o încălcare a libertăţii de
religie şi conştiinţă. La 13 noiembrie 2006, cu o zi înaintea audierii profesorului Emil Moise
de către CNCD, mai multe organizaţii neguvernamentale şi personalităţi implicate în
dezbaterile publice au publicat o scrisoare deschisă în care apreciau că deciziile CNCD
reprezintă o contribuţie deosebită pentru evoluţia democratică a României şi subliniau că
audierea ce urma „vizează o problemă extrem de importantă, cu implicaţii majore la nivel
naţional”.
Colegiul Director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a pregătit
cu multă atenţie hotărârea sa, arătând că o consideră a avea o importanţa aparte. Nu doar
că a făcut o amplă cercetare comparată a situaţiei din alte state şi a contextului românesc.
Dar la data de 21 noiembrie 2006, CNCD a ţinut şi o conferinţă de presă în care a adus la
cunoştinţa opiniei publice conţinutul deciziei luate. Motivaţia hotărârii a fost dată publicităţii
la 5 decembrie 2006.

2. Decizia Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării

Cităm partea principală a deciziei CNCD:
“Având in vedere motivele de drept invocate, principiul consfinţit în Constituţia
României cu privire la autonomia dintre stat şi culte, Convenţia europeană a drepturilor
omului şi jurisprudenţa Curţii Europene a Drepturilor Omului în această materie, Colegiul

47
director reţine că statul trebuie să fie neutru şi imparţial în relaţia sa cu diferitele religii,
culte şi credinţe, privind valorile ce decurg din acestea. Sub acest aspect, şi instituţiile de
învăţământ public trebuie să fie neutre. Statul, prin crearea instituţiilor publice de
învăţământ asigură exercitarea dreptului la învăţătură şi accesul la cultură, precum şi
condiţia îndeplinirii învăţământului general obligatoriu. Neutralitatea obligă statul ca să
procedeze la formarea structurii, supravegherii învăţământului şi a programei şcolare într-
un mod care să transmită obiectiv, critic şi pluralist către elevi informaţiile despre religii şi
ştiinţă. Instituţia de învăţământ public nu se poate obliga faţă de nici o religie sau credinţă,
ci trebuie să ofere posibilitatea de opţiune liberă şi fundamentată. Predarea generală,
totală, obiectivă şi echilibrată a cunoştinţelor trebuie să se realizeze structural, prin
întreaga organizare a instituţiei de învăţământ.
Instituţiile publice de învăţământ trebuie să ia în considerare convingerile şi
opţiunile părinţilor şi a tutorilor copiilor. Colegiul director reţine că în România se asigură
exercitarea dreptului la opţiune a părinţilor pentru a oferi copiilor un învăţământ religios.
Astfel, statul recunoaşte şi finanţează învăţământul confesional şi asigură învăţământul
religios în învăţământul public.
Pe de altă parte, prezenţa nelimitată şi necontrolată a simbolurilor religioase în
instituţiile publice de învăţământ poate încălca principiul laicităţii statului şi libertatea
conştiinţei, conducând la efecte discriminatorii potrivit art. 2 alin. (2) din O.G. 137/2000
privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de discriminare. [...]
Colegiul director apreciază că prezenţa nelimitată şi necontrolată în instituţiile
publice de învăţământ a altor simboluri religioase, cum sunt icoanele constituie o încălcare
a principiului neutralităţii religioase a statului. În speţa de faţă, Colegiul reţine că statul (în
speţă, prin Ministerul Educaţiei şi Cercetării), prin omisiunea unei reglementări în această
materie nu-şi îndeplineşte obligaţia pozitivă de a crea un cadru ce asigură apărarea
pluralismului şi credinţelor şi care să contribuie la libertatea de a opta între acestea.
Neîndeplinirea acestei obligaţii pozitive poate genera situaţii de discriminare. [...]
Colegiul director consideră că simbolurile religioase pot fi afişate în instituţiile de
învăţământ public doar în spaţii destinate predării învăţământului religios. Operele de artă,
lucrările elevilor din şcolile de artă ce comportă simboluri religioase pot fi expuse, fiind
creaţii artistice.
Colegiul director consideră că aceste restricţii sunt fundamentate pe interpretarea
coroborată a dispoziţiilor Constituţiei României, cu jurisprudenţa Curţii Europene a
Drepturilor Omului, a dispoziţiilor Convenţiei europene a drepturilor omului şi a

48
prevederilor O.G. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de
discriminare.
Scopul legitim urmărit este acela de a crea şi întreţine instituţii publice de
învăţământ, care asigură exercitarea dreptului la învăţătură şi accesul la cultură, precum şi
condiţia îndeplinirii învăţământului general obligatoriu. Astfel, se procedează la formarea
structurii, supravegherii învăţământului şi a programei şcolare într-un mod care să
transmită obiectiv, critic şi pluralist către elevi informaţiile despre religii şi ştiinţă.
Măsura este proporţională cu scopul urmărit existând un echilibru în prezenţa
simbolurilor religioase în spaţiul public. [...] Consiliul Naţional pentru Combaterea
Discriminării va emite o recomandare [...] fiind vorba de îndrumări pentru instituţiile publice
care au un interes legitim în implementarea principiului egalităţii de şanse.”40
Colegiul director al Consiliului Naţional pentru Combaterea Discriminării a
recomandat Ministerului Educaţiei şi Cercetării reglementarea, într-un timp rezonabil, a
situaţiei simbolurilor care să aibă în vedere respectarea principiilor privind exercitarea
dreptului la învăţătură în condiţii de egalitate, dreptul părinţilor de a asigura educaţia
copiilor potrivit convingerilor lor religioase şi filozofice, caracterul laic al statului şi
autonomia cultelor, libertatea de religie a copiilor în condiţii de egalitate, afişând
simbolurile religioase „doar în cursul orelor de religie sau în spaţiile destinate exclusiv
învăţământului religios”.

3. Reacţia publică la definirea însemnelor religioase din unităţile şcolare de

stat drept “discriminatorii”
Hotărârea CNCD a generat un număr considerabil de intervenţii publice în
chestiunea prezenţei simbolurilor religioase în şcoli – în principal, a icoanelor ortodoxe. S-
au pronunţat în această chestiune, imediat după hotărârea CNCD din 21 noiembrie 2006,
parlamentari, partide, instituţii – Ministerul Culturii şi Cultelor, Ministerul Educaţiei şi
Cercetării -, culte, organizaţii seculare şi religioase, personalităţi cunoscute pentru
promovarea libertăţilor fundamentale sau a valorilor religioase, ziarişti.
Comisia pentru drepturile omului, culte şi problemele minorităţilor naţionale a
Camerei Deputaţilor a susţinut prin adresa nr. 6085/21.11.2006 că „situaţia de
discriminare la care face referire petiţionarul nu se justifică, având în vedere că decizia de

40
În temeiul art. 191 şi art. 193 alin. (1) şi (2) din O.G. 137/2000 privind prevenirea şi sancţionarea tuturor formelor de
discriminare. Potrivit Sentinţei Civile nr. 467 din 28.02.2006 a Curţii de Apel Bucureşti recomandările Consiliului
Naţional pentru Combaterea Discriminării nu prezintă relevanţă juridică.

49
a pune simbolurile religioase în şcoli este luată de conducerea instituţiei, dar cu acordul
consiliilor profesorale şi ale părinţilor”. La rândul lor, membrii Comisiei de învăţământ a
Camerei Deputaţilor au apreciat, la 21 decembrie 2006, că decizia CNCD „de interzicere
a afişării icoanelor în şcoli” este neîntemeiată, argumentând că "fiecare unitate de
învăţământ ar trebui să aibă libertatea de a decide dacă afişează icoane în clase".
Consilierul de la Secretariatul de Stat pentru Culte, Stelian Titus Gombos, a declarat că
dacă se „renunţă uşor la apărarea icoanelor din şcoli vom pactiza cu un precedent foarte
primejdios”.41
Între culte, marea majoritate a celor 17 recunoscute nu s-au exprimat pe acest
subiect. Biroul de presă al Patriarhiei BOR a dat pe 23 noiembrie un comunicat în care
califica o eventuală decizie de excludere a simbolurilor „o măsură brutală şi nejustificată
de restrângere a libertăţii religioase”.42

O poziţie diferită şi importantă prin singularitatea ei între culte a avut conducerea

Bisericii Adventiste de Ziua a Şaptea. Aceasta a salutat decizia CNCD, aflată în
conformitate cu principiul separaţiei statului de biserică, statul şi instituţiile sale, inclusiv
şcolile publice, netrebuind „să se implice în promovarea şi susţinerea învăţăturilor şi
valorilor unei anumite religii sau confesiuni religioase”.43

În legătură cu decizia CNCD au luat poziţie personalităţi culturale, oameni de

ştiinţă, organizaţii civice. Nu a existat nicio hotărâre anterioară a CNCD care să fi generat
un interes de asemenea amploare.

4. Consecinţele hotărârii CNCD

Hotărârea CNCD a fost contestată în justiţie. Rezultatul din instanţe este ambiguu.
Curtea de Apel Bucureşti a susţinut poziţia CNCD, iar decizia ei este definitivă. Într-o altă
contestaţie, Înalta Curte de Casaţie şi Justiţie a anulat hotărârea CNCD. Datorită acestui
fapt, profesorul Emil Moise a depus o petiţie la Curtea Euroepană a Drepturilor Omului.
Petiţia lui a fost declarată admisibilă.

5. Argumente privind incompatibilitatea dintre prezenţa insemnelor religioase

în instituţiile de învăţământ public şi drepturile copiilor

41
http://www.patriarhia.ro/Stiri/2006/120.html.
42
Comunicatul apare în actualul număr al NRDO.
43
Comunicatul apare în actualul număr al NRDO.

50
 În continare sunt enumerate argumente care explică hotărârea Colegiului director al
CNCD cu privire la simbolurile confesionale expuse în unităţile de învăţământ.
(i) În cauza Otto-Preminger-Institut c. Austria, CEDO a arătat că respectul
sentimentelor religioase ale unor credincioşi, în sensul art. 9 din Convenţie, poate fi
considerat încălcat prin reprezentări provocatoare ale unor obiecte de veneraţie religioasă,
aflate în conflict cu spiritul de toleranţă ce trebuie să caracterizeze o societate
democratică.44
(ii) Un caz în care CEDO a invocat explicit problematica autorităţii celor ce folosesc
însemnele religioase asupra copiilor este Dahlab c. Elveţia. Doamna Dahlab, învăţătoare
la o şcoală din Elveţia, a trecut la religia musulmană, moment în care a început să poarte
voalul islamic. Inspectoratuli şcolar i-a cerut să renunţe la el în timpul orelor de clasă, dar
ea a refuzat. A fost concediată, şi fosta învăţătoare a depus plângere. Întrucât instanţele
elveţiene au dat dreptate instituţiei angajatoare, s-a adresat Curţii de la Strasbourg. CEDO
nu a considerat că statul elveţian s-a făcut vinovat de o ingerinţă ilegitimă asupra exerciţiul
libertăţii de religie a doamnei Dahlab la libertatea de religie. Printre alte argumente, unul a
fost acela că autoritatea învăţătoarei, poziţia de influenţă şi încredere pe care o deţine
asupra unor elevi impresionabili, vulnerabili, interferă cu dezvoltarea morală şi religioasă a
elevilor.45
În corespondentul românesc, rolul învăţătoarei este jucat de stat, iar în locul
voalului se află cel mai des icoanele. Acestea afirmă voinţa religioasă a unei majorităţi într-
o unitate de învăţământ care se bucură de autoritatea statului. Subiecţii care urmează
învăţământul obligatoriu sunt elevi presupuşi a avea credinţe şi opinii filozofice diferite.
Încadrarea în unitatea de învăţământ foloseşte un criteriu teritorial. Ca urmare, nu se
poate face absolut nici o presupoziţie asupra opţiunilor religioase ale copiilor arondaţi la o
anumită şcoală, sau părinţilor acestora. Chiar dacă ar fi posibil acest lucru, şi nu este46,
oricum nu se pot face presupuneri asupra opiniei lor cu privire la prezenţa icoanelor pe
pereţii claselor.
(iii) CEDO a apărat dreptul statului de acorda elevilor o educaţie care se afla în
opoziţie cu atitudinile radicale ale părinţilor, fie acestea fundamentalist religioase, fie ateist

44
Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – Comentariu pe articole, Ed. C.H. Beck 2005, pag.
718.
45
Bahia G. Tahzib-Lie, “Dissenting Woman, Religion and Belief, and the State: Contemporary Challenges that Require
Attention”, în Tore Lindhol, W. Cole Durham, Bahia G. Tahzib-Lie (eds.), Facilitating Freedom of Religion or Belief:
A Deskbook, Martinus Nijhoff Publishers, Leiden, 2004, pag. 476.
46
Noua Lege nr. 489/2006 stabileşte în art. 5 (5) că „Este interzisă prelucrarea datelor cu caracter personal legate de
convingerile religioase sau de apartenenţa la culte...”.

51
extreme. Cazul Kjeldsen, Busk Madson şi Pedersen c. Danemarca este consecinţa cererii
unor părinţi de a interzice educaţia sexuală „integrală şi obligatorie” ca fiind contrară
credinţei lor creştine. Curtea Europeană a Drepturilor Omului a găsit că acest tip de
educaţie nu reprezintă o îndoctrinare, ci o cale de a asigura informaţiei despre sexualitate
„mai multă corectitudine, precizie, obiectivitate şi ştiinţificitate”.47
În cazul Angelini c. Suedia, Curtea a acordat dreptate statului în faţa părinţilor a
căror atitudine atee i-a făcut să ceară Ministerului Educaţiei suedez să le excepteze copiii
de la urmarea orelor de cunoştinţe religioase. Curtea a contrazis opinia părinţilor despre
încălcarea dreptului copiilor de a nu fi îndoctrinaţi prin aceste ore, în măsura în care
educaţia cuprindea informaţii despre religie şi nu avea caracter confesional.
(iv) În special Convenţia privind drepturile copilului şi jurisprudenţa insistă asupra
nevoii de a proteja copilul de orice autoritate religioasă excesivă, fie că aceasta vine din
partea părinţilor, fie că provine de la stat. Această idee a fost exprimată de Geraldine van
Bueren în următoarea formulare: copilul are dreptul să fie la fel cu comunitatea din care
provine, dar şi dreptul să fie diferit de aceasta. Şi: “Pentru mulţi copii, libertatea de religie
sau credinţă înseamnă libertatea faţă de restricţiile religioase care le afectează negativ
viaţa. Copiii se află oricum sub riscul de a suporta abuzul de putere al adulţilor, iar abuzul
credinţelor religioase poate duce la dominaţia adultului, mai degrabă decât la un adevărat
exerciţiu al responsabilităţilor. Religia nu trebuie folosită ca un paravan pentru susţinerea
unor practici contrare dreptului internaţional sau intern al copilului”.48
Conform art. 29 al Convenţiei cu privire la drepturile copilului:
Statele-Părţi sunt de acord că educaţia copilului trebuie să urmărească:
a) dezvoltarea plenară a personalităţii, a vocaţiilor şi a aptitudinilor mintale şi fizice
ale copilului;
b) cultivarea respectului pentru drepturile omului şi libertăţile fundamentale,
precum şi pentru principiile consacrate în Carta Naţiunilor Unite;
d) pregătirea copilului să îşi asume responsabilităţile vieţii într-o societate liberă,
într-un spirit de înţelegere, de pace, de toleranţă, de egalitate între sexe şi prietenie
între popoarele şi grupurile etnice, naţionale şi religioase şi cu persoanele de
origine autohtonă.

47
Geraldine van Bueren, “The Right to be the Same, The Right to Be Different: Childrren and Religion”, în Tore
Lindhol, W. Cole Durham, Bahia G. Tahzib-Lie (eds.), Facilitating Freedom of Religion or Belief: A Deskbook,
Martinus Nijhoff Publishers, Leiden, 2004, pag. 567.
48
Idem. pp. 561-562.

52
 Nu doar că nu se admite ca statul să practice îndoctrinarea, el are chiar obligaţia
pozitivă de a asigura elevilor condiţiile unei gândiri deschise. Principiul se regăseşte în
Declaraţia Principiilor Toleranţei proclamată şi semnată de statele membre ale
Organizaţiei Naţiunilor Unite pentru Educaţie, Ştiinţă şi Cultură la 16 noiembrie 1995.
Conform Declaraţiei, statele asumă drept „imperativul prioritar” promovarea metodelor
sistematice şi raţionale de predare a toleranţei care să se adreseze la sursele culturale,
sociale, economice, politice şi religioase ale intoleranţei. Ele promit să promoveze acel tip
de educaţie care îi ajută tineri să-şi dezvolte capacităţile de a-şi formula o părere proprie,
de a avea o reflexie critică şi de a judeca în termeni etici.49 Toate aceste principii au fost
preluate de variantele Legii învăţământului din România, inclusiv ultima.

B. Cauza Lautsi

1. Cauza Lautsi c. Italia

Între timp, „scandalul icoanelor”, cum a fost denumită întreaga confruntare, publică
şi în justiţie, din România, a primit un răspuns la Strasbourg, prin judecarea, de către
CEDO, a unui caz similar în care s-s contestat prezenţa crucifixelor în şcolile de stat din
Italia.
Petentă în acest caz a fost doamna Soile Lautsi, mamă a doi copii, Dataico, în
vârstă de zece ani, şi Sami Albertin, de treisprezece ani, care frecventau, în 2001 şi 2002,
şcoala publică Istituto comprensivo statale Vittorino da Feltre din Abano Terme.
În fiecare sală de clasă se afla câte un crucifix, iar Doamna Soile Lautsi considera
că această practică este contrară principiului laic potrivit căruia dorea să-şi educe fiii. Ea a
abordat această problemă în cursul unei şedinţe organizate de şcoală la 22 aprilie 2002,
dar conducerea şcolii a decis să păstreze crucifixele în sălile de clasă.
La 23 iulie 2002, Doamna Lautsi a demarat proceduri judiciare interne şi a atacat
această decizie la Tribunalul Administrativ al regiunii Veneţia. Ea a invocat violarea
principiului statului laic şi a principiului imparţialităţii administraţiei publice. La 3 octombrie
2003, Ministerul Învăţământului a adoptat o Directivă care recomanda directorilor de şcoli
să expună crucifixul.
Ultimul recurs al doamnei Lautsi a fost formulat la 13 februarie 2006 şi a fost
respins de către Consiliul de Stat, pe motiv că crucea devenise una dintre valorile laice ale

49
Articolul 4.1.

53
Constituţiei italiene şi reprezenta valorile vieţii civile. La 27 iulie 2006, în nume propriu şi
în calitate de reprezentant legal al fiilor săi, Doamna Soile Lautsi a înregistrat o plângere la
Curtea Europeană a Drepturilor Omului. Ea a invocat faptul că expunerea crucii în sălile
de clasă ale şcolii publice frecventate de copiii săi îi încalcă drepturile la învăţătură şi
libertatea de gândire, conştiinţă şi religie.50

2. Argumentele guvernului italian51

În apărarea sa, guvernul italian a precizat că problema invocată în plângerea
petentei depăşeşte cadrul juridic propriu-zis şi intră pe terenul filosofiei. De fapt, trebuie să
se stabilească dacă prezenţa unui simbol cu origine şi semnificaţie religioase este, în sine,
susceptibilă să exercite vreo influenţă asupra libertăţilor individuale într-o manieră
incompatibilă cu prevederile Convenţiei.
Deşi crucea este în mod cert un simbol religios, ea poartă şi alte semnificaţii; are,
de asemenea, o semnificaţie etică, clară şi considerabilă, independent de adeziunea la
tradiţia religioasă sau istorică, întrucât evocă principii care pot fi împărtăşite şi în afara
credinţei creştine (non-violenţa, demnitatea egală a tuturor fiinţelor umane, dreptatea şi
egalitatea, prioritatea individului asupra grupului şi importanţa libertăţii sale de opţiune,
separaţia politicului de religios, iubirea aproapelui, mergând până la iertarea duşmanilor).
Fără îndoială, valorile pe care se întemeiază astăzi societăţile democratice îşi au şi ele
originea imediată în gândirea unor autori care se opun creştinismului. Totuşi, gândirea
acestor autori este hrănită de filosofia creştină, chiar şi numai datorită educaţiei lor şi a
contextului cultural în care s-au format şi în care au trăit. În concluzie, valorile democratice
de astăzi îşi prelungesc rădăcinile într-un trecut mai îndepărtat, cel al mesajului
evanghelic. Mesajul crucii este deci unul umanist; el poate fi citit independent de
dimensiunea lui religioasă şi este alcătuit dintr-un ansamblu de principii şi valori care
formează temeiul democraţiilor contemporane.
Întrucât trimite la acest mesaj, crucea este perfect compatibilă cu laicismul, fiind
accesibilă şi ateilor ori celor care nu sunt creştini; aceştia ar putea accepta crucea în
măsura în care ea evocă originea îndepărtată a principiilor şi a valorilor menţionate.
Simbolul crucii poate fi deci fi perceput în afara unei semnificaţii religioase, astfel încât

50
Acestea sunt protejate de art. 2 din Protocolul nr. 1 şi de art. 9 din Convenţie.
51
Vezi traducerea Dianei Olar din „Cauzele Lautsi c. Italia şi Kuliś şi Różycki c. Polonia”, NRDO nr. 4/2009, pp. 101-
119.

54
expunerea lui într-un loc public nu constituie, în sine, o atingere a drepturilor şi a libertăţilor
garantate de Convenţie. […]
Miza prezentei cauze nu constă în libertatea de a adera sau nu la o religie,
deoarece în Italia această libertate este deplin garantată. Nu este vorba nici despre
libertatea de a practica o religie ori de a nu practica nici una; într-adevăr, crucifixul este
expus în sălile de clasă, dar profesorilor sau elevilor nu li se pretinde sub nici o formă să-i
adreseze nici cel mai mic semn de salut, de reverenţă sau de simplă recunoaştere şi, cu
atât mai puţin, să recite rugăciuni în clasă. De fapt, nu li se cere nici chiar să acorde vreo
atenţie crucifixului.
În cauză nu se pune problema libertăţii de educare a copiilor potrivit convingerilor
părinţilor: învăţământul în Italia este întru totul laic şi pluralist, programele şcolare nu
conţin nici o aluzie la o religie anume, iar instruirea religioasă este facultativă. […]
Autorităţile naţionale se bucură de o largă marjă de apreciere în cazul unor
probleme atât de complexe şi delicate, strâns legate de cultură şi de istorie. Expunerea
unui simbol religios în locuri publice nu depăşeşte marja de apreciere acordată statelor.
[…]
Expunerea crucii nu afectează caracterul laic al statului, principiu care este înscris
în Constituţie şi în acordurile încheiate cu Sfântul Scaun. Acest gest nu reprezintă nici
semnul unei preferinţe pentru o religie, întrucât aminteşte de o tradiţie culturală şi de valori
umaniste împărtăşite şi de alte persoane decât creştinii. Prin urmare, expunerea crucii nu
nesocoteşte obligaţia de neutralitate şi de imparţialitate a statului.
De altfel, nu există un consens european asupra modului de a interpreta în concret
noţiunea de laicism, astfel încât statele au o marjă de apreciere mai largă în acest
domeniu. Mai exact, deşi există un consens european cu privire la principiul statului laic, el
nu vizează implicaţiile concrete ale acestui principiu şi nici punerea lui în practică.
Guvernul a solicitat Curţii să dea dovadă de prudenţă şi de reţinere şi, în consecinţă, să se
abţină de la formularea unui conţinut precis care să ducă până la interdicţia unei simple
expuneri a simbolurilor. În caz contrar, ea ar da un conţinut material predeterminat
principiului statului laic, iar acest lucru s-ar împotrivi diversităţii legitime a abordărilor
naţionale şi ar determina consecinţe imprevizibile.
Guvernul nu a susţinut că păstrarea crucifixului în sălile de clasă ar fi necesară,
oportună ori dezirabilă, ci a subliniat că opţiunea de a-l păstra sau nu se detaşează de
politic şi răspunde unor criterii de oportunitate, iar nu de legalitate. Din evoluţia istorică a
dreptului intern, schiţată de către petentă şi neconstestată de Guvern, ar trebui să se

55
înţeleagă faptul că Republica Italiană, deşi laică, a decis în mod liber să păstreze crucifixul
în sălile de clasă din diferite motive, printre care se numără necesitatea găsirii unui
compromis cu partidele de inspiraţie creştină, care reprezintă cea mai mare parte a
populaţiei şi sentimentul religios al acesteia.
Cât despre libertatea unui profesor de a expune alte simboluri religioase într-o sală
de clasă, nu există nici o dispoziţie legală care să interzică acest lucru. […]

3. Hotărârea şi argumentele Curţii Europene a Drepturilor Omului în cauza

Lautsi
Dreptul părinţilor de a le fi respectate convingerile religioase se întemeiază pe dreptul fundamental
la instruire. Datorită competenţelor statului modern, acest obiectiv trebuie să fie atins în primul rând prin
intermediul educaţiei de stat.

Respectul convingerilor părinţilor trebuie să fie posibil în cadrul unui învăţământ capabil să asigure
un mediu şcolar deschis care să favorizeze mai mult includerea decât excluderea, independent de originea
socială a elevilor, de credinţele religioase sau de originea etnică. Şcoala nu ar trebui să fie teatrul predicii ori
a activităţilor misionare, ci un spaţiu de întâlnire a diferitelor religii şi convingeri filosofice, unde elevii pot
dobândi cunoştinţe cu privire la diferite tradiţii şi moduri de a gândi.

Atunci când îşi îndeplineşte obligaţiile asumate în materia educaţiei, statul trebuie să aibă grijă ca
informaţiile sau cunoştinţele incluse în planul de învăţământ să fie transmise de o manieră obiectivă, critică
52
şi pluralistă. Statului îi este interzis să urmărească scopul îndoctrinării, care poate fi considerat contrar
respectului datorat convingerilor religioase şi filosofice ale părinţilor. Aceasta este o limită care nu trebuie
depăşită.

Respectul convingerilor religioase ale părinţilor şi a credinţelor copiilor implică dreptul de a crede
într-o religie sau de a nu crede în nici una. Libertatea de a crede sau de a nu crede (libertatea negativă) sunt
protejate în egală măsură de art. 9 al Convenţiei.

Obligaţia de neutralitate şi de imparţialitate a statului este incompatibilă cu orice evaluare de către

stat a legitimităţii convingerilor religioase sau a modului în care aceste convingeri sunt exprimate. Atunci
când este vorba despre învăţământul de stat, neutralitatea ar trebui să garanteze pluralismul.

În acest sens, Curtea a precizat că obligaţiile anterioare obligă statul să se abţină de la impunerea,
chiar indirectă, a unor credinţe, în spaţiile frecventate de persoane lipsite de independenţă sau care sunt în
mod special vulnerabile. Şcolarizarea copiilor este un sector foarte sensibil, întrucât în acest caz
constrângerea statului se răsfrânge asupra unor spirite lipsite încă (în funcţie de nivelul de maturitate al
copilului) de o capacitate critică, în măsură să le permită distanţarea faţă de mesajul care decurge dintr-o
opţiune preferenţială a statului, în plan religios.

52
Potrivit art. 2 2 § 2 din Protocolul 2.

56
 Curtea a examinat dacă, impunând expunerea crucifixului în sălile de clasă, statul pârât a avut grijă,
în exercitarea funcţiilor sale de educare şi predare, ca informaţiile şi cunoştinţele să fie prezentate în mod
obiectiv, critic şi din perspectivă pluralistă. Curtea a ţinut seama, mai ales, de natura simbolului religios şi de
impactul lui asupra elevilor de vârstă fragedă, în mod special asupra copiilor petentei. Într-adevăr, în acele
state în care marea majoritate a populaţiei împărtăşeşte o anume religie, manifestarea riturilor şi a
simbolurilor acestei religii, fără restricţii de loc şi de formă, poate constitui o presiune asupra elevilor care nu
practică religia respectivă ori asupra celor care aderă la o altă religie.

Guvernul a justificat obligaţia (sau faptul) expunerii crucifixului afirmând că el transcende valorile
constituţionale laice, putând reprezenta şi alte valori. În opinia Curţii, simbolul crucifixului are multiple
semnificaţii, cea religioasă fiind predominantă.

Prezenţa crucifixului în sălile de clasă depăşeşte utilizarea simbolurilor în contexte istorice specifice.
Aşa cum instanţa europeană a statuat deja, caracterul tradiţional, din punct de vedere social şi istoric, al unui
53
text folosit de către parlamentari pentru a depune jurământ nu privează jurământul de natura sa religioasă .

Convingerile Doamnei Lautsi vizează şi impactul pe care îl are expunerea crucifixului asupra copiilor
ei, care aveau la acea vreme vârsta de 11 şi 13 ani. Curtea a admis faptul că, expus fiind, este imposibil ca
acest simbol să nu fie remarcat. În contextul educaţiei de stat, el este perceput în mod necesar ca parte
integrantă a mediului şcolar şi poate fi deci considerat un „semn exterior puternic”.

Prezenţa crucifixului poate fi uşor interpretată, de către elevi de orice vârstă, ca un

însemn religios, iar ei se vor simţi educaţi într-un mediu şcolar marcat de o anumită religie.
Ceea ce poate fi încurajator pentru unii elevi religioşi, poate tulbura emoţional elevii altor
religii ori elevii care nu mărturisesc nici o religie. Acest risc există în mod special în cazul
elevilor care aparţin minorităţilor religioase.
Expunerea unuia sau mai multor simboluri religioase nu poate fi justificată nici de
solicitarea altor părinţi care doresc o educaţie religioasă conformă propriilor convingerilor
şi nici de necesitatea unui compromis cu partidele politice de inspiraţie creştină. Respectul
acordat convingerilor părinţilor în privinţa educaţiei trebuie să ţină seama de respectul
datorat convingerilor altor părinţi. Statului îi revine obligaţia neutralităţii confesionale în
cadrul educaţiei publice, care impune prezenţa la cursuri fără considerarea religiei şi care
trebuie să se încerce formarea unei gândiri critice a elevilor.
În opinia Curţii, este greu de înţeles în ce mod, expunerea în sălile de clasă din
şcolile publice a unui simbol asociat în mod firesc catolicismului (religia majoritară în
Italia), ar putea sluji pluralismului educaţional, care este esenţial pentru menţinerea
„societăţii democratice”.

53
Buscarini et alii c. San-Marino [GC], nr. 24645/94, CEDH 1999-I.

57
 Expunerea obligatorie a unui simbol care aparţine unei confesiuni determinate,
atunci când se exercită funcţii publice care implică situaţii specifice aflate sub control
guvernamental, în special în sălile de clasă, restrânge dreptul părinţilor de a-şi educa
copiii potrivit convingerilor proprii, precum şi dreptul copiilor şcolarizaţi de a crede sau de a
nu crede. O asemenea măsură determină violarea acestor drepturi, întrucât restricţiile sunt
incompatibile cu obligaţia statului de a respecta neutralitatea, în exercitarea funcţiei
publice, mai ales în domeniul educaţiei.
Pentru aceste considerente, Curtea a statuat că au fost încălcate dreptul la instruire, la libertatea de
gândire, conştiinţă şi religie, ca şi principiul nediscriminării.

58
PARTEA a III-a. Combaterea discriminării şi procesul educativ

Problematica discriminării ridică, mai pregnant decât alte situaţii, distincţia dintre
ceea ce reprezintă educaţia-sursă-de-informaţie în materie, fără de care nu se pot evalua
situaţii complexe ale raporturilor dintre persoane cu identităţi diferite şi educaţia-atitudine-
experienţă-discernământ. În raport cu această distincţie, educaţia combaterii discriminării
pune accentele pe următoarele obiective:
• Experienţa situaţiilor de discriminare, prin studii de caz şi, când este
posibil, din realitate;
• Diferenţierea dintre valorile umane ce deligitimează discriminarea şi
normele care susţin aceste valori, ultimele implicând consensul şi deci, şi
compromisul politic;
• Educaţia „atitudinii” ce se realizează prin „revelarea” cruzimii, nedreptăţii,
nocivităţii comportamentelor discriminatoare;
• Realizarea „discernământului” drept capacitate de a rezolva situaţii
complexe, noi, ce nu au fost regăsite identic în experienţa didactică
anterioară.

Competenţele legate de discriminare

În procesul de educaţie tema informaţiei – etapă necesară dar minimală - este
dominată de tema competenţelor.

Cunoaştere şi înţelegere
• Învăţarea noţiunilor legate de discriminare este primul pas, relativ simplu,
întrucât tot sistemul de combatere a acestui comportament se sprijină pe
câteva tipologii precum tipurile de discriminare, sau măsurile speciale în
combaterea discriminării.
• Aşezarea dreptului de a nu fi discriminat între alte drepturi şi libertăţi
constituie premisa înţelegerii situaţiilor complexe, când drepturile se susţin
reciproc – vezi convergenţa dintre principiul non-discriminării şi dreptul la
viaţa privată -, ori se limitează reciproc – exemplul tipic fiind cel al coliziunii
dintre demnitatea unuia şi libertatea altuia.

59
• Cunoaşterea grupurilor vulnerabile are o influenţă directă asupra capacităţii
elevilor de a distinge între comportamentele drepte şi nedrepte, ale lor şi
ale celor din jurul lor.
• Diferenţierea categoriilor supuse mai frecvent discriminării beneficiază de
prezentarea lor pe o scară descrescătoare a vulnerabilităţii. Persoanele cu
handicap şi HIV formează un grup ce se adresează mai intens sensibilităţii
elevilor. Problematica discriminării pe motive de orientare sexuală cere o
aprofundare atentă, un caz necesitând de asemenea un tratament elaborat
fiind cel al diferenţierilor de natură religioasă. Între minorităţile naţionale,
comunitatea roma ar fi de tratat în detaliu.
• Este necesară informarea asupra seturilor de norme legale, întrucât elevii
trebuie să ajungă în situaţia să le folosească pe acestea concret, nu doar
în relaţiile informale între ei sau alte persoane, ci şi în relaţiile cu instituţiile.
• Înţelegerea raportului dintre individ, grupul căruia îi aparţine şi societatea în
ansamblul ei constituie premisa maturizării perspectivei asupra diversităţii
sociale.

Comunicare şi relaţii sociale

• Eficientă pentru stimularea comunicării în materii de discriminare este
solicitarea unor studii de caz care să implice, fiecare, mai mulţi elevi;
• Un stimulent eficient al responsabilizării relaţiilor sociale ale elevilor constă
în evaluarea raporturilor lor cu profesorii din perspectiva principiilor de
echitate la care sunt datori ultimii;
• Un experiment de comunicare este şi descrierea, şi deci explicitarea de
către elevi, a „imaginii celuilalt” pe care în mod obişnuit nu o chestionează
critic.
Managementul şi participarea
• Un prim pas al creării unui climat de participare în clasă constă în
motivarea elevilor de a se cunoaşte între ei dintr-o perspectivă identitară.
• Mobilizarea elevilor în identificarea discriminărilor are de avut în vedere
atât situaţiile care-i privesc pe ei, cât şi cazurile din comunitatea mai largă
– şcoală, presă etc.

60
 • Mobilizarea părinţilor în rezolvarea unor probleme de atitudine
discriminatoare din şcoală va contribui la iniţierea (sau amplificarea)
comunicării dintre elevi şi părinţii lor.
• Un instrument al educaţiei participării sunt investigaţiile de teren, ca teme
„de casă” pentru elevi.
• Participarea elevilor este încurajată prin simularea unor contacte
instituţionale, iar acolo unde acesta este motivat şi posibil, a contactului
direct cu instituţiile.
• Un program de management a tematicii discriminării constă în implicarea
elevilor în exerciţii de evaluare a curriculei la materiile care oferă cel mai
des materiale de cercetare a problematicii şovinismului şi xenofobiei:
istorie, literatură

Bibiliografie

Gabriel Andreescu, “Spotul revistei Academia Caţavencu în lectura CNA şi CNCD.

Combaterea discriminării ca politică publică”, Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 2,
2010, pp. 9-19.
Gabriel Andreescu, “De la gafa preşedintelui Traian Băsescu la problematica discriminării”,
Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 3, 2007, pp. 21-34.
Gabriel Andreescu, “Prezenţa simbolurilor religioase în şcolile publice: o bătălie pentru
viitorul învăţământului”, Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 4, 2006, pp. 38-57.
Gabriel Andreescu, “Libertatea de exprimare şi legislaţia de combatere a discriminării în
România”, Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 1, 2005, pag. 5-31.
Gabriel Andreescu, Naţiuni şi minorităţi, Polirom, Iaşi, 2004.
Corneliu Bârsan, Convenţia Europeană a Drepturilor Omului – Comentariu pe articole,
Ed. C.H. Beck 2005.
Csaba Asztalos Ferenc, „Analiza diagnostic a cadrului legal şi instituţional în domeniul
egalităţii de şanse şi de gen în România”, Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 1, 2010,
pp. 61-107.
Dezideriu Gergely, “Delimitările conceptuale ale discriminării directe în legislaţia Uniunii
Europene şi probleme de transpunere în legislaţia din România: excepţii permise sau
derogări interzise?”, Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 4/2010, pp. 3-25.

61
Dezideriu Gergely, “Segregarea copiilor romi în sistemul educaţional românesc şi protecţia
juridică împotriva discriminării”, Noua Revistă de Drepturile Omului nr. 1/2009, pp. 35-57.
Diana Olar, „Cauzele Lautsi c. Italia şi Kuliś şi Różycki c. Polonia”, NRDO nr. 4/2009, pp.
101-119.
Diana Olar, „Decizii recente ale Curţii Europene a Drepturilor Omului”, Noua Revistă de
Drepturile Omului Vol. 3, nr. 1, 2007.
Tore Lindhol, W. Cole Durham, Bahia G. Tahzib-Lie (eds.), Facilitating Freedom of
Religion or Belief: A Deskbook, Martinus Nijhoff Publishers, Leiden, 2004.
Corneliu-Liviu Popescu, „Discriminare prezidenţială în relaţia cu presa”, Noua Revistă de
Drepturile Omului nr. 2, 2007, p. 36-42.
Romani CRISS, Monitorizarea aplicării măsurilor împotriva segregării şcolare în Romania,
Editura MarLink, Bucuresti 2008.

62
Investeşte în oameni!
Proiect cofinanţat din Fondul Social European prin Programul Operaţional Sectorial
pentru Dezvoltarea Resurselor Umane 2007 – 2013
Axa prioritară: 1„Educaţia şi formarea profesională în sprijinul creşterii economice şi
dezvoltării societăţii bazate pe cunoaştere”
Domeniul major de intervenţie: 1.3. “Dezvoltarea resurselor umane în educaţie şi
formare profesională”
Titlul proiectului: “Formarea a 264 de cadre didactice în domeniul Educaţiei pentru
Cetăţenia Democratică în regiunea Sud-Muntenia (FORM)”
Cod Contract: POSDRU/19/1.3/G/21648
Beneficiar: Şcoala Naţională de Studii Politice şi Administrative
Lucrarea COMBATEREA DISCRIMINARII (EDITIE TIPARITA, 2011)
Autor GABRIEL ANDREESCU
Codul ISBN 978-973-0-11484-3.

„Conţinutul acestui material nu reprezintă în mod obligatoriu poziţia oficială a

Uniunii Europene sau a Guvernului României”

63