Asistenţa socială a familiei şi copilului

Conf. univ. dr. Neagoe Alexandru

5
 CUPRINS

Capitolul 1. Noţiuni introductive

I. Familia: definiţie, clasificări
II. Funcţiile familiei
III. Cadrul legislativ al asistenţei sociale a familiei în România
1. Dreptul familiei: principii generale
2. Politicile familiale: privire de ansamblu

Capitolul 2. Dezvoltarea asistenţei sociale a familiei. Abordarea sistemică

I. Dezvoltarea abordării familiale în asistenţa socială
II. Teoria sistemică: aspecte generale
III. Aplicarea teoriei sistemice în asistenţa socială a familiei. Concepte de bază

Capitolul 3. Consilierea familială: noţiuni generale

I. Importanţa consilierii familiale
II. Rolul asistentului social în consiliere şi intervenţie
III. Participanţii la şedinţele de consiliere familială. Cazul special al copiilor.
IV. Tehnici pentru implicarea copiilor şi adolescenţilor în consilierea familială

Capitolul 4. Etape iniţiale în consilierea familială

I. Contactul iniţial
II. Angajarea clienţilor
1. Dimensiuni ale angajării clienţilor
2. Obstacole în faza de angajare
3. Trecerea de la contactul iniţial la angajarea familiei

III. Tehnici de intervievare familială

1. Definirea individuală a problemei
2. Căutarea unui consens asupra problemei
3. Descrierea derulării secvenţiale a situaţiei
4. Compararea şi ierarhizarea trăirilor familiei

6
 5. Localizarea în timp a problemei
6. Analizarea mecanismelor de interacţiune
7. Elaborarea şi testarea unei ipoteze de lucru
IV. Contractarea

Capitolul 5. Evaluarea şi intervenţia (I): Familia în perspectivă cronologică

I. Cronologia vieţii de familie
II. Dimensiunea intergeneraţională a familiei
1. Genograma: descriere şi alcătuire
2. Utilizarea genogramei în evaluare şi intervenţie
III. Tehnici şi metode de intervenţie intergeneraţională
1. Restabilirea contactului
2. „Contactarea” persoanelor inaccesibile
3. Modificarea rolurilor
4. Identificarea şi abordarea subiectelor tabu
5. Intervievarea familiei de origine

Capitolul 6. Evaluarea şi intervenţia (II): Relaţiile familiei cu mediul său

social
I. Trebuinţele familiale şi resursele necesare satisfacerii acestora
II. Evaluarea relaţiilor familiei cu mediul său: rolul ecomapei
1. Ecomapa: descriere şi semnificaţie/utilitate
2. Alcătuirea ecomapei
3. Interpretarea ecomapei
III. Procesul şi metodele intervenţiei în perspectivă ecologică

Capitolul 7: Evaluarea şi intervenţia (III): Relaţiile din interiorul familiei

I. Tipuri de disfuncţionalităţi familiale: importanţa specială a relaţiilor din

interiorul sistemului
II. Aspecte majore în evaluarea relaţiilor din interiorul sistemului familial
1. Dimensiunea culturală a familiei
2. Structura şi graniţele familiei
3. Exprimarea sentimentelor
4. Separarea şi conectarea

7
 5. Structura de putere a familiei
6. Luarea deciziilor
7. Rolurile în familie
8. Regulile şi ritualurile familiale
9. Miturile şi etichetarea
10. Comunicarea în familie
III. Instrumente de evaluare a relaţiilor din interiorul familiei
1. Sculptura familiei
2. Harta familiei
IV. Metode şi tehnici de intervenţie în sistemul relaţional al familiei
1. Identificarea domeniului de intervenţie: cognitiv, afectiv sau
comportamental
2. Stimularea speranţei şi gândirii pozitive
3. Ajustarea structurii şi graniţelor familiale
4. Îmbunătăţirea tiparelor de comunicare
5. Revizuirea regulilor disfuncţionale
6. Utilizarea ritualurilor
7. Folosirea acordurilor reciproce de schimbare
8. Utilizarea „temelor de casă”

Capitolul 8. Aspecte finale

I. Depăşirea rezistenţei la schimbare
II. Monitorizarea progresului şi evaluarea schimbării
III. Aspecte manageriale

Anexa 1: Ghid pentru evaluarea familială în asistenţa socială

Anexa 2: Codul familiei

8
 Capitolul 1. Noţiuni introductive

I. Familia: definiţie, clasificări

În ciuda folosirii răspândite a noţiunii de familie, definirea acesteia

ridică mult mai multe probleme decât s-ar putea crede. Astfel, în ce măsură
trebuie privită familia ca fiind determinată de legături biologice („de sânge”), de
aspecte legale (căsătorie, adopţie) sau de factori psihologici-sentimentali
(măsura în care anumite persoane se „simt” parte a aceleiaşi familii)? Sunt „o
familie” cei care aparţin aceluiaşi arbore genealogic, cei care locuiesc sub
acelaşi acoperiş sau cei care consumă acelaşi buget? Îi include familia doar pe
cei vii sau şi pe cei decedaţi? Pot fi considerate drept familie două persoane
necăsătorite, dar care trăiesc împreună? Sunt asistenţii maternali împreună cu
copilul pe care îl îngrijesc o familie? Un părinte divorţat, care deşi nu mai
locuieşte cu copiii săi, continuă să îi viziteze şi să le ofere sprijin material mai
poate fi considerat parte a familiei acestora? Din cine este compusă „familia”
unui tânăr necăsătorit care are propria sa locuinţă, în timp ce părinţii, respectiv
fraţii săi (căsătoriţi sau necăsătoriţi) au diverse alte locuinţe?
Astfel de întrebări arată că termenul „familie” este folosit cu mai multe
sensuri, în funcţie de context şi că este practic imposibil să se formuleze o
definiţie universal acceptată a familiei, care să clarifice toate întrebările de
genul celor enumerate mai sus. Totuşi, o definiţie de bază este indispensabilă
pentru scopurile unei lucrări ca cea de faţă. Vom utiliza, aşadar, o definiţie
relativ larg acceptată în domeniul sociologiei familiei. Conform acesteia,
familia este „un grup de persoane unite prin legături de căsătorie, sânge sau
adopţie; care constituie un singur cămin; care interacţionează şi comunică unii
cu ceilalţi în diversele lor roluri sociale de soţ şi soţie, mamă şi tată, fiu şi fiică,
frate şi soră; care crează şi menţin o cultură comună.”1 În mod asemănător dar
mai succint, Ion P. Filipescu şi Andrei I. Filipescu definesc familia ca „grupul

1
Ernest W. Burgess, Harvey J. Locke, and Mary Margaret Thomas, The Family from
Traditional to Companionship, New York: Van Nostrand Reinhold, 1971, pag. 6.

9
de persoane unite prin căsătorie, filiaţie sau rudenie, care se caracterizează prin
comunitate de viaţă, interese şi întrajutorare.”2
Indiferent de definiţia adoptată, este important să se ţină seamă de două
sensuri majore ale termenului „familie”:3
1. Familia de origine: familia biologică (de sânge) în care persoana s-a
născut. În această familie sunt incluşi nu numai membrii familiei
nucleare sau extinse, ci toate acele persoane înrudite biologic sau prin
adopţie, atât vertical (mai multe generaţii), cât şi orizontal (rudele), fie
că sunt vii sau decedaţi, că locuiesc aproape sau departe, că se cunosc
între ei sau nu, că sunt accesibili sau nu, dar care într-un anumit fel sunt
relevanţi din punct de vedere psihologic. Impactul moştenirii
psihologice, genetice şi culturale transmise de către această familie unui
anumit membru al ei este deosebit de important pentru asistentul social.
2. Familia prezentă: familia în care cineva a ales să trăiască în prezent. Ea
poate consta din două sau mai multe persoane care au decis să locuiască
împreună, au dezvoltat legături emoţionale puternice şi împărtăşesc o
varietate de roluri şi funcţiuni familiale.

Deşi majoritatea persoanelor au aceste două „familii”, unii au trei sau

chiar mai multe. Astfel, de exemplu, persoane care au fost adoptate şi care
ulterior şi-au întemeiat o familie nouă au trei familii: familia de origine, familia
adoptivă şi familia prezentă. În ceea ce priveşte familia prezentă, în măsura în
care aceasta este fondată pe o relaţie conjugală, o sintagmă folosită pentru
descrierea acestei familii (ca distinctă de familia de origine) este aceea de
„familie conjugală”.
În ceea ce priveşte dimensiunile familiei prezente, două sintagme
importante sunt acelea de „familie nucleară” (cunoscută şi ca familie „simplă”,
„restrânsă”, „conjugală”, „elementară”, „biologică”), prin care se înţelege de
regulă cuplul conjugal şi descendenţii necăsătoriţi ai acestora, respectiv „familie
extinsă”, sau „familie lărgită”, care se referă la reţeaua de rudenii apropiate ale
cuplului conjugal şi cuprinde cel puţin trei generaţii (bunici, părinţi, nepoţi).

2
Ion P. Filipescu şi Andrei I. Filipescu, Tratat de dreptul familiei, ediţia a VII-a,
Bucureşti: All Beck, 2002, pag. 1.
3
Ann Hartman şi Joan Laird, Family Centered Social Work Practice, New York et al.:
The Free Press, 1983, pag. 29-30.

10
 Pentru a delimita grupul de membri ai familiei familiei care domiciliază
în aceeaşi locuinţă se mai foloseşte o altă noţiune – aceea de „familie de
rezidenţă”.4 Este bine cunoscut faptul că în unele spaţii geografice şi culturale
(de obicei cele asociate cu societatea de tip occidental sau urban) tendinţa este
ca familia de rezidenţă să fie compusă doar din membrii familiei nucleare, în
timp ce în alte spaţii (de tip rural sau în diverse zone din Asia şi Africa) practica
dominantă este ca familia de rezidenţă să includă şi membri ai familiei lărgite. 5
Desigur, factorii pentru alegerea unei variante de familie de rezidenţă sau a
celeilalte sunt adesea şi de natură economică (având de a face cu posibilitatea
dobândirii unei locuinţe separate de către cuplul conjugal nou întemeiat), dar
adesea ei includ şi elemente culturale, în funcţie de care se preferă unul sau
celălalt model. Foarte adesea, constituirea unei familii nucleare în cadrul celei
largi nu este doar o chestiune de spaţiu ci şi de mentalitate şi relaţii, cuplul tânăr
fiind de regulă subordonat familiei extinse şi „patriarhilor” acesteia. Pornind de
la observaţiile sociologilor situaţi de o parte şi de cealaltă a dezbaterilor
privitoare la acest fenomen, Andrei Stănoiu şi Monica Voinea enumeră câteva
dintre cele mai răspândite argumente în favoarea modelului familiei de
rezidenţă ca familie extinsă, respectiv împotriva acestuia.6 În favoarea acestui
model se pot lua în considerare următoarele avantaje:
a) capacitatea sporită a familiei extinse de a oferi servicii sociale
membrilor ei (îngrijirea copiilor, a vârstnicilor, a bolnavilor etc.);
b) şansa mai mare de a acumula resurse materiale;
c) durabilitatea unei astfel de familii, ca model social, în faţa unor
dificultăţi majore (cum ar fi pierderea unuia dintre membrilor cu rol
major în viaţa familiei);
d) posibilitatea de a influenţa într-un mod mai semnificativ comunitatea
locală.

4
Nicolina Răcoreanu, Politicile familiale, Bucureşti: Editura Instant Autotip, 2003, pag.
32; Andrei Stănoiu şi Monica Voinea, Sociologia familiei, Tipografia Universităţi din
Bucureşti, 1983, pag. 13.
5
De remarcat, totuşi, că şi în contextul american se poate vorbi de tendinţe ambivalente
în ceea ce priveşte modelul structurii familiale, până acolo încât unii cercetători susţin
că modelul dominant american este acela de „familie extinsă modificată” (Marvin B.
Sussman, Eugene Litwak, apud Hartman şi Laird, 1983, pag. 37-38).
6
Stănoiu şi Voinea, 1983, pag. 12.

11
 Printre dezavantajele acestui model sunt enumerate următoarele
aspecte:
a) dificultatea mai mare de a conduce o astfel de familie complexă;
b) satisfacerea mai redusă a trebuinţelor sau aspiraţiilor membrilor
individuali ai familiei (mai ales a celor mai tineri);
c) frecvenţa mai ridicată a conflictelor între membrii familiei.

Este cunoscut faptul că în societatea românească acest tip de familie

extinsă (tradiţională) a reprezentat până nu demult modelul dominant de
organizare familială. În ciuda scăderii treptate a ponderii acestui tip de familie,
odată cu modernizarea şi urbanizarea treptată a populaţiei, punctele tari ale
acestuia nu sunt de neglijat. Rezultatele unui studiu asupra familiei realizat în
1997 de UNICEF în colaborare cu Departamentul pentru Protecţia Copilului din
cadrul Guvernului României sunt grăitoare în acest sens:
În forma ei extinsă, familia tradiţională avea şi un rol important de
sprijin şi suport pentru copil, acesta beneficiind de o îngrijire corespunzătoare
şi un mediu afectiv-emoţional intens, oferit fie de părinţi, fie de rude. Un alt
factor, cu efect pozitiv asupra membrilor familiei tradiţionale, era cel legat de
solidaritatea indivizilor din cadrul grupului familial. Acest lucru asigura o
protecţie crescută atât copiilor cât şi celor infirmi, celor bolnavi sau bătrâni. O
caracteristică de bază era aceea a asigurării condiţiilor de subzistenţă şi pentru
persoanele inactive din familie, acestea fiind ocrotite temporar sau permanent,
ele simţindu-se mai puţin vulnerabile... În acest climat tradiţional, familia
dezvolta numeroase relaţii de vecinătate care puneau în evidenţă necesitatea
comunităţii cu funcţie de sprijin, întrajutorare, de cooperare, de petrecere a
timpului liber. Familia oferea astfel un suport pentru coeziunea şi stabilitatea
comunităţii.
În familia tradiţională copilul intra în relaţii afective directe nu numai
cu părinţii, dar şi cu rudele, vecinii, prietenii. Se asigura astfel dezvoltarea
timpurie la copil a unui spirit altruist, de echipă, de grup, precum şi
interiorizarea unor valori pro-sociale la nivel comportamental. Copilul devine
capabil să preia încă din fragedă copilărie responsabilităţi precise segate de
activităţile gospodăreşti, fiind un factor activ de sprijin în familie.7

7
UNICEF şi Guvernul României, Situaţia copilului şi a familiei în România, ediţia a II-
a revizuită, 1997, pag. 59-60.

12
II. Funcţiile familiei

Sociologii nu au un punct de vedere unitar asupra funcţiilor de bază ale

familiei. Totuşi, există câteva astfel de funcţii care par să reprezinte numitorul
comun al opiniei specialiştilor:8
a) Funcţia de reproducere sau de perpetuare a speciei. Reproducerea este
fără îndoială o funcţie esenţială a familiei, pentru că fără aceasta
perpetuarea speciei umane ar fi imposibilă. În relatarea biblică a actului
creaţiei, primul cuplu uman primeşte mandatul divin „creşteţi, înmulţiţi-
vă, umpleţi pământul” (Geneza 1:28). Întrucât funcţia reproducerii
poate fi îndeplinită doar prin uniunea dintre un bărbat şi o femeie, se
poate spune că un aspect major al acestei funcţii este şi satisfacerea
trebuinţelor sexuale în cadrul cuplului conjugal. Cu alte cuvinte, dorinţa
de a avea urmaşi este o caracteristică firească a familiei, aşa cum este şi
atracţia faţă de sexul opus. Trebuie precizat însă că accentuarea acestei
funcţii nu înseamnă că acele cupluri care nu pot sau nu doresc să aibă
copii nu pot fi considerate cu adevărat familii, aceeaşi precizare fiind
valabilă, în mod evident, şi în cazul familiilor monoparentale (unde
familia nu asigură cadrul satisfacerii trebuinţelor sexuale).
b) Funcţia economică. Această funcţie îşi găseşte expresia în comunitatea
de bunuri a membrilor familiei, în efortul de a asigura condiţii optime
de viaţă (hrană, adăpost, îmbrăcăminte, îngrijire medicală, recreaţie
etc.) pentru toţi membrii familiei, cât şi în îngrijirea specială a acelor
membri ai familiei care nu se pot întreţine singuri (copii, vârstnici,
persoane cu trebuinţe speciale). Realizarea acestei funcţii presupune
totodată şi raportarea familiei la un buget comun şi într-o anumită
măsură chiar şi îndeplinirea unor sarcini comune (ca, de pildă,
activităţile agricole ale familiilor din mediul rural).
c) Funcţia educativă. Familia este cadrul în care copiilor li se oferă
primele informaţii despre lume şi viaţă şi tot aici au ei acces la primele

8
Filipescu şi Filipescu, 2002, pag. 4-6; Răcoreanu, 2003, pag. 33-35; Alexandru Bacaci,
Viorica-Claudia Dumitrache şi Cristina Codruţa Hageanu, Dreptul familiei, ediţia 5,
Bucureşti: All Beck, pag. 4-5; Zastrow, Charles, The Practice of Social Work,
Homewood, Illinois: The Dorsey Press, 1981, pag. 380-381.

13
 noţiuni de conduită şi morală. Mai mult, familia este cadrul în care este
facilitată dezvoltarea academică şi profesională a tânărului şi echiparea
acestuia pentru viaţă. Cu alte cuvinte, funcţia educativă a familiei
reprezintă totalitatea informaţiilor, deprinderilor, valorilor, tradiţiilor,
normelor şi responsabilităţilor pe care părinţii sunt datori să le transmită
copiilor lor. Conform Codului familiei, art. 101, părinţii „sunt obligaţi
să crească copilul, îngrijind de sănătatea şi dezvoltarea fizică, de
educarea, învăţătura şi pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu
însuşirile lui, în conformitate cu ţelurile statului, spre a-l face folositor
colectivităţii,” iar în Constituţia României, art. 29, par. 6 se precizează
că „părinţii sau tutorii au dreptul de a asigura, potrivit propriilor
convingeri, educaţia copiilor minori a căror răspundere le revine”.

III. Cadrul legislativ al asistenţei sociale a familiei în România

Familiarizarea asistentului social cu cadrul legislativ al serviciilor de

asistenţă socială familială este o componentă majoră a competenţei sale
profesionale. Ne propunem, aşadar, în secţiunea prezentă să trecem în revistă
câteva dintre principiile generale majore care stau la baza dreptului familiei,
urmând apoi să oferim o privire de ansamblu asupra politicilor familiale.

1. Dreptul familiei: principii generale

O prezentare detaliată a prevederilor dreptului familiei este fără îndoială

în afara limitelor şi obiectivelor lucrării de faţă,9 aşa că ne vom rezuma la
prezentarea principiilor generale care guvernează acest domeniu. Aceste
principii sunt deosebit de importante pentru asistentul social, mai ales dat fiind
faptul că ele „ajută la darea soluţiei în acele materii în care legislaţia nu este
suficient de explicită sau nu conţine nici o reglementare şi la determinarea
măsurii în care dreptul familiei se completează cu legislaţia civilă.”10

9
Astfel de prezentări amănunţite sunt disponibile în lucrările lui Filipescu şi Filipescu,
2002, respectiv Bacaci, Dumitrache şi Hageanu, 2006.
10
Filipescu şi Filipescu, 2002, pag. 9.

14
 Ca document de referinţă în acest domeniu, trebuie menţionat în mod
special Codul familiei, adoptat prin Legea nr. 4/1953, document care deşi a mai
suferit completări şi modificări prin diverse reglementări legislative ulterioare,
continuă să rămână un text de referinţă pentru domeniul dreptului familiei în
România.
Deşi enumerarea principiilor de dreptul familiei în literatura de
specialitate diferă de la un autor la altul, există câteva astfel de principii care, în
diverse moduri, sunt acceptate la scară largă.11
a) Principiul ocrotirii căsătoriei şi familiei. În Declaraţia universală a
drepturilor omului, adoptată la 10 septembrie 1948, se prevede că
„Familia constituie elementul natural şi fundamental al societăţii şi are
dreptul la ocrotire din partea societăţii şi a statului” (art. 16 alin. 3). La
fel, în Codul familiei, art. 1 alin. 1, se afirmă că „în România statul
ocroteşte căsătoria şi familia”. În acest sens, Codul familiei prezintă
condiţiile de fond, de formă ale căsătoriei, efectele acesteia asupra
soţilor, cât şi posibilitatea desfacerii ei prin divorţ. De o importanţă
deosebită pentru asistentul social sunt prevederile speciale privitoare la
obligaţia de întreţinere şi de ocrotire pe care persoanele având
capacitate de muncă o au faţă de acei membri ai familiei lor care se află
în nevoie, fiind în incapacitate de muncă (art. 86-96). Un caz particular
şi deosebit de important în acest sens este acela al drepturilor şi
îndatoririlor părinţilor faţă de copiii minori (art. 97-112).
b) Principiul ocrotirii intereselor mamei şi copilului. Ocrotirea intereselor
mamei şi copilului este şi ea reglementată prin Codul familiei: „statul
apără interesele mamei şi copilului” (art. 1 alin. 2). Modul concret în
care aceste interese sunt apărate este apoi detaliat în reglementările
privitoare la filiaţia faţă de mamă, filiaţia faţă de tată, situaţia legală a
copilului, adopţia şi tutela. Pe lângă Codul familiei, ocrotirea intereselor
mamei şi copilului se mai realizează şi prin alte norme juridice, în mod
special din domeniul protecţiei copilului, al dreptului muncii şi al
asistenţei medicale.

11
Vom folosi aici în mod special lista propusă de Filipescu şi Filipescu, 2002, pag. 9-
12, dar pentru comparaţie se poate vedea şi Bacaci, Dumitrache şi Hageanu, 2006, pag.
8-10.

15
 c) Principiul căsătoriei liber consimţite între soţi. Conform Constituţiei
României, adoptată în 2003, „Familia se întemeiază pe căsătoria liber
consimţită între soţi” (art. 44 alin. 1), prevedere stipulată şi în Codul
familiei, art. 1 alin. 3, cât şi în Declaraţia universală a drepturilor
omului, art. 16, alin. 2. Raţiunea acestei prevederi are de a face cu
importanţa iubirii şi preţuirii reciproce între soţi, ca fundamente ale
căsniciei.
d) Principiul egalităţii în drepturi dintre bărbat şi femeie. Deşi egalitatea
dintre bărbat şi femeie are aplicare specială în cadrul familiei, principiul
acesta nu este limitat la sfera familială, el aplicându-se în toate
domeniile vieţii sociale. În Codul familiei, acest principiu este subliniat
în mai multe texte. Aşadar, în art. 1 alin. 4 se afirmă în mod explicit
egalitatea femeii cu bărbatul atât în relaţiile personale şi patrimoniale
dintre soţi, cât şi în exercitarea drepturilor părinteşti. La fel, în art. 25 se
precizează că „Bărbatul şi femeia au drepturi şi obligaţii egale în
căsătorie”, iar în art. 97 alin. 1 că „Ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi
îndatoriri faţă de copiii lor minori”.
e) Principiul exercitării drepturilor şi îndatoririlor părinteşti în interesul
copiilor. În Codul familiei, art. 1 alin. 4 şi art. 97 se statuează că părinţii
îşi exercită drepturile părinteşti numai în interesul copiilor, indiferent
dacă aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi.
Aceleaşi prevederi care îi privesc pe părinţi se aplică şi oricăror altor
persoane care ocrotesc copiii în absenţa părinţilor. În acelaşi timp, aşa
cum adaugă Ion Filipescu şi Andrei Filipescu, „Trebuie menţionat că
ocrotirea interesului copiilor minori nu înseamnă nesocotirea intereselor
părinţilor, deoarece în familie nu pot exista contradicţii între membrii
ei. Interesele membrilor familiei se află în deplină concordanţă şi au o
finalitate precisă – întărirea familiei”.12
f) Principiul sprijinului reciproc între membrii familiei. Conform acestui
principiu, prevăzut în Codul familiei art. 2, membrii familiei sunt datori
să îşi ofere unul altuia sprijin material şi moral, ca expresie a afecţiunii
şi prieteniei dintre ei. Aceasta presupune şi că „Ei contribuie la
cheltuielile căsniciei în raport cu mijloacele fiecăruia, iar bunurile

12
Filipescu şi Filipescu, 2002, pag. 11.

16
 dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soţi, cu excepţia celor
expres menţionate de lege ca fiind proprii, sunt bunuri comune ale
soţilor, pe care le administrează şi folosesc împreună şi de care dispun
tot astfel”.13
g) Principiul monogamiei. Codul familiei prevede în art. 5 că „Este oprit
să se căsătorească bărbatul sau femeia care este căsătorită”. Încheierea
unei noi căsătorii de către o persoană care este deja căsătorită este
sancţionată cu nulitatea absolută a celei de a doua căsătorii, iar Codului
penal, art. 303, include un astfel de act în rândul infracţiunilor.
Raţionamentul principiului monogamiei porneşte de la caracterul
exclusivist al iubirii conjugale, caracter care implică în mod inevitabil
monogamia căsniciei.

2. Politicile familiale: privire de ansamblu

Politicile familiale constituie o ramură majoră a politicilor sociale şi se

referă la ansamblul măsurilor, programelor şi prevederilor legislative prin
intermediul cărora statul şi organele sale administrative acţionează direct sau
indirect în interesul familiei şi al membrilor acesteia.14
Pe plan internaţional, se poate vorbi despre două premise majore care
stau la baza politicilor familiale:15
a) în anumite momente ale evoluţiei sale, familia are nevoie să fie
protejată, iar asigurarea acestei protecţii intră în responsabilitatea
statului;
b) aceste momente, în care familia are nevoie acută de ajutor, sunt în
general relativ scurte.

13
Filipescu şi Filipescu, 2002, pag. 12.
14
De deosebit interes pentru această secţiune este lucrarea lui Răcoreanu, 2003, cap 4-7,
aşa că în cele ce urmează vom folosi în linii mari structura propusă de ea. Pentru
domeniul mai larg al politicilor familiale, o lucrare de referinţă este cea coordonată de
Elena Zamfir şi Cătălin Zamfir, Politici sociale. România în context european,
Bucureşti: Editura Alternative, 1995.
15
Răcoreanu, 2003, pag. 36-37.

17
 Pe baza acestor două premise majore, fiecare ţară are libertatea de a-şi
dezvolta sistemul propriu de protecţie a familiilor, în funcţie de mai mulţi
factori:
a) puterea economică a ţării respective;
b) evoluţia demografică;
c) politica guvernelor aflate la conducerea ţării;
d) contextul cultural care dă conţinut noţiunii de bunăstare familială, care
stabileşte locul familiei în cadrul societăţii şi care influenţează valorile
şi aspiraţiile acesteia.

Politicile sociale pot fi clasificate în funcţie de caracterul acestora şi de

impactul pe care ele îl pot avea asupra familiilor.16 Din punct de vedere al
caracterului lor, ele pot fi:
a) Politici stimulative, al căror rol este acela de a încuraja anumite tipare
familiale sau demografice considerate benefice pentru familie sau
societate;
b) Politici limitative, care au ca scop descurajarea sau chiar interzicerea
acelor modele familiale sau demografice care sunt considerate ca având
efecte negative pentru familie sau societate;
c) Politici de reglementare, prin care se urmăreşte orientarea
comportamentelor demografice sau relaţiilor familiale în anumite
direcţii specifice.
Din punctul de vedere al impactului asupra familiilor, politicile sociale
pot avea mai multe tipuri de efecte:
a) Un efect de ameliorare, atunci când ele contribuie la îmbunătăţirea
condiţiilor de viaţă ale familiei, prin diverse mijloace (facilităţi fiscale,
ajutoare şi prestaţii în bani sau în natură);
b) Un efect de remediu, în cazurile în care politicile sociale duc la
informarea şi educarea familiilor cu privire la problemele cu care se
confruntă;
c) Un efect de substituţie, atunci când statul sau alte instituţii autorizate
preiau (substituie), prin intermediul serviciilor sociale, anumite sarcini
care altfel ar reveni membrilor familiei şi în special mamei. Serviciile

16
Răcoreanu, 2003, pag. 40-41.

18
 de îngrijire la domiciliu a copiilor, a persoanelor cu dizabilităţi sau a
persoanelor vârstnince din cadrul familiei, prestarea de servicii
menajere sunt doar câteva dintre modurile concrete prin care politicile
sociale pot substitui diverse sarcini ale familiei.

Ca obiective majore ale politicilor sociale, se poate vorbi despre câteva

astfel de obiective recunoscute pe plan internaţional:17
a) Echilibrul demografic. Acest echilibru este controlat prin intermediul
politicilor de planning familial, care pot fi de mai multe feluri:
pronataliste (atunci prin planning-ul familial se urmăreşte creşterea
natalităţii şi a dimensiunii familiei), antinataliste (atunci când planning-
ul familial vizează scăderea natalităţii şi a dimensiunilor familiei) sau
neutraliste (atunci când planning-ul familial nu urmăreşte o anume
politică privitoare la natalitate sau dimensiunile familiei, ci doar
sprijineşte cuplurile în propriile lor alegeri în acest sens).
b) Protecţia copiilor contra sărăciei şi redistribuirea veniturilor în
favoarea familiilor cu copii. Aceasta presupune ca familiile să dispună
de resursele necesare unui trai decent, accesului la educaţie, cultură şi
servicii de sănătate. Întrucât cel mai adesea incidenţa sărăciei creşte
odată cu creşterea numărului de copii într-o familie, politicile anti-
sărăcie vizează în mod special familiile cu (mai mulţi) copii. În acest
scop, o parte din veniturile bugetului de stat se distribuie de regulă
familiilor cu copii, cel mai adesea prin intermediul alocaţiilor familiale
(care pot urmări atât încurajarea natalităţii cât şi combaterea sărăciei).
c) Libera alegere a modelului familial, a responsabilităţilor în cadrul
cuplului şi a drepturilor în creşterea şi educarea copiilor. Odată cu
evoluţia procesului de industrializare, familia clasică, alcătuită din tatăl,
ca susţinător al familiei, şi mama, ca responsabilă cu problemele
gospodăreşti şi creşterea copiilor, a început să lase tot mai mult locul
unei diversităţi de alte modele familiale – familia monoparentală,
coabitarea, familia reconstituită (din părinţi divorţaţi sau văduvi),
familia de tip feminist (în care se urmăreşte o distribuire simetrică a
rolurilor în familie între soţ şi soţie) etc. Răspunzând la aceste situaţii

17
Răcoreanu, 2003, pag. 42-60.

19
 noi, politicile familiale îşi propun, ca principiu general, să sprijine
familia, indiferent de modelul acesteia, oferind programe şi servicii ce
se adresează specific diverselor tipuri de familii.
d) Protejarea femeii în relaţia dintre rolurile sale familiale şi profesionale
/ Concilierea rolurilor familiale cu cele profesionale ale femeii.
Ultimele decenii au cunoscut o creştere majoră a aportului femeii pe
piaţa muncii. Din diverse motive însă, această implicare crescândă a
femeii în lumea profesională nu a fost însoţită neapărat de o reducere a
responsabilităţilor sale familiale, ceea ce a dus în multe cazuri la
solicitarea sa exagerată, cât şi la dezavantajarea sa pe plan profesional,
date fiind inevitabilele întreruperi de activitate pentru creşterea şi
îngrijirea copilului, optarea pentru slujbe cu program redus etc.
Încercând să remedieze astfel de dezechilibre, politicile familiale
trebuie să fie adaptate la noile configuraţii sociale, oferind cât mai
multe servicii şi prestaţii orientate înspre rolurile femeii şi înspre
familiile cu copii, în funcţie de tradiţiile culturale şi specificul economic
şi social al fiecărei ţări.

În ţara noastră politicile familiale sunt concretizate printr-o serie de

prestaţii prin intermediul cărora se urmăreşte sprijinirea familiei.18 Prestaţiile
familiale se referă la „totalitatea ajutoarelor în bani sau în natură care se acordă
familiilor pentru ajutorarea lor în cazul unor riscuri sociale care duc la
diminuarea sau pierderea veniturilor”.19 Printre astfel de riscuri sociale se
numără handicapul, şomajul, maternitatea, marginalizarea sau excluderea
socială etc.
Prestaţiile familiale pot fi acordate în mod indirect, prin
„subvenţionarea de către stat sau de către colectivităţile locale a unei părţi din
costul unor produse şi servicii destinate familiei şi prin acordarea unor facilităţi
fiscale pentru familiile care au copii sau alte persoane în grijă”.20 Ele pot fi însă
acordate şi în mod direct, în bani sau în natură. Prestaţiile în natură se acordă
sub formă de alimente, locuinţe sociale, servicii sociale (destinate copiilor aflaţi

18
Răcoreanu, 2003, pag. 60-84.
19
Răcoreanu, 2003, pag. 61.
20
Răcoreanu, 2003, pag. 61.

20
în dificultate, persoanelor cu trebuinţe speciale etc.), în timp ce prestaţiile în
bani pot lua forma
- alocaţiilor familiale, oferite periodic persoanelor sau familiilor care au
în grija lor copii;
- prestaţiilor (financiare?) în regim de asistenţă socială, cum ar fi venitul
minim garantat, bursele sociale sau ajutoarele destinate acoperirii
cheltuielilor cu locuinţa (chirie, încălzire);
- prestaţiilor de maternitate, creşterea şi îngrijirea copilului.

În ţara noastră, sunt acordate următoarele tipuri de prestaţii familiale:21

a) Prestaţii în regim contributiv, prin intermediul sistemului de asigurări
sociale. Din această categorie fac parte indemnizaţia de maternitate şi
indemnizaţia pentru creşterea copilului sau îngrijirea copilului bolnav.
b) Prestaţii familiale universale, din care fac parte alocaţia de stat pentru
copii, alocaţia suplimentară pentru familiile cu mai mulţi copii, alocaţia
de întreţinere pentru copiii daţi în plasament sau încredinţare şi alocaţia
pentru copiii nou-născuţi.
c) Prestaţii familiale în sistemul de asistenţă socială. Acestea includ:
venitul minim garantat, ajutoarele de urgenţă (pentru persoane afectate
de calamităţi naturale, incendii, accidente), ajutorul pentru încălzirea
locuinţei pe timp de iarnă, ajutorul pentru înmormântare, bursele sociale
pentru elevi şi studenţi, ajutorul rambursabil pentru refugiaţi.
d) Servicii sociale. Aici sunt cuprinse cantinele de ajutor social, serviciile
sociale pentru protecţia copilului aflat în dificultate, serviciile şi
prestaţiile sociale destinate persoanelor cu trebuinţe speciale, serviciile
de asistenţă socială instituţională pentru vârstnici, serviciile sociale de
îngrijire la domiciliu.

21
Răcoreanu, 2003, pag. 85-125; Florin Paşa şi Luminiţa Mihaela Paşa, Asistenţa
socială în România, Iaşi: Polirom, 2004, pag. 54-120; Florin Paşa şi Luminiţa Mihaela
Paşa, Cadrul juridic şi organizatoric al asistenţei sociale în România, Iaşi: Polirom,
2003, pag. 47-102; Guvernul României: Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi
Familiei, Legislaţie în domeniul asistenţei sociale, Broşură legislativă, Bucureşti, 2003.

21
 Capitolul 2. Dezvoltarea asistenţei sociale a familiei. Abordarea sistemică

I. Dezvoltarea abordării familiale în asistenţa socială

Încă de la începuturile asistenţei sociale ca profesie, familia a fost

situată în centrul preocupărilor celor implicaţi în geneza acestei noi profesii. 22
Istoria lungă şi complexă a preocupării asistenţei sociale cu familia este trecută
în revistă şi comentată cu deosebită pertinenţă de către Ann Hartman şi Joan
Laird.23 Câteva repere şi observaţii ale acestei relatări merită remarcate în mod
special.
Conform acestui istoric, primul jurnal de practică a asistenţei sociale a
purtat numele The Family („Familia”), iar managementul de caz („social
casework”) în Statele Unite a luat naştere într-o reţea de agenţii numite „agenţii
de servicii familiale”.
În ciuda focalizării iniţiale a asistenţei sociale asupra familiei, această
orientare a început să pălească din ce în ce mai mult, ajungându-se ca familia să
îşi piardă locul de unitate centrală a atenţiei pentru asistenţa socială. După
părerea şi conform argumentării lui Hartman şi Laird, există mai mulţi factori
care au contribuit la această schimbare de direcţie. Primii doi dintre aceştia sunt
cei mai semnificativi şi merită menţionaţi pe scurt.
În primul rând, impactul mişcării de sănătate mintală în domeniul
psihiatriei, în anii 1920-1930, împreună cu influenţa crescândă a psihologiei
psihanalitice în practica asistenţei sociale, după 1930, au dus la o refocalizare a
asistenţei sociale dinspre familie înspre individ. Prima lucrare majoră de
asistenţă socială, din această perspectivă nouă, a fost cea a Virginiei Robinson,
intitulată A Changing Psychology of Social Case Work24 („O nouă psihologie a
asistenţei sociale”) şi publicată în anul 1930, carte în care ea defineşte
managementul de caz ca „terapie individuală prin intermediul unei relaţii de

22
Christopher G. Petr, Social Work with Children and their Families: Pragmatic
Foundations, New York / Oxford: Oxford University Press, 1998, pag. 6-7, 43.
23
Hartman şi Laird, 1983, pag. 11-22.
24
Lucrarea a fost publicată în Chapel Hill, N.C., de University of North Carolina Press.

22
tratament”.25 La scurt timp după aceea, Bertha Reynolds, într-o recenzie a
acestei lucrări, face memorabila constatare privitoare la impactul lucrării
Virginiei Robinson: „Domnişoara Robinson şi-a publicat cartea, iar noi nu vom
mai fi aceiaşi”.26 Rezultatele acestei noi paradigme sunt descrise de Hartman şi
Laird:

Influenţa psihologică i-a împins pe asistenţii sociali înspre o orientare

individuală atât în termenii evaluării problemelor cât şi a metodelor de
tratament. Sursele problemelor în funcţionare erau localizate în individ.
Metoda psihanalitică de tratament, cu accentul său pe folosirea transferului ca
instrument major al schimbării, avea şi ea impactul ei. Mulţi vedeau asistenţa
socială ca o relaţie de terapie de la om la om; managementul şi protecţia acelei
relaţii excludea intervievarea multiplă şi descuraja pe asistentul social de la a
păşi în mediul clientului.27

În al doilea rând, focalizarea asupra familiei s-a pierdut în tensiunea

dintre focalizarea asupra „interiorului”, respectiv asupra „exteriorului”. După
anul 1950 au apărut primele încercări de a readuce familia în centrul atenţiei
asistenţei sociale. Cunoştinţele de psihiatrie şi psihanaliză (orientate spre
„interior”) se dovedeau însă a fi o bază conceptuală insuficientă pentru asistenţa
socială a familiei, aşa încât căutările au început să se îndrepte înspre tărâmul
sociologiei. Din păcate însă nici noţiunile sociologice (orientate spre „exterior”)
nu se dovedeau a fi satisfăcătoare pentru înţelegerea dinamicii familiale.
Practica asistenţei sociale rămânea aşadar în căutarea unui model care să îi
permită integrarea polului „intern” cu cel „extern”. Hartman şi Laird redau cât
se poate de plastic această situaţie:

Zbaterile anilor cincizeci pentru integrarea variabilelor psihologice şi

sociale nu erau noi pentru asistenţa socială, profesie care dintotdeauna se
definise ca fiind preocupată atât cu individul cât şi cu mediul social. Istoria
asistenţei sociale poate fi descrisă ca o serie de pendulări între accentuarea

25
Robinson, 1930, pag. 187, apud Hartman and Laird, 1983, pag. 14.
26
Bertha Reynolds, „A Changing Psychology One Year Later”, The Family 13 (June
1932), pag. 109, apud Hartman şi Laird, 1983, pag. 14.
27
Hartman şi Laird, 1983, pag. 15.

23
 individului sau a ordinii sociale, ca sursă primară a problemelor şi ca ţintă
primordială a schimbării. Aceste pendulări, ce reflectau direcţiile majore
politice şi sociale ale societăţii au constituit uneori provocări la adresa
identităţii profesionale şi au ameninţat unitatea profesională [a asistenţei
sociale, n. tr.]... Conceptele psihologice se concentrau asupra vieţii lăuntrice a
individului, în timp ce noţiunile despre mediul social tindeau să se focalizeze
asupra aspectelor celor mai largi ale organizării sociale.
... Uneori familia, ca un copil aflat într-o situaţie imposibilă, între doi
părinţi care se războiesc, părea a fi şi ea prinsă între cele două abordări ale sale,
aflate în competiţie sau chiar în război una cu cealaltă. Celor preocupaţi de
schimbarea socială focalizarea asupra familiei li se părea „prea psihologică”, în
timp ce ... pentru cei ce explorau psihologia individului familia se pierdea
datorită focalizării pe „interior”.28

Eclipsa care umbrise asistenţa socială a familiei vreme de mai multe

decenii începea însă să se încheie. În decursul anilor 1950-1960, în timp ce
zbaterile sterile pentru readucerea familiei în centrul practicii asistenţei sociale
continuau, ştiinţele socio-umane au început să descopere şi să valorifice
anumite concepte noi, împrumutate din teoriile sistemelor. Astfel de concepte
începuseră să fie descoperite şi de către pionierii domeniului înrudit al terapiei
familiale (printre care Nathan Ackerman, Murray Bowen, John Elderkin Bell,
Gregory Bateson, Jay Haley, Don Jackson şi Virginia Satir). În jurul anului
1960 aceste concepte începeau însă să se facă simţite în mod explicit şi în
practica asistenţei sociale. Printre primele lucrări care au început să adopte
conceptele teoriei sistemice în asistenţa socială a familiilor sunt cele produse de
angajaţii agenţiei Jewish Family Service din New York, agenţie cu care Nathan
Ackerman a avut o colaborare deosebit de apropiată. În afară de aceştia, o
influenţă deosebită au avut-o scrierile Virginiei Satir, începând cu anul 1960.29
În decursul deceniului următor, numărul celor care şi-au adus contribuţia a fost

28
Hartman şi Laird, 1983, pag. 19-20.
29
Printre lucrările Virginiei Satir publicate în această perioadă se numeră:
„Schizophrenia and Family Therapy”, în Social Work Practice, New York: Columbia
University Press, 1963; Conjoint Family Therapy, Palo Alto, California: Science and
Behaviour Books, 1964 (revizuită 1967); „The Family as a Treatment Unit”, Confina
Psychiatrica 8 (1965), pag. 37-42; Peoplemaking, Palo Alto: Science and Behaviour
Books, 1972 etc.

24
din ce în ce mai mare, deşi cel mai adesea scrierile lor nu au intrat în
„patrimoniul” strict al asistenţei sociale, ele fiind de regulă publicate în jurnale
de terapie familială, iar numele autorilor fiind şi ele asociate mai mult cu terapia
familială decât cu asistenţa socială.30 Una dintre primele lucrări care au aplicat
în mod explicit noţiunile sistemice în practica asistenţei sociale este cea a lui
Allen Pincus şi Anne Minahan, publicată în 1973.31 Mai puţin important este
însă care domeniu şi în ce măsură are dreptul să îşi revendice anumite lucrări
sau nume. Un lucru rămâne cert: „Dezvoltarea teoriei sistemelor şi puterea
integratoare a cadrului sistemelor generale au oferit asistenţilor sociali uneltele
potenţiale necesare pentru conturarea teoriei şi practicii capabile să ia în
considerare realitatea extrem de complexă a persoanei / în familie / în
situaţie.”32

II. Teoria sistemică: aspecte generale

Teoria sistemică are o istorie foarte lungă. Ea a fost dezvoltată şi

aplicată mai întâi în domeniile fizicii, biologiei, matematicii, ciberneticii,
astronomiei, filozofiei, sociologiei etc. Printre numele celebre ale celor care au
realizat aplicaţii ale teoriei sistemice se numără Charles Darwin, Sigmund
Freud, Max Weber, Albert Einstein, însă fondatorul teoriei este considerat
Ludwig von Bertalanffy (1901-1972).33 Conform acestei teorii, prin „sistem” se
înţelege orice fel de entitate compusă din mai multe părţi care interacţionează
frecvent între ele, inclusiv în moduri în care nu interacţionează cu alte părţi din

30
Rolul deosebit al asistenţilor sociali în dezvoltarea terapiei familiale este recunoscut
fără rezerve în lucrările de specialitate. Astfel, în lucrarea de refeninţă a lui Nichols şi
Schwartz, prefaţată de Salvador Minuchin, citim: „Nici o istorie a terapiei familiale nu
ar fi completă fără menţionarea contribuţiei enorme a asistenţilor sociali şi a tradiţiei
acestora în domeniul serviciilor publice. Încă de la începutul profesiei lor, asistenţii
sociali au fost preocupaţi de familie, atât ca unitate socială estenţială cât şi ca punct
focal al intervenţiei... Mai mult, paradigma centrală a asistenţei sociale – tratarea
persoanei-în-mediu – a anticipat abordarea ecologică a terapiei familiale mult înainte ca
teoria sistemelor să fie introdusă” (Nichols şi Schwartz, 2001, pag. 24).
31
Allen Pincus şi Anne Minahan, Social Work Practice: Model and Method, Itasca, IL:
Peacock, 1973.
32
Hartman şi Laird, 1983, pag. 22.
33
Ludwig von Bertalanffy, General Systems Theory, Revised Edition, New York:
George Braziller, 1968; Doru Buzducea, Aspecte contemporane în asistenţa socială,
Iaşi: Polirom, 2005, pag. 131; John F. Longres, Human Behaviour in the Social
Environment, Second Edition, Itasca, Illinois: F. E. Peacock, 1995, pag. 19.

25
exteriorul sistemului. Orice modificare într-o parte a sistemului produce în mod
inevitabil schimbări în alte părţi ale sale. În formularea lui von Bertalanffy, un
sistem este o „ordine dinamică a părţilor şi proceselor care se află în
interacţiune reciprocă”.34 Astfel, un sistem poate fi o maşină, o plantă, o
persoană, o familie, o ţară etc. Orice sistem este alcătuit din mai multe părţi,
numite „subsisteme”. Totodată, sistemul poate face el însuşi parte dintr-un alt
sistem mai mare, numit şi „suprasistem” (sau „mediul” sistemului).35 La nivel
biologic, de exemplu, omul poate fi considerat un „suprasistem” compus din
mai multe sisteme (sistemul osos, sistemul muscular, sistemul circulator,
sistemul respirator, sistemul nervos), sisteme care la rândul lor se compun din
diverse subsisteme (organele, celulele, atomii).
În domeniul asistenţei sociale, ne referim cu precădere la sisteme
sociale, adică sisteme care sunt compuse din oameni sau afectează oamenii. Un
sistem social poate fi compus dintr-un individ (considerat sistemul uman de
bază) sau un grup de indivizi care interacţionează între ei (familii, grupuri de
prieteni, organizaţii, comunităţi, naţiuni). Din punctul de vedere al mărimii şi
complexităţii lor, sistemele sociale sunt împărţite de regulă în trei categorii:
sisteme micro (indivizi), sisteme mezzo (familii, grupuri sociale) şi sisteme
macro (instituţii, comunităţi, culturi, ţări).36
Împreună cu teoria sistemică, o altă abordare care s-a dovedit a fi o
sursă de inspiraţie pentru asistenţa socială a familiei este cea ecologică, asociată
în mod special cu numele lui Carel B. Germain.37 Relaţia dintre teoria sistemică
şi cea ecologică nu este una uşor de stabilit, dar cei mai mulţi specialişti sunt de

34
von Bertalanffy, 1968, pag. 208.
35
Karl Krogsrud Miley, Michael O’Melia, Brenda DuBois, Practica asistenţei sociale:
Abordare participativă, Iaşi: Polirom, 2006, pag. 62-63.
36
Charles Zastrow şi Karen K. Kirst-Ashman, Understanding Human Behaviour and
the Social Environment, Third Edition, Chicago: Nelson-Hall Publishers, 1994, pag. 14-
16; R. L. Barker, The Social Work Dictionary, Silver Spring MD: National Association
of Social Workers, 1991, pag. 136, 144, 232.
37
Carel B. Germain, „An Ecological Perspective in Casework Practice”, Social
Casework 54 (June 1973), pag. 323-330; Carel B. Germain, Social Work Practice:
People and Environments, New York: Columbia University Press, 1979; Carel B.
Germain şi Alex Gitterman, The Life Model of Social Work Practice, New York:
Columbia University Press, 1980.

26
părere că cea ecologică poate fi considerată o ramură a celei sistemice.38
Conform reprezentării ecologice, lumea (planeta) este compusă din nenumărate
sisteme şi subsisteme, cum ar fi plantele, animalele, oamenii, sistemele
meteorologice, hidrologice etc. Toate acestea se află într-o continuă
interdependenţă, iar „persoanele se adaptează în mod constant la multitudinea
schimbărilor realizate în cadrul interacţiunilor cu mediul înconjurător. Indivizii
influenţează mediul şi sunt la rândul lor influenţaţi de către acesta, realizându-se
o adaptare reciprocă”.39

III. Aplicarea teoriei sistemice în asistenţa socială a familiei. Concepte de

bază

Aşa cum s-a menţionat mai sus, începând cu anii 1960-1970, teoria
sistemică a început să influenţeze practica asistenţei sociale, iar asistenţa socială
a familiei s-a dovedit a fi cadrul cel mai nimerit din domeniul asistenţei sociale
pentru asimilarea şi aplicarea noţiunilor sistemice.
Pentru înţelegerea relevanţei acestei teorii în asistenţa socială a familiei,
este necesară explicarea câtorva concepte cheie:40
a) Un subsistem este o parte componentă a unui sistem, care
interacţionează în cadrul sistemului cu alte părţi ale acestuia. În
cadrul familiei, de pildă, se face referire de regulă la patru
susbsisteme – subsistemul conjugal (din care fac parte soţul şi soţia,
în calitatea lor de cuplu conjugal), subsistemul parental (alcătuit din
soţ şi soţie, în calitatea lor de părinţi), susbsistemul copiilor
(referindu-se la relaţia dintre fraţi/surori) şi subsistemul părinţi-
copii (incluzând cel puţin un părinte şi cel puţin un copil).

38
Zastrow şi Kirst-Ashman, 1994, pag. 11-12; Martin Herbert şi Karen V. Harper-
Dorton, Working with Children, Adolescents, and their Families, Third Edition,
Chicago: Lyceum Books, 2002, pag. 20.
39
Buzducea, 2005, pag. 136-137.
40
Curtis Janzen şi Oliver Harris, Family Treatment in Social Work Practice, Third
Edition, Itasca, Illinois: F.E. Peacock Publishers, 1997, pag. 19-30; Zastrow şi Kirst-
Ashman, 1994, pag. 8-14; Barbara Thomilison, Family Assessment Handbook: An
Introductory Practice Guide to Family Assessment and Intervention, Pacific Grove,
Brooks / Cole, 2002, pag. 33-40; Miley, O’Melia, DuBois, 2006, pag. 62-67; Buzducea,
2005, pag. 132-133; George Neamţu, „Introducere în teoria asistenţei sociale”, în
George Neamţu (coord.), Tratat de asistenţă socială, Iaşi, Polirom, 2003, pag. 45-46.

27
b) Nonsumativitatea se referă la faptul că întregul (sistemul) este mai
mult decât suma părţilor (subsistemelor) sale componente.
Implicaţia practică a acestui concept în asistenţa socială este că
situaţia psiho-socială a unei familii nu poate fi evaluată şi
restructurată în mod satisfăcător doar prin asistenţa oferită în mod
individual membrilor familiei – de regulă „membrilor (cu)
problemă”. Pentru a înţelege comportamentul unei persoane, este
nevoie să se privească dincolo de experienţele şi trăirile persoanei
respective. Comportamentul problematic al unui copil, de exemplu,
este adesea doar un simptom al unor relaţii familiale
necorespunzătoare.
c) Graniţele sistemului (sau subsistemului) sunt acele linii (adesea
invizibile) care îl delimitează şi îi stabilesc identitatea. Mai concret,
graniţele familiale se referă la tipare comportamentale sau
relaţionale care se manifestă în cadrul sistemului şi care disting
sistemul respectiv de alte entităţi. În contextul familiei, ele pot fi
„graniţe interne” (delimitând pe membrii familiei unii în raport cu
alţii sau subsisteme familiale unele în raport cu altele), respectiv
„graniţe externe” (atunci când delimitează familia în raport cu
exteriorul). Copiii dintr-o familie, de exemplu, au anumite
comportamente, roluri şi responsabilităţi în cadrul familiei lor care
le conferă o identitate distinctă atât în raport cu alţi membri ai
familiei, cât şi în raport cu alte grupuri sociale din afara familiei.
Părinţii, de asemenea, se disting de ceilalţi membri ai familiei fie
prin aspectele privitoare la relaţia lor conjugală (astfel delimitându-
se subsistemul conjugal), fie prin cele privitoare la rolurile lor
parentale (astfel definindu-se subsistemul parental).
d) Deschiderea sistemului are de a face cu nivelul de interacţiune
dintre un sistem şi exteriorul său. Prin urmare, un sistem este
„deschis” dacă realizează schimburi cu alte sisteme, respectiv
„închis”, dacă astfel de schimburi cu exteriorul nu există. O familie
ai cărei membrii au relaţii de prietenie în afara familiei, care
primeşte frecvent musafiri, care încurajază comunicarea cu membri
ai altor grupuri sociale este considerată o familie deschisă. Invers, o
familie care nu încurajează relaţii de prietenie în afara graniţelor

28
 sale, care mereu are uşile încuiate şi numerele de telefon
inaccesibile, care se teme în mod exagerat de influenţele din
exterior, este o familie închisă.
e) Homeostazia este tendinţa oricărui sistem (inclusiv cel familial) de
a-şi menţine o stare relativ constantă de echilibru. Atunci când ceva
se schimbă în interiorul sistemului, echilibrul sistemului este
ameninţat, aşa încât alte părţi ale sistemului tind să se adapteze
situaţiei nou-create pentru a minimaliza efectele schimbării şi
pentru a reda sistemului starea iniţială de echilibru. Exemplul cel
mai clasic de funcţionare a homeostaziei familiale este cel în care
familia pierde un membru, iar ceilalţi membrii îşi modifică rolurile
pentru a păstra starea de echilibru a familiei. Această stare de
echilibru nu trebuie însă înţeleasă în mod neapărat ca o stare de
bine, ci mai degrabă ca un status quo, o stare de fapt, o „inerţie” a
lucrurilor. De exemplu, dacă într-o familie a existat o persoană care,
din motive de sănătate, a fost dependentă vreme mai îndelungată de
îngrijirea şi protecţia celorlalţi membri, este posibil ca şi după ce
persoana respectivă se face bine, dinamica familiei să continue ca şi
când un membru al familiei are nevoie de îngrijiri speciale (fie
continuând să se raporteze în mod neschimbat la persoana
respectivă, fie fiind predispuşi să atribuie condiţia de „bolnav” unui
alt membru al familiei).
f) Rolul unui individ în cadrul unui sistem se referă la „tiparul de
comportament, determinat cultural, prescris pentru un individ ce
ocupă un statut specific”.41 În cadrul unei familii, de exemplu, soţul
joacă rolul „prescris” lui de tradiţiile familiei sale de origine, de
contextul social şi cultural al vremii sale (rol ce poate fi
semnificativ diferit de cel pe care soţia îl vede asociat cu statutul de
soţ).
g) Relaţia dintre două persoane sau dintre două sisteme se referă la
„schimbul reciproc, interacţiunea dinamică şi legăturile afective,
cognitive şi comportamentale”42 existente între acele persoane sau
sisteme. Evident, relaţiile între diverşii membri ai familiei, între

41
Barker, 1991, pag. 203.
42
Barker, 1991, pag. 199.

29
 subsistemele ce alcătuiesc familia, cât şi între membrii familiei pe
de o parte şi anumite sisteme exterioare familiei pe de altă parte vor
fi mereu un punct de preocupare majoră pentru asistentul social al
familiei.
h) Circularitatea în raporturile din cadrul sistemului se referă la modul
în care o acţiune într-o parte a sistemului produce anumite efecte
care (direct sau printr-un lanţ de acţiuni) ajung să stimuleze şi să
întreţină acţiunea iniţială (adică A → B → C → A). Această
circularitate poate fi benefică pentru sistem, atunci când ea întreţine
o stare pozitivă a lucrurilor, dar poate fi şi în detrimentul sistemului,
constituind un „cerc vicios” prin care este întreţinută o
disfuncţionalitate a acestuia. Interpretarea „circulară” a relaţiilor din
familie este încurajată de specialişti mai degrabă decât cea „liniară”,
de tip A → B → C, care se dovedeşte a fi prea reducţionistă. Astfel,
o situaţie în care soţul este predispus consumului abuziv de alcool,
aceasta ducând la violenţă domestică, poate fi înţeleasă în mod
linear astfel: consumul de alcool cauzează violenţa domestică (A →
B). Este foarte posibil însă ca procesul să fie mult mai complex, de
exemplu: soţul consumă alcool; alcoolul stimulează violenţă;
violenţa deteriorează relaţia de cuplu; deteriorarea relaţiei de cuplu
face ca soţia să evite comunicarea cu soţul; lipsa comunicării
accentuează dorinţa soţului de a socializa cu prietenii; socializarea
cu prietenii încurajează consumul de alcool al soţului (A → B → C
→ D → E → A).
i) Input-ul se referă la transferul de informaţii, energie sau resurse
dinspre alte sisteme înspre sistemul în cauză. De pildă, o familie
tânără primeşte sprijin cu îngrijirea copiilor de la o rudă apropiată;
părinţii primesc informaţii despre comportamentul copiilor la
şcoală; o persoană vârstnică primeşte hrană la domiciliu din partea
unei cantine sociale etc.
j) Output-ul este impactul sistemului asupra altor sisteme cu care el
interacţionează, cât şi răspunsul sistemului la input-ul pe care l-a
primit. Aşadar, noţiunea de output se poate referi la influenţa pe
care conflictele interne ale unei familii o pot avea asupra locului de
muncă al soţului sau la rezultatele şcolare superioare ale unui copil,

30
 înregistrate ca urmare a input-ul unei agenţii de asistenţă socială în
familia acestuia.
k) Feedback-ul este mecanismul prin care un sistem primeşte
informaţii cu privire la propria sa evoluţie. Un asistent social poate,
de exemplu, oferi feedback unei familii cu privire la tiparele de
comunicare ale acesteia. În sensul acesta, feedback-ul poate fi
pozitiv, având ca scop stimularea sau menţinerea unor tipare corecte
de comunicare, sau negativ, vizând semnalarea şi modificarea
anumitor tipare greşite.
l) Diferenţierea este procesul prin care un sistem evoluează treptat
dinspre o formă de existenţă mai simplă înspre una mai complexă.
Ca urmare a noilor experienţe parcurse de o familie, a informaţiilor
suplimentare obţinute în legătură cu o anumită situaţie sau a
serviciilor specializate de care a beneficiat în decursul timpului,
familia respectivă va tinde să se „diferenţieze” mai mult, adică să
dezvolte moduri mai complexe de relaţionare şi comunicare.
m) Entropia este tendinţa oricărui sistem de a se îndrepta spre
dezorganizare şi desfiinţare, atâta vreme cât nu primeşte „input” din
exteriorul sistemului. O familie care încearcă să trăiască în izolare
faţă de mediul înconjurător, care refuză resursele altor sisteme sau
care nu este capabilă să integreze experienţe sau persoane noi este o
familie în proces de dezintegrare.

31
Capitolul 3. Consilierea familială: noţiuni generale

I. Importanţa consilierii familiale

Cadrul primordial în care asistentul social va căuta să exploreze nevoia

de schimbare a unei familii, cât şi posibilităţile de implementare a schimbărilor
necesare, este cel al consilierii familiale. Ceea ce distinge în modul cel mai
evident consilierea familială de alte tipuri de consiliere43 este implicarea
familiei ca întreg în actul consilierii. Aceasta nu înseamnă în mod neapărat că la
fiecare şedinţă de consiliere este obligatorie participarea tuturor membrilor
familiei (aspect care va fi detaliat mai târziu), ci că întreaga familie este
relevantă pentru soluţionarea disfuncţionalităţilor în oricare parte a sistemului
familial.
Desigur, consilierea familială comportă o serie de caracteristici şi
provocări speciale, în comparaţie cu consilierea individuală, aşa încât şi cei mai
experimentaţi profesionişti în consiliere individuală găsesc că tranziţia înspre
consilierea familială presupune însuşirea de tehnici şi metode noi. Faptul că
asistentul social trebuie să se raporteze simultan la mai multe persoane şi că
aceste persoane constituie un sistem căruia asistentul social nu îi aparţine face
ca actul intervievării şi consilierii să fie mai complex decât în cazul asistenţei
individului. Donald A. Devis face referire la patru concepte majore pe care
profesionistul care trece de la consilierea individuală la cea de familie trebuie să
şi le însuşească: (1) orientarea spre valorile culturale, adică o conştientizare a
faptului că partenerii în cuplu nu împărtăşesc neapărat aceleaşi valori culturale;
(2) „scapegoating”, adică tendinţa de atribui unui anume membru al familiei
(cel mai adesea unui copil) statutul de „ţap ispăşitor”, adică vinovăţia pentru
toate relele acesteia; (3) diferenţierea rolurilor, cu referire la procesele şi
funcţiile adaptive ale familiei; (4) transmiterea defectelor comportamentale de
la o generaţie la alta în cadrul familiei.44

43
Pentru o trecere în revistă a principalelor teorii moderne privitoare la consiliere, vezi
Zastrow, 1981, pag. 106-336; Herbert şi Harper-Dorton, 2002, pag. 66-85.
44
Donald A. Devis, „Four Useful Concepts for Family Diagnosis and Treatment”, în
Carlton E. Munson (coord.), Social Work With Families: Theory and Practice, New
York / London: The Free Press, 1980, pag. 182-195.

32
 Avantajele consilierii familiei ca sistem unitar justifică însă pe deplin
eforturile suplimentare implicate de această practică. Aşa cum susţinea Virginia
Satir, în urmă cu peste patru decenii, atunci când o persoană din cadrul familiei
experimentează durere (durere ce poate fi exprimată prin diverse simptome),
toţi membrii familiei simt acea durere într-un fel sau altul.45 Persoana care
manifestă simptomele cele mai evidente este probabil persoana cea mai afectată
de disfuncţionalităţile familiei, iar simptomele sale nu sunt altceva decât un
strigăt după ajutor pentru întreaga familie.
În aceeaşi idee, John E. Bell susţine că indiferent care dintre membrii
familiei este considerat ca fiind cel „bolnav”,

simptomul este conceput ca o conturbare a interacţiunii familiale, cel mai

adesea în comunicare intra-familială şi nu ca produsul unui conflict psihologic
intern. Din acest punct de vedere, conflictele din lăuntrul individului devin
rezultatul şi nu cauza acelei conturbări. Interpretarea normală a simptomelor
este astfel modificată.46

În multe din cazurile în care sprijinul a fost oferit în mod individual

acelui membru al familiei care manifesta simptomele cele mai evidente, s-a
constatat tendinţa ca alţi membri ai familiei să interfereze (adesea în mod
negativ) cu eforturile de schimbare ale persoanei respective sau, paradoxal,
atunci când situaţia acestuia începea să se îmbunătăţească, cea a altor membri ai
familiei începea să se înrăutăţească. Pe de altă parte, atunci când sprijinul era
acordat familiei ca întreg, s-a constatat că încep să iasă la suprafaţă
disfuncţionalităţi care altfel ar fi rămas complet necunoscute.47 Astfel de
constatări au condus unanim înspre concluzia necesităţii şi utilităţii consilierii
familiale.

II. Rolul asistentului social în consiliere şi intervenţie

45
Satir, 1967 (1964), pag. 1.
46
John E. Bell, Family Group Therapy, Public Health Monograph Nr. 64, Washington,
D.C.: Department of Health, Education, and Welfare, 1961, pag. 5.
47
Satir, 1967, pag. 2.

33
 Asistentul social este responsabil de intervenţie, însă membrii familiei
sunt responsabili de vieţile lor. Astfel, rolul asistentului social este acela de a
oferi familiei o structură prin intermediul căreia ea va lucra la soluţionarea
problemelor existente. Deşi soluţionarea unei anume probleme este importantă
pentru asistentul social, obiectivul său principal nu va fi atât de mult să rezolve
problema familiei, cât să ajute familia în a-şi rezolva problema. Atât în faza de
diagnosticare, cât şi în cea de intervenţie, asistentul social va urmări să implice
în mod activ membrii familiei. O astfel de implicare nu numai că va fi esenţială
pentru diagnosticarea corectă a problemei, dar ea va oferi familiei posibilitatea
de a descoperi modele noi de comportament şi de a vedea eventualele avantaje
ale acestora faţă de vechile tipare. În ultimă instanţă, membrii familiei vor fi cei
care vor decide ce anume îşi vor însuşi şi ce vor respinge din ceea ce au
descoperit prin intermediul şedinţelor de consiliere.

III. Participanţii la şedinţele de consiliere familială. Cazul special al

copiilor.

Aşa cum s-a menţionat deja, consilierea familială, ca practică generală,

este asociată cu implicarea familiei ca întreg în procesul consilierii (fără ca
aceasta să presupună participarea obligatorie la toate şedinţele de consiliere a
tuturor membrilor familiei). Este acum momentul să elucidăm ceva mai pe larg
această problemă – cine, mai exact şi în ce condiţii este de aşteptat să participe
la şedinţele de consiliere?48 Există anumite categorii de persoane (în special
copiii?) a căror prezentă ar fi inoportună?
Ca principiu general, este de încurajat participarea, în diverse etape ale
procesului asistenţial, a tuturor membrilor familiei nucleare (sau a acelora care
trăiesc sub acelaşi acoperiş), care nu au situaţii sau motive cu totul deosebite
pentru a nu participa. Cei mai mulţi practicieni susţin, de asemenea, că, fie la
începutul procesului de consiliere, fie după câteva şedinţe de explorare a
problemelor cu membrii cei mai direct implicaţi, este necesar ca cel puţin pentru
o şedinţă sau două asistentul social să se întâlnească cu întreaga familie. Mai

48
Pentru o discuţie nuanţată a acestei probleme, vezi Hugh Jenkins, „Family
Interviewing: Issues of Theory and Practice”, în M. Rutter, E. Taylor şi L. Hersov (ed.),
Child and Adolescent Psychiatry: Modern Approaches, Third Edition, Blackwell
Scientific Publications: Oxford, pag. 64-78.

34
mult, în mod excepţional, când situaţia o cere, asistentul social poate invita
participarea a diverse persoane care nu fac parte din familie, dar care au legătură
directă cu unele dintre problemele analizate.
Carol C. Nadelson, Ellen L. Bassuk, Christopher R. Hopps şi William
E. Boutelle Jr., referindu-se în mod special la terapia de cuplu, trec în revistă o
listă destul de lungă de situaţii care ar face participarea persoanelor în cauză la
şedinţele de terapie, împreună cu partenerii lor, inoportună:

Contraindicaţiile recunoscute pentru terapia de cuplu includ: toleranţa

inadecvată a anxietăţii de către unul sau ambii parteneri; incapacitatea de a
controla ostilitatea în cadrul unei sesiuni de terapie de către un partener;
psihoza activă; reacţii paranoice; rivalitate conjugală excesivă sau atitudini care
fac imposibil lucrul cu acelaşi terapeut; comportamentul intolerabil al unui
partener, cum ar fi infidelitatea sau homosexualitatea, despre care celălalt
partener nu este conştient.49

Nu toţi specialiştii sunt însă de acord cu această listă. Clifford J. Sager

este unul dintre aceştia. După părerea sa, dezechilibrul sever al unui partener nu
trebuie privit ca o contraindicaţie pentru includerea acestuia, alături de
partener(ă), în şedinţele de consiliere. Contraindicaţia cea mai importantă, în
concepţia sa, este incapacitatea terapeutului de a nu permite ca unul dintre
parteneri să folosească sesiunea în scopuri distructive, împotriva partenerului
său.50 După părerea noastră, o astfel de apreciere pare a fi mult mai aproape de
realitate. Decizia asistentului social de a include sau nu pe un anume membru al
familiei în procesul consilierii nu trebuie să pornească de la o listă standardizată
de „contraindicaţii”, ci de la estimarea realistă, de către asistentul social, a
posibilităţii ca acel membru să aibă o contribuţie constructivă şi nu distructivă
în acest proces, respectiv a probabilităţii ca asistentul social să poată ţine
situaţia sub control, mai ales în cadrul primelor sesiuni. Acest aspect trebuie

49
Carol C. Nadelson, Ellen L. Bassuk, Christopher R. Hopps şi William E. Boutelle Jr.,
„Evaluation Procedures for Conjoint Marital Psychotherapy”, în Carlton E. Munson
(coord.), Social Work With Families: Theory and Practice, New York / London: The
Free Press, 1980, pag. 211.
50
Clifford J. Sager, „The Treatment of Married Couples”, în Silvano Arieti (coord.),
American Handbook of Psychiatry, New York: Basic Books, 1966, apud Nadelson,
Bassuk, Hopps şi Boutelle, 1980, pag. 211.

35
avut în vedere în mod special de către asistenţii sociali cu mai puţină experienţă
în domeniul consilierii familiale.
Foarte adesea dificultatea constă nu atât de mult în a decide cine şi în ce
etapă trebuie inclus în procesul consilierii, cât în a motiva pe anumiţi membri ai
familiei să accepte să facă parte din acest proces sau să accepte ca alţi membri
să participe împreună cu ei. În cuvintele lui Michael P. Nichols şi Richard C.
Schwarts,

„neparticiparea unor membri cheie ai familiei poate părea ca fiind o problemă;

ea poate fi adevărata problemă. Dacă tatăl refuză să participe în cadrul unei
terapii al cărei scop este de a ajuta pe unul dintre copiii săi, neparticiparea sa
este semnificativă. Demersul de a-l implica pe tatăl poate fi cel mai important
pas pe care terapeutul trebuie să îl facă.”51

Foarte adesea, când problemele includ aspecte ale vieţii conjugale,

persoana care a iniţiat contactul va prezenta motivele pentru care consideră că
soţul (sau soţia) nu ar putea, nu ar fi dispus sau nu ar fi oportun să participe la
consiliere. Astfel de explicaţii de cele mai multe ori trădează fie reţinerea
persoanei în cauză în a accepta consilierea împreună cu partenerul, fie reţinerea
partenerului, fie ambele. Dacă în urma unei scurte discuţii în jurul motivelor
oferite poziţia clientului rămâne neschimbată, este indicat ca asistentul social să
accepte o întâlnire separată cu clientul solicitant, pentru a nu curma şansele
consilierii. În momentul acceptării acestei variante, se va preciza însă că, de
regulă, pasul următor este încercarea de a planifica o sesiune similară cu
partenerul, aşa încât nici unul să nu se simtă nedreptăţit sau să suspecteze că
asistentul social face coaliţie cu partenerul său împotriva sa. În această situaţie,
prima sesiune cu clientul va include o detaliere a modului în care prezenţa altor
membri ai familiei şi în special a partenerului poate contribui în mod pozitiv la
soluţionarea problemelor semnalate. Dacă şi după aceasta poziţia clientului
rămâne la fel de categorică împotriva implicării partenerului (sau a unor alţi
membri ai familiei) asistentul social va trebui să fie dispus să lucreze (cel puţin
pentru o vreme) doar cu clientul şi eventual cu acei membri pe care clientul este
dispus să îi implice: „Este de dorit ca terapeuţii să aibă înţelepciunea de a şti

51
Michael P. Nichols şi Richard C. Schwarts, Family Therapy: Concepts and Methods,
Fifth Edition, Allyn and Bacon: Boston et al., 2001.

36
când participarea familiei este o necesitate, curajul de a milita pentru ea atunci
când chiar este, dar şi umilinţa de a accepta ceea ce li se oferă”.52
În situaţia în care explicaţia oferită este că anumiţi membri ai familiei
nu vor fi dispuşi să participe, asistentul social poate cere permisiunea clientului
de a contacta direct persoanele respective. Hepworth, Rooney şi Larsen oferă un
model posibil de conversaţie telefonică a asistentului social cu o astfel de
persoană (de data aceasta soţul):

Domnule X, sunt ... . Aşa cum ştiţi, soţia dumneavoastră m-a căutat în legătură
cu anumite probleme privitoare la relaţia dumneavoastră. Dumneaei îmi spune
că sunteţi foarte ocupat dar am dorit să vă dau şi eu un telefon şi să vă invit în
mod personal. Participarea dumneavoastră ar fi extrem de utilă şi mi-ar oferi
perspectiva dumneavoastră asupra problemei. M-ar ajuta de asemenea în a o
sprijini pe soţia dumneavoastră şi poate chiar ar ajuta la rezolvarea
dificultăţilor dumneavoastră maritale. Aţi fi cumva disponibil pentru o
întâlnire, să spunem, la orele 16:00 miercurea următoare?53

În urma unei invitaţii de felul acesta, clientul este lăsat să aleagă dacă
doreşte să participe sau nu. Ca soluţie de compromis i se poate oferi eventual
alternativa de a participa la cel puţin o şedinţă, dar în cele din urmă asistentul
social trebuie să respecte alegerea clientului. O observaţie interesantă în acest
sens este cea a Virginiei Satir, care afirmă că deşi terapia individuală a fost
mereu îngreuiată de refuzul tatălui de a se implica, practica terapiei familiale a
găsit o disponibilitate mult mai ridicată de implicare a tatălui, ca parte a
întregului sistem familial.54
Un caz mai aparte în privinţa participării la şedinţele de consiliere îl
constituie, fără îndoială, cel al copiilor. Opiniile practicienilor sunt oarecum
împărţite în privinţa măsurii, momentului şi perioadei implicării acestora în
procesul consilierii. Conform unor specialişti,55 copiii sub vârsta de patru ani
sunt incluşi în consiliere pentru una sau două dintre şedinţele iniţiale, pentru a
putea observa dinamica familiei, iar în cazul în care unul dintre copii manifestă

52
Hepworth, Rooney şi Larsen, 1997, pag. 479.
53
Hepworth, Rooney şi Larsen, 1997, pag. 479.
54
Satir, 1967, pag. 5.
55
Satir, 1967, pag. 137-138; Nichols şi Schwarts, 2001, pag. 467.

37
simptome mai accentuate acesta poate fi readus pentru consolidarea
schimbărilor intervenite prin consilierea părinţilor. În cazul copiilor de peste
patru ani, aceştia vor fi aşteptaţi să participe la majoritatea sesiunilor, cu
excepţia câtorva sesiuni în care se va lucra în mod special cu cuplul conjugal
sau cu alte grupuri de membri din cadrul familiei.
După opinia altor practicieni, de cele mai multe ori includerea copiilor
nu este indicată de la începutul consilierii (chiar dacă aceştia au legătură directă
cu problema prezentată în faza de contact) din mai multe considerente:56
- pentru a da asistentului social posibilitatea de a se familiariza mai
îndeaproape cu problemele familiei;
- pentru a transmite părinţilor (în concordanţă cu modelul sistemic)
mesajul că ei au principala responsabilitate în realizarea schimbării
dorite, ducând totodată (acolo unde este cazul) la „de-etichetarea”
acelor copii care sunt priviţi ca vinovaţi pentru problemele familiale;
- pentru a nu solicita un efort prea mare din partea copiilor (în funcţie de
vârsta acestora), prin participarea la mai multe sesiuni decât este strict
necesar;
- pentru a nu solicita înainte de vreme efortul suplimentar al părinţilor,
care vor trebui să-şi împartă atenţia între activitatea de consiliere şi
supravegherea copiilor;
- pentru a oferi asistentului social ocazia de a stabili o anumită relaţie de
lucru cu părinţii, astfel mărind şansele unor rezultate dorite în sesiunilor
care îi vor implica şi pe copii;
- pentru a da asistentului social posibilitatea de a evalua necesitatea unor
eventuale schimbări din partea părinţilor şi de a face paşi concreţi în
implementarea acestor schimbări, înainte de includerea copiilor;
- pentru a oferi asistentului social şi părinţilor şansa de a găsi împreună
calea cea mai eficientă de implicare în consiliere a unui copil cu
comportament problematic (prin consiliere împreună cu toată familia,
doar cu fraţii/surorile sau chiar cu un prieten apropiat etc.).

Desigur, alegerea între aceste variante îi va reveni fiecărui practician în

parte, însă mesajul principal rămâne că participarea copiilor la şedinţele de

56
Hepworth, Rooney şi Larsen, 1997, pag. 479-480; Satir, 1967, pag. 137-138.

38
consiliere familială este fără îndoială necesară. Chiar şi când copiii nu manifestă
nici un fel de simptome, prezenţa lor este relevantă din câteva motive: 57
- includerea copiilor în consiliere evidenţiază modul de funcţionare al
familiei;
- când în familie este durere, fiecare membru resimte într-un fel sau altul
acea durere şi, chiar dacă un copil nu arată nici un fel de simptome pe
moment, este posibil să le arate mai târziu;
- în cadrul consilierii se poate desfăşura o doză semnificativă de activitate
preventivă în ceea ce priveşte copiii.

IV. Tehnici pentru implicarea copiilor şi adolescenţilor în consilierea

familială

Participarea copiilor la şedinţele de consiliere familială nu va fi în mod

automat un factor benefic, fără ca asistentul social să fie pregătit să gestioneze şi
să folosească în beneficiul familiei prezenţa acestora. Una dintre primele
probleme practice care se pun, atunci când sunt prezenţi copii de vârstă foarte
mică, este aceea a controlului acestora. Ce măsuri trebuie să ia asistentul social
pentru a nu permite copiilor să aducă anarhie în procesul consilierii? Două
observaţii pot fi utile ca răspuns la această problemă. Mai întâi, asistentul social,
în calitate de „gazdă”, va formula, atunci când situaţia o cere, regulile de
comportament în cadrul sesiunii: nimeni nu are voie să lovească pe altcineva, să
strice obiectele din sală, să ţipe, să întrerupă, să vorbească în numele altcuiva,
fiecare trebuie să permită şi altora să vorbească, fiecare are voie să părăsească
sala o dată etc. Cea de-a doua observaţie este că asistentul social trebuie să dea
prioritate părinţilor în controlarea copiilor – nu numai pentru a se despovăra pe
sine ci şi pentru a putea observa dinamica familiei.58
Implicarea copiilor înseamnă însă mult mai mult decât ţinerea acestora
sub control. Provocarea cea mai mare, de care va depinde şi aportul acestora în
cadrul consilierii, are de a face cu capacitatea asistentului social de a intra în
lumea acestora. Christopher Petr oferă în sensul acesta câteva sugestii concrete
de combatere a „adultcentrismului” în asistenţa socială a familiei, fenomen pe

57
Satir, 1967, pag. 137.
58
Satir, 1967, pag. 139-140.

39
care el îl defineşte ca „tendinţa adulţilor de a privi pe copii şi problemele
acestora dintr-o perspectivă părtinitoare, adultă”.59
În raport cu copiii de vârstă mai mică, Petr propune următoarele metode
de lucru:60
a) Crearea unui climat de angajare. Aceasta poate însemna oferirea unei
băuturi răcoritoare şi a unei gustări de gen chips-uri, sticks-uri, fructe.
Pentru copiii mai mici, este util ca asistentul social să fie pregătit să le
ofere şi o jucărie. În condiţiile în care copilul pare să se simtă mai
comod stând pe jos, asistentul social poate alege să se „coboară la
nivelul copilului” în mod literal. În cazul copiilor ceva mai mari sau
mai vorbăreţi, asistentul social va începe prin iniţierea unor conversaţii
pe subiecte din lumea acestora (filme, jocuri, competiţii sportive), poate
chiar împărtăşind, în prima fază, ceva din preocupările asistentului
social în astfel de domenii.
b) Angajarea şi clarificarea. Ca şi în cazul adulţilor, odată ce se depăşeşte
faza de „relaxare”, asistentul social va direcţiona discuţia înspre
clarificarea scopului întâlnirii. Aceasta se poate face printr-o întrebare
simplă adresată copilului dacă el ştie (de la mamă, profesoară etc.) de ce
a fost necesar să vină aici. În multe cazuri copilul va alege să nu
răspundă aici sau va oferi un răspuns „inexact”. Asistentul social va
accepta răspunsul fără obiecţii şi se va oferi să îi explice el, în termeni
simpli şi clari, motivul întâlnirii, subliniind în mod special rolul său de
a ajuta copii şi familii care se confruntă cu genul de situaţii
asemănătoare cu cele ale familiei sale. În măsura în care asistentul
social se referă la problemele în cauză, el va face lucrul acesta asociind
problema cu întreaga familie (nu doar cu copilul) şi menţionând
lucrurile bune pe care le-a auzit de la părinţi/profesori despre copil.
c) Ascultarea, cu grijă, a limbajului metaforic. În cazurile în care copilul
nu pare foarte cooperant în comunicarea verbală, se poate recurge la
diverse forme de limbaj metaforic. Un exerciţiu este acela de a care
copilului să deseneze un om, fără a-i oferi nici un fel de detalii sau

59
Petr, 1998, pag. 15-16. Definiţia este inspirată din lucrarea lui D. Goode, „Kids,
cultures, and innocents”, Human Studies, 9 (1986), pag. 85-106.
60
Petr, 1998, pag. 23-34. Pentru o relatare practică, deosebit de instructivă, a unei prime
sesiuni în care sunt incluşi şi copii, vezi Satir, 1967, pag. 141-159.

40
 cerinţe suplimentare. Un altul este desenul kinetic al familiei, adică un
desen prin care copilului i se cere să-şi reprezinte propria familie
„făcând ceva” (fără alte precizări).61 O a treia tehnică este jocul
nestructurat, adică un timp în care copilului i se spune că are libertatea
să se joace cum doreşte şi cu ce doreşte, cu condiţia de a nu lovi pe
nimeni şi de a nu strica nimic. Toate aceste exerciţii au o încărcătură
metaforică foarte bogată, însă pot fi interpretate în multe moduri
diferite, de aceea o precizare extrem de importantă este să nu se tragă
concluzii pripite pe baza lor, fără ca interpretările posibile să fie
evaluate în lumina informaţiilor obţinute verbal sau din alte date. Rolul
lor primordial este acela de a oferi puncte de plecare pentru discuţii cu
copilul. Astfel, în cazul desenului unui om, asistentul social poate porni
de la impresia generală a imaginii (vesel, trist, aşezat ferm sau instabil),
discutându-se apoi eventualele aspecte mai neobişnuite privitoare la
anumite părţi ale corpului (absente, amplificate, atipice). Asistentul
social va discuta mai întâi despre persoana din imagine (fără a face
asocieri cu copilul), astfel permiţându-i acestuia degajarea necesară şi
doar spre sfârşitul interviului va explora eventualele asocieri cu situaţia
reală. În mod asemănător, în cazul desenului kinetic al familiei se va
discuta mai întâi imaginea de ansamblu – pe cine include, cine este lăsat
pe dinafară, cine este situat lângă cine, ce distanţe există între diverşii
membri ai familiei, care este locul şi rolul specific al copilului,
respectiv al altor membri, de ce a ales să reprezinte astfel familia? Se va
discuta apoi reprezentarea membrilor individuali, ce fac şi ce simt ei,
cât şi eventuale detalii în raport cu ei, iar în faza finală se vor explora
din nou corespondenţele cu viaţa reală. În sfârşit, în ceea ce priveşte
jocul nestructurat, se vor observa temele, aspectele şi preocupările
predominante care reies în cadrul jocului, cu precizarea că în cadrul
acestui exerciţiu elementele deschise interpretării sunt de regulă mult
mai numeroase şi complexe şi, implicit, riscul concluziilor pripite este
cu atât mai mare. Conversaţia cu copilul pe marginea acestor elemente
este de aceea esenţială.

61
Pentru o discuţie amplă asupra diverselor tipuri de desene familiele, vezi Jourdan-
Ionescu, C. şi Lachance, J., Desenul familiei, Bucureşti: Editura PROFEX, traducere si
adaptare Sorinel Mocanu, 2006.

41
 d) Folosirea întrebărilor deschise. O a patra metodă de comunicare
eficientă cu copiii şi de implicare a acestora în actul consilierii este prin
folosirea de întrebări la care nu se poate răspunde simplu cu „da” sau
„nu”. Prin intermediul acestora asistentul social va căuta să exploreze
cum gândeşte copilul, care sunt preocupările, problemele şi punctele
sale tari.

Privitor la adolescenţi, este bine ştiut faptul că aceştia nu mai pot fi

încadraţi din punct de vedere biologic, intelectual şi emoţional în categoria
copiilor, însă în acelaşi timp încă nu pot fi încadraţi nici în categoria adulţilor. O
bună cunoaştere a problemelor specifice adolescenţei este importantă pentru
eficienţa raportării asistentului social la membrii adolescenţi ai familiilor. În
sensul acesta, Petr oferă câteva sugestii concrete, izvorâte din familiarizarea cu
caracteristicile acestei categorii de vârstă. Deşi Petr vizează cu precădere
consilierea individuală a adolescentului, sugestiile sale de bază pot fi preluate şi
adaptate fără prea mult efort contextului de asistenţă socială a familiei.62
a) Oferă variante şi negociază. O caracteristică de bază a adolescenţei este
preocuparea cu problema autorităţii, controlului şi autodeterminării, în
încercarea de a depăşi dependenţa de alţii, specifică perioadei de
copilărie. Fiind sensibil la acest aspect, asistentul social va căuta ca în
problemele care îl implică în mod direct pe adolescent să îi ofere, acolo
unde este potrivit, mai multe variante de acţiune, din care el să aibă
posibilitatea să aleagă. De asemenea, în măsura în care este posibil, i se
va da posibilitatea să negocieze anumite acţiuni, indicându-i în acelaşi
timp clar că există zone în care se poate negocia şi altele în care
negocierea nu este posibilă.
b) Clarifică problema confidenţialităţii. În situaţiile în care asistentul
social se întâlneşte în mod individual cu adolescentul, problema
confidenţialităţii devine una deosebit de importantă, acesta fiind adesea
preocupat ca anumite lucruri care îl privesc să nu fie cunoscute familiei
sau altor persoane. Problema confidenţialităţii este deosebit de sensibilă
în cazul adolescentului, ea având de a face cu nevoia sa acută de
individualitate şi viaţă privată. Este esenţial, de aceea, ca aspectele

62
Petr, 1998, pag. 34-41.

42
 legate de confidenţialitate să fie discutate şi asumate în mod clar la
începutul sesiunii de consiliere, asigurându-l pe de o parte de
sensibilitatea asistentului social în această privinţă, dar conştientizându-
l totodată de eventualele limite ale confidenţialităţii, din punctul de
vedere al agenţiei (în cadrul căreia asistentul social trebuie să aibă
libertatea de a comunica deschis cu factorii implicaţi), din punctul de
vedere al siguranţei publice (în condiţiile în care anumite informaţii
primite ar putea semnala pericole pentru alte persoane), dar mai ales din
punctul de vedere al familiei (în privinţa căreia vor trebui respectate
principiile stabilite cu toţi membrii în faza de contractare sau problema
va trebui rediscutată şi clarificată cu părinţii).
c) Fii consecvent şi autentic. Dată fiind instabilitatea emoţională şi
imprevizibilitatea asociate într-o anumită măsură cu tinerii aflaţi la
vârsta adolescenţei, aceştia caută şi apreciază adulţi care să fie
consecvenţi şi stabili. Este, aşadar, important ca, indiferent de
comportamentul, poate uneori turbulent, al adolescentului, asistentul
social să îşi păstreze calmul, iar promisiunile făcute şi regulile stabilite
să fie respectate (chiar şi atunci când adolescentul însuşi face presiuni
pentru modificarea lor). În acelaşi timp însă adolescenţii aşteaptă mai
degrabă să vadă comportamentul stabil şi consecvent al adulţilor, decât
să audă asigurările lor verbale în acest sens. În sensul acesta, ei tind să
aprecieze adulţii „autentici”, care au curajul de a admite că şi lor li se
întâmplă să se enerveze sau că nici ei nu deţin controlul perfect asupra
impulsurilor lor agresive sau sexuale. Nu în ultimul rând, autenticitatea
asistentului social va fi percepută şi în funcţie de măsura în care
adolescentul simte că acestuia îi pasă în mod real de problemele şi
zbaterile sale.

43
 Capitolul 4. Etape iniţiale în consilierea familială

Secvenţa exactă a etapelor parcurse în procesul consilierii în general şi

în cel al consilierii familiale în special diferă într-o anumită măsură de la un
profesionist la altul, în funcţie de perspectiva fiecăruia asupra conceptului de
schimbare sau a metodelor de lucru, dar şi în funcţie de stilul şi preferinţele sale
subiective.63 Cu toate acestea, opinia este practic unanimă că înainte de a trece
la procesul propriu-zis al intervenţiei, trebuie parcurse anumite etape iniţiale
care să pregătească intervenţia. Asupra acestor etape ne vom focaliza în
capitolul prezent.

I. Contactul iniţial

Cel mai adesea procesul de consiliere începe cu un contact iniţial între asistentul
social şi un membru al familiei. Acest contact poate fi telefonic sau faţă în faţă.
Indiferent de formatul acestui prim contact, el va fi în general scurt, rezumându-
se la câteva obiective simple.64
Mai întâi, i se va cere clientului să descrie pe scurt problema care a dus
la iniţierea acestui contact. În timpul relatării asistentul social va demonstra
interes şi empatie faţă de cele prezentate şi va interveni, acolo unde este
necesar, pentru a clarifica cine mai este implicat în problemă. În momentul în
care asistentul social consideră că a obţinut informaţiile strict necesare va căuta
să reproducă, sub formă de rezumat, perspectiva clientului asupra problemei,
subliniind sentimentele acestuia cu privire la situaţie, dar şi nevoile şi dorinţele
acestuia. În acest fel asistentul social va demonstra că a ascultat cu atenţie şi
totodată va verifica dacă a reţinut corect informaţiile.
Un al doilea obiectiv este acela de a oferi clientului câteva noţiuni
simple privitoare la asistenţa familială, din perspectiva căreia urmează a se

63
Neamţu, 2003, pag. 42-49; Mircea Alexiu, „Valori şi faze ale acţiunii în asistenţa
socială”, în George Neamţu, 2003, pag. 326-365; Zastrow, 1981, pag. 73-89, 397-418.
64
Hepworth, Rooney şi Larsen, 1997, pag. 478.

44
aborda problema. Hepworth, Rooney şi Larsen oferă şi în sensul acesta un
exemplu util de astfel de prezentare iniţială:

În practica noastră de a ajuta oameni care se confruntă cu probleme de genul

celor descrise de dumneavoastră, este adesea util ca şi alţi membri ai familiei să
participe la sesiunile de consiliere. Din experienţa mea, atunci când o persoană
suferă, de regulă şi alţi membri se confruntă cu stres şi disconfort. Membrii
familiei au influenţă şi impact unii asupra problemelor celorlalţi. De asemenea,
schimbările pe care le parcurge un membru solicită schimbări şi ajustări şi din
partea altor membri. Oamenii realizează genul de schimbări pe care le doriţi
dumneavoastră mai repede când toţi membrii familiei lucrează împreună decât
atunci când sunt văzuţi în mod individual. Din acest motiv, este important ca şi
alţi membri ai familiei să fie implicaţi în procesul de consiliere.65

Aceste explicaţii conduc în mod natural înspre următorul obiectiv, acela

de stabilire a membrilor familiei care să ia parte la prima sesiune. În luarea
acestei decizii se va ţine cont de observaţiile de mai sus în legătură cu
participanţii la şedinţele de consiliere. Oricum, în situaţia în care la prima
întâlnire sunt invitaţi doar o parte dintre membrii familiei este important să se
comunice faptul că în decursul întâlnirilor ulterioare va fi probabil necesar să
participe şi ceilalţi membri.
Evident, un ultim obiectiv în faza de contact este găsirea unui timp
convenabil tuturor celor implicaţi pentru prima sesiune de consiliere (urmând ca
programarea următoarelor întâlniri să se facă de faţă şi cu ceilalţi membri ai
familiei, în cadrul primei sesiuni). Ca timp alocat pentru fiecare sesiune,
experienţa sugerează că, dată fiind complexitatea şedinţelor de consiliere
familială, este necesar ca fiecărei întâlniri să i se aloce între o oră şi o oră şi
jumătate. Cazuri excepţionale de scurtare a şedinţelor sunt admise atunci când
sunt prezenţi şi copii de vârstă foarte mică.

II. Angajarea clienţilor

1. Dimensiuni ale angajării clienţilor

65
Hepworth, Rooney şi Larsen, 1997, pag. 478.

45
Aspectul cel mai elementar al angajării clienţilor are de a face cu ajutarea
acestora să se simtă bineveniţi. În acest scop, asistentul social va căuta, acolo
unde este posibil, ca înaintea sosirii familiei încăperea în care sesiunea de
consiliere va avea loc să fie pregătită în mod corespunzător: un număr
corespunzător de scaune să fie disponibile; aşezarea lor să fie corespunzătoare;
în cazul în care familia include copii mici să fie pregătite câteva jucării etc.
După sosirea familiei, este indicat ca, pe cât posibil, asistentul social să iniţieze
un prim contact cu fiecare membru (printr-o strângere de mână, prin folosirea
numelui sau cel puţin prin contact vizual). Este de asemenea important ca
asistentul social să îşi clarifice formulele de adresare pe care intenţionează să se
folosească în decursul consilierii. Unii consilieri preferă să folosească numele
de familie în conversaţia cu membrii adulţi ai familiei, iar alţii folosesc
prenumele. Nu se recomandă însă ca asistentul social să se adreseze clienţilor cu
prenumele, iar aceştia să i se adreseze cu numele de familie, pentru că aceasta
sugerează faptul că el se situează într-o poziţie de autoritate în raport cu ei.
Modul specific în care membrii familiei sunt ajutaţi să se relaxeze şi să
se implice activ în actul consilierii depinde în mare măsură de personalitatea
asistentului social. Un principiu general este că asistentul social se va comporta
în linii mari aşa cum se comportă când primeşte musafiri acasă.66 Remarci
despre starea vremii, evenimente din mass-media sau sport, ori alte puncte
probabile de contact specifice vârstei şi statutului social al clienţilor pot ajuta la
degajarea atmosferei şi stabilirea contactului. Umorul, folosit cu grijă, poate fi,
de asemenea, extrem de eficient în faza de contact.
Asistentul social va căuta să interacţioneze, de asemenea, cu
sentimentele fiecărui membru al familiei privitoare la participarea sa în procesul
de consiliere.67 Percepţiile şi aşteptările membrilor familiei privitoare la actul de
consiliere pot fi extrem de diverse, incluzând adesea teama de a fi neînţeles,
învinovăţit, pedepsit, criticat sau chiar izolat de restul familiei. Obiectivul
general al asistentului social în această fază este acela de a stabili pentru toţi

66
Salvador Minuchin, Families and Family Therapy, Cambridge, Massachusetts:
Harvard University Press, 1974, pag. 207.
67
Janzen şi Harris, 1997, pag. 111-112.

46
participanţii un cadru confortabil şi neameninţător.68 Pentru a atinge acest
obiectiv, el va iniţia de regulă conversaţii privitoare la eventualele discuţii pe
care participanţii le-au avut în prealabil despre şedinţa de consiliere, despre ceea
ce ei au anticipat că va avea loc acolo şi despre ce au simţit în acest sens. Pe
lângă posibilitatea pe care aceste conversaţii i-o oferă asistentului social de a
diminua diversele temeri şi prejudecăţi, ele vor transmite indirect mesajul că
părerea şi sentimentele fiecărui participant sunt luate în serios.
Angajarea clienţilor presupune însă mult mai mult a-i face să se simtă
bineveniţi şi relaxaţi. Un aspect major al angajării este motivarea clienţilor în a
dori să participe la soluţionarea problemei, în cooperare cu asistentul social sau
agenţia acestuia. În cazul în care un membru al familiei s-a adresat benevol
agenţiei sau asistentului social pentru a solicita de sprijin, este foarte posibil ca
acesta să fie conştient doar de un simplu simptom al adevăratelor probleme
familiale şi să urmărească obţinerea punctuală a unui anume sprijin (înţeles
adesea într-un mod foarte reducţionist), fără a fi neapărat de acord cu tipul de
sprijin pe care asistentul social îl poate oferi. Este nevoie, aşadar, de negociere
pentru a alinia aşteptările clienţilor cu cele ale asistentului social sau ale
agenţiei. Mai mult, este foarte posibil ca diverşii membri ai familiei să aibă
percepţii diferite asupra problemei sau a tipului de sprijin necesar.

2. Obstacole în faza de angajare69

Un prim obstacol posibil este percepţia membrilor familiei că problema este un

membru anume al familiei şi nu dinamica familiei în ansamblu. Această
tendinţă de „etichetare” a unui membru ca persoană-problemă este direct legată
de conceptul de „scapegoating”, menţionat mai sus.70 Un al doilea obstacol
frecvent este insistenţa familiei că nu există nici o problemă. Această situaţie
apare de regulă atunci când contactul cu familia a fost stabilit în urma unor
presiuni exercitate asupra familiei din partea şcolii, locului de muncă, poliţiei
etc. Bineînţeles, familia are dreptul de a refuza sprijinul asistentului social şi să

68
Mai multe detalii privitoare la reducerea anxietăţii clienţilor, în Satir, 1967, pag. 160-
171.
69
Janzen şi Harris, 1997, pag. 106-107.
70
Privitor la „scapegoating”, vezi, de exemplu, Vimala Pillari, Scapegoating in
Families: Intergenerational Patterns of Physical and Emotional Abuse, New York:
Brunner / Mazel, 1991.

47
îşi asume consecinţele acestei decizii. Cu toate acestea, asistentul social va
căuta să aibă suficient contact cu membrii familiei pentru a-i ajuta să ia o
decizie informată.
Un alt obstacol, care nu trebuie subestimat, ţine pur şi simplu de
intrarea asistentului social în spaţiul familial. Aceasta duce inevitabil la
anumite reacţii din partea membrilor familiei. Foarte adesea, tendinţa acestora
este de a căuta obţinerea acordului asistentului social cu propria poziţie, în
contrast cu poziţiile celorlalţi membri. De asemenea, se presupune adesea că
ceilalţi membri ai familiei nu vor fi sensibili la propriile nevoi sau că vor
exploata orice expresie a slăbiciunii şi erorii. Astfel de reacţii nu trebuie privite
însă neapărat ca expresii ale unei rutine familiale, ci mai degrabă ca reacţii la
prezenţa asistentului social în cadrul sistemului familial.

3. Trecerea de la contactul iniţial la angajarea familiei

În cele mai multe cazuri, contactul iniţial este stabilit cu unul dintre
membrii familiei. Odată ce asistentul social înţelege că va fi necesară o
implicare a familiei, este esenţial ca el să comunice acest lucru persoanei
contactante cât mai repede posibil. Demararea procesului de consiliere cu un
singur membru al familiei (lăsând implicarea altor membri pentru o etapă
ulterioară) nu este recomdandată din două motive. În primul rând, există riscul
însuşirii unei imagini tendenţioase despre familie, iar în al doilea rând, este
posibil ca ceilalţi membri ai familiei să perceapă relaţia dintre persoana
contactantă şi asistentul social ca o alianţă. Din aceste motive, faza contactului
iniţial va trebui să fie scurtă, limitându-se în general la câteva obiective simple:
să afle cine sunt membrii familiei, să obţină o primă descriere a problemei şi să
motiveze persoana contactantă să participe la o şedinţă de consiliere cu alţi
membri ai familiei (inclusiv să îi încurajeze pe aceştia să participe). Foarte
adesea accentuarea contribuţiei specifice pe care fiecare membru al familiei o
poate aduce în efortul de rezolvare a problemei este un factor motivator foarte
eficient.

III. Tehnici de intervievare familială

48
 Aşa cum s-a menţionat mai sus, consilierea familială presupune o serie
de cunoştinţe şi deprinderi suplimentare, în raport cu consilierea individuală.
Faptul acesta este resimţit probabil cel mai mult în etapele iniţiale ale
intervenţiei. Este necesară prin urmare prezentarea câtorva tehnici care să vină
în sprijinul asistentului social în procesul de intervievare familială.

1. Definirea individuală a problemei71

Odată ce a fost atins un anumit nivel de relaxare a clienţilor, asistentul social va

invita pe fiecare dintre aceştia să definească, din punctul lui de vedere,
problema sau problemele care au adus familia la consiliere. Asistentul social
poate începe cu întrebări directe de genul „Ce v-a determinat să veniţi aici?...
Cine ar dori să înceapă?” În acest mod vor fi identificate imediat persoanele
care sunt cel mai puternic afectate de situaţia în cauză. Odată ce un membru al
familiei şi-a exprimat punctul de vedere, asistentul social va întreba fie pe
ceilalţi membri ai familiei ca grup, fie pe unul dintre ei în mod individual, în ce
măsură sunt de acord cu prima descriere a situaţiei. Aceasta va duce probabil la
crearea unei situaţii tipice de dinamică familială, care poate fi folosită ca punct
de plecare pentru alte elemente ale interviului.
Aşa cum s-a menţionat deja, în multe cazuri, tendinţa este de a
identifica pe unul dintre membrii familiei ca fiind „problema”. În alte cazuri,
opiniile sunt foarte împărţite. De cele mai multe ori va exista tendinţa de a se
întrerupe reciproc şi de a vorbi simultan. În alte cazuri se întâmplă chiar opusul,
membrii familiei sau cel puţin unii dintre ei, fiind foarte reticenţi în a-şi exprima
opiniile. Toate acestea pot oferi asistentului social indicii importante despre
dinamica relaţiilor şi adevărata natură a problemei. Oricum, obiectivul principal
în această fază este acela de a-l ajuta pe fiecare participant să definească
problemele din propriul său unghi.

2. Căutarea unui consens asupra problemei

În marea majoritate a cazurilor problema este definită în mod diferit de către

diverşii membri ai familiei, respectiv de către asistentul social. În ciuda

71
Janzen şi Harris, 1997, pag. 112-115.

49
diferenţelor de percepţie, asistentul social va căuta să fie afirmativ faţă de toţi
membrii familiei, inclusiv faţă de cei aflaţi în evidentă opoziţie unul faţă de
celălalt. Atitudinile şi afirmaţiile antagoniste sunt redefinite pe cât posibil ca
expresii ale grijii şi preocupării faţă de ceilalţi sau ale nevoii de relaţii reale. O
veche cugetare spune: „opusul iubirii nu este ura, ci indiferenţa, pentru că că ura
cel puţin îl ia pe celălalt în serios.” Aşadar, o redefinire pozitivă a conflictului
nu trebuie înţeleasă ca minciună sau ipocrizie, ci ca efortul de a promova un
spirit constructiv şi de evidenţiere a lucrurilor pozitive (în contextul în care
familiile sunt prinse în capcana comunicării negative).

3. Descrierea derulării secvenţiale a situaţiei

Pentru elucidarea unei situaţii problematice la care se face referire, este adesea
indicat să se solicite descrierea derulării secvenţiale a unei astfel de scene – ce
anume s-a întâmplat, pas cu pas, înaintea, în timpul şi după scena respectivă.
Din nou, este indicat ca mai mulţi membri ai familiei să fie invitaţi să prezinte
propria lor versiune, ştiut find faptul că fiecare prezentare va fi selectivă şi
adesea tendenţioasă.

4. Compararea şi ierarhizarea trăirilor familiei

O altă tehnică utilă în elucidarea aspectelor relaţionale din sistemul familial este
compararea şi ierarhizarea trăirilor familiei.72 Fie că este vorba de
comportamente, atitudini sau sentimente exprimate de către unul sau mai mulţi
membri ai familiei, este uneori benefic ca ei să fie invitaţi să compare trăirea
respectivă a unui anume membru al familiei în raport cu cea a altora. De pildă,
dacă un anume membru exprimă faptul că opiniile sale niciodată nu contează, el
poate fi întrebat în raport cu ale cui opinii nu contează opiniile sale. Răspunsul
oferit va comunica inevitabil ceva despre raportul de putere din sistemul
familial sau cel puţin percepţia acelui membru despre acest raport. Încă o dată,
alţi membri pot fi invitaţi să exprime propriile lor percepţii în această privinţă.
Mai mult, poate fi uneori benefic să se solicite o ierarhizare membrilor familiei
în raport cu trăirea respectivă. Astfel, dacă cineva s-a plâns că opinia sa nu

72
Hartman şi Laird, 1983, pag. 150.

50
contează, familia poate fi întrebată a cui opinie tinde să conteze cel mai mult,
cine este al doilea, al treilea şi aşa mai departe.

5. Localizarea în timp a problemei

Un alt mod de a clarifica anumite aspecte din dinamica familiei este prin
localizarea în timp a problemei sau disfuncţiei apărute. Familia poate fi
întrebată, de exemplu, dacă problemele şcolare ale copilului au fost mai mici
sau mai mari înainte de divorţul părinţilor. Răspunsul la această întrebare va
putea ajuta atât la elucidarea originii problemei, cât şi la definirea naturii
acesteia.

6. Analizarea mecanismelor de interacţiune

Aceasta presupune că asistentul social va căuta să înţeleagă căile prin care

membrii familiei caută să soluţioneze problema sau problemele în cauză.
Această analiză poate fi făcută în mai multe moduri:73
a) Prin răspunsurile participanţilor la întrebările asistentului social.
Asistentul social îl întreabă pe fiecare participant cum s-a raportat la
problema în cauză, ce a simţit sau ce a încercat să facă în acest sens.
Celorlalţi participanţi li se cere să nu întrerupă, ci să urmărească
răspunsurile fiecăruia.
b) ii) Prin discuţie familială. Participanţilor li se cere să discute împreună
căi posibile de soluţionare a problemei, în timp ce asistentul social
observă interacţiunea lor.
c) iii) Prin discuţie în doi. Asistentul social selectează o problemă la care
s-a făcut referire în mod special în decursul discuţiilor precedente şi
invită pe doi participanţi implicaţi în problema respectivă să poarte o
discuţie asupra ei, în timp ce ceilalţi participanţi şi asistentul social
observă interacţiunea.

7. Elaborarea şi testarea unei ipoteze de lucru74

73
Janzen şi Harris, 1997, pag. 117-121.
74
Hartman şi Laird, 1983, pag. 147.

51
Una dintre dificultăţile cele mai mari în intervievarea familiilor are de a face cu
cantiatea adesea copleşitoare de informaţie (verbală sau non-verbală) cu care
asistentul social este bombardat şi cu păstrarea focalizării în timpul discuţiilor.
În acest sens, o metodă sugerată de către unii practicieni este elaborarea unei
ipoteze privitoare la situaţia familiei înaintea sesiunii de consiliere
(presupunând, desigur, că asistentul social a avut ocazia, cel puţin preliminar, să
fie informat asupra situaţiei).75 Verificarea acestei ipoteze (indiferent dacă ea se
va confirma sau nu) va constitui factorul de focalizare a discuţiilor.

IV. Contractarea

Ultima etapă în procesul de pregătire a intervenţiei este stabilirea unui

acord (scris sau verbal) cu membrii familiei privitor la natura problemei
(respectiv schimbările dorite) şi tipul de acţiuni care vor trebui întreprinse în
acest scop (atât din partea asistentului social cât şi a membrilor familiei). 76
Asistentul social va lua aminte la propunerile tuturor participanţilor şi va urmări
obţinerea unui consens. Metoda principală folosită va fi reformularea celor
spuse de participanţi, aşa încât termenii contractului să fie acceptaţi de toţi. Se
vor evita în special formulări generale a căror implementare nu poate fi
monitorizată, sau formulări care să localizeze problema şi nevoia de schimbare
pe o singură persoană (făcând formularea greu de acceptat pentru persoana în
cauză). De regulă, asistentul social va căuta formulări care să redirecţioneze
atenţia dinspre comportamentul individual înspre procesul interactiv dintre
membrii familiei.
În plus, acesta este de obicei momentul potrivit pentru stabilirea unor
„reguli de joc” pentru următoarele întâlniri, cât şi pentru informarea clienţilor
despre tipul de abordare care stă la baza practicii asistentului social.
O problemă importantă de clarificat în faza de contractare este cea
legată de confidenţialitate. Mulţi specialişti sunt de părere că familia trebuie
informată că asistentul social nu se poate angaja să păstreze secrete ale unor
membri ai familiei faţă de alţii, dar se angajează să nu ofere informaţii altor
persoane din afara sistemului familial, fără permisiunea familiei, cu excepţia

75
Hartman şi Laird, 1983, pag. 147-148.
76
Minuchin, 1974, pag. 132-133; Janzen şi Harris, 1997, pag. 122-126.

52
eventuală a supervizorilor sau consultanţilor asistentului social.77 De asemenea,
în cazul în care anumite sesiuni vor fi înregistrate (audio sau video), este
important ca familia să îşi dea consimţământul la aceasta.

77
Hartman şi Laird, 1983, pag. 140.

53
Capitolul 5. Evaluarea şi intervenţia (I): Familia în perspectivă cronologică

Miezul asistenţei sociale a familiei este, fără îndoială, evaluarea şi

intervenţia. În cele ce urmează,78 ne propunem să analizăm aceste procese luând
ca punct de plecare un cadru conceptual propus de Karl Miley, Michael
O’Melia şi Brenda DuBois Miley. În opinia acestor autori, modelul sistemic
poate fi aplicat în orice domeniu al asistenţei sociale, prin clarificarea câtorva
aspecte cheie:

1) Care este sistemul focal, adică acela asupra căruia se va concentra

studiul?
2) Ce se întâmplă în interiorul acestui sistem din punctul de vedere al
structurilor, interacţiunilor, dimensiunilor biopsihosociale şi al
caracteristicilor culturale ale sistemului?
3) Ce se întâmplă în afara sistemului, adică ce alte sisteme şi resurse
există în mediul sistemului focal?
4) Care este legătura dintre interior şi exterior, adică ce fel de tranzacţii
există între sistemul focal şi sistemele aflate în mediul acestuia?
5) Cum evoluează sistemul în timp – cum se adaptează acesta la situaţii noi
şi ce schimbări pot fi observate în decursul dezvoltării sistemului focal?

În ceea ce priveşte asistenţa socială a familiei, acest cadru general poate

fi adaptat şi utilizat în mod convenabil, cu câteva precizări. Mai întâi, este clar
că sistemul focal (întrebarea 1) în cazul nostru este familia (prin care vom
înţelege, de regulă, familia prezentă, nucleară). În al doilea rând, întrebările 3 şi
4 pot fi analizate împreună, din moment ce „exteriorul” (ceea ce se întâmplă „în
afara sistemului”) este de interes doar în măsura în care are „legătură cu

78
Anumite secţiuni din capitolul prezent şi următoarele duă au fost publicate, într-o
formă diferită, în Alexandru Neagoe, „Family Counselling: A Window Into the
Methods of Diaconia”, în Peter C.A. Morée şi Alexandru Neagoe (coord.), Faces of
Diaconia: Towards a Christian Understanding of Social Services, Utrecht / Timisoara:
Mirton, 2006, pag. 49-66.

54
interiorul” familiei. Rezultă, aşadar, trei unghiuri majore din care trebuie
discutată problema evaluării şi intervenţiei în asistenţa socială a familiei:
interiorul familiei, mediul familiei şi cronologia (sau „istoricul”) familiei. În
cele ce urmează, vom aloca un capitol fiecăruia dintre aceste nivele. Vom
începe însă cu „istoricul familiei” întrucât în practica asistenţială acesta ajută la
stabilirea contextului situaţiei în care familia client se află în prezent. În plus,
istoricul familial (cel puţin într-o versiune scurtă) face parte în mod firesc din
primul set de informaţii pe care asistentul social le solicită din partea familiei.79
Vom discuta apoi aspectele care ţin de „mediul familiei”, întrucât, ca şi
istoricul, mediul social al familiei ţine de contextul situaţiei prezente (de data
aceasta nu un context temporal, ci unul spaţial). În sfârşit, ne vom îndrepta spre
ceea ce este de obicei partea cea mai complexă şi delicată a evaluării şi
intervenţiei familiale, adică aspectele care ţin de sistemul intern al familiei.80

I. Cronologia vieţii de familie

O trecere în revistă a punctelor majore din istoricul familiei este utilă

din mai multe motive:
a) Istoricul familiei îi oferă asistentului social un cadru general pentru o
mai bună înţelegere a familiei prezente;
b) Solicitarea anumitor informaţii privitoare la istoricul familiei arată
membrilor familiei respectul şi interesul asistentului social faţă de identitatea
acestora, astfel contribuind la consolidarea relaţiilor constructive dintre
asistentul social şi clienţi;
c) Istoricul familiei îi poate oferi asistentului social primele indicii în
legătură cu seriozitatea disfuncţionalităţilor familiale (evidentă adesea în modul
în care membrii familiei fac sau nu referire unii la alţii, cât şi în vocabularul şi
mimica acestora).

79
Satir mărturiseşte, de exemplu: „Eu aproape întotdeanuna încep terapia familială (sau
chiar şi terapia conjugală) cu ceea ce eu numesc «cronologia vieţii de familie», sau
procesul de informare istorică” (Satir, 1967, pag. 112).
80
O împărţire oarecum asemănătoare, dar în ordine diferită şi structurată diferit, este
folosită de Hartman şi Laird (1983, pag. 157-325). Ele analizează mai întâi familia în
spaţiu (din perspectivă ecologică), apoi în timp (din perspectivă trans-generaţională) şi
în sfârşit ca sistem unitar.

55
 Satir prezintă o schemă detaliată a modului în care ea conduce un
interviu pe marginea „cronologiei vieţii de familie”, de care ea se foloseşte în
domeniul terapiei familiale încă din prima întâlnire cu familia.81 În domeniul
asistenţei sociale parcurgerea unui astfel de istoric, cel puţin în variantă mai
detaliată (dacă o astfel de variantă pare necesară) este de preferat să aibă loc
după epuizarea etapelor asistenţiale iniţiale, descrise în capitolul precedent.82
Mai mult, o astfel de schemă nu trebuie universalizată, fiecare asistent social
fiind liber să aleagă propriul său „traseu” în interviu, în funcţie de propria sa
personalitate, în funcţie de componenţa familiei, în funcţie de nivelul de urgenţă
al problemelor (care poate sugera o parcurgere mai succintă sau mai detaliată a
istoricului), cât şi în funcţie de natura problemelor prezentate de client (care fac
mai multă sau mai puţină trimitere la trecutul familiei). Trebuie, de asemenea,
precizat că indiferent ce structură are în vedere asistentul social pentru istoricul
familiei, aceasta trebuie să fie una orientativă şi flexibilă, pentru a permite
clienţilor să accentueze ceea ce lor le pare mai important.
Cu aceste precizări, structura propusă de Satir poate fi privită ca un ghid
util (pe marginea unui model familial clasic – mamă, tată, copii) din care ne
vom rezuma doar la elementele majore.
În cazul în care asistentul social încă nu cunoaşte suficient de clar
componenţa familiei, el va începe prin a întreba cine face parte din aceasta,
rezumându-se la nume, vârstă (cel puţin a copiilor) şi ocupaţie. În cazul în care
asistentul social află de existenţa unor căsătorii anterioare, se va informa despre
numele, vârstele şi locaţiile/ocupaţiile prezente ale foştilor parteneri, cât şi ale
copiilor rezultaţi din acele căsătorii. Asistentul social va mai întreba despre
eventuale alte persoane care locuiesc în prezent cu familia sau care nu locuiesc
cu familia dar au oferit sau primit sprijin semnificativ în raport cu familia.
De cele mai multe ori, însă, în faza în care se ajunge la istoricul
familiei, componenţa acesteia este deja bine cunoscută. Odată clarificată
componenţa familiei, se va trece la cronologia propriu-zisă a vieţii de familie,
începând cu momentul în care soţul şi soţia s-au cunoscut, cu motivele care i-au
determinat să considere că sunt unul pentru celălalt şi cu paşii făcuţi în
dezvoltarea relaţiei. Depănarea acestor amintiri, din vremuri „demult apuse”,
are ca scop nu doar informarea asistentului social, ele constituind totodată o

81
Satir, 1967, pag. 112-135.
82
Janzen şi Harris, 1997, pag. 126-127.

56
tehnică de intervenţie. Această etapă le va aminti părinţilor (dar şi copiilor care
urmăresc relatările acestora) că a existat o vreme în care ei erau fericiţi, ceea ce
le poate reda speranţa sau stimula ambiţia de a fi din nou fericiţi. Asistentul
social se poate adresa copiilor întrebându-i în ce măsură ei au avut cunoştinţă
despre aceste vremuri (în care „mama se gândea atât de mult la tata” sau „tata
făcea asemenea eforturi ca să fie cu mama”), oferind indirect părinţilor invitaţia
de a redescoperi ceea ce poate au pierdut în timp.
Periplul poate continua cu reacţiile părinţilor la vestea căsătoriei – cum
au anticipat fiecare reacţia părinţilor, respectiv a socrilor şi cum s-a întâmplat în
realitate. Acest punct va aduce în atenţie problema importantă a relaţiilor din
familiile de origine (inclusiv fraţii şi surorile fiecăruia dintre parteneri), cât şi a
relaţiilor actuale cu acestea, respectiv a modului în care ele se răsfrâng asupra
familiei actuale. Eventualele tensiuni sau probleme aduse la suprafaţă pot oferi
asistentului social ocazia unor clarificări sau intervenţii scurte în privinţa
aspectelor respective. Câteva concepte importante privitoare la dinamica
familiei pot fi introduse în contextul discuţiilor despre familiile de origine
(astfel facilitând intervenţia ulterioară în cadrul familiei prezente):
- oamenii sunt diferiţi unii de alţii (mama şi tatăl fiecărui partener
ilustrează aceasta);
- copiii observă diferenţele dintre părinţi: aşa cum ei au observat
diferenţele dintre părinţii lor, aşa copiii lor acum observă diferenţele
dintre ei;
- modurile în care părinţii partenerilor au administrat diferenţele dintre ei
nu a fost întotdeauna cele mai constructive şi nu trebuiesc preluate
neapărat în familia prezentă;
- durerea resimţită de diverşii membri ai familiei poate fi analizată şi
comentată (aşa cum ei acum analizează şi comentează experienţele
dureroase din propriile lor familii);
- distracţia face şi ea parte din experienţa umană: ce forme de
divertisment practicau membrii familiilor lor?
Următoarea etapă în istoricul familiei se va focaliza asupra perioadei de
început a căsniciei, înainte de apariţia copiilor. Aceasta le aminteşte celor doi
că ei au o relaţie distinctă de rolul lor parental. În plus, această perioadă va arăta
cu ce speranţe, aşteptări sau temeri a păşit fiecare dintre ei în căsnicie şi în ce
măsură ele au fost comunicate celuilalt. Se va explora, de asemenea, ce a

57
descoperit fiecare în partenerul său ca fiind diferit (în bine sau rău) faţă de ceea
ce se aştepta şi cum şi-a propus să se raporteze la aspectele mai puţin plăcute.
Urmează apoi venirea copiilor, de la planificare până la apariţia pe rând
a acestora şi până la modul specific în care fiecare dintre ei a început să se
dezvolte (fizic, emoţional, comportamental). Se vor atinge şi clarifica în acest
mod diverse aspecte legate de rolurile parentale.
Ajungându-se, în sfârşit, în prezentul familiei, se va solicita descrierea
unei zile tipice în viaţa familiei (de la trezire până la culcare), respectiv a unei
imagini standard a familiei (unde şi lângă cine mănâncă, lucrează, se joacă sau
doarme fiecare), acestea putând fi solicitate pe rând (pentru comparaţie) din
partea fiecărui membru al familiei, de la părinţi până la copii etc.
Ca recapitulare a principalelor elemente ale interviului, asistentul social
poate adresa specific copiilor câteva întrebări simple, dar care să reia temele
principale, atât pentru fixare, cât şi pentru a oferi părinţilor şansa de a se vedea
prin ochii copiilor. Întrucât aceasta se întâmplă spre sfârşitul incursiunii în
istoria familiei, copiii se simt de obicei mai relaxaţi în exprimare. Cu toate
acestea, nu toţi au curajul să o facă. Unul dintre motive poate fi şi sentimentul
acestora că trebuie să îşi „protejeze” părinţii (sentiment resimţit foarte puternic
în familiile disfuncţionale). În acest caz, asistentul social va trebui să procedeze
cu multă grijă, încurajându-i pe copii să vorbească, dar în acelaşi timp
respectând dreptul acestora la tăcere.
Nu în ultimul rând, asistentul social va căuta să ofere familiei speranţă,
făcând referire la dorinţa şi eforturile lor comune de a îmbunătăţi situaţia
familiei, la informaţiile şi ideile noi care au rezultat din discuţiile avute şi la
asigurarea că, în cadrul sesiunilor următoare, aceste idei şi informaţii pot fi
folosite în sprijinul familiei.
Ca observaţie generală pe marginea istoricului familial, subliniem încă
odată că în practica asistenţei sociale, problemele care îi aduc pe clienţi în
situaţia de a solicita sprijin sunt de o aşa natură că de foarte multe ori
parcurgerea punct cu punct a unei asemenea cronologii ar fi complet deplasată.
Cu toate acestea, ea cuprinde elemente de care asistentul social se poate folosi
când şi cum consideră că este potrivit.

II. Dimensiunea intergeneraţională a familiei

58
 Aşa cum s-a putut deduce într-o anumită măsură şi din istoricul
familiei, multe dintre dificultăţile pe care oamenii le întâmpină în prezent (în
familie, la serviciu sau în viaţa socială) au de a face cu probleme nerezolvate în
relaţiile din cadrul familiei lor de origine – mituri, pierderi, prescrieri, conflicte
etc. Prin urmare, una dintre condiţiile necesare pentru producerea unor
schimbări şi progrese reale în sistemul familiei este rezolvarea acestor
probleme, care continuă să-şi pună amprenta asupra istoriei familiei.
Schimbarea, în acest sens, constă în procesul treptat de diferenţiere personală
faţă de interdicţiile, prescrierile, proiecţiile sau conflictele transmise prin
intermediul moştenirii de familie, realităţi care sunt redundante sau chiar
dăunătoare în contextul prezent.
Un pas decisiv în acest proces de diferenţiere este efortul de a păşi în
exteriorul sistemului familial suficient de departe pentru a putea „obiectiviza”
sistemul emoţional al familiei, pentru a identifica acele elemente care ţin de
„cultura familiei” şi pentru a localiza rolul propriei persoane în funcţionarea
acestui sistem.
Unul dintre indiciile acestei obiectivizări este schimbarea observabilă a
afecţiunii faţă de tiparul respectiv. Adesea descoperirea noii perspective asupra
situaţiei respective este însoţită de un sentiment de amuzare, eliberare şi
uşurare. Persoana în cauză descoperă că nu mai este necesar să se comporte
după tiparul moştenit. Exemplu: Bârna incomodă din bucătărie, rămasă de pe
vremea când susţinea felinarul, este deodată descoperită ca fiind inutilă.
În alte cazuri, sentimentul încercat poate fi unul de tristeţe sau chiar
furie (faţă de alţii sau faţă de sine), ca urmare a înţelegerii într-o nouă lumină a
pierderilor suferite din cauza tiparului moştenit. Exemplu: Tânărul adult
descoperă o nouă faţă a personalităţii bunicului recent decedat, care în urma
divorţului din urmă cu 25 ani a ajuns să fie stereotipizat negativ şi ţinut la
distanţă de familie.

1. Genograma: descriere şi alcătuire

O unealtă deosebit de utilă în evaluare şi intervenţie, din unghiul

aspectelor intergeneraţionale care marchează dinamica unei familii, este
genograma. Principala sa funcţie este aceea de a ajuta la „obiectivizarea”
sistemului intergeneraţional al familiei, cu proiecţiile, identificările,

59
excluziunile şi experienţele sale. Pentru fiecare membru al familiei este
important a se observa cu cine a fost identificat de către părinţi, ce aşteptări i-au
fost construite, ce rol a jucat în diversele conflicte sau relaţii din cadrul familiei,
în raport cu cine a fost izolat etc.
În linii mari, genograma este o hartă intergeneraţională a familiei,
asemănătoare cu un arbore genealogic, extinzându-se pe trei, patru sau chiar
mai multe generaţii. Genograma nu consemnează însă doar relaţiile
genealogice, ci diverse alte informaţii, cum ar fi evenimente majore din istoria
familiei, ocupaţii, apartenenţe etnice sau religioase, pierderi importante,
deportări, migraţii şi chiar observaţii privitoare la eventualele coaliţii,

excluziuni, tipare de comunicare sau relaţionare etc. Altfel spus, în comparaţie

cu arborele genealogic, genograma cuprinde, de regulă, mai puţine generaţii dar
mai multe informaţii.

60
Figura 1. Genograma familiei

61
 La alcătuirea genogramei se foloseşte creionul (sau chiar creioane
colorate) şi o coală mare de hârtie. Bărbaţii sunt reprezentaţi prin pătrate, iar
femeile prin cercuri, iar în cazurile în care sexul unei persoane nu este cunoscut
se foloseşte un triunghi (de exemplu, se ştie că bunicul provenea dintr-o familie
numeroasă, cu şase fraţi, dar nu se cunoaşte câţi dintre aceştia erau bărbaţi şi
câte femei). Generaţiile contemporane (soţi, fraţi, verişori) sunt reprezentate pe
orizontală, iar generaţiile diferite pe verticală. Un cuplu soţ-soţie este
reprezentat de o linie care uneşte cercul şi pătratul respectiv. Dacă este
cunoscută data (anul) căsătoriei, ea se consemnează deasupra liniei, iar în cazul
în care există un divorţ, acesta este redat de două linii scurte care întretaie linia
de legătură, data divorţului scriindu-se sub linie. Copiii sunt reprezentaţi în
ordinea vârstei, cu cel mai tânăr în partea dreaptă. Un copil adoptat poate fi
identificat cu un „a”. Persoanele decedate sunt haşurate cu un X, consemnându-
se dedesubt anul decesului. Relaţiile recunoscute dar neoficializate, la nivelul
unui cuplu, sunt reprezentate printr-o linie punctată între persoanele în cauză.
Membrii familiei care trăiesc în aceeaşi locuinţă pot fi identificaţi prin
încercuirea acestora cu o linie punctată.
Printre informaţiile importante care trebuiesc incluse în genogramă, se
pot enumera următoarele:83
a) Numele persoanelor pot fi deosebit de semnificative în genogramă. Ele
sugerează adesea nu numai apartenenţa etnică ci şi posibile identificări între
persoanele cu acelaşi nume. O întrebare cheie în acest sens poate fi după
cine a fost numită persoana respectivă.
b) Datele de naştere sau deces pot fi şi ele relevante, acestea arătând când a
„intrat” sau a „ieşit” cineva de pe scena istorică a familiei. De deosebită
relevanţă pot fi evenimentele majore din apropierea naşterii cuiva. Tendinţa
de a „înlocui”, de pildă, un membru recent decedat al familiei cu noul
născut este deosebit de răspândită. În alte cazuri, datele de naştere pot fi
deosebit de relevante în analizarea poziţiei cuiva în raport cu fraţii sau
surorile. Multe familii creează tipare şi aşteptări diverse privitoare la

83
Hartman şi Laird, 1983, pag. 217-226.

62
 fiul/fiica dintr-o anumită poziţie: mezinul este cel mai deştept; cel mai
mare are responsabilitatea de a locui cu părinţii sau de a avea grijă de ei la
bătrâneţe; cel mijlociu se disociază de familie etc.
c) Locurile de naştere sau reşedinţă indică de regulă dinamica geografică a
familiei. Anumite tipare şi aşteptări se pot crea adesea despre cine sunt cei
care locuiesc la ţară, respectiv la oraş, cine rămâne aproape de familie şi
cine se distanţează geografic, cât de „mobilă” sau „statică” este tendinţa
familiei sau a unei părţi de familie. Astfel de detalii pot fi semnificative
pentru înţelegerea gradului de deschidere al familiei faţă de nou, nivelul de
risc pe care vor fi dispuşi să şi-l asume, mediile sociale spre care se vor
simţi atraşi.
d) Starea de boală sau sănătate a membrilor familiei trebuie, de asemenea,
luată în calcul. Modul în care persoanele bolnave sunt percepute, tratate sau
„ritualizate” în istoria familiei, cauzele îmbolnăvirilor grave sau ale morţilor
premature, pot determina aşteptările sau anxietăţile familiei prezente sau ale
anumitor membri ai ei.
e) Pierderile majore suferite de familia trans-generaţională îşi pot pune
amprenta deosebit de puternic asupra comportamentului familial. Natura
acestor pierderi, impactul lor, modul în care au fost rezolvate sau
„înlocuite”, fobiile care au rezultat, pot influenţa nu numai membrii
individuali ai unei familii, ci dinamica familiei în întregul ei.
f) Ocupaţiile membrilor familiei vorbesc, de asemenea, despre talentele,
preocupările, aspiraţiile, poziţiile sociale care au construit sistemul
intergeneraţional al familiei respective şi care ar putea influenţa aspiraţiile,
decepţiile şi relaţiile familiei prezente.
g) Eroii pozitivi sau negativi din arborele genealogic merită o atenţie deosbită.
În jurul acestora se construiesc adesea valorile unei familii, valori în baza
cărora membrii prezenţi pot fi evaluaţi, în mod conştient sau inconştient.
Mai mult, astfel de eroi pot constitui modele importante sau pot duce la
etichetări premature în sistemul familial. Este interesant, în acest sens, de
investigat existenţa unor caracterizări standardizate, porecle, imagini cheie
asociate cu anumite persoane din istoria familiei şi eventualele tipare care
par să rezulte din acestea.
h) Coaliţii şi rupturi în relaţionare sau comunicare sunt, de asemenea, întâlnite
în multe familii. Anumite părţi ale familiei reies ca fiind deosebit de

63
 apropiate, în timp ce faţă de altele există rupturi majore. Asistentul social va
studia împreună cu familia graniţele şi eventualele cauze ale acestor rupturi
sau coaliţii, cât şi posibilitatea ca un anume membru al familiei să fie
identificat cu partea „renegată” a familiei. Pentru claritate, este recomandat
ca aceste asocieri sau disocieri să fie marcate pe genogramă cu o linie de
culoare diferită, pentru a nu fi confundate cu structura genealogică de bază.

2. Utilizarea genogramei în evaluare şi intervenţie

Colectarea de date privitoare la istoricul familiei este o practică bine

cunoscută în asistenţa socială. Modul în care aceasta se realizează este însă
extrem de divers, atât în ceea ce priveşte volumul de informaţii solicitate, cât şi
în modul de colectare a acestora (telefonic, prin completarea unei fişe, printr-un
interviu de rutină etc.). În anumite cazuri alcătuirea unei genograme poate fi şi
ea parte din rutina iniţială a procesului de intervenţie. O asemenea utilizare a
genogramei este însă nerecomandată din mai multe motive. În primul rând,
folosirea genogramei ca parte a unei rutine poate minimaliza utilitatea ei,
reducând-o la o listă de informaţii statice. În al doilea rând, o astfel de utilizare
a genogramei poate fi extrem de inoportună în cazurile în care familia se
confruntă cu probleme acute şi care necesită intervenţii urgente. În astfel de
situaţii, discuţiile detaliate despre istoricul familiei pot fi neproductive din
punctul de vedere al asistentului social şi abstracte sau chiar deranjante din
punctul de vedere al familiei.
Prin urmare, este de preferat o înţelegere cât mai flexibilă a genogramei.
Necesitatea utilizării ei este recomandat să reiasă cât mai natural din situaţii
specifice în procesul de evaluare şi intervenţie. În foarte multe cazuri, în care
problemele familiei sunt acute, poate fi suficient ca în cadrul unei prime şedinţe
asistentul social să schiţeze doar elementele deosebit de importante ale
genogramei, explicând familiei valoarea acestora şi indicând posibilitatea ca la
o dată ulterioară elemente noi să fie adăugate, pe măsură ce acestea reies din
discuţii.
Un rol deosebit de important al genogramei este în asistenţa socială a
cuplurilor. Fiecare căsătorie este, strict vorbind, o asociere a două genograme
diferite. Este deosebit de util ca soţul şi soţia să lucreze împreună la alcătuirea
ambelor genograme. Acesta este un mijloc extrem de eficient prin care fiecare

64
dintre ei pot ajunge să „obiectivizeze” familia celuilalt şi în acest fel să dezvolte
mai multă empatie faţă de partener sau faţă de diferiţi membrii ai familiei
acestuia.
Genograma poate fi, de asemenea, deosebit de utilă în cazul adopţiilor.
Pe de o parte, alcătuirea unei genograme împreună cu familia adoptivă poate
revela multe informaţii utile despre rolurile, aşteptările sau tiparele pe care
familia adoptivă este posibil să le atribuie copilului. Pe de altă parte, o
genogramă a familiei biologice a copilului îi poate oferi acestuia informaţii
deosebit de valoroase pentru viitor.
La fel, în asistenţa socială a persoanelor cu probleme de sănătate,
genograma poate oferi în multe cazuri perspective noi asupra tiparelor de
îmbolnăvire în familia trans-generaţională şi poate oferi sugestii pentru
depăşirea cu mai mult succes a astfel de situaţii.
Nu în ultimul rând, în asistenţa socială a vârstnicilor, genograma poate
fi mijlocul prin care tradiţiile, valorile sau experienţele unei familii sunt păstrate
pentru posteritate.

III. Tehnici şi metode de intervenţie intergeneraţională

1. Restabilirea contactului

Una dintre cele mai frecvente probleme intergeneraţionale ale familiilor

este aceea a pierderii „contactului” real dintre anumiţi membri ai familiei.
Relaţiile, în astfel de cazuri, sunt fie inexistente, fie artificiale, indirecte,
formale, nesatisfăcătoare, iar faptul acesta se răsfrânge în mod negativ asupra
dinamicii familiei. Rolul asistentului social în astfel de situaţii este acela de a
sprijini refacerea sau îmbunătăţirea acestor contacte.
Mijloacele prin care astfel de contacte pot fi restabilite sunt diverse şi
adesea cât se poate de la îndemâna clienţilor. Forma cea mai eficientă şi
naturală este aceea a întâlnirilor sau a timpului petrecut împreună. În multe
cazuri, în care contactul este nesatisfăcător între mai mulţi membri ai familiei,
asistentul social îi va încuraja să găsească moduri de a petrece timp fiecare
membru cu fiecare (în mod special acele diade ale sistemului familial care de
regulă nu interacţionează unul cu celălalt). Astfel, tatăl şi fiul pot fi încurajaţi în

65
special să ia o masă împreună, mama şi fiica pot ieşi împreună la cumpărături
etc.
În cazurile în care o anumită persoană din familia client sau chiar
întreaga familie se simte ruptă de un segment important al familiei extinse se
vor căuta căi prin care reuniunea cu acel segment al familiei să fie posibilă.
Evenimentele familiale (nunţi, botezuri, aniversări sau chiar înmormântări) pot
fi ocazii deosebit de favorabile din acest punct de vedere, nu numai datorită
faptului că familia extinsă este deja împreună, ci şi datorită sentimentului mai
pronunţat de solidaritate familială în astfel de ocazii. Limitările unei conectări
în cadrul unor astfel de evenimente trebuie însă şi ele recunoscute – numărul
mare de participanţi duce adesea la o sacrificare a calităţii contactului dintre
aceştia. Chiar şi aşa, însă, astfel de ocazii pot oferi cel puţin un prim pas în
restabilirea unor contacte pierdute.
Acolo unde relaţia dintre anumiţi membri ai familiei a devenit
standardizată într-un mod care nu facilitează dezvoltarea sau împlinirea unora
dintre membri, se vor căuta modalităţi de „contactare” care să modifice tiparele
stabilite. Astfel, un cuplu de tineri căsătoriţi, a căror relaţie cu părinţii acestora a
dobândit caracterul de „trafic într-un singur sens” (din punct de vedere al
vizitelor, investiţiilor, serviciilor, influenţei), faptul acesta împiedicând
dezvoltarea tinerilor ca adevăraţi adulţi şi ca familie de sine stătătoare, acest
cuplu va fi încurajat să găsească moduri de contact care să presupună „a da”,
mai mult decât „a primi”. O invitaţie la prânz la domiciliul tinerilor căsătoriţi şi
în termenii stabiliţi de aceştia, o excursie împreună, acoperită din bugetul
acestora pot fi căi de restabilire a contactului în termeni noi.
Indiferent de natura specifică a situaţiei, astfel de vizite trebuie
planificate cu grijă mai dinainte. Asistentul social va ajuta clienţii să clarifice
obiectivele specifice care urmează să fie atinse în cadrul vizitei şi prin ce căi se
va urmări realizarea acestora. Mai mult, se va încerca anticiparea reacţiilor din
cadrul vizitei sau din urma acesteia, cât şi eventualele piedici ce vor trebui
depăşite pentru ca un contact odată refăcut să nu fie pierdut din nou.
Oricât de utile, întâlnirile directe între anumiţi membri ai familiei nu
sunt întotdeauna posibile şi nici măcar necesare. Convorbirile telefonice pot fi
în multe cazuri un substitut foarte convenabil al întâlnirilor directe. Mijloacele
recente de comunicare prin intermediul internetului pot fi şi ele luate în calcul
ca soluţie ideală în cazul convorbirilor internaţionale, ale căror costuri ar putea

66
constitui în unele cazuri impedimente reale în calea re-conectării membrilor
familiei.
Pe lângă întâlnirile directe şi convorbirile telefonice, corespondenţa
scrisă (scrisori, mesaje prin e-mail) constituie şi ea un mijloc eficient de
restabilire a contactului între anumiţi membri ai familiei. Deşi aparent un lucru
minor, corespondenţa scrisă, adresată specific unui membru al familiei cu care
relaţiile sunt reci, indirecte sau inexistente poate constitui o provocare destul de
serioasă pentru cel ce o iniţiază, întrucât ea modifică anumite norme de
relaţionare deja împământenite în viaţa familiei. Un caz clasic dar semnificativ
în acest sens este cel al corespondenţei dintre un tânăr şi părinţii săi. Foarte
frecvent formula de adresare este aceea de „Dragă mamă şi tată” (ea regăsindu-
se şi la finalul corespondenţei primite de la „Mama şi tata”). În ciuda acestei
formulări inclusive pentru ambii părinţi, corespondenţa este întreţinută
realmente doar cu unul dintre aceştia, mama fiind, de exemplu, cea care scrie de
fiecare dată (fără a se consulta prea mult cu tatăl despre conţinutul
corespondenţei) şi probabil tot mama este cea care citeşte corespondenţa primită
de la fiu, redându-i eventual tatălui, în mod selectiv, ceea ce ea consideră a fi
important în corespondenţă. O astfel de practică poate fi total inofensivă, însă ea
poate semnala şi o anumită triangulare a relaţiei dintre fiu şi părinţi, respectiv
pierderea (sau „filtrarea”) contactului real între fiu şi tată. În cazul în care
indiciile sunt în acest sens, asistentul social va încuraja pe tânăr să iniţieze (cel
puţin o dată sau pentru o vreme) o corespondenţă individuală cu fiecare dintre
părinţi. Aproape sigur, lucrul acesta nu va părea simplu, tânărul temându-se de
interpretări foarte dramatice ale gestului, respectiv de reacţii nefavorabile din
partea părinţilor. Experienţa practicienilor arată însă că, în marea majoritate a
cazurilor, atunci când corespondenţa este însoţită de o scurtă explicaţie a
raţionamentului pentru care li se scrie separat, părinţii reacţionează cât se poate
de favorabil şi chiar sunt încântaţi de idee.84
Corespondenţa scrisă poate fi şi un mod de refacere a contactului cu un
membru mai distant al familiei, respectiv unul cu care, din diverse motive,
familia a întrerupt legăturile. Corespondenţa scrisă poate constitui cel puţin un
prim pas al unui proces de re-conectare cu o astfel de persoană. În unele cazuri,
simpla alcătuire a unei scrisori, fără trimiterea ei, poate juca un rol de catarsis,

84
Hartman şi Laird, 1983, pag. 239-240.

67
care poate dezamorsa într-o anumită măsură o situaţie tensionată şi astfel
pregăti o eventuală întâlnire ulterioară faţă în faţă.

2. „Contactarea” persoanelor inaccesibile

Obiectivul restabilirii contactului cu anumiţi membri ai familiei devine

unul aparent irealizabil în situaţiile în care, din diverse motive, persoanele
respective au devenit inaccesibile. Cazurile de „inaccesibilitate” sunt diverse: un
părinte în urma divorţului, ambii părinţi biologici în urma actului de adopţie,
mama care şi-a abandonat copilul în maternitate şi, mai ales, persoanele
decedate.
Pierderea unor persoane importante îşi pune adesea amprenta în mod
profund asupra celor care au trecut prin astfel de experienţe şi nu numai asupra
lor, ci şi asupra relaţiilor acestora cu alte persoane (inclusiv membrii familiilor
lor prezente). Efectele negative ale pierderii sunt cu atât mai mari cu cât au
rămas mai multe conflicte nerezolvate sau întrebări fără răspuns în legătură cu
persoana dispărută.
În ciuda imposibilităţii unui contact propriu-zis cu aceste persoane,
există modalităţi prin care, cel puţin într-o anumită măsură, obiectivele
„contactării” pot fi atinse.85 O primă modalitate este aceea de a alcătui o
scrisoare adresată persoanei respective, în care să fie relatate sentimentele,
experienţele, dilemele, îngrijorările şi chiar frustrările/supărările trăite de client
în raport cu persoana dispărută. Simpla aşezare în scris a acestor trăiri poate
aduce o măsură de eliberare şi uşurare. O a doua cale de „contactare” a
persoanelor inaccesibile este prin trecerea în revistă a câtor mai multe obiecte,
locuri, persoane sau amintiri legate de viaţa persoanei respective, cum ar fi:
vizionarea unor poze, jurnale, scrisori ale acesteia, vizitarea unei case sau
localităţi asociate cu ea, întâlnirea şi socializarea cu cunoştinţe sau rude ale

85
În strânsă legătură cu ideea de „conectare” a persoanelor inaccesibile, este o tehnică
folosită frecvent în cazurile familiilor care s-au confruntat cu un deces, respectiv aceea
de a „amintirii” (sau „reculegerii”). Prin intermediul acestei tehnici „familia client este
ajutată să-şi amintească şi să onoreze semnificaţii pe care membrii familiei cândva le-au
actualizat şi pe care le-au depozitat în trecut” (Jim Lantz şi Robert Ahern, „Re-
collection in Existential Psychotherapy With Couples and Families Dealing with
Death”, Contemporary Family Therapy, 20:1, martie, 1998, pag. 47).

68
acesteia şi, nu în ultimul rând, vizitarea mormântului. Astfel de incursiuni au nu
numai rolul de catarsis psihologic, ci ele facilitează adesea şi adunarea de
informaţii noi care să ajute la o mai bună înţelegere a anumitor situaţii sau chiar
la rezolvarea tensiunilor şi dilemelor legate de persoana în cauză.
O precizare necesară la acest punct este că timpul petrecut cu
persoanele vârstnice din cadrul familiei extinse poate fi deosebit de important
din perspectivă intergeneraţională, nu numai pentru că ele reprezintă riscul cel
mai mare de a deveni „inaccesibile”, ci şi pentru că ele sunt cele mai în măsură
să ofere informaţii şi punţi de legătură cu generaţiile trecute.

3. Modificarea rolurilor

Este binecunoscut faptul că modul în care soţul sau soţia îşi exercită
rolurile în cadrul familiei lor prezente este împrumutat într-o anumită măsură
din cadrul familiilor de origine ale acestora. Implicaţia acestui fapt este că una
dintre modalităţile prin care o anumită persoană poate fi ajutată să îşi
redefinească rolul în cadrul familiei prezente constă într-o incursiune în familia
sa de origine, cu scopul de a obiectiviza sau chiar modifica rolul său în cadrul
aceleia, pentru ca apoi schimbările produse să fie integrate şi în familia
prezentă.
Putem lua ca exemplu în acest sens un client care în cadrul familiei sale
de origine a jucat mereu rolul de „copil răsfăţat”, căruia i se cuvin toate, căruia
toţi îi oferă servicii şi care nu trebuie să-şi asume prea multe responsabilităţi.
Foarte probabil că o astfel de persoană va găsi destul de dificil faptul de a-şi
asuma în mod corespunzător responsabilităţi în cadrul familiei prezente. Situaţia
aceasta este întreţinută şi de faptul că, ori de câte ori clientul îşi vizitează
familia de origine sau primeşte vizite din partea ei, el continuă să se bucure de
răsfăţul tuturor, neînţelegând apoi de ce această situaţie nu este agreată şi
înţeleasă la fel şi în cadrul familiei sale prezente. Depistând această stare de
lucruri, asistentul social va sugera, de exemplu, ca persoana în cauză să îşi
invite familia de origine la un picnic, în cadrul căruia el să îşi asume
responsabilitatea principală cu privire la diversele detalii practice, iar membrii
familiei sale să fie „invitaţii” săi, cu responsabilităţi mult mai limitate. Este
probabil ca exerciţiul să nu fie unul simplu şi de aceea asistentul social va căuta

69
să se asigure că clientul ştie exact ce are de făcut şi că este suficient de motivat
pentru a-şi asuma noul rol. În cazul în care experimentul se bucură cel puţin
parţial de succes (în sensul că familia apreciază eforturile sale, iar clientul se
simte împlinit), pasul următor va fi ca asistentul social să sprijine şi să
urmărească integrarea acestei experienţe în cadrul familiei prezente a clientului.

4. Identificarea şi abordarea subiectelor tabu

Evenimentele şi temele neplăcute din istoria intergeneraţională a

familiilor sunt adesea tratate ca tabu în comunicarea familială. Bolile mintale,
dependenţele de substanţe, devianţele, decesele premature, divorţurile,
conflictele majore, relaţiile extraconjugale, adopţiile sunt doar câteva dintre
multele tabuuri care pot sta în calea unei comunicări clare şi deschise, sporind
starea de tensiune din cadrul relaţiilor familiale.
„Deblocarea” comunicării în astfel de cazuri se poate realiza doar prin
identificarea şi abordarea deliberată a acestor subiecte. Exerciţiul nu este unul
comod şi de aceea asistentul social va trebui să ofere clienţilor sprijinul necesar
pentru o comunicare deschisă în legătură cu aceste teme, nu numai în prezenţa
asistentului social, ci şi în viaţa familială obişnuită.
În ciuda dificultăţii, cel puţin aparente, a acestui exerciţiu, trebuie
subliniat că de cele mai multe ori realităţile descoperite în urma abordării
deschise a subiectelor tabu nu sunt nici pe departe atât de devastatoare precum
se presupunea, iar abordarea deschisă a acestora oferă în cele mai multe cazuri
membrilor familiei sentimentul de uşurare şi libertate.

5. Intervievarea familiei de origine

Una dintre tehnicile cele mai eficiente de intervenţie intergeneraţională

constă în includerea familiei de origine (sau a cel puţin unui reprezentant al
acesteia) în procesul de evaluare şi intervenţie pentru cel puţin o sesiune sau
două. Pe lângă obiectivul general al unei mai bune diferenţieri a clientului în
raport cu familia sa de origine, Hartman şi Laird enumeră trei beneficii pe care

70
intervievarea familiei de origine le poate oferi.86 Mai întâi, „oportunitatea de a
observa clientul în interacţiune reală cu părinţii şi fraţii săi oferă informaţii utile
pentru evaluare într-un mod în care nici zeci de sesiuni individuale şi nici mii
de cuvinte nu o vor face”.87 În al doilea rând, includerea familiei de origine va
aduce lumină nouă asupra istoriei familiale a clientului, asupra relaţiilor din
cadrul familiei sale, asupra locului clientului în cadrul acestora şi asupra
eventualelor confuzii sau concepţii greşite cu care acesta a rămas din perioada
copilăriei. În al treilea rând şi cel mai important, astfel de sesiuni oferă
clientului posibilitatea de a rezolva „la cald” probleme care nu au putut fi
soluţionate în absenţa familiei sale de origine.
Nu trebuie uitat însă că familia de origine a clientului nu se află într-o
relaţie profesională cu asistentul social şi prin urmare scopul sesiunii nu este
acela de a le oferi lor asistenţă şi cu atât mai puţin să li se comunice în vreun fel
că ei sunt responsabili pentru problemele cu care clientul şi familia sa actuală se
confruntă. Participarea lor nu vizează deci în nici un fel asistarea acestora, ci
doar oferirea unui aport din partea lor în vederea mai bunei asistări a clientului
şi a familiei sale.

86
Hartman şi Laird, 1983, pag. 252-253.
87
Hartman şi Laird, 1983, pag. 252.

71
 Capitolul 6. Evaluarea şi intervenţia (II): Relaţiile familiei cu mediul său
social

I. Trebuinţele familiale şi resursele necesare satisfacerii acestora

Din punctul de vedere al relaţiilor familiei cu mediul său social,

preocuparea primordială a asistentului social va fi aceea de a stabili în ce
măsură mediul social al familiei şi relaţiile sale cu acesta sunt în măsură să
satisfacă trebuinţele biopsihosociale ale familiei. Pentru a putea răspunde la
această întrebare, este necesar ca asistentul social să aibă o imagine de
ansamblu despre trebuinţele familiilor în general.
Deşi un consens absolut în această direcţie este utopic, nu poate fi
negată necesitatea unor noţiuni generale în acest sens, cu următoarele precizări:
aceste noţiuni nu trebuie absolutizate, condiţionarea lor culturală nu trebuie
subestimată, iar distincţia dintre „trebuinţe” şi „dorinţe” trebuie privită ca
relativă. Hartman şi Laird propun o clasificare convenabilă a trebuinţelor
familiale şi a resurselor aferente acestora, după cum urmează: 88

a) Nutriţie: hrană adecvată şi variată; aer curat; apă potabilă suficientă;

b) Adăpost: spaţiu, lumină, căldură, viaţă privată, comunitate, securitate;
c) Protecţie: vecinătate sigură, poliţie, pompieri, control al traficului;
d) Sănătate: mediu curat, asistenţă medicală preventivă şi curativă;
e) Apartenenţă, intimitate, relaţionare interpersonală: persoane iubite,
rude, prieteni, vecini, organizaţii sociale, grupuri de interes;
f) Comunitate şi mobilitate: acces la resurse, telefon, transport public şi
privat;
g) Educaţie şi împlinire: şcoli (cu cadre didactice competente, clădiri
corespunzătoare, oportunităţi egale, servicii de sprijin); resurse
vocaţionale sau de educaţie a adulţilor; educaţie în viaţa de familie; arte
şi recreaţie;

88
Hartman şi Laird, 1983, pag. 165.

72
 h) Resurse pentru spirit: oraganizaţii religioase, oportunităţi de a împărtăşi
semnificaţie şi valori, păstrarea şi respectul faţă de diferenţele culturale,
etnice, rasiale, şi de alte tipuri;
i) Autonomie, cauzalitate, autoritate: muncă satisfăcătoare în casă sau în
afara casei, participare comunitară, oportunităţi de a iniţia experienţe
noi;
j) (Re)producere: contribuţii pentru viitor.

II. Evaluarea relaţiilor familiei cu mediul său: rolul ecomapei

Într-o măsură probabil mai mare decât orice altă profesie, profesia de asistent
social presupune conştientizarea faptului că atât indivizii cât şi familiile depind
de o gamă extrem de largă de resurse pentru a se putea bucura de o viaţă de
calitate. Pornind de la această observaţie, un prim obiectiv în evaluarea
sistemică a familiei este acela de colectare şi aranjare a informaţiilor privitoare
la interfaţa dintre familie şi mediul său. Un instrument deseori folosit în acest
sens este ecomapa familiei.

1. Ecomapa: descriere şi semnificaţie/utilitate

Ecomapa este o hartă care reprezintă într-un mod dinamic sistemul

„ecologic” ce înconjoară persoana sau familia. În componenţa acestui sistem
ecologic intră toate sistemele şi relaţiile care afectează şi sunt afectate de viaţa
subiectului. Aşadar, ecomapa reprezintă grafic conexiunile (constructive sau
conflictuale), dar şi traficul de resurse sau energie dintre familie şi lumea
înconjurătoare. În alcătuirea ecomapei familiale vor intra nu doar conexiunile
tangibile sau concrete (şcoala, locul de muncă), ci şi acele influenţe umane,
personale, psihologice, sociale şi spirituale care modelează viaţa familiei
(prietenii; familia extinsă; recreaţia; religia; hobby-urile; sistemul medical sau
social etc.). Detaliind transferul de resurse dintre familie şi mediul înconjurător,
ecomapa va evidenţia acele insuficienţe sau dificultăţi care generează probleme
în viaţa de familie. Aceasta va oferi asistentului social posibilitatea de

73
identificare a resurselor necesare, a conflictelor ce trebuie rezolvate şi a
obstacolelor ce trebuie să fie depăşite.89
Ecomapa familiei este unul dintre instrumentele cele mai benefice în
structurarea volumului adesea copleşitor de informaţii privitoare la relaţia dintre
familie şi mediul său social. Valoarea sa practică mai stă şi în impactul său
vizual, respectiv în capacitatea de a prezenta într-un mod neameninţător
eventualele disfuncţionalităţi din relaţiile familiei cu mediul său. Din aceste
motive ecomapa este deosebit de utilă în procesul de intervievare a familiei, mai
ales întrucât realizarea sa este un efort comun al asistentului social şi al familiei.
Aportul individual al membrilor familiei, aşezarea lor fizică în timpul alcătuirii
ecomapei, atitudinile exprimate sunt deosebit de valoroase pentru înţelegerea
dinamicii familiei. Mai mult, fiind un efort comun al asistentului social şi al
familiei, ecomapa are capacitatea de a prezenta fiecărui membru al familiei într-
un mod neameninţător (şi vizibil) eventualele aspecte sau atitudini care vor
trebui revizuite.
Trebuie reţinut însă că ecomapa, indiferent cât de bine realizată, este o
imagine (o „fotografie”) a familiei la un moment dat şi că această imagine este
posibil să se modifice foarte repede.

2. Alcătuirea ecomapei

Alcătuirea ecomapei90 începe prin desenarea unui cerc mare în centrul

colii de hârtie. În interiorul cercului sunt reprezentaţi membrii familiei nucleare
sau membrii familiei care trăiesc în aceeaşi locuinţă. În cazul unei persoane care
locuieşte singură, aceasta va fi singura reprezentată în interiorul cercului.
Practica standard este de a reprezenta bărbaţii prin pătrăţele, iar femeile prin
cerculeţe. În interiorul cerculeţelor, respectiv pătrăţelelor, se trece numele şi

89
Hartman şi Laird, 1983, pag. 159.
90
Hartman şi Laird, 1983, pag. 159-164; Thomilison, Barbara, Family Assessment
Handbook: An Introductory Practice Guide to Family Assessment and Intervention,
Pacific Grove, Brooks / Cole, 2002, pag. 62-6462-64. Thomlison sugerează inclusiv o
variantă de ecomapă care poate fi utilizată în lucrul cu copiii (pag. 65). În cazul acesteia,
sistemele din mediul familiei sunt consemnate în forma unor mici desene sugestive,
lăsându-se spaţii în care copilul să completeze (cu ajutorul asistentului social?) cuvinte
cheie care să desemneze relaţia sa sau a familiei sale cu acele sisteme.

74
vârsta persoanei, deşi uneori se pot includ şi alte informaţii succinte despre
persoana în cauză. După consemnarea membrilor familiei în interiorul cercului
mare, pasul următor este acela de a identifica sistemele exterioare care afectează
viaţa familiei. Aceste sisteme sunt de regulă reprezentate tot prin cercuri, în
interiorul cărora se scrie numele sistemului (şcoală, servici etc.) şi câteva
cuvinte sugestive pentru genul de influenţă pe care acest sistem îl are asupra
familiei. Fiecare sistem consemnat pe hârtie este unit printr-o linie cu sistemul
familiei. Această linie va exprima nu doar existenţa unei legături între sistemul
respectiv şi familie, ci şi natura acelei legături, după cum urmează:
o linie groasă, continuă (▬▬▬▬), reprezintă o legătură
importantă, puternică, pozitivă;
o linie întreruptă (--------------) reprezintă o legătură slabă sau
insuficientă;
o linie haşurată (+++++++++) reprezintă o relaţie conflictuală
sau stresantă;
o săgeată sau o serie de săgeţi de-a lungul liniei ( → → → →
) indică direcţia traficului de resurse, energie sau interes (care
poate fi doar într-un sens sau în ambele sensuri).
Linia de legătură poate să unească un anume sistem exterior cu cercul
care desemnează sistemul familiei (atunci când sistemul respectiv este în
legătură cu familia în ansamblul ei) sau cu unul dintre membrii familiei (atunci
când doar acel membru are legătură cu sistemul respectiv, sau când relaţia
diverşilor membri ai familiei cu acel sistem diferă de la membru la membru).
Conectarea unui sistem exterior cu doar unul dintre membrii familiei nu
înseamnă însă că restul familiei nu este afectată cel puţin indirect de acea
conexiune, ci doar că persoana respectivă este vizată în mod special.
Acolo unde este cazul, se pot trasa linii de legătură între două sau mai
multe sisteme exterioare. Astfel de legături pot fi extrem de semnificative în
procesul de evaluare şi intervenţie, mai ales când sistemele respective exercită
influenţe contradictorii asupra familiei sau când ele sunt implicate simultan, dar
diferit în sprijinul familiei.

75
 Figura 2. Ecomapa familiei

O ultimă observaţie privitoare la alcătuirea ecomapei este că ea nu

trebuie privită ca un test artistic al asistentului social sau familiei. De cele mai
multe ori ea pare aglomerată şi dezordonată (ceea ce într-o anumită măsură
poate reflecta însuşi sistemul ecologic al familiei). Oricum, nici o informaţie
relevantă nu trebuie sacrificată în numele artei sau ordinii.

3. Interpretarea ecomapei

Interpretarea ecomapei (şi totodată evaluarea relaţiilor familiei cu

mediul său social) se poate face pe trei coordonate majore, coordonate care, deşi
distincte, nu trebuie privite în izolare unele faţă de altele.91

91
Hartman şi Laird, 1983, pag. 166-170.

76
a) Coordonata ansamblului ecologic al familiei

Prima dintre aceste coordonate vizează mediul ecologic al familiei în ansamblul

său. Principala întrebare care trebuie pusă în sensul acesta este în ce măsură
sunt satisfăcute trebuinţele familiei, dată fiind imaginea de ansamblu a mediului
familial? Se va urmări, aşadar, identificarea principalelor resurse disponibile
familiei, a resurselor inexistente sau insuficiente, cât şi a relaţiilor dintre
sistemul familial şi sistemele aflate în mediul familiei (cât de puternică,
stresantă sau precară este această relaţie). Altfel spus, la acest nivel asistentul
social urmăreşte să afle ce resurse economice sau ce suport bio-psiho-social
sunt la ora actuală la dispoziţia familiei, ce resurse sunt nesatisfăcătoare (poate
şi din cauza unor relaţii slabe sau tensionate cu sistemul familial) şi ce resurse
sunt inexistente la ora actuală în acest mediu. Investigaţia poate fi facilitată
luând ca reper lista de trebuinţe şi resurse deja stabilită. Este, de pildă, venitul
familiei suficient pentru a le acoperi trebuinţele de bază? Are familia hrană, apă,
adăpost, protecţie, îngrijire medicală corespunzătoare? Sunt membrii familiei
implicaţi în activităţi educaţionale, culturale, recreaţionale care să-i
împlinească? Cât de împliniţi sunt membrii familiei de munca pe care o
desfăşoară sau de proiectele pe care le-au generat în ultima vreme?
Răspunzând la astfel de întrebări se poate ajunge la identificarea unora
dintre principalele zone în care intervenţia asistentului social va fi necesară sau
chiar la cristalizarea unor posibile căi de soluţionare a problemelor existente.
Astfel, în unele cazuri se va constata că principala problemă este absenţa unor
resurse satisfăcătoare, iar rolul primordial al asistentului social este acela de
broker. În alte cazuri problema majoră poate fi una de suprasolicitare, stres sau
conflict, situaţii în care misiunea principală a asistentului social va fi aceea de
diminuare a conflictului sau stării de stres.
Indiferent de natura problemei specifice, una dintre axiomele
perspectivei sistemice asupra familiei este că schimbarea produsă într-o parte a
sistemului va determina schimbări în toate celelalte părţi ale sistemului şi chiar
în economia întregului sistem. Marea provocare pentru asistentul social este
aceea de a identifica acel factor care are potenţialul maxim de schimbare în
cadrul sistemului, în timpul cel mai scurt posibil. Un exemplu clasic în acest
sens este cel al unei familii care se confruntă cu o multitudine de probleme

77
sociale (legate de hrană, adăpost, transport, activităţi sociale şi recreaţionale
etc.), ca urmare a faptului că tatăl este de mult timp fără un loc de muncă, iar
facilitarea rezolvării acestei probleme este mijlocul prin care o bună parte din
aceste probleme sociale vor fi rezolvate de la sine.

b) Coordonata graniţei dintre familie şi mediu

O a doua coordonată principală pentru interpretarea ecomapei este analizarea

„graniţei” dintre familie şi mediul său înconjurător. Trei aspecte cheie se cer a fi
elucidate în legătură cu graniţa familiei. Mai întâi, în ce măsură graniţa este
„permeabilă”, permiţând schimbul de energie şi resurse între familie şi mediu
(în genul unui pliculeţ cu ceai)? Este, cu alte cuvinte familia un sistem
„deschis” sau un sistem „închis”? În sensul acesta, care este numărul şi calitatea
tranzacţiilor dintre sistemul familial şi diversele sisteme existente în mediul
său? Care săgeţi predomină – cele dinspre familie înspre exterior (indicând o
tendinţă de epuizare a familiei), cele din sens invers, sau există un grad
acceptabil de echilibru în tranzacţii? Este familia deschisă faţă de experienţe sau
relaţii noi? Sunt membrii individuali ai familiei liberi să-şi stabiliască legături
cu alte persoane sau organizaţii? Sunt rudele acceptate sau ţinute la distanţă?
Cel de-al doilea aspect de clarificat în legătură cu graniţa familiei are de
a face cu „flexibilitatea” acesteia, adică măsura în care familia este capabilă să
îşi ajusteze relaţiile cu exteriorul, atunci când anumite elemente importante se
schimbă. De exemplu, atunci când familia se mută dintr-un mediu cu
infracţionalitate ridicată într-unul cu infracţionalitate scăzută este ea dispusă să
„lase garda jos” în anumite privinţe?
În sfârşit, asistentul social va căuta să analizeze „claritatea” graniţei,
adică lipsa de ambiguitate în percepţia membrilor familiei despre relaţia lor cu
mediul înconjurător al familiei. Cunosc, cu alte cuvinte, toţi membrii familiei
(în mod unanim) ce este acceptabil şi ce nu este acceptabil în relaţia dintre
familie şi mediu? Le este tuturor membrilor familiei suficient de clar cine intră
în componenţa sistemului familial (dat fiind faptul că în unele cazuri cei incluşi
sunt doar membrii familiei nucleare, în timp ce în alte cazuri sunt incluşi şi alţi
membri ai familiei extinse sau chiar persoane care nu sunt rude, dar care, din
diverse motive au fost integrate în sistemul familial). Această ultimă întrebare
poate fi deosebit de delicată în cazul familiilor vitrege, în cazul cărora membrii

78
familiei au adesea păreri împărţite cu privire la cine trebuie considerat ca parte a
familiei.92
Elucidarea acestor aspecte va fi importantă în stabilirea necesităţii
intervenţiei şi a tipului de intervenţie necesară, ştiut fiind faptul că familiile cu
graniţe impermeabile, inflexibile sau neclare sunt de regulă mult mai expuse
riscurilor sociale şi în mult mai mare dificultate în obţinerea resurselor bio-
psiho-sociale necesare.

c) Coordonata relaţiilor membrilor individuali ai familiei cu mediul

Legăturile familiei cu mediul înconjurător şi natura graniţei dintre familie şi

mediu nu pot rămâne fără efect asupra relaţiilor din interiorul familiei şi nu pot
rămâne neafectate de aceste relaţii. Ceea ce este de interes deosebit la acest
nivel este măsura în care membrii familiei au tranzacţii asemănătoare
(simetrice) sau diferite cu mediul înconjurător şi resursele acestui mediu. În
cazurile în care unul sau unii dintre membrii familiei par să aibă interacţiune
mult mai limitată, mai stresantă sau mai conflictuală cu mediul înconjurător
decât ceilalţi membri este necesară investigarea atentă a cauzelor şi implicaţiilor
acestei situaţii. Foarte adesea diferenţele majore de raportare la mediu între
diverşii membri ai familiei semnalează existenţa unor posibile probleme în
interiorul familiei, iar intervenţia vis-a-vis de accesul relativ egal al membrilor
familiei la resursele mediului înconjurător poate duce la rezolvarea unor
tensiuni sau neajunsuri din interiorul sistemului familial.

III. Procesul şi metodele intervenţiei în perspectivă ecologică

În faza de intervenţie, ecomapa va contribui la o definire mai exactă a

problemei şi la identificarea unor direcţii pentru acţiune. Asistentul social va
trebui să decidă care este ţinta primordială a schimbării ce se impune în
sistemul ecologic al familiei – mediul înconjurător sau familia însăşi. În unele
cazuri, ţinta principală a intervenţiei este facilitarea accesului familiei la
anumite resurse importante (hrană, protecţie, educaţie, servicii) sau chiar

92
Hepworth, Rooney şi Larsen, 1997, pag. 292.

79
crearea acestor resurse. În astfel de cazuri este esenţial ca membrii familiei să
fie ajutaţi să depăşească sentimentul că situaţia lor socială se datorează anumitor
„nereguli” din cadrul familiei. În alte cazuri însă, obiectivul primordial al
schimbării este tocmai sistemul familial. Mediul înconjurător, în aceste cazuri,
trebuie privit mai degrabă ca un complex de resurse pentru realizarea
schimbărilor necesare. Cu alte cuvinte, mediul înconjurător al familiei va fi
întotdeauna un factor important în efortul de îmbunătăţire a situaţiei familiale,
fie că acesta va reprezenta ţinta schimbării propuse sau resursa pentru
facilitarea acelei schimbări.
Desigur, posibilităţile asistentului social sunt limitate. Modificarea
impactului pe care mediul înconjurător îl are asupra sistemului familial nu este
întotdeauna uşor de realizat. Foarte adesea problemele „ecologice” ale familiei
au de a face cu discriminarea socială sau economică la scară largă, cu deficienţe
generalizate ale sistemului educaţional, medical sau economic etc. În astfel de
situaţii asistentul social nu îşi va putea asuma de unul singur responsabilitatea
schimbării acestui status quo. Totuşi, vor fi anumite lucruri pe care le va putea
face în beneficiul familiei. În primul rând, aşa cum s-a sugerat deja, dacă
problemele ţin cu adevărat de deficienţe ale mediului social la scară largă,
asistentul social va căuta cel puţin să elimine tendinţa de „acuzare a victimei”,
ajutând familia să înţeleagă faptul că nu ea este vinovată pentru problemele
existente. În al doilea rând, cel puţin într-o anumită măsură, asistentul social va
putea contribui la descoperirea, îmbunătăţirea sau crearea unor resurse necesare
familiei. În al treilea rând, el se poate implica în activităţile de lobby, sau alte
acţiuni la scară macro care să vizeze remedierea sau ameliorarea
disfuncţionalităţilor sociale care generează sau întreţin genul de probleme ca şi
cele experimentate de familia client.
O metodă mai radicală de intervenţie în sistemul ecologic al familiei,
elaborată de un grup de terapeuţi în anii 1970, se numeşte terapia reţelei
familiale.93 Această metodă este concepută cu precădere pentru situaţii de criză
majoră şi nu va fi utilizată acolo unde demersuri mai puţin complexe şi eforturi

93
Uri Ruevini, Networking Families in Crisis, New York: Human Sciences Press, 1979;
Ross V. Speck şi Carolyn Attneave, Family Networks, New York: Vintage Books,
1973; Carolyn L. Attneave, „Social Networks as the Unit of Intervention”, în Philip J.
Guerin, Jr. (coord.), Family Therapy: Theory and Practice, New York: Gardner Press,
1976.

80
mai mici sunt suficiente. Ea va putea fi folosită, aşadar, atunci când alte metode
nu au dat rezultate. Sentimentul de neputinţă, copleşire şi disperare al familiei ar
putea constitui factorul de mobilizare într-o astfel de acţiune. Conform acestei
metode, câteva zeci de persoane (de obicei minim patruzeci) din reţeaua
familială (rude, prieteni, vecini, colegi) sunt adunaţi împreună pentru a-şi uni
eforturile în sprijinul familiei în criză. Familia va fi responsabilă pentru
selectarea celor care vor participa şi tot ea va distribui invitaţia. Foarte adesea,
ecomapa poate fi luată ca un punct de plecare pentru selectarea participanţilor.
Contribuţia asistentului social va fi, în principal, aceea de a sprijini familia în
planificarea evenimentului.
Câteva etape tipice au fost identificate în cadrul unei astfel de întâlniri.
Prima etapă este cea de „tribalizare”, în care grupul se adună şi o anumită doză
de coeziune este realizată. A doua fază, numită „polarizare”, este cea în care
coeziunea iniţială începe să fie întreruptă de diferenţele de opinie în rândul
participanţilor cu privire la modul de soluţionare a problemelor familiei. Tot în
această fază, membrii reţelei familiale încep să se grupeze în jurul diverşilor
membri ai familiei în încercarea de a le oferi sfat şi sprijin. Următoarea etapă
este cea de „mobilizare”, în care persoanele cele mai de acţiune şi cu spirit de
lider din cadrul reţelei familiale vor încerca să direcţioneze grupul înspre
anumite acţiuni concrete. Urmează apoi adesea o etapă de „depresie”, în
momentul în care grupul începe să realizeze că soluţiile anticipate nu vor fi
tocmai simplu de implementat şi rezultatele nu sunt garantate. Aceasta este de
obicei etapa cea mai critică, pentru că se impune o doză suplimentară de
energie, efort şi perseverenţă pentru ca lucrurile să meargă mai departe. În
sfârşit, dacă faza precedentă este depăşită, urmează o etapă de „progres”, în
cadrul căreia sunt identificate anumite soluţii realiste şi sunt stabiliţi anumţi paşi
concreţi pentru atingerea lor.
Valoarea unei astfel de metode este incontestabilă. În realitate însă,
foarte adesea asistentul social şi familia simt că nu dispun de timpul sau
resursele necesare pentru organizarea unui asemenea eveniment. Totuşi, dacă
este acceptat faptul că aducerea împreună a unui grup de persoane din reţeaua
familială poate genera idei şi resurse în beneficiul familiei, ideea de bază a
acestei metode poate fi aplicată şi la scară mai mică. Alternativa cea mai
accesibilă este organizarea unui eveniment asemănător, însă cuprinzând un
număr mult mai mic de persoane din reţeaua familială. Este oricum probabil că

81
unele dintre aceste persoane vor trebui contactate în legătură cu diverse
probleme ale familiei-client, aşa că invitarea lor simultană oferă anumite
beneficii suplimentare: economisirea de timp (faţă de întâlnirea cu fiecare dintre
ei în mod separat); schimbul de idei în cadrul grupului; mobilizarea şi impactul
ce decurg dintr-o astfel de întâlnire etc.

82
 Capitolul 7: Evaluarea şi intervenţia (III): Relaţiile din interiorul familiei

I. Tipuri de disfuncţionalităţi familiale: importanţa specială a relaţiilor din

interiorul sistemului

După ani de asistenţă a familiilor aflate în dificultate, Virginia Satir

sugerează existenţa a patru elemente majore care diferenţiază familiile
disfuncţionale de cele funcţionale: (1) nivelul de stimă de sine scăzut al
membrilor familiei; (2) comunicarea neclară, indirectă şi neonestă între aceştia;
(3) reguli familiale rigide şi nenegociabile şi (4) relaţionare ezitantă faţă de
persoane şi instituţii din exteriorul familiei.94 De remarcat că primele trei dintre
aceste patru elemente au de a face cu interiorul sistemului familial şi doar cel
de-al patrulea cu relaţia familiei cu exteriorul.
Într-un studiu similar, Alice L. Voiland şi Bradley Buell vorbesc despre
patru tipuri majore de familii disfuncţionale din punct de vedere psihosocial:
familia perfecţionistă, familia inadecvată, familia egocentrică şi familia
nesociabilă.95 Prima dintre ele, familia perfecţionistă, se caracterizează prin
tendinţa exagerată a unuia dintre parteneri, sau cel mai adesea a ambilor, de a
aştepta un comportament social impecabil atât de la ei înşişi, cât şi de la copii.
Disfuncţionalitatea are de a face, aşadar, cu aşteptările exagerate, care nu lasă
loc pentru eroarea umană şi care vor conduce în mod inevitabil la frustrări şi
conflicte. Familia inadecvată, pe de altă parte, se caracterizează prin tendinţa
partenerilor de a depinde în mod exagerat de încurajarea, sprijinul, călăuzirea şi
ajutorul altora în rezolvarea problemelor de viaţă socială, probleme care într-o
familie obişnuită se rezolvă prin resurse proprii. Cel de-al treilea tip de familie,
familia egocentrică, se remarcă adesea prin realizări sociale şi profesionale
deosebite, aceste realizări rezultând însă din interese egocentrice exagerate,
interese ce vizează în mod special statutul social şi prestigiul personal al

94
Satir, 1972, pag. 3-4, apud Zastrow, 1981, pag. 392-393.
95
Alice L. Voiland şi Bradley Buell, “A Classification of Disordered Family Types”, în
Carlton E. Munson (coord.), Social Work With Families: Theory and Practice, New
York / London: The Free Press, 1980, pag.196-208.

83
membrilor familiei. Tiparul acestor preocupări egocentrice domină inclusiv
relaţiile din interiorul familiei, aşa încât membrii acesteia îşi câştigă şi menţin
valoarea unii în ochii altora doar în măsura în care sunt capabili să îşi satisfacă
reciproc impulsurile egoiste. Oamenii sunt importanţi nu ca persoane, ci ca
obiecte de satisfacere a trebuinţelor sociale sau personale proprii, această
atitudine ducând inevitabil la conflicte şi fricţiuni interpersonale. În sfârşit,
familia nesociabilă se remarcă prin absenţa raporturilor sociale dintre membrii
familiei şi alte persoane din mediul social al acestora, cauza acestei absenţe
fiind în mare măsură incapacitatea membrilor familiei de a întreţine relaţii
sociale adecvate şi un comportament social corespunzător. Astfel de deficienţe
fac ca familia nesociabilă să aibă de suferit pe foarte multe niveluri – în relaţiile
de cuplu, în relaţiile părinţi-copii, în raporturile cu locurile de muncă, cu şcoala
şi cu mediul social în general. Încă o dată, se poate remarca ponderea mare pe
care relaţiile din interiorul familiei o au în acest tablou al disfuncţionalităţilor
familiale.
Un al treilea inventar al câtorva dinte cele mai frecvente
disfuncţionalităţi familiale este oferit de Herbert şi Harper-Dorton, prin prisma
unei grile de evaluare familială.96 În opinia acestora, printre elementele care
indică disfuncţionalităţi în viaţa de familie se pot enumera următoarele:
a) distanţa prea mare între membrii familiei, fapt ce poate duce la izolare
emoţională şi privare fizică;
b) apropierea exagerată între membrii familiei, fapt ce poate duce la
pierderea individualităţii acestora;
c) incapacitatea de a administra conflictele, de a rezolva problemele sau de
a lua decizii;
d) incapacitatea părinţilor de a se coaliza şi de a lucra împreună, acest fapt
răsfrângându-se în mod negativ asupra căsniciei, respectiv asupra
copiilor;
e) alianţele intergeneraţionale nesănătoase, prin care este întrerupt
echilibrul familiei (bunicii interferează, de exemplu, cu deciziile
parentale ale mamei sau tatălui);
f) comunicare deficitară între membrii familiei;
g) insensibilitatea unora faţă de sentimentele altora.

96
Herbert şi Harper-Dorton, 2002, pag. 188.

84
 Încă o dată, ca şi în primele două clasificări, accentul cade în mod
evident pe ceea ce se întâmplă din punct de vedere relaţional în interiorul
familiei. Pornind de la aceste observaţii, se poate spune fără nici o exagerare că
partea cea mai importantă a evaluării şi intervenţiei în asistenţa socială a
familiei trebuie să vizeze relaţiile din interiorul sistemului familial.

II. Aspecte majore în evaluarea relaţiilor din interiorul sistemului familial

1. Dimensiunea culturală a familiei

Importanţa elementului cultural în serviciile oferite de asistentul social

familiilor a devenit deosebit de evidentă în ultimele decenii. Pe măsură ce
asistenţa socială, ca profesie, a câştigat teritoriu în tot mai multe zone
geografice şi culturale ale lumii, a devenit din ce în ce mai clar faptul că
asistentul social nu mai poate opera cu anumite norme prestabilite, fără a lua în
considerare contextul cultural în care lucrează. În acelaşi timp, înlocuirea la
scară tot mai largă a modelului familial tradiţional cu diverse alte forme de viaţă
familială, au arătat că nici măcar apartenenţa unei familii la o anumită cultură
dominantă nu garantează alinierea acesteia la valorile tradiţionale ale culturii
respective. Multe dintre familiile client pot aparţine unor grupuri minoritare, de
ale căror caracteristici asistentul social va trebui să fie conştient. Mai mult însă,
trebuie avută în vedere chiar şi posibilitatea că, deşi o anumită familie aparţine
unui anume grup minoritar (etnic, religios etc.), ea nu împărtăşeşte în mod
automat toate valorile şi caracteristicile asociate cu minoritatea respectivă:

În mod ironic, chiar şi când practicienii înţeleg cultura diferitelor grupuri

etnice, există pericolul de a stereotipiza persoanele aparţinând anumitor grupuri
minoritare. Este, aşadar, esenţial ca practicienii să realizeze că membrii
grupurilor minoritare pot fi diferiţi în mod considerabil faţă de descrierile
comportamentelor tipice ale acelor grupuri. 97

97
Hepworth, Rooney şi Larsen (1997), pag. 290.

85
 Astfel de observaţii au dus la o sensibilizare tot mai sporită a
asistenţilor sociali faţă de normele şi valorile culturale pe care familia client le
împărtăşeşte.98
Lucrurile pot fi însă chiar şi mai complicate atunci când nici măcar în
cadrul aceleiaşi familii nu sunt împărtăşite aceleaşi valori culturale. Donald A.
Devis face referire la asistenţa socială din cadrul armatei americane, ca spaţiu
ideal pentru observarea unor situaţii de acest fel, dat fiind procentul mare de
căsătorii internaţionale:

„Diferenţe în definirea rolurilor, în tiparele de creştere a copiilor şi în modelele

disponibile în experienţele de viaţă ale membrilor adulţi ai familiei sunt
demonstrate cât se poate de plastic atunci când unul sau mai mulţi membri ai
familiei au fost crescuţi în culturi atât de diferite ca Japonia, Germania, Mexic
sau Filipine”.99

Provocarea pentru asistentul social este, aşadar, aceea de a avea în

vedere nu doar elementele culturale ale familiei ca întreg, ci şi pe cele ale
membrilor individuali ai familiei, în condiţiile în care aceştia moştenesc valori
culturale diferite.

2. Structura şi graniţele familiei

Spre deosebire de studiul ecologic al familiei, în cazul căruia singura

„graniţă” care a prezentat interes este cea care delimitează familia în raport cu
mediul ei social (adică graniţa exterioară), în cazul evaluării relaţiilor din
interiorul familiei se poate vorbi atât de o „graniţă exterioară” (în sensul
amintit) cât şi de „graniţe interioare” ale sistemului familial.100

98
Un bun exemplu de sensibilizare a asistenţilor sociali în acest sens îl reprezintă
capitolul 10 din lucrarea lui Hepworth, Rooney şi Larsen (1997), dedicat evaluării
familiale, capitol intitulat sugestiv „Evaluarea funcţionării familiei în diverse contexte
familiale şi culturale” (pag. 276-316). Vezi, de asemenea, şi pag. 289-290 ale aceleiaşi
lucrări.
99
Devis, 1980, pag. 186.
100
Minuchin, 1974, pag. 138-147.

86
 a) Graniţa exterioară. Un obiectiv major al asistentului social în
evaluarea relaţiilor din interiorul sistemului familial constă în analizarea graniţei
invizibile, dar foarte importante, care diferenţiază lumea exterioară de sistemul
familial. Aşa cum s-a menţionat mai pe larg în legătură cu studiul familiei în
mediul său social, obiectivele asistentului social în acest sens vor fi să evalueze
permeabilitatea, flexibilitatea şi claritatea graniţei exterioare a familiei.
b) Graniţele interioare. Conform teoriei structuraliste a lui Salvador
Minuchin,101 toate familiile dezvoltă reţele de subsisteme alcătuite pe diverse
criterii – gen, interes, generaţie sau funcţii îndeplinite în cadrul familiei. Fiecare
subsistem poate fi considerat o coaliţie naturală între membrii care alcătuiesc
subsistemul respectiv. Membrii unei familii pot aparţine simultan mai multor
subsisteme, având posibilitatea să se raporteze la alte subsisteme din cadrul
familiei nucleare (de exemplu, părinţi-copii, soţ-soţie, tată-fiu, frate-soră) sau la
membri ai familiei extinse (de exemplu, nepot-unchi, nepoată-bunic, ginere-
socru). Pentru ca familia să funcţioneze bine, trei dintre subsistemele familiale
(respectiv cel conjugal, cel parental şi cel al fraţilor/surorilor) trebuie să fie bine
definite şi stabile, iar membrii fiecăruia dintre aceste subsisteme trebuie să
formeze coaliţii solide între ei. Astfel, într-o familie în care nu există o coaliţie
durabilă între soţ şi soţie, conflictul dintre cei doi va fi resimţit în toată familia,
iar copiii vor fi mereu prinşi în situaţia neplăcută de a trebui să aleagă între
mama şi tata sau de a trebui să facă jocurile de putere ale celor doi. Într-o
situaţie de normalitate, graniţele dintre aceste trei subsisteme sunt suficient de
clare şi bine definite încât membrii fiecărui subsistem sunt suficient de
diferenţiaţi în raport cu ceilalţi pentru a fi protejaţi de interferenţele inoportune
ale acestora, dar şi suficient de permeabile pentru a permite contactul şi
transferul de resurse între membrii fiecărui subsistem şi ceilalţi membri ai
familiei.102
În afară de aceste subsistme stabile, membrii familiei pot forma diverse
alte subsisteme (sau coaliţii) mult mai temporare, în funcţie de diversele situaţii
cu care aceştia se confruntă. Băiatul poate forma de pildă un subsistem temporar
cu mama, pentru ca împreună cu ea să-l poată convinge mai uşor pe tata să îi
cumpere bicicleta preferată. Mama poate coaliza pentru o vreme cu bunica
pentru a beneficia de sprijin menajer din partea acesteia. După părerea lui

101
Minuchin, 1974, pag. 143-147.
102
Minuchin, 1974, pag. 51-60.

87
Minuchin, claritatea subsistemului este mai importantă decât compoziţia sa. Un
copil mai mare (sau un bunic) poate fi de exemplu cooptat în subsistemul
parental (prin ajutorul oferit părinţilor în îngrijirea copiilor mai mici) fără nici
un fel de repercusiuni negative asupra dinamicii familiale, atâta vreme cât
limitele atribuţiunilor sale „parentale” sunt clar definite.

3. Exprimarea sentimentelor

Exprimarea sentimentelor în cadrul sistemului familial este strâns legată

de structura sistemului. În sistemele caracterizate de graniţe impermeabile şi
inflexibile sau de o structură confuză, atmosfera dominantă în cadrul familiei va
fi una de disperare, anxietate, vinovăţie, ostilitate, apatie sau cinism. Pe de altă
parte, în familiile cu o structură funcţională tonusul general este unul de
afectivitate, optimism şi empatie.103
Indiferent de natura sentimentelor dominante în cadrul familiei,
exprimarea acestora este un aspect distinct, ţinând de o întreagă serie de factori.
Ea are de a face mai întâi cu ceea ce este „acceptabil” din acest punct de vedere
în sistemul familial respectiv (care la rândul său poate fi influenţat mai mult sau
mai puţin de contextul cultural al familiei). În al doilea rând, ea este determinată
de tipul de personalitate al fiecărui membru al familiei. Nu în ultimul rând,
exprimarea liberă a sentimentelor poate depinde într-o măsură semnificativă de
modelul moştenit în acest sens de către partenerii conjugali de la familiile lor de
origine. Mai mult, unii membri ai familiei pot găsi mult mai uşor să exprime
unele sentimente (de exemplu, vinovăţie, supărare sau nemulţumire) decât altele
(cum ar fi aprecierea, tandreţea, vulnerabilitatea).
În mod particular, măsura în care membrii familiei se simt liberi să
exprime sentimente de afecţiune şi grijă unii faţă de alţii este de interes deosebit
în evaluarea funcţionalităţii familiale. În sensul acesta, asistentul social va
urmări cu atenţie în ce măsură membrii familiei folosesc mijloace verbale sau
non-verbale de manifestare a afecţiunii şi grijii; cum sunt recepţionate astfel de
manifestări şi cum se răspunde la ele; ce semnale există că membrii familiei şi-

103
Hepworth, Rooney şi Larsen, 1997, pag. 303.

88
ar dori mai multe indicii ale afecţiunii celorlalţi şi că ar fi dispuşi să facă ajustări
în acest sens la nivel de sistem familial.

4. Separarea şi conectarea

Separare şi conectarea sunt două noţiuni folosite împreună în asistenţa

socială a familiei, pentru a descrie nivelul de apropiere sau depărtare dintre
membrii acesteia. Hartman şi Laird propun o schemă tri-dimensională pentru
evaluarea separării, respectiv conectării, din cadrul sistemului familial.104 Prima
dimensiune are de a face cu natura graniţelor dintre diversele subsisteme
existente în cadrul sistemului familial, evaluarea făcându-se pe o scară între
dezinteres şi sufocare.105 A doua dimensiune se focalizează asupra componentei
afective a relaţiilor inter-personale dintre membrii familiei, ca indiciu al
nivelului de grijă pe care aceştia îl manifestă unii faţă de alţii. A treia
dimensiune evaluează măsura în care membrii familiei reuşesc să-şi menţină un
sentiment al identităţii proprii în raport cu alţi membri ai familiei sau cu
sistemul familial.
a) Dezinteres sau sufocare. La primul dintre aceste trei nivele,
întrebarea cheie este unde se situează familia pe scara dintre dezinteres şi
sufocare. Este important în acest scop să se observe modul în care membrii
familiei definesc (atât verbal cât şi non-verbal) relaţiile dintre fiecare persoană
şi diversele grupuri din cadrul familiei. Au, de pildă, membrii familiei obiceiul
de a vorbi unul în numele celuilalt, fără a respecta diferenţele de opinie? Se
întrerup ei unul pe altul şi au tendinţa ca unul să explice ceea ce simte sau
gândeşte celălalt? Se acordă suficient spaţiu pentru diferenţe sau este esenţial ca
toate preocupările activităţile şi opiniile să fie împărtăşite de către toţi? Sunt
copiii înclinaţi să se uite timoraţi după ajutor la mama sau tata ori de câte ori li
se adresează o întrebare directă? Sunt părinţii exagerat de implicaţi în fiecare
detaliu şi decizie din viaţa copiilor? Se îngrijorează ei exagerat pentru activităţi
şi comportamente obişnuite ale acestora? Astfel de manifestări şi tendinţe sunt
indicii ale unei familii „sufocante”.

104
Hartman şi Laird, 1983, pag. 271-275.
105
Sistemul bipolar dezinteres-sufocare este preluat de Hartman şi Laird din lucrările lui
Salvador Minuchin şi David H. Olson.

89
 La polul opus este familia dezinteresată, caracterizată de absenţa unei
comunicări reale şi de graniţe proeminente şi rigide între subsistemele familiei.
Membrii familiei sunt insensibili unii faţă de alţii, evitând contactul fizic sau
emoţional. Este foarte posibil, de pildă, ca soţii să pretindă că nu au nici un fel
de probleme şi că au o căsnicie fericită, însă absenţa oricăror semne de afecţiune
între ei, limbajul rigid şi formal, absenţa contactului vizual arată că între ei s-a
produs un divorţ emoţional.
Modul în care familia foloseşte spaţiul în timpul sesiunilor poate fi
sugestiv pentru nivelul de separare sau conectare din cadrul familiei, cât şi
pentru existenţa eventualelor coaliţii sau rupturi în sistemul familial. Multe alte
detalii merită explorate şi ele în acelaşi scop: au membrii familiei locuri sau
lucruri private (jurnale, sertare, scrisori), respectate de către ceilalţi membrii? Îşi
deschid unii corespondenţa altora? Intră unii în dormitorul altora fără să bată la
uşă? Cât de des servesc masa împreună?
Până la un anumit punct, dezinteresul sau sufocarea nu sunt neapărat
semne ale disfuncţionalităţii. După părerea lui Minuchin, orice familie parcurge
anumite experienţe de dezinteres sau sufocare în decursul etapelor de dezvoltare
umană.106 În perioada în care familia are copii mici, mama şi copiii pot alcătui
un subsistem „sufocant”, în timp ce tatăl rămâne într-o poziţie periferică.
Adolescenţii, pe de altă parte, trec adesea prin perioade de „dezinteres” în
cadrul subsistemului parental. Semnalele de alarmă apar însă atunci când
familia operează pe termen lung la unul dintre cei doi poli.
b) Afectivitate. Al doilea nivel la care separarea, respectiv conectarea,
din cadrul familiei pot fi studiate este cel afectiv. Întrebările care trebuie puse în
acest sens sunt: Cât de multă grijă manifestă membrii familiei unii faţă de alţii?
Cu cât interes şi respect se ascultă unul pe celălalt? Cât de mult se apreciază? În
ce măsură pare să le placă să fie împreună? Cât de des îşi zâmbesc unul
celuilalt? Cât de confortabil se simt împreună?
c) Diferenţiere sau fuziune. Cea de-a treia dimensiune în studiul
separării şi conectării are de a face cu capacitatea membrilor familiei de a-şi
păstra propria identitate în raport cu ceilalţi. Pentru persoanele mai puţin
diferenţiate, identitatea lor se pierde fie prin apropiere exagerată de alţi membri
ai familiei, fie prin distanţarea emoţională sau fizică faţă de ceilalţi.

106
Minuchin, 1974, apud Hepworth, Rooney şi Larsen, 1997, pag. 294.

90
5. Structura de putere a familiei

Puterea în familie este un subiect complex şi sensibil. Ea se referă la

„capacitatea unui membru de a induce schimbare în comportamentul unui alt
membru al familiei. Cu cât o persoană are mai multe resurse pentru îndeplinirea
trebuinţelor altor membri, cu atât persoana respectivă deţine mai multă putere în
familie”.107 Puterea nu trebuie privită ca fiind localizată într-un singur punct,
persoană sau spaţiu. De regulă, ea este distribuită simultan în mai multe locuri:
în sistemul de valori ale familiei, în anumite persoane din familie, în regulile
familiei etc.
Preocuparea asistentului social este de a explora modul în care puterea
este distribuită în familie. Care sunt persoanele care au o doză mai mare de
putere? Ce cauzează aparenta lipsă de putere a altora? Ce impact are această
situaţie asupra dinamicii familiei?
În analizarea structurii de putere a familiei este important să se ţină cont
de faptul că puterea poate fi deţinută în mod explicit sau subtil.. De cele mai
multe ori, puterea explicită este atribuită fie în funcţie de normele culturale (cel
mai frecvent soţului), fie în funcţie de factorul economico-social (cine deţine
cele mai multe resurse sau cel mai înalt statut social). Puterea subtilă poate fi
însă deţinută printr-o gamă foarte largă de mijloace. Astfel, în cadrul unei
culturi patriarhale, în care puterea explicită îi revine soţului, este foarte posibil
ca soţia să deţină (în mod subtil) mai multă putere decât el prin simpla
multitudine a rolurilor sale în familie. Simptomele emoţionale sau chiar fizice
pot fi de asemenea pârghii de exercitare a puterii în familie. O persoană care se
supără, plânge sau acuză dureri foarte frecvent poate deţine prin aceste
simptome mecanisme importante ale controlului şi puterii în familie. Copiii sunt
de multe ori maeştri în deţinerea puterii prin intermediul simptomatologiei,
asigurându-şi, dacă nu se poate mai mult, cel puţin atenţia celorlalţi membri ai
familiei.
Coordonata cea mai importantă în ceea ce priveşte puterea în familie
este, fără îndoială, cea a relaţiei conjugale. În sensul acesta, Richard B. Stuart a

107
Hepworth, Rooney şi Larsen, 1997, pag. 295.

91
elaborat un instrument pentru evaluarea şi remedierea dezechilibrelor de putere
din cadrul cuplului conjugal.108 Instrumentul cuprinde o listă de domenii tipice
în care cuplurile au de luat decizii:

a) Unde locuieşte familia.

b) Ce serviciu are soţul.
c) Câte ore lucrează soţul.
d) Dacă soţia lucrează sau nu.
e) Ce serviciu are soţia.
f) Câte ore lucrează soţia.
g) Numărul de copii în familie.
h) Când să lauzi sau să pedepseşti copiii.
i) Cât timp trebuie petrecut cu copiii.
j) Când să aibă contacte sociale cu socrii sau rudele.
k) Când să facă sex.
l) Cum să facă sex.
m) Cum să cheltuiască banii.
n) Cum şi când să fie urmărite interesele personale.
o) Dacă să meargă la biserică sau nu, iar în caz că da, la ce biserică să
meargă.

Ambii soţi sunt invitaţi să noteze fiecare item cu punctaj de la 1 la 5, în

funcţie de cine ia decizia în domeniul respectiv: 1 – aproape de fiecare dată
soţul; 2 – soţul, după ce se consultă cu soţia; 3 – amândoi, în mod egal; 4 –
soţia, după ce se consultă cu soţul; 5 – aproape de fiecare dată soţia. După
acordarea punctajului, li se cere să facă acelaşi lucru încă odată, însă de data
aceasta acordând punctajul aşa cum ar dori să fie distribuită puterea de decizie
în fiecare domeniu. Odată ce ambele seturi de punctaje au fost acordate, li se
cere să identifice acele domenii în care există discrepanţe între situaţia existentă
şi situaţia dorită (respectiv între percepţiile celor doi asupra distribuţiei de
putere), iar în final cei doi vor fi invitaţi să negocieze o echilibrare sau
modificare a raportului de putere în domeniile pe care le consideră importante şi

108
Richard B. Stuart, Helping Couples Change: A Social Learning Aporoach to Marital
Therapy, Champaign, IL: Research Press, 1980, pag. 266.

92
totodată să stabilească regulile prin care aceste noi raporturi de putere vor fi
implementate şi menţinute.
O ultimă precizare în ceea ce priveşte structura de putere în familie are
de a face cu mobilitatea acesteia. Puterea în familie nu este o realitate statică, ea
putându-se deplasa în timp, în funcţie de diverşi factori. Creşterea venitului sau
ascensiunea educaţională a unui membru al familiei poate spori aportul de
putere al acestuia. Pe de altă parte, pierderea capacităţii de muncă, bolile
cronice sau severe, eşecul în anumite obiective sau proiecte importante ale
familiei, incapacitatea de a oferi soluţii satisfăcătoare în momente de criză
familială majoră pot diminua puterea în familie a celor în cauză. Recunoaşterea
acestei mobilităţi în structura de putere a familiilor presupune ca asistentul
social să nu se rezume la a înţelege structura de putere a familiei în trecut. Este
la fel de important ca el să analizeze în ce mod dificultăţile prezente cu care
familia se confruntă pot ameninţa structura acesteia de putere şi cât de pregătită
este familia să accepte schimbările apărute.

6. Luarea deciziilor

Strâns legată de problema puterii în familie este şi aceea a luării

deciziilor. În majoritatea familiilor, procesele de luare a deciziilor nu sunt
stabilite în mod conştient sau deliberat. Ele evoluează de regulă în mod treptat,
în decursul etapelor iniţiale ale formării sistemului familial, fiind modelate în
mare măsură după tiparele moştenite din familiile de origine ale partenerilor
conjugali.
Întrucât modul de luare a deciziilor este un ingredient major în
funcţionalitatea sau disfuncţionalitatea familială, este important ca asistentul
social să aibă o bună înţelegere a ceea ce presupune un proces funcţional de
luare a deciziilor. Hepworth, Rooney şi Larsen enumeră şapte caracteristici ale
unui astfel de proces:109
a) Feedback-ul şi exprimarea deschisă în comunicare. În sistemele
familiale în care nu sunt încurajate feedback-ul şi exprimarea deschisă în

109
Hepworth, Rooney şi Larsen, 1997, pag. 300-302.

93
legătură cu sentimentele, preferinţele şi opiniile personale, procesul de luarea a
deciziilor nu va fi capabil să conducă la satisfacerea trebuinţelor membrilor.
b) Mentalitatea că toţi membrii familiei sunt importanţi, în sensul că
trebuinţele fiecăruia vor fi luate în considerare atunci când deciziile privesc
persoana respectivă. Satir este de părere că în cadrul familiilor există patru
tipuri de mentalităţi diferite care influenţează luarea deciziilor.110 Prima
mentalitate este de tipul „eu mă exclud pe mine”, conform căreia membrii
familiei îşi negociază diferenţele unii cu ceilalţi prin supunere, acord,
împăciuire fără a mai ţine cont de propriile trebuinţe şi sentimente. În cel de-al
doilea caz, „eu te exclud pe tine”, fiecare membru ţine cont de trebuinţele sale,
desconsiderând şi acuzând pe ceilalţi. În cea de-a treia situaţie, de tipul „hai să
ne excludem pe amândoi”, fiecare membru desconsideră atât trebuinţele sale,
cât şi pe ale celorlalţi membri, prin evitarea negocierilor deschise, schimbarea
subiectului, părăsirea situaţiei tensionate etc. Toate aceste trei tipare presupun
disfuncţionalităţi în modul de luare a deciziilor. Singurul model funcţional este
cel de tipul „eu mă includ pe mine, dar încerc să fac loc şi pentru alţii”. În cazul
acesta toţi membrii sunt consideraţi importanţi, fiecare dintre ei negociindu-şi
diferenţele faţă de ceilalţi în mod deschis şi aşteptându-se ca şi ei să facă la fel.
c) Focalizarea pe trebuinţe şi nu pe soluţii. În multe cazuri, tendinţa
membrilor familiei, atunci când apare o problemă, este să se focalizeze pe
soluţii, presupunând că neapărat unul va avea dreptate şi celălalt va greşi, unul
trebuie să piardă şi celălalt să câştige. Aceasta duce de regulă la eforturile
fiecăruia de a-l determina pe celălalt să accepte soluţia sa. O modalitate mult
mai productivă de rezolvare a diferenţelor este focalizarea pe trebuinţele
ambelor părţi şi efortul comun de a găsi variante care să satisfacă cel puţin
parţial şi pe unul şi pe celălalt.
d) Capacitatea de a găsi alternative. Ca şi în cazul exerciţiului de
brainstorming, membrii familiei trebuie să se simtă liberi să exploreze
alternative chiar şi dintre cele aparent ciudate, fără a se teme de critică sau
cenzură din partea celorlalţi. O astfel de abordare are şanse mult mai mari să fie
productivă în luarea unor decizii satisfăcătoare pentru toate părţile implicate
decât dezbaterea în termeni de pro şi contra a unei singure variante.

110
Satir, 1967.

94
 e) Capacitatea de a cântări alternativele. În situaţiile de
disfuncţionalitate, deciziile sunt luate în mod instantaneu şi impulsiv, fără o
informare şi evaluare corespunzătoare şi fără sensibilitate faţă de trebuinţele
membrilor. Prin contrast, un model funcţional de luare a deciziilor presupune
capacitatea membrilor de a culege informaţii relevante, de a delibera în mod
deschis şi de a solicita aportul celor implicaţi în decizia respectivă.
f) Responzabilizarea membrilor individuali în implementarea deciziilor.
Planificarea modului de implementare a unei decizii este la fel de important ca
şi procesul prin care această decizie a fost luată. În familiile disfuncţionale
lucrurile se întâmplă în mod dezorganizat şi haotic, atât în luarea, cât şi în
implementarea deciziilor. De cele mai multe ori, acolo unde aportul celor
implicaţi nu a fost solicitat în luarea deciziei, motivaţia acestora pentru
implementarea ei este foarte redusă. Concluzia este, aşadar, că atât luarea
deciziei cât şi implementarea ei trebuie să implice persoanele afectate de decizia
respectivă.
g) Posibilitatea negocierii şi ajustării deciziilor luate. Odată ce o
decizie a fost luată, este încă posibil ca informaţii sau situaţii noi să apară care
să sugereze re-negocierea sau ajustarea acelei decizii. Nu toate familiile sunt
însă la fel de pregătite pentru un asemenea pas şi de aceea rolul asistentului
social va fi şi acela de stimulare a flexibilităţii familiei în administrarea
deciziilor luate.
O observaţie necesară privitoare la aceste practici funcţionale de luare a
deciziilor este că, în ciuda utilităţii lor la modul general, asistentul social nu va
trebui să urmărească în mod neapărat implementarea fiecăreia dintre ele. Există
situaţii în care normele şi valorile culturale împărtăşite de familia respectivă nu
permit acomodarea unora dintre aceste practici. În astfel de situaţii, soluţia va fi
ca asistentul social să negocieze cât mai deschis cu membrii „deciziile
privitoare la luarea deciziilor”.

7. Rolurile în familie

Există două tipuri de roluri pe care membrii familiei le pot juca în

cadrul sistemului familial. În primul rând, există rolurile formale, construite în
structura biologică şi tradiţională a familiei, cum ar fi rolul de mamă, tată, soţ,

95
soţie, fiică, fiu, mătuşă, bunică etc. În al doilea rând, există rolurile informale,
atribuite membrilor sistemului familial şi strâns legate de funcţionarea şi
menţinerea acestuia, ca de pildă rolul de mediator, încurajator, educator, istoric,
îngrijitor etc.
Pentru evaluarea rolurilor (atât cele formale cât şi cele informale) în
cadrul sistemului familial se va ţine cont, pe de o parte, de percepţia persoanei
în cauză despre rolul jucat, iar pe de altă parte, de aşteptările celorlalţi membri
ai familiei privitoare la acel rol. În plus, se vor avea în vedere câteva aspecte
specifice:111
a) Congruenţa: corespondenţa dintre percepţia proprie asupra rolului jucat
şi percepţia celorlalţi despre acel rol. Incongruenţa de rol apare foarte
adesea în situaţii în care soţii vin din familii de origine foarte diferite.
b) Continuitatea: măsura în care rolurile precedente deţinute de o anumită
persoană o pregătesc pentru rolurile ulterioare. De pildă, schimbările
sociale privitoare la rolurile femeilor creează adesea frustrări pentru
femei care, pe de o parte, doresc să dezvolte o carieră, iar pe de altă
parte, îşi asumă responsabilitatea principală pentru problemele
gospodăreşti. La fel, bărbaţii găsesc adesea că sunt insuficient pregătiţi
pentru creşterea copiilor, o responsabilitate asociată tot mai mult cu
rolul patern în societatea egalitariană contemporană.
c) Ambiguitatea: nivelul de claritate cu privire la prescrierile şi aşteptările
asociate cu un anumit rol.
d) Complementaritatea: măsura în care rolurile deţinute de diverşii
membri ai familiei se „potrivesc” împreună. Un bun exemplu de
complementaritate de roluri îl reprezintă partenerii conjugali în cadrul
familiei tradiţionale.
e) Competenţa: gradul în care un membrii familiei sunt echipaţi pentru
rolurile deţinute. Foarte adesea, de pildă, copiii crescuţi în familii
dezorganizate au dificultăţi în a-şi înţelege rolul de tată, soţ sau mamă
în noua familie.
f) Flexibilitatea: nivelul de flexibilitate al familiei cu privire la diversele
roluri ale membrilor în situaţii noi sau de criză. În ce măsură, de

111
Hartman şi Laird, 1983, pag. 289-292.

96
 exemplu, sunt membrii familiei capabili să-şi adapteze rolurile atunci
când unul dintre ei este bolnav sau absent?

8. Regulile şi ritualurile familiale

Stabilitatea şi coerenţa familiei sunt menţinute în foarte mare măsură

prin intermediul unui sistem de reguli care guvernează viaţa familiei. Desigur,
nu toate regulile au o funcţie precisă în stabilitatea şi funcţionarea familiei,
multe dintre ele fiind mai degrabă chestiuni de stil (în ce fel se serbează zilele
de naştere ale membrilor familiei, când sau cum se deschid cadourile de Crăciun
etc.). Mai mult, probabil că nici una dintre regulile individuale nu sunt cruciale
pentru supravieţuirea sau echilibrul familiei. Totuşi, o anumită doză de reguli şi
ritualuri împărtăşite de către toţi membrii familiei este esenţială pentru
coeziunea şi funcţionalitatea sistemului familial.
Obiectivul asistentului social este acela de a elucida locul regulilor şi
ritualurilor în cadrul familiei. Care sunt acestea? Ce scop au ele? Sunt ele prea
multe şi duc la o rigiditate sau repetiţie care anchilozează familia sau are familia
prea puţine reguli şi ritualuri?
Mai importante chiar decât regulile propriu-zise sunt „metaregulile”
(regulile despre reguli) care stabilesc, de exemplu, în ce măsură regulile şi
ritualurile familiei pot fi discutate, evaluate sau modificate. În familiile rigide, o
metaregulă majoră este că regulile nu se discută. Un element important al
intervenţiei într-o astfel de familie poate fi tocmai propunerea spre evaluare a
unei reguli familiale, astfel aducând în discuţie însăşi metaregula.

9. Miturile şi etichetarea

Miturile familiei se referă la acele credinţe comune acceptate necritic de

către membrii familiei privitoare la rolurile, relaţiile şi aptitudinile acestora sau
privitor la sistemul familial în ansamblul său:
- mama nu poate conduce maşina;
- tata nu va putea găti niciodată;
- doar mamei îi pasă de copii, tatălui nu;

97
 - dacă îţi ceri iertare ceilalţi te vor desconsidera;
- în familia noastră lucrurile nu se vor îmbunătăţi niciodată;
- problemele în familie se vor rezolva de la sine.

Prin intermediul unor astfel de mituri sistemele familiale îşi menţin şi

justifică tiparele (adesea disfuncţionale) de comportament şi relaţionare, putând
afecta în mod profund dinamica familiei. De cele mai multe ori ele nu sunt
verbalizate, ci pur şi simplu asumate şi de aceea şansele sunt cu atât mai mici ca
ele să fie discutate şi evaluate în mod deschis.
Un concept strâns înrudit cu cel de mit familial este acela de etichetare,
adică tendinţa de a stereotipiza un anume membru al familiei. Foarte adesea,
când un membru al familiei este etichetat în mod negativ (ca fiind rău, leneş,
incapabil, dezechilibrat, veşnic bolnav) acesta devine „ţapul ispăşitor”
(„scapegoat”) al familiei, fiind considerat responsabil pentru toate problemele
cu care familia se confruntă.112 Chiar şi atunci când etichetarea este în aparenţă
pozitivă (atribuind unui membru statutul de săritor, distractiv, calm, sclipitor),
sistemul familial va avea de pierdut prin faptul că ceilalţi membri se vor raporta
la persoana respectivă pe o singură coordonată sau îi vor oferi o singură opţiune
comportamentală.

10. Comunicarea în familie

Comunicarea are o dublă semnificaţie în asistenţa socială a familiei. Ea

este atât mijlocul prin care evaluăm familia, cât şi unul dintre posibilele obiecte
ale evaluării şi schimbării.
Virginia Satir, autoritate recunoscută în materie de teorie a comunicării
familiale, vorbeşte despre trei căi majore prin care membrii familiei comunică
între ei: verbal, non-verbal şi contextual.113 Evident, familiile comunică în
primul rând verbal, iar asistentul social va urmări cu atenţie conţinutul
mesajelor membrilor familiei. În al doilea rând, membrii familiei comunică
non-verbal, prin expresiile feţei, gesturi, poziţia corpului, tonul vocii etc.
Importanţa comunicării non-verbale a dus la practica înregistrării video a

112
Pillari, 1991.
113
Satir, 1967, pag. 75.

98
sesiunilor de consiliere familială, ca unealtă în evaluarea familiei. Uneori
comunicarea non-verbală poate fi apreciată cel mai bine urmărind o înregistrare
a şedinţei de consiliere cu volumul la zero. În al treilea rând, membrii familiei
comunică prin intermediul contextului: locul unde interacţiunea se desfăşoară,
timpul când ea are loc, cu cine, în ce împrejurări, tipul de relaţie existentă între
interlocutori sunt toate elemente contextuale care contribuie la comunicare.
O noţiune deosebit de importantă în domeniul comunicării familiale
este aceea de „metacomunicare”. Metacomunicarea este un mesaj despre
mesaj, indicând modul în care mesajul se vrea a fi recepţionat.
Metacomunicarea are loc nu doar în mod deliberat sau conştient, ci în mod
inevitabil: „nu poţi să nu metacomunici”.114 Ca şi comunicarea în general,
metacomunicarea poate avea loc la oricare dintre cele trei niveluri amintite. La
nivel verbal, metacomunicarea poate consta în anumite propoziţii explicative,
menite să clarifice modul în care mesajul trebuie interpretat: „glumeam doar”,
„a fost o simplă observaţie”, „voiam doar să destind atmosfera”, „încercam să-ţi
intru în graţii”. La nivel non-verbal, posibilităţile de metacomunicare sunt fără
limită. O floare dăruită în timpul unei declaraţii de dragoste subliniază mesajul
acelei declaraţii; zâmbetul larg cu care mama spune bun venit rudelor sosite la
sugerează bucuria revederii; faţa solemnă cu care tatăl trimite copiii la teme
indică seriozitatea mesajului. În sfârşit, contextul transmiterii mesajului poate
juca şi el un rol important în metacomunicare. Expresia „copiii garantat nu te
lasă să te plictiseşti”, rostită de un părinte, poate însemna un lucru într-un
moment în care toată familia se amuză pe seama lor şi cu totul altul după un şir
de boacăne care au dat de lucru familiei.
În procesul de evaluare al comunicării şi metacomunicării familiale,
asistentul social va avea în vedere două aspecte specifice. Mai întâi, el va
analiza natura comunicării – regulile care guvernează comunicarea în familie,
subiectele care pot fi explorate, respectiv cele considerate tabu, sentimentele pe
care membrii familiei se simt liberi sau nu se simt liberi să le exprime etc.
Al doilea aspect în procesul de evaluare ţine de calitatea comunicării.
Cât de clară este comunicarea? În ce măsură se ascultă sau se întrerup membrii
familiei unii pe alţii? Există tendinţa de învinovăţire reciprocă? Cât de
congruentă este comunicarea verbală cu cea non-verbală? În ceea ce priveşte

114
Satir, 1967, pag. 82.

99
problema congruenţei, o problemă deosebită o reprezintă aşa numita
comunicare „paradoxală” sau „dublă”, care solicită simultan ca un anume mesaj
să fie recepţionat în două moduri diametral opuse. Astfel, de pildă, soţia îi
spune soţului: „simte-te liber să te duci la meci, nu contează că rămân din nou
singură” sau, cu faţa posomorâtă, „mă bucur aşa de mult că şi weekend-ul
acesta mergem tot la părinţii tăi”.

III. Instrumente de evaluare a relaţiilor din interiorul familiei

1. Sculptura familiei

Sculptura familiei este o unealtă deosebit de utilă pentru evaluarea

relaţiilor din interiorul sistemului familial. Un membru al familiei, jucând rolul
unui sculptor şi folosind ca materie primă persoane (membrii propriei familii
sau alte persoane prezente), alcătuieşte un tablou viu al familiei sale la un
anumit moment în timp, după cum urmează:115
a) Asistentul social începe prin a explica familiei că sculptura
familială este un mijloc prin intermediul căruia ei vor putea
experimenta non-verbal structura şi relaţiile din propria familie.
b) Un membru al familiei este invitat să fie sculptorul. Se poate
solicita un voluntar sau familia poate fi întrebată care dintre ei ar fi
cel mai degajat în acest rol. Copiii pot fi adesea foarte buni
„sculptori”.
c) Asistentul social dă sculptorului instrucţiunile necesare, accentuând
că este vorba de un proces non-verbal. Scopul principal este acela
de a alcătui un tablou al familiei aşezând pe fiecare membru într-o
poziţie caracteristică. Sculptorul îşi poate imagina familia într-o
seară obişnuită acasă. Unde ar sta fiecare şi ce ar face? Cum ar fi ei
aşezaţi în raport cu ceilalţi membri ai familiei? Ce poziţie şi
expresie ar avea? În ce direcţie s-ar uita? Pentru realizarea sculpturii
se pot folosi scaune sau alte obiecte de sprijin.

115
Hartman şi Laird, 1983, pag. 282.

100
 d) Nimeni nu are voie să obiecteze în legătură cu poziţia care i-a fost
atribuită de sculptor.
e) Asistentul social va putea pune sculptorului întrebări ajutătoare,
pentru a se asigura că poziţia, privirea, expresia membrilor familiei
sunt cele intenţionate cu adevărat.
f) După încheierea sculpturii, sculptorul însuşi îşi ia locul în tablou,
iar asistentul social dă posibilitatea fiecărui membru să exprime
cum se simte în poziţia respectivă.
g) Urmează, în sfârşit, o discuţie asupra sculpturii, dându-se eventual
posibilitatea unui alt membru al familiei să alcătuiască o nouă
sculptură.

Figura 3. Sculptura familiei116

2. Harta familiei

Harta familiei este înţelasă, reprezentată şi utilizată în mod diferit de diverşi

profesionişti. În unele variante, ea este destul de sofisticată, folosind o întreagă
paletă de simboluri sau combinând elemente din genogramă şi ecomapă. În
astfel de variante, harta familiei este realizată de către asistentul social pe baza
informaţiilor primite din partea familiei, iar rolul său este de a-l ajuta pe acesta
să reţină şi să vizualizeze structura de relaţii din interiorul sistemului familial
sau chiar să păstreze o evidenţă a evoluţiilor acestuia pe parcursul procesului
asistenţial.117
O altă variantă a hărţii familiei este mai puţin sofisticată, ea fiind
concepută pentru a fi desenată de către membrii familiei. Considerăm această
variantă ca fiind mai utilă decât prima pentru că ea dă membrilor familiei
libertatea de a exprima grafic modul în care văd ei, în mod individual, relaţiile

116
Imaginea reprezintă o sculptură realizată de Alexsander Danel şi intitulată „Valori
familiale” (http://www.sculpturegallery.com/sculpture/family_values.html, accesată pe
30.10.2007).
117
Hartman şi Laird, 1983, pag. 283-284.

101
din sistem. Pentru alcătuirea acestui tip de hartă familială asistentul social pune
la dispoziţia membrilor familiei câte un creion şi o bucată de hârtie şi le cere să
realizeze un desen care să reprezinte relaţiile din familie. Fiecare membru al
familiei va fi reprezentat printr-un dreptunghi. Dreptunghiurile pot fi de orice
mărime şi localizate oriunde pe hârtie. Indicaţia este ca dreptunghiurile să fie
aşezate în aşa fel unele în raport cu altele încât să sugereze apropierea sau
depărtarea dintre membrii familiei. După ce toţi au terminat desenul, asistentul
social le cere să realizeze încă un desen similar, pe cealaltă parte a colii de
hârtie, însă de data aceasta aşa cum şi-ar dori ei să fie relaţiile din familie.
Urmează apoi o discuţie în cadrul căreia asistentul social cere pe rând fiecăruia
dintre membri să arate primul desen. Inevitabil, între desenele diverşilor
membri vor fi diferenţe, aşa că asistentul social moderează o discuţie prin care
încearcă să ajungă împreună cu familia la anumite concluzii privitoare la
apropierea şi distanţa emoţională dintre diverşii membri ai familiei. Aceştia vor
fi apoi invitaţi să arate, tot pe rând, cel de-al doilea desen, după care urmează o
nouă discuţie în cadrul căreia asistentul social evidenţiază dorinţa anumitor
membri de a fi mai aproape de alţii, conturând, totodată, împreună cu ei,
obiectivele şi schimbările specifice pe care ei şi le-ar dori în aceste direcţii.118

IV. Metode şi tehnici de intervenţie în sistemul relaţional al familiei

1. Identificarea domeniului de intervenţie: cognitiv, afectiv sau

comportamental

Toate intervenţiile familiale pot fi cuprinse în trei categorii majore:

cognitive, afective sau comportamentale.119 Asistentul social va trebui să
stabilească la care dintre aceste niveluri (unul dintre ele, două sau chiar toate
trei) va trebui să aibă loc intervenţia.

118
Hepworth, Rooney şi Larsen, pag. 511.
119
T. Thornton, C. Craft, L. Dahlberg, B. Lynch şi K. Baer, Best Practices of Youth
Violence Prevention: A Sourcebook for Community Action, Atlanta: Centers for Disease
Control and Prevention, National Center for Injury and Prevention and Control, 2000.

102
 Nivelul cognitiv este probabil cel mai important, schimbările produse
prin intervenţii la acest nivel fiind de obicei cele mai profunde şi durabile. 120
Obiectivul asistentului social în astfel de intervenţii este acela de a schimba
percepţiile şi credinţele familiei în legătură cu o anumită problemă sau anumite
comportamente.
Două dintre tehnicile cele mai frecvent folosite în intervenţiile la nivel
cognitiv sunt cea de „reframing” („redefinire” sau „reprezentare nouă”) şi cea
de informare.121 Tehnica de reframing constă în redefinirea problemelor
familiale ca abilităţi sau a punctelor slabe ca puncte tari, aşa încât situaţia
respectivă capătă valenţe pozitive, iar potenţialul conflictual este astfel
diminuat.122 Astfel, un părinte poate fi descris ca prudent, în loc de restrictiv; un
copil poate fi descris ca energic, în loc de rău; o soţie poate fi descrisă ca
sociabilă, în loc de rea de gură.
Informarea, ca tehnică de intervenţie cognitivă în asistenţa socială a
familiei, poate fi utilizată în nenumărate situaţii, atât în lucrul cu copiii, cât şi cu
persoanele adulte din familie. De foarte multe ori, membrii familiei, în absenţa
unor informaţii corespunzătoare, îşi formează păreri deformate în legătură cu
anumite comportamente, simptome sau dificultăţi cu care familia se confruntă.
Informaţiile suplimentare pe care asistentul social le poate oferi ajută la o
înţelegere mai corectă a acestor situaţii.
Domeniul în care asistenţii sociali au de oferit cel mai adesea informaţii
este probabil cel parental şi, mai specific, cel al creşterii copiilor mici. Educaţia
parentală oferită în astfel de situaţii la domiciliul clienţilor poate fi deosebit de
benefică pentru că astfel asistentul social are posibilitatea să observe şi să
abordeze practici parentale specifice familiei respective. Câteva dintre
principiile care stau la baza educaţiei parentale sunt următoarele:123
a) Problemele de comportament ale copiilor îşi au originea în mediul
familial şi sunt menţinute de către acesta.

120
Thomlison, 2002, pag. 76.
121
Thomlison, 2002, pag. 78; Hartman şi Laird, 1983, pag. 306-309.
122
Salvador Minuchin şi H. Charles Fishman, Family Therapy Techniques, Cambridge,
Massachusetts: Harvard University Press, 1981, pag. 73-77.
123
J. Corcoran, Evidence-Based Social Work Practice With Families. A Lifespan
Approach, New York: Springer Series on Social Work, 2000, apud Thomlison, 2002,
pag. 83.

103
 b) În mod inconştient, părinţii sprijină comportamentul problematic al
copilului sau nu stimulează tipurile de comportament pe care ar dori să
le observe mai frecvent în copil.
c) Practicile parentale dure (de tipul pedepselor fizice) duc la dezvoltarea
unor cicluri coercitive în relaţia părinte-copil.
d) Părinţii pot fi învăţaţi cum să influenţeze şi să sprijine în mod pozitiv
comportamentul social al copilului.
e) Interacţiunea pozitivă dintre părinte şi copil este esenţială pentru
dezvoltarea ataşamentului părinte-copil.

Nivelul afectiv cuprinde o a doua categorie majoră de intervenţii

asisteniale în sistemul familial. Stările emoţionale joacă un rol esenţial în modul
în care oamenii procesează informaţiile, afectându-le astfel capacitatea de
rezolvare a problemelor. Multe familii se caracterizează prin tipare defectuoase
de a se raporta la conflict, fie prin retragere prematură şi lăsarea nerezolvată a
problemelor în cauză, fie prin predispoziţie la furie şi chiar violenţă. Asistentul
social va urmări, aşadar, să sprijine membrii familiei în a înţelege că ceea ce ei
simt, fac sau spun îi afectează pe ceilalţi. Jocurile de rol, cu inversare de rol
între anumiţi membri ai familiei, pot constitui o tehnică utilă de intervenţie, prin
intermediul căreia membrii respectivi pot fi ajutaţi să aprecieze mai uşor
sentimentele şi trăirile celorlalţi.
Nivelul comportamental, deşi strâns legat de celelalte două, este cel la
care se înregistrează cel mai frecvent problemele în sistemul familial şi aceasta
pentru că nivelul comportamental este cel mai uşor observabil şi măsurabil.
Schimbarea în comportament se realizează cel mai uşor prin modificarea a ceea
ce se întâmplă de regulă puţin înainte şi imediat după exprimarea acelui
comportament. Paşii tipici de urmat în acest sens sunt:
a) Identificarea membrilor care au legătură directă cu problema în cauză.
b) Elucidarea schimbărilor de comporament dorite, aceasta făcându-se în
colaborare cu întregul sistem familial, care trebuie să confirme existenţa
comportamentului semnalat şi asumarea schimbărilor propuse.
c) Generarea de alternative din partea familiei (în colaborare cu asistentul
social) cu privire la posibilităţile de modificare a acelui comportament.
d) Alegerea uneia dintre aceste alternative de către membrii vizaţi direct.

104
 e) Exersarea noului tip de comportament (prin joc de rol, repetiţie în viaţa
reală), procesul acesta fiind urmărit şi monitorizat de către ceilalţi
membrii ai familiei şi/sau de asistentul social. Stabilirea unor ritualuri
familiale care să contribuie la implementarea şi întreţinerea noului tip
de comportament poate fi o strategie deosebit de eficientă.

2. Stimularea speranţei şi gândirii pozitive

Familiile aflate în dificultate sunt de cele mai multe ori caracterizate de

descurajare şi gândire negativă. Ca parte a procesului de intervenţie, asistentul
social va căuta să modifice optica acestora înspre o gândire pozitivă şi
optimistă.
Un pas concret în această direcţie constă în sprijinirea familiei în a-şi
vedea şi recunoaşte punctele tari. Chiar şi cele mai disfuncţionale familii au
anumite trăsături pozitive pe care este important ca ei să le recunoască, pentru a
fi motivaţi să valorifice cât mai mult din resursele proprii de care dispun pentru
depăşirea problemelor. L. Wright şi M. Leahey enumeră douăsprezece puncte
tari ale familiilor, acestea putând fi folosite ca repere pentru identificarea şi
valorificarea resurselor proprii ale familiilor aflate în dificultate:124
a) Capacitatea de a răspunde trebuinţelor fizice, emoţionale ale membrilor
familiei.
b) Capacitatea membrilor de a fi sensibili unii faţă de alţii.
c) Capacitatea de a comunica gândurile şi sentimentele.
d) Capacitatea de a oferi sprijin, siguranţă şi încurajare membrilor familiei.
e) Capacitatea de a iniţia şi de a menţine relaţii şi experienţe care să
faciliteze dezvoltarea personală a membrilor familiei.
f) Capacitatea de a crea şi de a menţine relaţii de calitate în cadrul
comunităţii.
g) Capacitatea membrilor de a-şi îndeplini rolurile familiale într-un mod
flexibil.
h) Capacitatea de a se ajuta singuri sau de a accepta ajutor atunci când este
cazul.

124
L. Wright şi M. Leahey, Nurses and Families: A Guide to Family Assessment and
Intervention, Second Edition, Philadelphia, PA: F.A. Davis, 1994, pag. 193.

105
 i) Capacitatea de a respecta individualitatea membrilor.
j) Capacitatea de a folosi o situaţie de criză ca mijloc de dezvoltare.
k) Capacitatea de a demonstra preocupare pentru unitatea şi loialitatea
familiei şi de a coopera cu alte familii.
l) Capacitatea de dezvoltare odată cu copiii şi prin intermediul acestora.

O altă cale de stimulare a optimismului şi gândirii pozitive este ca,

atunci când familia tinde să se focalizeze asupra aspectelor negative sau asupra
a ceea ce le lipseşte, asistentul social să direcţioneze în mod deliberat discuţia
înspre ceea ce ei ar putea face privitor la problemele respective în viitor. Astfel,
evidenţierea unui conflict sau a unei disfuncţionalităţi în comunicare poate fi
urmată de o discuţie privitoare la ceea ce s-ar putea face pentru ca acea situaţie
să nu se repete în viitor; sublinierea comportamentului negativ al unui membru
al familiei poate conduce la o discuţie despre ceea ce alţi membri ai familiei ar
putea face în viitor ca acel comportament să nu mai fie stimulat. Este important
însă ca în astfel de discuţii despre viitor fiecare membru al familiei să se
focalizeze cu precădere asupra a ceea ce va trebui sau va putea să facă el pentru
îmbunătăţirea situaţiei, nu asupra a ceea ce trebuie să facă ceilalţi. În plus,
fiecare se va focaliza asupra a ceea ce este realizabil şi schimbabil, nu asupra a
ceea ce este irealizabil şi imposibil de schimbat.125
În al treilea rând, gândirea optimistă şi pozitivă va putea fi dezvoltată şi
întreţinută pe măsură ce clienţii sunt ajutaţi să înveţe să-şi ofere feedback pozitiv
unii altora. Expresii ale aprecierii, aprobării, grijii, afecţiunii sau încurajării din
partea unor persoane apropiate şi importante reprezintă mijloace inegalabile de
stimulare a optimismului, încrederii, stimei de sine, siguranţei emoţionale.
Hepworth, Rooney şi Larsen identifică şapte modalităţi în care asistentul social
poate sprijini familiile în folosirea feedback-ul pozitiv: 126
1) Implicarea membrilor în evaluarea măsurii în care ei oferă şi primesc
feedback pozitiv în raporturile cu alţi membri.
2) Educarea clienţilor cu privire la rolul vital al feeback-ului pozitiv.
3) Încurajarea clienţilor să-şi exprime nevoia de feedback pozitiv.
4) Învăţarea clienţilor să discearnă nevoia altora de feedback pozitiv.

125
Hepworth, Rooney şi Larsen, 1997, pag. 490.
126
Hepworth, Rooney şi Larsen, 1997, pag. 491-498.

106
 5) Cultivarea unor seturi de percepţie pozitive, adică a unei predilecţii
înspre perceperea pozitivă a celorlalţi.
6) Echiparea clienţilor în a da şi a primi feedback pozitiv.
7) Asistarea clienţilor în îmbunătăţirea nivelului de feedback pozitiv.

Nu în ultimul rând, stimularea gândirii pozitive este strâns legată şi de

descurajarea miturilor şi etichetării. Aşa cum s-a precizat şi mai sus, aceste
două practici, frecvente în multe familii, presupun reprezentarea negativă,
distorsionată sau cel puţin reducţionistă a membrilor familiei, a relaţiilor dintre
aceştia sau a întregului sistem familial. Atâta vreme cât o persoană, o relaţie sau
un sistem sunt privite prin prisma unor idei preconcepute (mituri) sau a unor
stereotipizări (etichete), pentru persoanele, relaţiile sau sistemele respective nu
poate exista nici o speranţă de schimbare. În plus, cel puţin în cazul etichetării
negative, nimic bun nu poate fi asociat cu persoanele catalogate în acel mod.
Din astfel de motive, descurajarea sistematică a miturilor şi etichetării poate fi
considerată o componentă importantă a stimulării unei gândiri optimiste şi
pozitive.

3. Ajustarea structurii şi graniţelor familiale

Toate familiile dezvoltă tipare de afiliere şi relaţionare între membrii

sau subsistemele familiei, tipare care fie sprijină, fie frânează dezvoltarea
sistemului familial şi a membrilor acestuia. Multe dintre acestea pot reieşi în
diverse etape ale intervievării şi evaluării familiei şi, în mod special, prin
utilizarea unor instrumente ca harta familiei sau sculptura familiei.
Intervenţia asistentului social va urmări ajustarea acelor elemente
considerate disfuncţionale în structura sistemului familial. Câteva dintre
cazurile cele mai frecvente în care o astfel de ajustare este necesară sunt
următoarele:127
a) Când legăturile sunt slabe între anumiţi membri ai familiei şi mai ales
în interiorul subsistemului conjugal.

127
Cazurile de mai jos sunt preluate parţial din Hepworth, Rooney şi Larsen, 1997, pag.
510.

107
 b) Când unul dintre membrii familiei este marginalizat în raport cu restul
sistemului familial.
c) Când apare fenomenul „triangulării”, adică atunci când doi dintre
membrii familiei, aflaţi într-o relaţie conflictuală sau nesatisfăcătoare, îl
folosesc pe un al treilea membru pe post de marionetă în relaţia dintre
ei.
d) Când relaţia dintre anumiţi membri este „sufocantă”, aşa încât aceştia
sunt incapabili să mai dezvolte relaţii cu alţi membri ai familiei.
e) Când anumiţi membri ai familiei au format coaliţii cu persoane din
exteriorul familiei, aşa încât membrii respectivi sunt împiedicaţi în
desfăşurarea rolurilor familiale ce le revin.

Intervenţia propriu-zisă a asistentului social în astfel de cazuri poate

viza, în funcţie de situaţia specifică: (a) dizolvarea unei alianţe nesănătoase; (b)
dezvoltarea de alianţe noi; (c) întărirea unor alianţe existente, dar care ar putea
fi mai benefice într-o formă mai pronunţată sau variată sau (d) slăbirea unor
relaţii „sufocante”, aşa încât membri respectivi să poată investi mai mult în alte
relaţii. 128 Trebuie subliniat însă că decizia unei astfel de intervenţii poate fi
luată de către asistentul social doar prin colaborarea cu membrii familiei, pentru
a determina dacă, în ce măsură şi în ce condiţii asemenea modificări sunt
agreate de aceştia.
Pentru modificarea aliniamentelor familiale existente asistentul social
va putea utiliza diverse tehnici, printre care:
a) Planificarea unor întâlniri separate pentru anumite grupuri de membri ai
sistemului familial, pentru a da membrilor respectivi şansa suplimentară
de a implementa modificările propuse. Astfel, în cazul în care mama şi
fiica sunt implicate într-o relaţie „sufocantă”, în detrimentul tatălui, este
recomandată planificarea unor sesiuni separate cu tatăl şi fiica, pentru
întărirea relaţiei dintre aceştia, cu condiţia ca aceste sesiuni să alterneze
cu sesiuni în care să fie prezenţi doar părinţii, pentru întărirea simultană
a relaţiei de cuplu.
b) Stabilirea unor acţiuni care să stimuleze modificările propuse. De
exemplu, în cazul în care legătura copiilor cu mama este puternică, dar

128
Hepworth, Rooney şi Larsen, 1997, pag. 510.

108
 nu şi cu tatăl, asistentul social va căuta să întărească legătura copiilor cu
tatăl fără a o slăbi pe cea cu mama. Astfel, el poate negocia cu familia
ca fiecare părinte să iasă cu copiii în oraş cel puţin o dată pe săptămână,
iar o altă dată să iasă copiii cu ambii părinţi.
c) Folosirea spaţiului în timpul sesiunilor. Pentru a da familiei ocazia încă
din timpul sesiunii să vizualizeze şi să experimenteze într-o anumită
măsură schimbările propuse, asistentul social poate amplasa pe unii
membri ai familiei între alţii (atunci când aceştia din urmă au o relaţie
sufocantă) sau aşezarea lor unul lângă celălalt (atunci când relaţia este
slabă).

O importanţă cu totul deosebită în buna funcţionare a sistemului

familial o au coaliţia parentală şi graniţele generaţionale şi de aceea necesită o
scurtă discuţie separată. Acolo unde coaliţia parentală este puternică iar
graniţele generaţionale sunt clare, copiii nu riscă să fie triangulaţi de către
părinţi sau să interfereze cu sistemul parental. În cazurile în care coaliţia
parentală este slabă, copiii tind să se raporteze cu precădere la părintele cel mai
tolerant, solicitându-i privilegii şi sprijin emoţional. În acest mod, copiii reuşesc
de multe ori chiar să pună pe părinţi în situaţii de antagonism unul faţă de
celălalt, astfel fragilizând şi mai mult relaţia dintre aceştia şi totodată relaţia
dintre copii şi părintele mai sever.
Hepworth, Rooney şi Larsen sugerează câteva tehnici specifice de
intervenţie pe care asistentul social le poate folosi pentru întărirea coaliţiei
parentale:129
a) Intercalarea unor sesiuni doar cu părinţii printre sesiunile cu întreaga
familie. În cadrul sesiunilor cu părinţii asistentul social va avea
posibilitatea să comunice părinţilor nevoia unui front comun din partea
acestora şi să contureze unele obiective care să urmărească întărirea
coaliţiei parentale.
b) Explorarea unor posibilităţi ca părinţii să se implice în anumite
activităţi împreună, în afara casei, fără copii.
c) Negocierea unui acord cu părinţii ca aceştia să facă front comun în
relaţiile cu copiii, atunci când este vorba de luarea unor decizii sau de

129
Hepworth, Rooney şi Larsen, 1997, pag. 512.

109
 exercitarea disciplinei. În scopul acesta, părinţii se vor angaja să se
retragă din prezenţa copiilor pentru a stabili linia de acţiune, iar când un
copil abordează separat pe unul dintre părinţi, acesta va amâna decizia,
ori de câte ori este posibil, până se consultă şi cu celălalt. Mai mult,
atunci când unul dintre părinţi disciplinează pe copil, celălalt nu va
interveni decât în sprijinul acestuia.
d) Negocierea unor acorduri între partenerii conjugali în relaţia acestora cu
alte persoane: să spună oricui lucrurile pozitive despre relaţia lor, dar
numai partenerului (şi în scop constructiv) lucrurile negative; să
păstreze confidenţialitatea în legătură cu detaliile vieţii intime şi ale
vieţii private a partenerului; să nu îl facă pe partener subiectul glumelor
şi să nu îl pună în situaţii jenante în faţa altora; să ia împreună deciziile
financiare majore; să acţioneze în unitate în cazurile de tensiune cu cei
din afara familiei (socrii, rude etc.).

4. Îmbunătăţirea tiparelor de comunicare

Comunicarea familială este fără îndoială unul dintre cele mai

importante şi mai complexe capitole din domeniul relaţiilor familiale.
Intervenţia asistentului social la nivelul comunicării va avea prin urmare multe
faţete diferite. Câteva dintre cele mai importante aspecte ale intervenţiei
asistentului social în domeniul comunicării familiale vor fi luate în discuţie în
continuare.
a) Dezvoltarea abilităţilor de emitere. Orice formă de comunicare
presupune un element de emitere şi un element de recepţie. Eforturile de
îmbunătăţire a comunicării pot începe, aşadar, prin dezvoltarea abilităţilor
membrilor familiei atât de a emite cât şi de a recepţiona în mod corespunzător
mesaje în raporturile cu alţi membri. În ceea ce priveşte abilităţile de emitere,
intervenţia poate viza cel puţin două elemente specifice:
Asistarea clienţilor în identificarea şi eliminarea comunicării neclare,
incongruente (între nivelul verbal şi cel nonverbal) sau paradoxale.
Toate aceste tipuri de comunicare întreţin confuzia, sporind riscul
recepţionării mesajului altfel decât a fost intenţionat.

110
 Încurajarea exprimării deschise. În familiile funcţionale membrii se
simt liberi să îşi exprime în mod liber sentimentele, să îşi recunoască
greşelile, să îşi ceară iertare pentru ele. În familiile disfuncţionale, prin
contrast, comunicarea este vagă, rezervată, artificială, indirectă, iar
membrii familiei nu se simt liberi să îşi exprime sentimentele,
gândurile, regretele etc.

b) Dezvoltarea abilităţilor de recepţionare. Abilităţile de recepţionare

se referă la nivelul de receptivitate al anumitor membri ai familiei faţă de
gândurile şi sentimentele altor membri. Astfel, într-o familie în care există un
nivel optim de receptivitate în domeniul comunicării, membrii familiei invită,
apreciază şi iau în serios părerile şi ideile altor membri, simţindu-se liberi să îşi
exprime în mod deschis atât acordul cât şi dezacordul faţă de acestea. Prin
contrast, un nivel scăzut de receptivitate se manifestă prin „monoloage duble”
(în cadrul cărora se comunică simultan fără ca unul să ia notă de ceea ce spune
celălalt) sau prin desconsiderarea sau ridiculizarea opiniilor sau sentimentelor
celorlalţi. Asistentul social va căuta să sprijine dezvoltarea abilităţilor de
recepţionare a membrilor familiei prin explicarea şi încurajarea anumitor
practici utile în acest sens:
Utilizarea unor formule verbale care să invite continuarea sau
elaborarea unei idei.
Folosirea contactului vizual şi a limbajului trupului în moduri care să
indice interesul faţă de cele spuse de celălalt.
Folosirea unor rezumate sau parafrazări ale spuselor celuilalt, pentru a
verifica înţelegerea corectă a ideilor şi pentru a indica atenţia cu care
mesajul a fost ascultat.
Indicarea nevoii de clarificare a unor mesaje, atunci când este cazul.

c) Eliminarea barierelor din comunicare. Hepworth, Rooney şi Larsen

enumeră câteva dintre cele mai frecvente bariere în comunicare, pe care
asistentul social va încerca să îi ajute pe clienţi să le identifice şi să le
elimine:130
Evitarea sau schimbarea prematură a unui subiect;

130
Hepworth, Rooney şi Larsen, 1997, pag. 311-312.

111
 Generalizările excesive;
Întrebările excesive;
Scuzarea sau justificarea falsă, cât şi oferirea de asigurări nejustificate;
Tendinţa de „citire a gândurilor celuilalt”;
Accentuarea evenimentelor negative din cadrul unei relaţii;
Răspunsurile minimaliste;
Refuzul de a exprima opinii proprii;
Dominarea verbală a interacţiunii;
Folosirea unui limbaj categoric, „alb-negru”, de tipul „eu am dreptate,
tu greşeşti”;
Acordul sau dezacordul excesiv;
Sfătuirea frecventă a celuilalt;
Criticarea, acuzarea sau jignirea celuilalt;
Emiterea de ordine, directive sau ameninţări;
Utilizarea deplasată sau acidă a umorului.

d) Evitarea comunicării conflictuale. Una dintre problemele cele mai

frecvente în domeniul comunicării şi relaţiilor familiale este dezvoltarea unei
predispoziţii înspre situaţii conflictuale care escaladează repede şi se sting greu.
Ceea ce tinde să predomine în astfel de conflicte este nu conţinutul
„comunicării”, ci competitivitatea şi faptul că nici unul dintre cei implicaţi nu
este dispus să „piardă lupta”, să fie „umilit”, să fie considerat „mai slab”. Ideea
cea mai importantă pe care asistentul social va trebui să o transmită familiilor
predispuse în acest sens este aceea că în conflictele competitive nu este adevărat
că unul pierde şi altul câştigă, ci toţi au de pierdut, datorită înstrăinării
emoţionale şi a sentimentelor negative care rezultă în urma unui astfel de
conflict.
„Tehnica” ieşirii dintr-un astfel de conflict este una cât se poate de
simplă – refuzul de a mai continua dezbaterea sau cearta, indicându-i eventual
celuilalt că nu se doreşte o deteriorare a relaţiilor sau chiar folosirea unor
formule codificate care să anunţe retragerea din conflict („pace”, „remiză”,
„egalitate”, „pauză”). Sesiunile asistentului social cu întreaga familie pot fi o
ocazie ideală de a practica un tip de comunicare mai puţin conflictuală,
asistentul social intervenind ori de câte ori comunicarea conflictuală tinde să
reapară şi indicând moduri concrete de depăşire a acesteia.

112
 e) Înlăturarea complementarităţii disfuncţionale. În unele familii,
escaladarea conflictelor este evitată cu preţul dezvoltării unei
„complementarităţi” disfuncţionale în comunicare (în mod special în cadrul
cuplului conjugal), adică pasivitatea sau supunerea unuia dintre parteneri în
favoarea dominanţei celuilalt. O astfel de comunicare se dovedeşte a fi de cele
mai multe ori în detrimentul ambelor părţi. Partea dominantă va avea de pierdut
prin nevalorificarea aportului celuilalt sau prin tendinţa de desconsiderare a
acestuia (privind tăcerea ca semn al slăbiciunii). Partea pasivă va pierde prin
inabilitatea de exprimare a gândurilor, sentimentelor şi trebuinţelor sau prin
dezvoltarea treptată a resentimentelor faţă de celălalt (ducând eventual la
răbufniri necontrolate). Asistentul social va lucra cu ambii parteneri, mai întâi în
conştientizarea acestora privitor la disfuncţionalitatea unui astfel de tipar de
comunicare, iar apoi în încercarea de restabilire a echilibrului. Partenerul
dominant va fi ajutat să îşi dezvolte mai mult abilităţile de „recepţionare”, iar
cel mai pasiv pe cele de „emitere”, conform procedeelor discutate mai sus.

5. Revizuirea regulilor disfuncţionale

Regulile disfuncţionale pot afecta buna funcţionare a sistemului

familial, indiferent dacă aceste reguli sunt explicite sau subtile. Regulile
disfuncţionale vizibile pot însemna ore nepotrivite de culcare sau trezire,
practici gospodăreşti defectuoase, utilizarea haotică a calculatorului sau
televizorului etc. Mult mai problematice decât acestea pot fi însă regulile
disfuncţionale invizibile, atât datorită faptului că acestea au de a face cu trăiri şi
experienţe profunde ale membrilor familiei, cât şi datorită faptului că, nefiind
vizibile, aceste reguli sunt mult mai greu de conştientizat şi modificat.
Intervenţia asistentului social în revizuirea unor astfel de reguli va
începe prin sprijinirea familiei în recunoaşterea impactului pe care regulile
familiale le au asupra sistemului familial. În scopul acesta, asistentul social va
iniţia mai întâi o discuţie despre regulile vizibile ale familiei, solicitând din
partea membrilor exemple de astfel de reguli. Odată ce membrii familiei au
reuşit să identifice câteva dintre regulile vizibile, asistentul social va conduce
discuţia înspre zona regulilor invizibile. De data aceasta asistentul social va
pune întrebări privitoare la tiparele de comportament ale membrilor familiei în

113
diverse domenii, vizând structura şi graniţele familiei, puterea, rolurile şi
comunicarea în familie etc. Identificarea şi discutarea unora dintre regulile
invizibile ale familiei va constitui o ocazie pentru elucidarea modului (favorabil
sau nefavorabil) în care aceste reguli afectează viaţa familiei. Nu în ultimul
rând, asistentul social va asista familia în a decide pe care dintre aceste reguli, în
ce măsură şi în ce mod ar dori ei să le modifice. Este esenţial însă ca aceste
decizii să fie cunoscute şi împărtăşite de întreaga familie, ca sistem, iar la nivel
individual fiecare membru să îşi cunoască responsabilităţile directe în
implementarea schimbărilor propuse.

6. Utilizarea ritualurilor

Conform anumitor studii de specialitate, la centrul vieţii de familie stă

un set de ceremonii şi ritualuri care se repetă periodic şi se derulează după
anumite tipare foarte bine stabilite, având o încărcătură simbolică şi emoţională
deosebită.131 Aceste ritualuri pot fi folosite de către asistentul social ca mijloace
de implementare sau conservare a anumitor schimbări în viaţa familiei. În
sensul acesta, este de multe ori util ca în cadrul temelor de casă desemnate
clienţilor să fie incluse şi anumite componente care ţin de ritualurile familiei.
Astfel, în situaţia în care se urmăreşte întărirea relaţiei dintre tată şi fiu, se poate
sugera introducerea unor ritualuri în relaţia acestora, constând de pildă în
petrecerea unui anumit timp împreună, între anumite ore, într-un anume loc,
făcând anumite lucruri specifice care să ajute la întărirea acelei relaţii: două ore
de tenis în fiecare zi de vineri, după orele de servici sau şcoală, la un anume
club sportiv. „Ritualizarea” unei astfel de acţiuni nu numai că va ajuta la
realizarea sau conservarea schimbării dorite, ci va face mai grea întreruperea ei
de către alte activităţi sau persoane.
Familiile pot fi deficitare la capitolul ritualuri din diverse motive: (a)
ritualurile nu au fost considerate importante în tradiţia familiei; (b) ritualurile au
fost pierdute ca urmare a unor schimbări în viaţa familiei (de exemplu decesul
unui membru al familiei care urmărea în mod special păstrarea ritualului
respectiv); (c) anumite ritualuri importante ale familiei respective sunt
considerate inoportune în mediul social al familiei (de pildă în cazul unor

131
Reiss, David, The Family’s Construction of Reality, Cambridge, Mass.: Harvard
University Press, 1981.

114
familii ce aparţin unor minorităţi etnice sau religioase). În astfel de situaţii
asistentul social va explora împreună cu familia posibilitatea reînvierii unor
ritualuri pierdute, poate într-o formă modificată, sau a introducerii de ritualuri
noi care să contribuie la coeziunea familiei.
Un caz particular în materie de ritualuri familiale îl prezintă acela în
care diferiţi membri ai familiei (cel mai adesea soţul şi soţia) vin din medii
familiale radical diferite sau diferă în mod semnificativ în privinţa valorilor
culturale şi sociale asumate. De cele mai multe ori „soluţia” găsită de aceştia
este aceea de a renunţa la tradiţiile şi ritualurile ambelor părţi (în măsură egală
sau diferită), mai degrabă decât aceea de a căuta modalităţi de integrare (cel
puţin parţială) a acestora în noul sistem familial. Asistentul social va iniţia în
astfel de cazuri discuţii prin intermediul cărora membrii familiei să fie stimulaţi
să îşi amintească şi să redescopere ritualuri abandonate sau pierdute. Aceasta va
oferi un cadrul ideal pentru generarea de noi ritualuri sau pentru explorarea
posibilităţii de valorificare a unora dintre vechile ritualuri (în formă identică sau
modificată).

7. Folosirea acordurilor reciproce de schimbare

O situaţie frecventă în procesul de intervenţie la nivel de relaţii

familiale este aceea că disponibilitatea unui membru spre schimbare este
condiţionată (cel puţin la nivel declarativ) de anumite schimbări în
comportamentul altor membri. Astfel, un adolescent afirmă că este dispus să nu
mai depăşească o anumită oră la întoarcerea seara acasă dacă părinţii îi vor
permite mai frecvent să îşi invite prietenii acasă. O soţie susţine că este dispusă
să meargă mai frecvent, împreună cu familia, în vizită la socrii, cu condiţia ca
soţul să facă mai multe eforturi de includere a ei în discuţiile purtate acolo.
Unul dintre motivele pentru care sunt emise astfel de condiţionări este
acela că nici unul dintre membri familiei nu se simte bine să fie singularizat
(prin schimbările care i se sugerează) în ceea ce priveşte cauzele
disfuncţionalităţilor relaţionale ale familiei. Un alt motiv este acela că
majoritatea oamenilor găsesc mai uşor să dea ceva atunci când ştiu că primesc
altceva în schimb.

115
 Pornind de la astfel de constatări, una dintre tehnicile utilizate în
intervenţiile familiale este aceea a acordurilor reciproce de schimbare.132 Un
astfel de acord poate prevedea, de exemplu, ca soţul să exprime mai des
afectivitatea faţă de soţie, în timp ce ea va evita să îl critice pentru anumite
mărunţişuri; fetiţa de vârstă şcolară îşi va face integral temele, iar părinţii se vor
juca cel puţin o oră pe zi cu ea.
Eficienţa unor astfel de acorduri, ca tehnică de intervenţie, depinde în
mare măsură de alegerea corectă a termenilor contractului. Câteva aspecte
specifice trebuie avute în vedere în acest sens. Mai întâi, este important ca
propunerile să pornească pe cât posibil de la persoanele în cauză. Asistentul
social va da eventual câteva exemple posibile de cerinţe contractuale şi îi va
încuraja pe clienţi să facă şi ei anumite propuneri sau cel puţin să aleagă una
dintre variantele propuse de asistentul social. În al doilea rând, este important ca
prevederile contractuale să fie realizabile. Dorinţa pronunţată de realizare a
unor schimbări imediate poate duce la formularea unor angajamente exagerate,
care nematerializându-se vor produce frustrări sau chiar deteriorări suplimentare
în relaţie. Legat de aspectul acesta, este important, în al treilea rând, să se evite
desemnarea unui număr prea mare de sarcini pentru fiecare dintre părţi.
Focalizarea pe un număr mic de sarcini (de preferat una de fiecare parte)
măreşte şansele de succes a acordului stabilit. În sfârşit, se va sublinia faptul că
fiecare parte este responsabilă de respectarea propriilor angajamente,
indiferent de măsura în care cealaltă parte le respectă pe ale sale. Altfel,
pericolul există ca fiecare dintre părţile implicate să îşi justifice nerespectarea
propriilor angajamente cu faptul că nici cealaltă parte nu şi le-a respectat pe ale
sale.
Un atu major al acestei tehnici este că în multe cazuri folosirea ei
stimulează colaborarea între membrii familiei şi în alte domenii decât în cele
prevăzute în mod specific în acordul de schimbare. Mai mult, un astfel de acord
asumat de ambele părţi are capacitatea de a diminua tendinţa fiecărei părţi de a
aştepta ca iniţiativa în schimbare să aparţină celelalte părţi.
Trebuie precizat însă că utilizarea acordurilor reciproce de schimbare
este recomandată doar în cazurile (sau în etapa procesului de intervenţie) în care
părţile implicate sunt interesate în mod real de realizarea unor schimbări care

132
Hepworth, Rooney şi Larsen, 1997, pag. 505-507.

116
vor include şi o componentă proprie. Încercarea de introducere a unor astfel de
acorduri în situaţii în care clienţii sunt implicaţi într-un „ping-pong” al
acuzaţiilor sau jignirilor reciproce nu va face probabil altceva decât să ofere
ambelor părţi muniţie suplimentară pentru luptă. Este esenţial, aşadar, ca înainte
de introducerea unui acord reciproc de schimbare, clienţii să fi dobândit o
motivaţie corectă şi reală pentru implementarea schimbărilor dorite. Atâta
vreme cât motivaţia se rezumă la simpla îndeplinire a unor prevederi
contractuale, este posibil ca atât schimbările proprii, cât şi ale celuilalt să fie
depreciate. O motivaţie corectă trebuie să includă preocuparea sinceră pentru
binele celuilalt şi pentru binele întregului sistem familial. Cât despre modul în
care asistentul social va căuta să evalueze autenticitatea unei astfel de motivaţii
pozitive, mijlocul cel mai probabil prin care o astfel de evaluare se poate realiza
constă în observarea atentă a limbajului nonverbal al clientului, pe măsură ce
termenii contractului sunt stabiliţi şi explicaţi. De multe ori este posibil ca un
client să accepte la nivel declarativ termenii contractului, fără a şi-i însuşi în
mod real, aceasta ducând la scăderea şanselor de implementare ulterioară a
prevederilor contractuale. Această situaţie apare cel mai frecvent în cazul
clienţilor care deţin un nivel inferior de putere (de exemplu, un copil în raport
cu părinţii). Este important în astfel de situaţii ca asistentul social să exploreze
natura acestor reţineri, iar în condiţiile în care ele nu pot fi depăşite este de
preferat ca termenii acordului să fie ajustaţi în aşa fel în cât ei să poată fi
asumaţi în mod real.

8. Utilizarea „temelor de casă”

Indiferent cât de bine gândite şi eficiente sunt sesiunile asistentului social

împreună cu familia, impactul acestora asupra relaţiilor familiale va fi minor
atâta vreme cât nu se găsesc căi practice de implementare a schimbărilor
propuse în viaţa cotidiană a familiei. Pentru realizarea acestei tranziţii de la
sesiunile cu familia înspre viaţa cotidiană a acesteia este necesar ca asistentul
social să desemneze membrilor familiei teme de casă prin intermediul cărora
familia să aibă posibilitatea de a practica cele învăţate şi asumate în cadrul
sesiunilor de asistenţă socială.
Utilizarea temelor de casă poate fi benefică aproape indiferent de tipul
de disfuncţionalitate relaţională a familiei sau de ce alte tehnici de intervenţie

117
sunt folosite de către asistentul social. Aceasta nu înseamnă însă că rezultatele
sunt garantate indiferent cât de bine sau de superficial este tratată această
tehnică. Dimpotrivă, există anumite aspecte de care trebuie să se ţină cont
pentru ca temele de casă să îşi poată atinge scopul. Enumerăm aici selectiv
câteva dintre cele mai frecvente sugestii oferite în acest sens de practicieni.133
a) Temele de casă trebuie comunicate cât mai oficial. Asistentul social nu
trebuie să se mulţumească cu menţionarea întâmplătoare sau în treacăt a
acestora în decursul sesiunii. Dimpotrivă, este necesar ca temele de casă
să fie comunicate aşa încât membrii familiei să înţeleagă seriozitatea şi
importanţa acestui exerciţiu. De regulă, ele se vor comunica înspre
sfârşitul fiecărei sesiuni, aşa încât clienţii să poată rămâne cu ele fixate
în minte.
b) Ca şi în cazul acordurilor reciproce de schimbare, temele de casă date
fiecărui client trebuie să fie cât mai puţine (de regulă una sau maxim
două după fiecare sesiune), aşa încât acesta să nu se simtă copleşit sau
să poată acuza faptul că a pierdut din vedere ceva din ce i s-a cerut.
c) Asistentul social va face eforturi conştiente pentru motivarea
membrilor familiei în îndeplinirea sarcinilor, respectiv pentru
prevenirea eventualelor piedici ce ar putea să apară. Pentru unele
familii, în mod special pentru acelea care se simt copleşite sau
temătoare, este important ca asistentul social să sublinieze faptul că
temele nu sunt greu de realizat. În alte cazuri, asistentul social va simţi
că membrilor familiei (sau cel puţin unora dintre ei) le plac provocările,
aşa că va încerca să descrie temele de casă (cel puţin pe cele desemnate
unor astfel de membri) ca fiind destul de îndrăzneţe, că nu foarte mulţi
clienţi ar avea curajul să şi le asume etc. Indiferent de modul în care
temele de casă sunt prezentate clienţilor, este important ca asistentul
social să se asigure că în realitate ele sunt realizabile.
d) Alegerea temelor de casă trebuie să ţină cont de preferinţele, resursele
şi stilul de viaţă al familiei. În condiţiile acestea este mai puţin probabil
ca familia să manifeste reţineri sau opoziţie faţă de sarcinile primite,
fapt care la rândul său va mări şansele de eficienţă ale acestei tehnici.
Modul prin care asistentul social se va asigura că temele de casă ţin

133
Alex Haley, Roots, Garden City, NY: Doubleday, 1976; Hartman şi Laird, 1983, pag.
312-319.

118
 cont de caracteristicile specifice ale familiei constă în implicarea activă
a membrilor familiei în alegerea şi discutarea temelor respective.
e) Temele de casă trebuie să fie clare, specifice şi măsurabile. Aceasta
înseamnă că în multe cazuri va trebui stabilit în detaliu perioada de
timp, locul şi modul în care temele sunt îndeplinite. Astfel, în cazul
unui cuplu în cadrul căruia se doreşte întărirea relaţiei conjugale, nu
este suficient să se dea ca temă de casă petrecerea de mai mult timp
împreună sau ieşirea ocazională la o masă sau la o plimbare împreună.
O sarcină clară, specifică şi măsurabilă într-o astfel de situaţie ar fi, de
exemplu, ca luni şi miercuri, după servirea mesei de seară, ei să
petreacă minim douăzeci de minute discutând anumite probleme de
interes comun, iar sâmbătă seara să găsească pe cineva care să stea cu
copiii, aşa încât ei să poată lua o masă la restaurantul unde au ieşit
prima dată împreună, după ce s-au cunoscut.
f) Temele de casă trebuie să implice pe toţi membrii familiei. Pentru ca
schimbarea dorită să fie însuşită de întregul sistem familial sau cel puţin
pentru a reduce riscul ca membri lăsaţi pe dinafară să se opună
schimbărilor, este important ca asistentul social să traseze sarcini
concrete fiecăruia dintre membri, chiar dacă, în anumite cazuri, tema
specifică pentru un anume membru este simpla neinterferenţă cu
temele celorlalţi. Astfel, în cazul menţionat mai sus, deşi tema
principală îi vizează pe părinţi, copiii vor primi şi ei ca temă fie faptul
ca în timpul celor douăzeci de minute în care mama şi tata au de
discutat ceva ei să construiască împreună un puzzle la ei în cameră, fie
pur şi simplu ca pe parcursul celor douăzeci de minute ei să nu aibă
voie să întrerupă sau să deranjeze în nici un fel pe părinţi.
g) Înainte de încheierea sesiunii, fiecărui membru i se va cere să repete cu
voce tare tema pe care a primit-o. În felul acesta asistentul social se va
asigura că fiecare a înţeles exact ce are de făcut.
h) Temele de casă trebuiesc verificate. În cele mai multe cazuri, sesiunile
cu familia se desfăşoară săptămânal, iar sarcinile trebuie îndeplinite în
decursul săptămânii dintre cele două sesiuni consecutive. În cazul
acesta, sesiunea următoare va începe prin verificarea temelor de casă. În
situaţia în care toţi membrii s-au achitat de sarcinile primite, va fi o
ocazie pentru fiecare dintre ei să vadă că eforturile sale au fost

119
observate şi apreciate. În cazul în care sarcinile nu au fost îndeplinite în
mod satisfăcător, este, de asemenea, o ocazie ca ei să observe că temele
de casă trebuie tratate cât se poate de serios. Asistentul social va căuta
să arate înţelegere faţă de eventualele motive invocate de clienţi, dar va
preciza că tema rămâne valabilă pentru săptămâna următoare. În cazul
în care mai multe săptămâni la rând clienţii nu se achită de sarcinile
primite, probabil cel mai potrivit lucru este ca asistentul social să
comunice familiei că următoarea sesiune nu poate avea loc decât după
îndeplinirea sarcinilor primite, aşa că membrii familiei sunt rugaţi să îi
dea un telefon atunci când sarcinile au fost îndeplinite şi tot atunci se va
programa şi întâlnirea următoare.

120
 Capitolul 8. Aspecte finale

I. Depăşirea rezistenţei la schimbare

Schimbarea poate fi ameninţătoare. În multe cazuri, ea poate fi

percepută ca un pericol pentru stabilitatea şi coerenţa familiei. Chiar în cazurile
în care familia a consimţit benevol la procesul de intervenţie din partea
asistentului social, există posibilitatea ca familia să dorească schimbarea
problemei (comportamentul unui membru etc.), dar nu a altor aspecte din viaţa
familiei. Orice indiciu din partea asistentului social că întregul sistem familial ar
putea avea un aport în problemă este respins în mod automat.
Pentru rezolvarea unei astfel de situaţii este necesară în primul rând o
redefinire a noţiunii de rezistenţă. Problema cu care familia se confruntă trebuie
înţeleasă ca având un rol (uneori major) în menţinerea echilibrului familiei, iar
rezistenţa familiei la schimbare trebuie percepută ca efortul său de a persevera.
Se poate vorbi, deci, de o situaţie paradoxală, în sensul că membrii familiei
doresc schimbarea simptomelor problemei, dar nu doresc schimbarea familiei.
Răspunsul asistentului social la această situaţie „paradoxală” este
cunoscut sub numele de „contra-paradox” sau „paradox terapeutic”, constând în
următoarele elemente.134 În primul rând, se consideră că problema identificată
sau simptomele sale joacă un rol esenţial în menţinerea sistemului familial. În al
doilea rând, se elaborează o ipoteză care să explice rolul problemei respective în
cadrul sistemului familial, aşa încât fiecare membru al familiei să reiasă ca
având un aport în problemă. Această ipoteză este prezentată familiei în termeni
pozitivi, care să explice modul în care acel comportament sau problemă „ajută”
familia. În al treilea rând, membrii familiei sunt avertizaţi să nu se schimbe,
indicându-se unele dintre eventualele efecte negative care s-ar putea produce în
cazul în care familia ar opta pentru schimbare. Un astfel de procedeu dramatic
va ajuta familia să înţeleagă propria sa situaţie paradoxală (de căutare şi
respingere a schimbării în acelaşi timp) şi o va determina fie să-şi declare
problemele ca nerezolvabile, fie să accepte o schimbare reală.

134
Hartman şi Laird, 1983, pag. 327-331.

121
II. Monitorizarea progresului şi evaluarea schimbării

Atât asistentul social, cât şi familia vor fi direct interesaţi să cunoască în ce

măsură intervenţia de asistenţă socială dă rezultatele scontate. Evaluarea
schimbărilor realizate trebuie făcută atât pe parcursul procesului de intervenţie,
cât şi în etapele finale ale acestuia.
În decursul procesului de intervenţie, monitorizarea progresului ajută
familia în a-şi păstra sau a-şi spori motivaţia de a continua procesul de
schimbare. Totodată ea îl va ajuta pe asistentul social să observe în ce măsură
obiectivele intervenţiei sunt atinse şi să înţeleagă dacă anumite metode de
intervenţie trebuie păstrate, modificate sau abandonate. Cât despre evaluarea
finală a schimbării, aceasta îl va ajuta pe asistentul social să stabilească
momentul şi modul în care procesul de intervenţie poate fi încheiat, dându-i,
totodată, indicii despre modul în care schimbările produse pot fi păstrate după
încheierea intervenţiei. Familia, la rândul său, va fi ajutată de evaluarea finală în
a consemna sau chiar a „celebra” schimbările intervenite, fiind astfel motivată
să lupte pentru valorificarea lor ulterioară.
Monitorizarea progresului se poate face printr-o gamă largă de metode,
mai mult sau mai puţin formale sau sofisticate. De cele mai multe ori progresul
poate fi constatat prin simpla observaţie a comportamentului membrilor familiei
sau prin solicitarea de feedback din partea acestora în legătură cu anumite
aspecte specifice. Alteori însă evaluarea se poate face şi prin instrumente mai
specializate. Astfel, instrumente ca şi ecomapa, harta familiei sau sculptura
familiei pot fi utilizate şi în scopul monitorizării progresului în domeniile
specifice pentru care aceste instrumente sunt concepute. Utilizarea repetată (de
exemplu, o dată în etapele iniţiale ale intervenţie şi o dată în cele finale) a unora
dintre aceste instrumente poate evidenţia schimbările apărute în perioada
respectivă.
Atât monitorizarea progresului pe parcursul procesului de intervenţie,
cât şi evaluarea finală a schimbărilor se pot face prin mijloace individualizate
sau prin mijloace standardizate (concepute pentru a fi aplicate în mod relativ

122
identic unui număr mai mare de familii).135 Mijloacele individualizate sunt
dezvoltate sau adaptate de către asistentul social în funcţie de situaţia specifică a
fiecărei familii. Din categoria acestora fac parte instrumente ca şi cele
menţionate mai sus (ecomapa, genograma, harta familiei, sculptura familiei).
Mijloacele standardizate sunt diverse chestionare sau grile, construite pe baza
anumitor modele teoretice privitoare la dinamica familiei. Ele urmăresc de
regulă compararea anumitor caracteristici sau aspecte standard ale unor familii
cu aceleaşi caracteristici ale unui număr mai mare de familii.
Pe lângă aceste metode de evaluare a unor aspecte familiale specifice,
există şi mijloace de evaluare mai generală a familiei, vizând o gamă cât mai
largă de aspecte privitoare la funcţionalitatea sistemului familial. Astfel,
Hartman şi Laird au elaborat un ghid complex de evaluare familială, conceput
pentru a fi folosit în vederea evaluării generale a familiei (cu aplicare în orice
etapă a intervenţiei - iniţială, intermediară sau finală). Acest ghid, într-o formă
uşor adaptată, poate fi consultat în Anexa 1.136
Indiferent de instrumentele sau metodele specifice folosite în scopul
monitorizării şi evaluării, eficacitatea acestora depinde în mare măsură de
modul în care ele sunt prezentate familiei de către asistentul social. Thomlison
oferă câteva sugestii practice în această direcţie:137
a) Familiarizarea cu metodele folosite. Înainte de aplicarea în practica
asistenţială a unei anume metode de evaluare, este de dorit ca, pe cât
posibil, asistentul social să îşi aplice lui însuşi, ca exerciţiu, metoda
respectivă. Aceasta îl va ajuta să descopere mai exact cum funcţionează
metoda respectivă, cât timp va fi necesar pentru aplicarea ei, ce fel de
termeni vor putea necesita eventuale clarificări.
b) Discutarea cât mai onestă împreună cu familia a scopului şi
importanţei metodei respective. Asistentul social va încerca să ajute
familia să înţeleagă ce fel de beneficii poate oferi metoda respectivă şi
chiar eventualele sale limitări.

135
K. Corcoran şi W. Gingerich, „Practice Evaluation: Setting Goals, Measuring
Change”, în K. Corcoran (coord.), Structuring Change: Effective Practice for Common
Client Problems, Chicago: Lyceum Books, 1992, pag. 35.
136
Hartman şi Laird, 1983, pag. 116-121, 205-210.
137
Punctele de mai jos reprezintă o adaptare după Thomlison, 2002, pag. 89-90.

123
 c) Sensibilitatea şi obiectivitatea faţă de caracteristicile culturale şi de
gen. Înainte de aplicarea metodei, asistentul social o va discuta, punct
cu punct, împreună cu membrii familiei, pentru a se convinge că aceştia
se simt confortabil cu tot ceea ce ea implică sau că înţeleg exact ce
presupune ea.
d) Oferirea de feedback membrilor familiei. Pe lângă rezultatele propriu-
zise, asistentul social va oferi familiei clarificări şi interpretări ale
acestor rezultate. Elementele individuale ale instrumentului folosit pot
constitui puncte de plecare pentru discuţii cu familia, atât în ceea ce
priveşte punctele tari, cât şi în ce priveşte eventualele neajunsuri.

Zastrow propune şapte paşi concreţi în procesul de evaluare, după cum

urmează:138
a) Specificarea obiectivului intervenţiei. Obiectivul trebuie formulat în
termeni cât mai specifici, concreţi şi măsurabili. Cu ajutorul său se va
stabili ce anume şi în ce fel se doreşte a fi diferit după ce intervenţia
este încheiată. De regulă, obiectivul intervenţiei va viza o schimbare în
comportament (gândire, acţiuni, sentimente sau atitudini), o schimbare
în cantitatea şi/sau calitatea unor relaţii sau o schimbare în anumite
aspecte ale mediului familial (servici, şcoală, locuinţă).
b) Selectarea unui sistem potrivit de măsură. Este esenţial, deşi nu
întotdeauna uşor, să se poată determina natura şi gradul schimbărilor
realizate, iar evaluarea corectă a acestor schimbări depinde de buna
alegere a sistemului de măsură.
c) Consemnarea datelor iniţiale. Datele iniţiale se referă la modul de
funcţionare al familiei înaintea începerii procesului de intervenţie. În
general, analizarea acestora presupune studierea funcţionării sistemului
familial în cel puţin trei momente în timp, sau mai exact, atâtea
momente câte sunt necesare pentru a identifica anumite tipare de
comportament ale familiei. Evaluarea schimbării pe parcursul sau la
sfârşitul intervenţiei va lua mereu ca termen de comparaţie aceste date
iniţiale.

138
Zastrow, 1981, apud Thomlison, 1992, pag. 95-96.

124
 d) Implementarea intervenţiei şi continuarea monitorizării. Odată ce
procesul de intervenţie este demarat, asistentul social va continua să
monitorizeze progresul familiei la anumite perioade de timp şi
folosindu-se de aceleaşi instrumente de măsură, pentru a avea
posibilitatea să compare rezultatele obţinute în diverse etape.
e) Evaluarea schimbării. Aceasta presupune crearea unui grafic sau tabel
în care să fie introduse datele obţinute pe parcursul monitorizării astfel
dând atât asistentului social, cât şi familiei posibilitatea de a observa cât
mai uşor evoluţia schimbărilor.
f) Analizarea eficienţei intervenţiei. Schimbările apărute pe parcursul
perioadei de intervenţie nu sunt în mod neapărat rezultatul exclusiv al
intervenţiei asistenţiale. Ele pot rezulta şi din alţi factori, cum ar fi:
istoria familiei în perioada respectivă (cu evenimentele ce au avut loc),
trecerea timpului, intervenţii simultane din alte direcţii (nu neapărat din
direcţia asistenţei sociale) etc. Analizarea eficienţei intervenţiei
presupune identificarea şi luarea în calcul a unor astfel de factori
suplimentari, pentru a putea trage concluzii cât mai obiective în legătură
cu rolul specific al intervenţiei în producerea schimbărilor respective.
g) Follow-up. După încheierea perioadei de intervenţie, asistentul social va
căuta să evalueze nivelul de menţinere şi generalizare al schimbărilor
realizate prin contactarea şi evaluarea ulterioară a familiei (de obicei la
trei luni şi la şase luni după încheierea intervenţiei).

O ultimă observaţie privitoare la monitorizare şi evaluare are de a face

cu cine este cel care face evaluarea. Se presupune adesea, mult prea uşor, că cel
care este responsabil de evaluare (sau a cărui evaluare contează cu adevărat)
este profesionistul. Trebuie subliniat însă faptul că un factor deosebit de
important în evaluare îl reprezintă şi perspectiva membrilor familiei – măsura în
care ei „simt” sau nu că există progrese (ceea ce va avea impact asupra
motivaţiei lor ulterioare şi implicit asupra evoluţiei schimbării). Pornind de la
această observaţie, Herbert şi Harper-Dorton fac referire la o practică a lor de a
oferi clienţilor, în cadrul fiecărei sesiuni, invitaţia de a indica, pe o scară de la -5
la +5, măsura în care ei simt în momentul respectiv că se îndreaptă spre

125
obiectivele propuse.139 Pe măsură ce procesul de intervenţie se derulează,
asistentul social va avea posibilitatea să compare modul în care el însuşi
percepe evoluţia situaţiei cu felul în care ea este văzută de către clienţi,
diferenţele consemnate putând apoi fi discutate şi elucidate.

III. Aspecte manageriale

O asistenţă socială familială de calitate presupune nu doar o bună

pregătire profesională din partea asistentului social, ci şi îndeplinirea câtorva
cerinţe având caracter managerial. Menţionăm câteva dintre cele mai importante
cerinţe de acest fel.140
a) Flexibilitate în spaţiu. Asistentul social are nevoie de flexibilitate „în
spaţiu”, pentru a putea urmări o anume situaţie acolo unde ea îl solicită. Aceasta
poate însemna libertatea de a se deplasa la domiciliul clienţilor, la sediul unor
instituţii cu care sistemul familial are legături (şcoală, poliţie, spital etc.), în
diverse locuri unde este necesar să discute cu persoane relevante pentru
elucidarea sau soluţionarea unor probleme.
b) Flexibilitate în timp. În mod tradiţional, asistentul social are un
program de lucru de opt ore pe zi, între orele nouă şi şaptesprezece, iar în
cadrul acestui program fiecărei şedinţe familiale îi este alocat un anume timp
standard (de regulă până în cincizeci de minute). Un astfel de program, deşi
funcţional şi pragmatic din punct de vedere al asistentului social şi al agenţiei
sale, este adesea inadecvat pentru nevoile clienţilor. Limitarea programului de
lucru la orele tipice de birou tinde să excludă clienţii care la rândul lor au
program de lucru sau şcoală între acele ore. Este, aşadar, recomandat ca, pe cât
posibil, orarul asistentului social să includă un număr mai substanţial de ore
lucru seara. De asemenea, întrucât şedinţele familiale tind să fie de regulă mai
complexe şi mai neprevăzute decât cele de consiliere individuală, este important
să se găsească metode prin care timpul alocat unei şedinţe să fie într-o oarecare
măsură determinat de natura cazului. Desigur, o astfel de abordare poate crea
probleme manageriale, dar de multe ori soluţiile pot fi găsite atunci când
problema este conştientizată.

139
Herbert şi Harper-Dorton, 2002, pag. 168-169.
140
Hartman şi Laird, 1983, pag. 116-121, 205-210.

126
 c) Sprijin administrativ din partea agenţiei. Îndeplinirea unor cerinţe ca
şi cele menţionate mai sus este practic imposibilă fără ca asistentul social să se
bucure de sprijinul şi colaborarea agenţiei sale. Este important, prin urmare, ca
factorii de decizie din conducerea agenţiei să fie bine informaţi şi sensibilizaţi
în legătură cu natura asistenţei sociale familiale şi cerinţele speciale pe care
aceasta le presupune. O astfel de sensibilizare este necesară în primul rând
pentru ca serviciul asistenţei familiale să fie oferit în bune condiţii, dar totodată
ea este importantă şi din punctul de vedere al evaluării activităţii asistentului
social şi al retribuţiei sale salariale. Pe lângă faptul că că în consilierea familială
se impun o serie de cunoştinţe şi deprinderi suplimentare din partea asistentului
social, nivelul de concentrare şi volumul de informaţie procesată în lucrul cu
familia sunt de regulă semnificativ mai mari.
d) Colaborare, supervizare, specializare. Indiferent cât de bine pregătit
este un asistent social, consilierea şi intervenţia la nivel familial solicită uneori
cunoştinţe şi deprinderi care depăşesc competenţele sale. În astfel de situaţii,
este esenţial ca asistentul social să dispună de o reţea de colegi sau specialişti
care să îl sprijine în demersul său. Metodele prin care acest sprijin i se poate
oferi sunt diverse, de la împărtăşirea unor dileme întâlnite cu alţi colegi sau
profesionişti, până la invitarea acestora să vizioneze o şedinţă de consiliere pe
casetă video sau printr-un geam cu vedere într-un singur sens şi până la
participarea lor în cadrul şedinţei propriu-zise. Desigur, astfel de metode aduc în
discuţie un principiu important al asistenţei sociale – cel al confidenţialităţii.
Relativ la această problemă Hartman şi Laird remarcă următoarele:

Noi am presupus uneori că clienţii ar putea obiecta la introducerea altor

profesionişti în actul de asistenţă. Se pare însă că această reţinere este o
reflecţie a preocupării asistentului social vizavi de autoexpunerea sa, pentru că
am descoperit că introducerea de observatori, consilieri sau consultanţi
suplimentari tinde să fie percepută de către clienţi drept o expresie a dorinţei
asistentului social de a implica în situaţia respectivă resurse utile.141

Pe lângă sprijinul acordat asistentului social prin intermediul colaborării

sale cu alţi colegi sau a supervizării oferite de diverşi specialişti, este esenţial ca

141
Hartman şi Laird, 1983, pag. 120.

127
asistentul social să poată beneficia în mod regulat sau cel puţin ocazional de
training-uri sau cursuri care să îl ajute să se specializeze suplimentar în unele
dintre domeniile pe care practica sa i le sugerează. Încă o dată, sprijinul şi
viziunea agenţiei sale pot avea un rol determinant în acest sens.
e) „Trimiterea”. Un caz particular şi foarte important al colaborării cu
alţi profesionişti îl reprezintă cel în care familia este „trimisă” la asistentul
social sau la agenţia sa de către un alt profesionist sau o altă instituţie. Astfel,
familia sau un membru al ei se poate adresa asistentului social la recomandarea
(sau sub coerciţia) unui diriginte, unui tribunal, unui agent al poliţiei, unui
psiholog, etc. Câteva precizări sunt necesare în legătură cu astfel de situaţii. În
primul rând, este important ca asistentul social căruia i-a fost „trimisă” o familie
să analizeze cu atenţie motivele pentru care familia respectivă a fost trimisă.
Motivele prezentate de familie pot fi adesea tendenţioase sau distorsionate
(deliberat sau involuntar). În al doilea rând, asistentul social va trebui să evite
cu orice preţ o situaţie de triangulare, prin care asistentul social este atras în
discuţii cu familia-client despre celălalt profesionist sau cu profesionistul despre
familie. De cele mai multe ori când familia este critică la adresa celuilalt
profesionist, această critică reprezintă o manevră (din nou, conştientă sau
inconştientă) de a-l atrage pe asistentul social împotriva (sfatului) celuilalt
profesionist, aşa încât să se evite diagnosticul sau schimbarea sugerată de acela.
f) Suprapunerea. Un alt caz particular şi delicat al colaborării între
profesionişti este acela de suprapunere în lucrul cu aceeaşi familie. De regulă
aceasta se întâmplă când unul sau mai mulţi dintre membrii familiei continuă
sau încep să solicite sprijin individual de la un alt specialist. Astfel de situaţii nu
sunt în general recomandate atât din cauza diferenţelor de optică dintre asistenţa
individuală şi asistenţa familială, cât şi din cauza probabilităţii unei tendinţe de
triangulare din partea familiei. Foarte adesea ceilalţi membri ai familiei vor fi
tentaţi să îl atragă pe asistentul social de partea lor în a defini problema ca fiind
localizată în cel care primeşte asistenţă în altă parte sau în genul de asistenţă pe
care el o primeşte acolo. În general, este recomandat ca asistentul social să
propună familiei ca ei să aleagă între cele două servicii. Dacă cel vizat direct
este doar un membru al familiei i se poate recomanda familiei să aştepte până
şedinţele acestuia de asistenţă individuală se încheie, iar dacă ei insistă că
preferă consilierea familială, se va preciza, cu tact şi sensibilitate, că pentru

128
aceasta este necesară întreruperea celeilalte consilieri. Raţionamentul cel mai
simplu este că „cine vrea să stea pe două scaune cade între ele”.

129
ANEXE

130
 Anexa 1: Ghid pentru evaluarea familială în asistenţa socială142

I. PREZENTAREA PROBLEMEI
1. Ce situaţii sau probleme au condus la stabilirea contactului?
2. Cine recunoaşte aceste trebuinţe sau probleme?
3. Cine a iniţiat contactul?
4. Cum definesc problema diverşii membri ai familiei?
5. Cum definesc problema alte persoane avizate (şcoala, tribunalul
etc.)?
6. Care sunt primele impresii ale asistentului social?
II. FAMILIA ÎN SPAŢIU: EVALUAREA ECOLOGICĂ
Instrumente principale pentru evaluare şi colectare de date:
interviul, ecomapa
1. Trebuinţe majore
A. Este venitul familiei suficient pentru acoperirea trebuinţelor
de bază?
B. Are familia hrană şi adăpost corespunzătoare?
C. Este vecinătatea locuinţei suficient de sigură şi plăcută
pentru familie?
D. Dispune familia de asistenţă medicală corespunzătoare?
E. Are familia acces la resursele necesare sau sunt ei izolaţi
din motive de localizare, transport, telefon etc.?
F. Are familia contacte sociale adecvate cu vecini, prieteni,
rude sau organizaţii comunitare?
G. Participă membrii familiei la vreun fel de activităţi de grup?
H. Are familia ocazia de a împărtăşi semnificaţie sau valori
culturale, religioase, etnice sau de alte tipuri cu alte
persoane? Sunt valorile lor compatibile sau în conflict cu
cele ale mediului înconjurător?
I. Este experienţa educaţională a copiilor una pozitivă? Au ei
sau alţi membrii ai familiei acces la alte resurse culturale
sau vocaţionale?

142
Adaptare după Hartman şi Laird, 1983, pag. 345-353.

131
 J. Au membrii familiei satisfacţii pe plan profesional sau prin
realizări de alte tipuri?
2. Relaţia individuală a membrilor familiei cu mediul
A. Este unul dintre membrii familiei mai izolat faţă de mediul
încojurător decât ceilalţi?
B. Este un membru mai implicat în relaţii stresante decât
ceilalţi?
C. Sunt tranzacţiile familiei cu mediul efectuate doar de
familie ca întreg sau se raportează membrii familiei la
mediu în mod individual?
3. Relaţia familiei cu sistemul de asistenţă socială
A. Există mai multe agenţii implicate în asistenţa socială a
familiei respective şi în ce măsură sunt obiectivele şi
acţiunile lor în interesul familiei compatibile sau
conflictuale?
B. Care este relaţia familiei cu asistentul social, respectiv cu
agenţia acestuia?
4. Graniţa dintre familie şi mediul înconjurător
A. Este familia deschisă pentru experienţe şi relaţii noi? Sunt
membrii familiei liberi să stabilească relaţii individuale cu
alte persoane şi organizaţii? Sunt alte persoane acceptate
fizic şi emoţional în spaţiul familiei?
B. Sunt graniţele familei flexibile, în funcţie de schimbările
din viaţa familiei?
5. Evaluarea globală a relaţiei familei cu mediul
A. Trăieşte familia în echilibru cu mediul încojurător sau este
copleşită de el?
B. Este familia în situaţia de a da sau de a absorbi prea multă
energie?
C. Există suficiente resurse în mediul înconjurător pentru a
satisface trebuinţele de bază ale familiei sau există anumite
deficienţe? În ce domenii?
D. Are familia nevoia de ajutor în dezvoltarea unor deprinderi
necesare pentru a accesa resursele existente?

132
 E. Ce resurse benefice familiei ar putea fi activate sau folosite
mai mult?
F. Există anumite surse specifice de stres sau conflict?
G. Care ar fi caracteristicile cele mai pronunţate ale familiei în
raport cu mediul - lipsită, izolată, epuizată etc.?
III. FAMILIA ÎN TIMP: EVALUAREA INTERGENERAŢIONALĂ
Instrumente principale pentru evaluare şi colectare de date:
interviul, genograma, documente, scrisori, vizite, fotografii etc.
1. Tipare familiale
A. Care sunt tiparele familiale cele mai semnificative care
rezultă din studiul genogramei?
B. A experimentat familia pierderi majore prin decese
premature sau tragice, migrări, despărţiri?
C. Există anumite teme sau evenimente „toxice”, devenite tabu
sau încărcate de ruşine şi durere?
D. Care sunt tiparele intergeneraţionale de sănătate ale
familiei?
2. Definiţii familiale: paradigma familiei
A. Cum se autodefineşte familia? Care sunt principalele teme
care contriuie la identitatea şi coerenţa sa?
B. Care sunt naraţiunile, miturile, personaje şi eroii cheie din
istoria familiei?
C. Ce tradiţii sau evenimente familiale evocă mândrie? Cum
sunt acestea marcate sau celebrate?
D. Ce ritualuri şi ceremonii sunt importante pentru familie?
Care este semnificaţia lor?
E. Care este rolul moştenirilor etnice, culturale sau religioase
în istoria familiei?
F. Cum au fost influenţate relaţiile sau identificările din cadrul
familiei de căsătoriile inter-etnice sau inter-religioase
3. Identificări individuale
A. Cu cine sunt membrii familiei prezente asociaţi sau
identificaţi? În ce privinţe? Care sunt asocierile? (Nume,
ocupaţie, etc.)

133
 B. Ce roluri formale joacă membrii familiei şi în ce privinţe
sunt ele similare sau diferite de cele din generaţiile trecute?
C. Ce roluri informale există? Cine a jucat aceste roluri în
trecut?
4. Relaţii din cadrul familiei prezente
A. Există legături strânse şi comunicare deschisă cu familia
extinsă? De ambele părţii (maternă şi paternă) sau doar de
una?
B. Există rupturi emoţionale majore de partea maternă,
paternă, între fraţi sau între părinţi şi copii?
C. Care este explicaţia familiei pentru această ruptură? Cum a
fost ea produsă? Cine o menţine?
D. Ce efect are ruptura asupra familiei sau asupra unora dintre
membrii săi?
5. Surse de dificultate
A. Există probleme intergeneraţionale serioase nerezolvate?
Cum se transmit ele?
B. Este unul dintre părinţi (sau chiar ambii) limitat de o
fuziune prea pronunţată cu proprii părinţi?
C. Dacă există o ruptură emoţională serioasă, ce efecte are ea
asupra familiei sau asupra unuia dintre membrii săi?
D. Este prea mult din energia familiei folosită pentru evitarea
unor probleme intergeneraţionale toxice sau pentru
menţinerea unor secrete?
E. Ce roluri disfuncţionale transmise din trecut sunt preluate
de membrii familiei prezente?
IV. ÎN INTERIORUL FAMILIEI: STRUCTURĂ, ORGANIZARE,
PROCES
Instrumente principale pentru evaluare şi colectare de date:
observaţia, interviul, sculptura familiei, ecomapa, hărţi sau desene
ale familiei.
1. Structura familiei
A. Graniţele exterioare (de văzut şi evaluarea ecologică)
a) Permeabilitate: Cât de clare şi permeabile sunt
graniţele?

134
 b) Diferenţiere: Au unii dintre membrii familiei mai
multe relaţii de calitate (sau stresante) cu exteriorul?
De ce şi cu ce efect asupra indivizilor şi familiei?
c) Membralitate: Unde este trasată graniţa? Cine face
parte din intimitatea familiei? Este familia nucleară
izolată faţă de familia extinsă? Cât de deschisă este
familia faţă de membri noi (prin căsătorie) sau faţă de
alte persoane (prin invitaţii la masă etc.)?
B. Separare şi conectare
a) Sufocare sau fuziune
Sunt părinţii supra-implicaţi în vieţile copiilor
lor?
Tolerează familia diferenţele?
Se „îngrijorează” părinţii prea mult pentru
copii sau unul pentru celălalt?
Au membrii familiei libertatea de a stabili
relaţii de calitate în exteriorul sistemului
familial?
Sunt eforturile de individualizare a membrilor
familiei interpretate de familie ca abandon sau
lipsă de loialitate?
Sunt membrii familiei capabili de a fi ei înşişi?
b) Dezinteres sau lipsă de afectivitate
Eşuează părinţii în satisfacerea unor trebuinţe
fizice sau emoţionale importante ale copiilor?
Sunt membrii familiei insensibili unul faţă de
altul?
Este apropierea emoţională sau fizică evitată?
c) Dragoste, grijă şi ataşament
Cum ar putea fi caracterizate relaţiile afective
ale familiei?
Care este calitatea ataşamentului membrilor
familiei unii faţă de alţii?
Reuşesc membrii familiei să fie afectivi,
constructivi, mulţumitori unii faţă de alţii?

135
 În ce moduri îşi arată membrii familiei grija şi
afectivitatea? În ce moduri nu o pot face şi de
ce?
2. Organizarea familiei
A. Graniţe interne
a) Cum este organizat sistemul familial?
b) Care sunt relaţiile dintre subsisteme?
c) Există o graniţă clară între subsistemul soţilor şi cel al
copiilor?
d) Au atât adulţii cât şi copiii timp şi spaţiu specific pentru
ei?
e) Este subsistemul parental definit clar? Este el accesibil
copiilor?
f) Îşi oferă soţii sprijin reciproc?
g) Subsistemul fraţilor/surorilor este caracterizat de sprijin
reciproc sau rivalitate?
B. Roluri formale
a) Sunt rolurile familiale clare şi consecvente?
b) Sunt ele complementare sau simetrice?
c) Au membrii familiei deprinderile şi competenţele
necesare pentru rolurile familiale şi sociale pe care le
joacă?
d) Câtă rigiditate, flexibilitate sau conflict există în rolurile
asumate?
e) În ce măsură sunt rolurile stabilite în funcţie de
moştenirea socio-culturală?
f) Contribuie structura rolurilor în familie la
disfuncţionalitatea acesteia?
g) Care este rolul bunicilor sau ai altor membrii ai familiei
extinse?
C. Roluri informale
a) Ce roluri informale importante sunt atribuite? - mediator,
încurajator, educator, istoric, îngrijitor etc.
b) Cum sunt ele definite?
c) Cine le îndeplineşte şi cum din ce motive?

136
 d) Care este funcţia specifică şi efectele acestor roluri în
familie?
e) Cine a jucat aceste roluri în generaţiile precedente şi ce
rezultate au avut?
f) Ce impact are fiecare rol pentru persoana care îl
îndeplineşte?
3. Procese familiale
A. Putere şi reguli
a) Care este ierarhia şi distribuţia puterii în familie?
b) Cum sunt implementate regulile familiale?
c) Ce se întâmplă când o regulă este încălcată sau
provocată?
d) Pot fi discutate meta-regulile?
e) Care sunt valorile, ritualurile, miturile şi tiparele care
menţin regulile familiei?
f) Ce reguli contribuie la menţinerea problemei sau
disfuncţiei familiei?
B. Procese ale comunicării
a) Care este natura comunicării în familie?
b) Cât de clară şi inteligibilă este comunicarea?
c) Ce reguli guvernează comunicarea şi comunicarea
despre comunicare?
d) Ce subiecte pot fi abordate şi ce subiecte sunt tabu?
e) Ce sentimente sunt exprimate şi ce sentimente nu pot fi
exprimate?
f) Cine cu cine vorbeşte? Despre ce şi când?
g) Sunt unii membrii lăsaţi pe din afară?
h) Vorbesc unii membrii în numele altora?
i) Ce arată comunicarea non-verbală şi cât este ea de
congruentă cu cea verbală?

137
 Anexa 2: Codul familiei143

CUPRINS

Titlul I Căsătoria
Capitolul I Încheierea căsătoriei
Capitolul II Nulitatea căsătoriei
Capitolul III Efectele căsătoriei
Sectiunea I Drepturile si obligatiile personale ale sotilor
Sectiunea a
Drepturile si obligatiile patrimoniale ale sotilor
II-a
Capitolul IV Desfacerea căsătoriei
Titlul II Rudenia
Capitolul I Dispozitii generale
Capitolul II Filiatia
Sectiunea I Filiatia fată de mamă
Sectiunea a
Filiatia fată de tată
II-a
Sectiunea a
Situatia legală a copilului
III-a
Capitolul III Înfierea
Capitolul IV Obligatia de întretinere
Titlul III Ocrotirea celor lipsiti de capacitate, a celor cu
capacitate restrânsă si a altor persoane
Capitolul I Ocrotirea minorului
Sectiunea I Drepturile si îndatoririle părintilor fată de
copiii minori

143
Codul familiei a intrat în vigoare la 1 februarie 1954. Textul prezent include
modificările introduse prin Legea 23/26 ianuarie 1999 ( M. Of. 35 - 28.I.1999).

138
 Sectiunea a
Tutela minorului
II-a
Capitolul II Interdictia
Capitolul III Curatela
Capitolul IV Autoritatea tutelară
Dispozitii finale

Art. 1. - In Romania statul ocroteste casatoria si familia; el sprijina, prin masuri

economice si sociale, dezvoltarea si consolidarea familiei.
Statul apara interesele mamei si copilului si manifesta deosebita grija pentru
cresterea si educarea tinerei generatii.
Familia are la baza casatoria liber consimtita intre soti.
In relatiile dintre soti, precum si in exercitiul drepturilor fata de copii, barbatul
si femeia au drepturi egale.
Drepturile parintesti se exercita numai in interesul copiilor.

Art. 2. - Relatiile de familie se bazeaza pe prietenie si afectiune reciproca intre

membrii ei, care sunt datori sa-si acorde unul altuia sprijin moral si material.

TITLUL I
CĂSĂTORIA

CAPITOLUL I
ÎNCHEIEREA CĂSĂTORIEI

Art. 3. - Numai căsătoria încheiată în fata delegatului de stare civilă1 dă

nastere drepturilor si obligatiilor de soti prevăzute în prezentul decret.

1. Primarul îndeplineste functia de ofiter de stare civilă (art. 43, lit. t) din Legea
nr. 69 din 26 noiembrie 1991 a administratiei publice locale nr. 69 din 26
noiembrie 1991

Art. 4. - Bărbatul se poate căsători numai dacă a împlinit vârsta de

optsprezece ani, iar femeia numai dacă a împlinit saisprezece ani.

139
 Cu toate acestea, pentru motive temeinice, se poate încuviinta căsătoria
femeii care a împlinit cincisprezece ani. Încuviintarea se poate da de Comitetul
executiv al Consiliului Popular al Municipiului Bucuresti sau al judetului2 în
cuprinsul căruia îsi are domiciliul femeia si numai în temeiul unui aviz dat de
un medic oficial.

2. Consilii locale, Consiliul municipiului Bucuresti, consilii judetene si primari,

potrivit Legii administratiei publice locale nr. 69 din 26 noiembrie 1991

Art. 5. - Este oprit să se căsătorească bărbatul sau femeia care este

căsătorită.

Art. 6. - Este oprită căsătoria între rudele în linie dreaptă, precum si între
cele în linie colaterală până la al patrulea grad inclusiv.
Pentru motive temeinice, căsătoria între rudele în linie colaterală de
gradul al patrulea poate fi încuviintată de Comitetul executiv al Consiliului
Popular al Municipiului Bucuresti sau al judetului3 în cuprinsul căruia cel care
cere această încuviintare îsi are domiciliul.

3. Consilii locale, Consiliul municipiului Bucuresti, consilii judetene si primari,

potrivit Legii administratiei publice locale nr. 69 din 26 noiembrie 1991

Art. 7. - Este oprită căsătoria:

a) între cel care înfiază sau ascendentii lui, de o parte, si cel înfiat ori
descendentii acestuia, de alta;
b) între copiii celui care înfiază, pe de o parte, si cel înfiat sau copiii
acestuia, de alta;
c) între cei înfiati de aceeasi persoană.
Pentru motive temeinice, căsătoria între persoanele prevăzute la lit. b) si
c) de mai sus poate fi încuviintată potrivit dispozitiilor Art. 6 alin. 2.

Art. 8. - În timpul tutelei, căsătoria este oprită între tutore si persoana

minoră ce se află sub tutela sa.

140
 Art. 9. - Este oprit să se căsătorească alienatul mintal, debilul mintal,
precum si cel care este lipsit vremelnic de facultătile mintale, cât timp nu are
discernământul faptelor sale.

Art. 10. - Căsătoria nu se va încheia dacă viitorii soti nu declară că si-au

comunicat reciproc starea sănătătii lor. În cazul în care, prin lege specială, este
oprită căsătoria celor suferinzi de anumite boli, se vor aplica dispozitiile acelei
legi.

Art. 11. - Căsătoria se încheie în fata delegatului de stare civilă al

Consiliului Popular al comunei, orasului, municipiului sau sectorului
Municipiului Bucuresti4, în cuprinsul căruia se află domiciliul sau resedinta
oricăruia dintre viitorii soti.

4. Primarul îndeplineste functia de ofiter de stare civilă (art. 43, lit. t) din Legea
nr. 69 din 26 noiembrie 1991 a administratiei publice locale nr. 69 din 26
noiembrie 1991

Art. 12. - Cei care vor să se căsătorească vor face, personal, declaratia de
căsătorie la serviciul de stare civilă la care urmează a se încheia căsătoria.
Dacă unul dintre viitorii soti nu se află în localitatea unde urmează a se
încheia căsătoria, el va putea face declaratia de căsătorie în localitatea unde se
află, la serviciul de stare civilă, care o va transmite, din oficiu si fără întârziere,
serviciului de stare civilă competent pentru încheierea căsătoriei.

Art. 13. - În declaratia de căsătorie, viitorii soti vor arăta că nu există

nici o piedică legală la căsătorie. Odată cu declaratia de căsătorie, ei vor
prezenta dovezile cerute de lege.

Art. 14. - Orice persoană poate face opunere la căsătorie, dacă există o
piedică legală ori dacă alte cerinte ale legii nu sunt îndeplinite.
Opunerea la căsătorie se va face numai în scris, cu arătarea dovezilor pe
care ea se întemeiază.

141
 Art. 15. - Delegatul de stare civilă5 va refuza să constate încheierea
căsătoriei dacă în temeiul verificărilor ce este dator să facă, al opunerilor
primite sau al informatiilor ce are, găseste că cerintele legii nu sunt îndeplinite.

5. A se vedea nota de la art. 3.

Art. 16. - Căsătoria se încheie prin consimtământul viitorilor soti.

Acestia sunt obligati să fie prezenti, împreună, în fata delegatului de stare civilă,
la serviciului de stare civilă, pentru a-si da consimtământul personal în mod
public.
Cu toate acestea, în cazurile arătate de legea specială, delegatul de stare
civilă* va putea încheia căsătoria si în afara sediului serviciului de stare civilă,
cu respectarea conditiilor prevăzute în alineatul precedent.

Art. 17. - Delegatul de stare civilă6, luând consimtământul viitorilor soti,

va întocmi de îndată în registrul actelor de stare civilă actul de căsătorie, care se
semnează de soti si de delegat.

5. A se vedea nota de la art. 3.

Art. 18. - Căsătoria nu poate fi dovedită decât prin certificatul de

căsătorie, eliberat pe baza actului întocmit în registrul actelor de stare civilă.

CAPITOLUL II
NULITATEA CĂSĂTORIEI

Art. 19. - Este nulă căsătoria încheiată cu încălcarea dispozitiilor

prevăzute în Art. 4, 5, 6, 7 lit. a, 9 si 10.

Art. 20. - Căsătoria încheiată împotriva dispozitiilor privitoare la vârsta

legală nu va fi declarată nulă dacă, între timp, acela dintre soti care nu avea
vârsta cerută pentru căsătorie a împlinit-o ori dacă sotia a dat nastere unui copil
sau a rămas însărcinată.

142
 Art. 21. - Căsătoria poate fi anulată la cererea sotului al cărui
consimtământ a fost viciat prin eroare cu privire la identitatea fizică a celuilalt
sot, prin viclenie sau prin violentă.
Anularea căsătoriei din aceste cauze poate fi cerută de cel al cărui
consimtământ a fost viciat, în termen de 6 luni de la încetarea violentei ori de la
descoperirea erorii sau a vicleniei.

Art. 22. - În cazul în care sotul unei persoane declarate moartă s-a
recăsătorit si, după aceasta, hotărârea declarativă de moarte este anulată,
căsătoria cea nouă rămâne valabilă. Declararea nulitătii căsătoriei nu are nici o
urmare în privinta copiilor, care îsi păstrează situatia de copii din căsătorie.

Art. 23. - Sotul care a fost de bună-credintă la încheierea căsătoriei,

declarată nulă sau anulată, păstrează, până la data când hotărârea instantei
judecătoresti rămâne definitivă, situatia unui sot dintr-o căsătorie valabilă.
Declararea nulitătii căsătoriei nu are nici o urmare în privinta copiilor,
care îsi păstrează situatia de copii din căsătorie.

Art. 24. - În cazul prevăzut în Art. 23 alin. 1 cererea de întretinere a

sotului de bună-credintă si raporturile patrimoniale dintre bărbat si femeie sunt
supuse, prin asemănare, dispozitiilor prevăzute la divort.
Tot astfel, în cazul prevăzut în Art. 23 alin. 2 se vor aplica, prin
asemănare, dispozitiile prevăzute la divort, în ce priveste drepturile si obligatiile
dintre părinti si copii.

CAPITOLUL III
EFECTELE CĂSĂTORIEI

Sectiunea I
DREPTURILE SI OBLIGATIILE PERSONALE ALE SOTILOR

Art. 25. - Bărbatul si femeia au drepturi si obligatii egale în căsătorie.

Art. 26. - Sotii hotărăsc de comun acord în tot ce priveste căsătoria.

143
 Art. 27. - La încheierea căsătoriei, viitorii soti vor declara, în fata
delegatului de stare civilă7, numele pe care s-au învoit să-l poarte în căsătorie.
Sotii pot să-si păstreze numele lor reunite dinaintea căsătoriei, să ia
numele unuia sau altuia dintre ei sau numele lor reunite.

7. A se vedea nota de la art. 3

Art. 28. - Sotii sunt obligati să poarte în timpul căsătoriei numele comun
declarat. Dacă sotii s-au învoit să poarte în timpul căsătoriei un nume comun si
l-au declarat la încheierea căsătoriei potrivit dispozitiilor Art. 27 din codul de
fată, fiecare dintre soti nu va putea cere schimbarea acestui nume, pe cale
administrativă, decât cu consimtământul celuilalt sot.

Sectiunea a II-a
DREPTURILE SI OBLIGATIILE PATRIMONIALE ALE SOTILOR

Art. 29 - Sotii sunt obligati să contribuie, în raport cu mijloacele

fiecăruia, la cheltuielile căsniciei.

Art. 30 - Bunurile dobândite în timpul căsătoriei, de oricare dintre soti,

sunt, de la data dobândirii lor, bunuri comune ale sotilor. Orice conventie
contrară este nulă. Calitatea de bun comun nu trebuie să fie dovedită.

Art. 31 - Nu sunt bunuri comune, ci bunuri proprii ale fiecărui sot:

a) bunurile dobândite înainte de încheierea căsătoriei;
b) bunurile dobândite în timpul căsătoriei prin mostenire, legat sau
donatie, afară numai dacă dispunătorul a prevăzut că ele vor fi comune;
c) bunurile de uz personal si cele destinate exercitării profesiunii unuia
dintre soti;
d) bunurile dobândite cu titlu de premiu sau recompensă, manuscrisele
stiintifice sau literare, schitele si proiectele artistice, proiectele de inventii sau
inovatii, precum si alte asemenea bunuri;
e) indemnitatea de asigurare sau despăgubirea pentru pagube pricinuite
persoanei;

144
 f) valoarea care reprezintă si înlocuieste un bun propriu sau bunul în
care a trecut această valoare.

Art. 32 - Sotii răspund cu bunurile comune pentru:

a) cheltuielile făcute cu administrarea oricăruia dintre bunurile comune;
b) obligatiile ce au contractat împreună;
c) obligatiile contractate de fiecare dintre soti pentru împlinirea nevoilor
obisnuite ale căsniciei;
d) repararea prejudiciului cauzat prin însusirea de către unul dintre soti a
unor bunuri proprietate publică, dacă prin aceasta au sporit bunurile comune ale
sotilor.

Art. 33 - Bunurile comune nu pot fi urmărite de creditorii personali ai

unuia dintre soti.
Cu toate acestea, după urmărirea bunurilor proprii ale sotului debitor,
creditorul său personal poate cere împărtirea bunurilor comune, însă numai în
măsura necesară pentru acoperirea creantei sale. În acest din urmă caz, bunurile
atribuite prin împărtire fiecărui sot devin proprii.

Art. 34 - Sotii administrează si folosesc împreună bunurile comune si

dispun tot astfel de ele.
Oricare dintre soti, exercitând singur aceste drepturi, este socotit că are
si consimtământul celuilalt sot. Cu toate acestea, nici unul dintre soti nu poate
înstrăina si nici nu poate greva un teren sau o constructie ce face parte din
bunurile comune dacă nu are consimtământul expres al celuilalt sot.

Art. 36. - La desfacerea căsătoriei, bunurile comune se împart între soti,

potrivit învoielii acestora. Dacă sotii nu se învoiesc asupra împărtirii bunurilor
comune, va hotărî instanta judecătorească.
Pentru motive temeinice, bunurile comune, în întregime sau numai o
parte dintre ele, se pot împărti prin hotărâre judecătorească si în timpul
căsătoriei. Bunurile neâmpărtite, precum si cele ce se vor dobândi ulterior, sunt
bunuri comune.

CAPITOLUL IV
DESFACEREA CĂSĂTORIEI

145
 Art. 37. - Căsătoria încetează prin moartea unuia dintre soti sau prin
declararea judecătorească a mortii unuia dintre ei. Căsătoria se poate desface
prin divort.8

8. Art. 37, alin. 2 a fost modificat prin Legea nr. 59/1993 (M. Of. nr. 177 din 16
iulie 1993)

Art. 38. - Instanta judecătorească poate desface căsătoria prin divort

atunci când, datorită unor motive temeinice, raporturile dintre soti sunt grav
vătămate si continuarea căsătoriei nu mai este posibilă.
Divortul poate fi pronuntat si numai pe baza acordului ambilor soti, dacă
sunt îndeplinite urrnătoarele conditii:
a) până la data cererii de divort a trecut cel putin un an de la încheierea
căsătoriei si
b) nu există copii minori rezultati din căsătorie.
Oricare dintre soti poate cere divortul atunci când starea sănătătii sale
face imposibilă continuarea căsătoriei. La solutionarea cererilor accesorii
divortului, referitoare la încredintarea copiilor minori, obligatia de întretinere si
folosirea locuintei, instanta va tine seama si de interesele minorilor.9

9. Art. 38 si art. 39 alin. 1 au fost modificate prin Legea nr. 59/1993 (M. Of. nr.
177 din 26 iulie 1993)

Art. 39. - Căsătoria este desfăcută din ziua când hotărârea prin care s-a
pronuntat divortul a rămas irevocabilă.10
Fată de cel de-al treilea, efectele patrimoniale ale căsătoriei încetează de
la data când s-a făcut mentiune despre hotărârea de divort pe marginea actului
de căsătorie sau de la data când ei au cunoscut divortul pe altă cale.

10. Art. 39 si art. 39 alin. 1 au fost modificate prin Legea nr. 59/1993 (M. Of.
nr. 177 din 26 iulie 1993)

146
 Art. 40. - La desfacerea căsătoriei prin divort, sotii se pot învoi ca sotul
care, potrivit Art. 27 a purtat în timpul căsătoriei numele de familie al celuilalt
sot, să poarte acest nume si după desfacerea căsătoriei.
Instanta judecătorească va lua act de această învoială prin hotărârea de
divort. Instanta, pentru motive temeinice, poate să încuviinteze acest drept chiar
în lipsa unei învoieli între soti.
Dacă nu a intervenit o învoială sau dacă instanta nu a dat încuviintarea,
fiecare dintre fostii soti va purta numele ce avea înainte de căsătorie.

Art. 41. - Până la desfacerea căsătoriei în conditiile prevăzute de Art. 39,

sotii îsi datorează întretinere.
Sotul divortat are dreptul la întretinere, dacă se află în nevoie din pricina
unei incapacităti de muncă survenite înainte de căsătorie, ori în timpul
căsătoriei; el are drept la întretinere si atunci când incapacitatea se iveste în
decurs de un an de la desfacerea căsătoriei, însă numai dacă incapacitatea se
datorează unei împrejurări în legătură cu căsătoria.
Întretinerea datorată potrivit dispozitiilor alin. 2 poate fi stabilită până la
o treime din venitul net din muncă al sotului obligat la plata ei, potrivit cu
nevoia celui care o cere si cu mijloacele celui ce urmează a o plăti. Această
întretinere, împreună cu întretinerea datorată copiilor, nu va putea depăsi
jumătate din venitul net de muncă al sotului obligat la plată.
Când divortul este pronuntat numai din vina unuia dintre soti, acesta nu
va beneficia de prevederile alin. 2 si 3 decât timp de un an de la desfacerea
căsătoriei.
În toate cazurile, dreptul la întretinere încetează prin recăsătorirea
sotului îndreptătit să o primească.

Art. 42. - Instanta judecătorească va hotărî, odată cu pronuntarea

divortului, căruia dintre părinti vor fi încredintati copiii minori. În acest scop,
instanta va asculta părintii si autoritatea tutelară si, tinând seama de interesele
copiilor, pe care de asemenea îi va asculta dacă au împlinit vârsta de zece ani,
va hotărî pentru fiecare dintre copii, dacă va fi încredintat tatălui sau mamei.
Pentru motive temeinice, copiii pot fi încredintati unor rude ori unor alte
persoane, cu consimtământul acestora, sau unor institutii de ocrotire.
Totodată, instanta judecătorească va stabili contributia fiecărui părinte la

147
cheltuielile de crestere, educare, învătătură si pregătire profesională a copiilor.
Învoiala părintilor privitoare la încredintarea copiilor si la contributia
fiecărui părinte la cheltuielile de crestere, educare, învătătură si pregătire
profesională a acestora va produce efecte numai dacă a fost încuviintată de
instanta judecătorească.

Art. 43. - Părintele divortat, căruia i s-a încredintat copilul, exercită cu

privire la acesta drepturile părintesti.
Când copilul a fost încredintat unei alte persoane sau unei institutii de
ocrotire, instanta judecătorească va stabili care dintre părinti va exercita dreptul
de a-i administra bunurile si de a-l reprezenta sau de a-i încuviinta actele.
Persoana sau institutia de ocrotire căreia i s-a încredintat copilul va avea
fată de acesta numai drepturile si îndatoririle ce revin părintilor privitor la
persoana copilului. Dispozitiile Art. 108 se aplică prin asemănare.
Părintele divortat, căruia nu i s-a încredintat copilul, păstrează dreptul de
a avea legături personale cu acesta, precum si de a veghea la cresterea,
educarea, învătătura si pregătirea lui profesională.

Art. 44. - În cazul schimbării împrejurărilor, la cererea oricăruia dintre

părinti sau a copilului, dacă acesta a împlinit vârsta de paisprezece ani, a
autoritătii tutelare sau a vreunei institutii de ocrotire, instanta judecătorească va
putea modifica măsurile privitoare la drepturile si obligatiile personale sau
patrimoniale între părintii divortati si copii. Modificarea măsurilor luate potrivit
dispozitiilor Art. 42 alin.1 si 2 se va putea face cu paza cerintelor prevăzute de
acele dispozitii.

TITLUL II
RUDENIA

CAPITOLUL I
DISPOZITII GENERALE

Art. 45. - Rudenia este legătura bazată pe descendenta unei persoane

dintr-o altă persoană sau pe faptul că mai multe persoane au un ascendent
comun. În primul caz rudenia este în linie dreaptă, iar în al doilea rând
colaterală. Rudenia în linie dreaptă poate fi ascendentă sau descendentă.

148
 Art. 46. - Gradul de rudenie se stabileste astfel:
a) în linie dreaptă, după numărul nasterilor; astfel, fiul si tatăl sunt rude
de gradul întâi, nepotul de fiu si bunicul sunt rude de gradul al doilea;
b) în linie colaterală, după numărul nasterilor, urcând de la una dintre
rude până la ascendentul comun si coborând de la acesta până la cealaltă rudă;
astfel, fratii sunt rude de gradul al doilea, unchiul si nepotul de gradul al treilea,
verii primari de gradul al patrulea.

CAPITOLUL II
FILIATIA

Sectiunea I
FILIATIA FATĂ DE MAMĂ

Art. 47. - Filiatia fată de mamă rezultă din faptul nasterii. Ea se

dovedeste prin certificatul constatator al nasterii.

Art. 48. - Dacă nasterea nu a fost înregistrată în registrul de stare civilă

ori dacă copilul a fost trecut în registrul de stare civilă ca născut din părinti
necunoscuti, mama poate recunoaste pe copil.
Recunoasterea se poate face fie prin declaratie la serviciul de stare
civilă, fie printr-un înscris autentic, fie prin testament.
Recunoasterea, chiar făcută prin testament, nu se poate revoca.

Art. 49. - Recunoasterea care nu corespunde adevărului poate fi

contestată de orice persoană interesată.

Art. 50. - În cazul în care, din orice împrejurări, dovada filiatiei fată de
mamă nu se poate face prin certificatul constatator al nasterii, ori în cazul în
care se contestă realitatea celor cuprinse în certificatul constatator al nasterii,
dovada filiatiei fată de mamă se poate face în fata instantei judecătoresti prin
orice mijloc de probă.

Art. 51. - Copilul nu poate reclama o stare civilă contrară aceleia care
rezultă din certificatul de nastere si folosirea stării civile conforme cu acest

149
certificat. De asemenea, nimeni nu poate contesta starea civilă a copilului care
are folosirea unei stări civile conforme cu certificatul său de nastere.

Art. 52. - Actiunea pentru stabilirea filiatiei fată de mamă apartine

numai copilului; ea poate fi pornită de reprezentantul legal, în cazul în care
copilul este minor sau pus sub interdictie. Dreptul de a porni actiunea pentru
stabilirea filiatiei fată de mamă nu trece asupra mostenitorilor copilului; ei pot
continua actiunea pornită de acesta. Actiunea pentru stabilirea filiatiei tată de
mamă poate fi pornită si împotriva mostenitorilor pretinsei mame. Actiunea nu
se prescrie în timpul vietii copilului.

Sectiunea a II-a
FILIATIA FATĂ DE TATĂ

Art. 53. - Copilul născut în timpul căsătoriei are ca tată pe sotul mamei.
Copilul născut după desfacerea, declararea nulitătii sau anularea căsătoriei are
ca tată pe fostul sot al mamei, dacă a fost conceput în timpul căsătoriei si
nasterea sa a avut loc înainte ca mama sa să fi intrat într-o nouă căsătorie.
Dispozitiile Art. 51 sunt aplicabile si situatiilor prevăzute în prezentul articol.

Art. 54.- Paternitatea poate fi tăgăduită, dacă este cu neputintă ca sotul

mamei să fie tatăl copilului. Actiunea în tăgăduirea paternitătii poate fi pornită
numai de sot; mostenitorii acestuia pot continua actiunea pornită de el. Dacă
sotul este pus sub interdictie, actiunea va putea fi pornită de tutore, însă numai
cu încuviintarea autoritătii tutelare. În toate cazurile, mama copilului va fi citată.

Art. 55. - Actiunea în tăgăduirea paternitătii se prescrie în termen de

sase luni de la data când tatăl a cunoscut nasterea copilului. În cazul în care, mai
înainte de împlinirea acestui termen, tatăl a fost pus sub interdictie, un nou
termen curge pentru tutore de la data când acesta a aflat despre nasterea
copilului.
Dacă actiunea nu a fost pornită de acesta, ea poate fi pornită de tată după
ce i s-a ridicat interdictia, înlăuntrul unui nou termen de sase luni.

Art. 56. - Filiatia fată de tată se stabileste, în afară de cazurile prevăzute

în Art. 53, prin recunoastere sau hotărâre judecătorească.

150
 Art. 57. - Copilul conceput si născut în afară de căsătorie poate fi
recunoscut de către tatăl său; după moartea copilului, acesta poate fi recunoscut
numai dacă a lăsat descendenti firesti. Recunoasterea se face prin declaratie
făcută la serviciul de stare civilă, fie odată cu înregistrarea nasterii, fie după
această dată; recunoasterea poate fi făcută si prin înscris autentic sau prin
testament. Recunoasterea, chiar făcută prin testament, nu se poate revoca.

Art. 58. - Recunoasterea care nu corespunde adevărului poate fi

contestată de orice persoană interesată. Dacă recunoasterea este contestată de
mamă, de cel recunoscut sau de descendentii acestuia, dovada paternitătii este în
sarcina autorului recunoasterii sau a mostenitorilor săi.

Art. 59. - Actiunea în stabilirea paternitătii din afara căsătoriei apartine

copilului si se porneste în numele său de către mamă, chiar dacă este minoră, ori
de reprezentantul lui legal.
Dreptul de a porni actiunea în stabilirea paternitătii nu trece asupra
mostenitorilor copilului; ei pot continua actiunea pornită de acesta.
Actiunea în stabilirea paternitătii poate fi pornită si împotriva
mostenitorilor pretinsului tată.

Art. 60. - Actiunea în stabilirea paternitătii din afara căsătoriei poate fi

pornită în termen de un an de la nasterea copilului.
Dacă, în cazul prevăzut în Art. 54 alin. 1, un copil a pierdut calitatea de
copil din căsătorie prin efectul unei hotărâri judecătoresti, termenul de un an
pentru pornirea actiunii în stabilirea paternitătii din afara căsătoriei va curge de
la data când acea hotărâre a rămas definitivă.
În cazul în care mama a convietuit cu pretinsul tată ori dacă acesta din
urmă a prestat copilului întretinere, termenul de un an va curge de la încetarea
convietuirii ori a întretinerii.

Art. 61. - Timpul cuprins între a trei suta si a o suta optzecea zi dinaintea
nasterii copilului este timpul legal al conceptiunii.
El se socoteste de la zi la zi.

Sectiunea a III-a
SITUATIA LEGALĂ A COPILULUI

151
 Art. 62. - Copilul din căsătorie ia numele comun al părintilor.
Dacă părintii nu au un nume de familie comun, copilul va lua numele de
familie al unuia dintre ei ori numele lor reunite. În acest caz, numele copilului
se va stabili prin învoiala părintilor si se va declara, odată cu nasterea copilului,
la serviciul de stare civilă. În lipsa unei asemenea învoieli, autoritatea tutelară
de la domiciliul copilului va hotărî, ascultând pe părinti, dacă copilul va purta
numele unuia dintre ei sau numele lor reunite.

Art. 63. - Copilul din afara căsătoriei a cărui filiatie a fost stabilită prin
recunoastere sau prin hotărâre judecătorească are, fată de părinte si rudele
acestuia, aceeasi situatie ca si situatia legală a unui copil din căsătorie.

Art. 64. - Copilul din afara căsătoriei dobândeste numele de familie al

aceluia dintre părinti fată de care filiatia a fost mai întâi stabilită. În cazul în
care filiatia a fost stabilită ulterior si fată de celălalt părinte, instanta
judecătorească va putea da încuviintare copilului să poarte numele acestuia din
urmă. În cazul în care copilul a fost recunoscut în acelasi timp de ambii părinti,
se aplică dispozitiile Art. 62 alin. 2.

Art. 65 - Dacă filiatia copilului din afara căsătoriei este stabilită fată de
ambii părinti, încredintarea lui, precum si contributia părintilor la cheltuielile de
crestere, educare, învătătură si pregătire profesională, se vor hotărî potrivit
dispozitiilor Art. 42 - 44 inclusiv, care se aplică prin asemănare.

CAPITOLUL III
ÎNFIEREA11

Art. 66. - Înfierea se face numai în interesul celui înfiat.

11. Termenul de "înfiere" din Codul familiei si din orice alte acte normative a
fost înlocuit prin termenul de "adoptie" prin Legea nr. 48 din 16 iulie 1991
pentru completarea si modificarea unor dispozitii legale privind înfierea (M. Of.
nr. 147 din 17 iulie l991)

152
 Art. 67. - Numai minorii pot fi înfiati. Cu toate acestea, va putea fi
înfiată si persoana majoră, care, în timpul minoritătii, a fost crescută de cel care
voieste s-o înfieze. Înfierea între soti este oprită.

Art. 68. - Nu pot înfia decât persoanele majore care îndeplineste

conditiile cerute pentru a fi tutori si care sunt cu cel putin optsprezece ani mai în
vârstă decât cei pe care voiesc să-i înfieze. Pentru motive temeinice, autoritatea
tutelară va putua încuviinta înfierea, chiar dacă diferenta de vârstă prevăzută în
alineatul precedent este mai mică.

Art. 69. - Este oprită înfierea unui copil de mai multe persoane, afară de
cazul în care ea se face de către sot si sotie, deodată sau succesiv. Dacă
persoana ce voieste să înfieze este căsătorită, va fi necesar si consimtământul
celuilalt sot, afară numai dacă acesta este pus sub interdictie, decăzut din
drepturile părintesti sau, din orice împrejurare, în neputintă de a-si manifesta
vointa.

Art. 70. - Pentru încheierea înfierii se cere consimtământul celui care

înfiază, consimtământul părintilor celui înfiat, dacă acesta este minor, precum si
consimtământul celui înfiat, dacă a împlinit vârsta de zece ani.
Dacă unul dintre părinti este mort, pus sub interdictie, decăzut din
drepturile părintesti sau, din orice împrejurare, în neputinta de a-si manifesta
vointa, consimtământul celuilalt părinte este îndestulător.
Dacă cel ce urmează a fi înfiat este pus sub tutelă, va consimti tutorele,
iar dacă se află într-o situatie în care este necesară punerea sub tutelă, dar
aceasta nu a fost încă instituită, autoritatea tutelară va putea încuviinta înfierea,
fără a mai fi necesară instituirea tutelei.

Art. 71. - Consimtământul la înfiere se dă fie prin declaratie făcută direct

în fata autoritătii tutelare care încuviintează înfierea, fie prin înscris autentic.

Art. 72. - Autoritatea tutelară va putea încuviinta înfierea numai dacă va

constata că cel care înfiază, poate asigura înfiatului o normală dezvoltare fizică
si morală, precum si că înfierea nu se face în scopul de a-l exploata sau în alte
scopuri potrivnice legii ori regulilor de convietuire socială.

153
 Art. 73. - Abrogat.12

12. Art. 73 si 74 au fost abrogate prin Legea nr. 11/1990 privind încuviintarea
adoptiei (art. 13), republicată în M. Of. nr. 159 din 26 iulie 1991

Art. 74. - Abrogat.13

13. Art. 73 si 74 au fost abrogate prin Legea nr. 11/1990 privind încuviintarea
adoptiei (art. 13), republicată în M. Of. nr. 159 din 26 iulie 1991

Art. 75. - Înfierea îsi produce efectele de la data încuviintării ei. De la

această dată înfiatul are fată de cel care înfiază drepturile si obligatiile pe care le
are copilul din căsătorie fată de părintii săi, iar descendentii înfiatului au fată de
cel care înfiază drepturile si obligatiile pe care descendentii copilului din
căsătorie le au fată de ascendentul acestuia. Înfiatul si descendentii săi păstrează
toate drepturile si obligatiile izvorâte din filiatie fată de părintii firesti si rudele
acestora.

Art. 76. - Drepturile si îndatoririle părintesti trec asupra celui care

înfiază. În cazul în care cel care înfiază este sotul părintelui firesc al înfiatului,
drepturile si îndatoririle părintesti apartin celui care înfiază si părintelui firesc
căsătorit cu acesta. Dacă cel care înfiază va fi decăzut din drepturile părintesti,
instanta judecătorească, tinând seama de interesele minorului înfiat si
ascultându-l si pe acesta, dacă a împlinit vârsta de zece ani, va putea fie să redea
părintilor firesti exercitiul drepturilor părintesti, fie să încredinteze pe minor
unei alte persoane, cu consimtământul acesteia. În acest din urmă caz, se aplică
dispozitiile Art. 104 alin. 3, iar instanta va hotărî si privitor la reprezentarea
minorului sau încuviintarea actelor sale, precum si la administrarea bunurilor
acestuia.

Art. 77. - Înfierea nu dă nastere rudeniei între cel înfiat si rudele celui
înfiat si rudele celui care înfiază, în afară de cazul celui arătat în Art.79.

154
 Art. 78. - Înfiatul dobândeste prin înfiere numele celui care înfiază.
În cazul în care înfierea se face de către doi soti ori de către sotul care
înfiază pe copilul celuilalt sot, iar sotii au un nume de familie comun, înfiatul va
purta acest nume; dacă sotii nu au nume de familie comun, ei sunt obligati ca, la
încuviintarea înfierii, să declare, potrivit dispozitiilor Art. 62 alin. 2, care se
aplică prin asemănare, numele de familie pe care înfiatul urmează să-l poarte.
Autoritatea tutelară 14 va putea încuviinta ca înfiatul să continue a purta
vechiul său nume, adăugându-l la cel dobândit prin înfiere. În toate cazurile,
decizia de încuviintare a înfierii va arăta numele pe care înfiatul urmează să-l
poarte.

14. Primarul conduce serviciile publice, locale si asigură functionarea serviciilor

de stare civilă si de autoritate tutelară, potrivit art. 43, lit. a) din Legea
administratiei publice locale nr. 69 din 26 noiembrie 1991 (M. Of. nr. 238 din
28 noiembrie 1991)

Art. 79. - La cererea comună a tuturor celor îndreptătiti să consimtă la

înfiere, autoritatea tutelară poate încuviinta înfierea cu toate efectele unei filiatii
firesti. De la data când această înfiere îsi produce efectele, înfiatul devine rudă
cu rudele celor care înfiază, ca un copil firesc al acestora din urmă, iar drepturile
si îndatoririle izvorâte din filiatie între cel înfiat si părintii săi firesti si rudele
acestora încetează. Cu toate acestea, se aplică între cel înfiat si rudele sale firesti
dispozitiile Art.6.
Dispozitiile Art. 78 alin. 1, 2 si 4 sunt aplicabile si situatiilor prevăzute
în alineatele precedente.
Serviciul de stare civilă va întocmi în registru un nou act de nastere al
celui înfiat, în care cei care înfiază vor fi trecuti ca părintii săi firesti. Vechiul
act de nastere se va păstra, făcându-se pe el mentiune despre întocmirea celui
nou.

Art. 80. - Înfierea, încheiată fără consimtământul părintilor înfiatului,

poate fi desfăcută de instanta judecătorească la cererea oricăruia dintre părinti,
dacă este în interesul copilului ca el se să se întoarcă la acestia. În cazul în care
înfiatul a împlinit vârsta de zece ani, se va cere si consimtământul acestuia.

155
 Art. 81. - Înfiatul, părintii firesti ai acestuia, institutiile de ocrotire,
autoritatea tutelară si orice organe ale administratiei de stat vor putea cere
instantei judecătoresti desfacerea înfierii, dacă aceasta este în interesul
înfiatului.

Art. 82. - Desfacerea înfierii poate fi pronuntată numai după ascultarea

delegatului autoritătii tutelare. Înfierea se desface pe data când hotărârea
judecătorească a rămas definitivă.

Art. 83. - La desfacerea înfierii, înfiatul redobândeste vechiul său nume

de familie, instanta judecătorească, pentru motive temeinice, va putea însă
încuviinta ca înfiatul să păstreze numele de familie dobândit prin înfiere.

Art. 84. - Odată cu desfacerea înfierii, instanta judecătorească va putea

obliga pe cel care înfiază să plătească înfiatului o pensie de întretinere, cât timp
acesta va fi minor.

Art. 85. - La desfacerea înfierii, dacă fostul înfiat este minor, părintii
firesti redobândesc drepturile părintesti, afară numai dacă instanta
judecătorească, în interesul minorului, hotărăste instituirea unei tutele.

CAPITOLUL IV
OBLIGATIA DE ÎNTRETINERE

Art. 86. - Obligatia de întretinere există între sot si sotie, părinti si copii,
cel care înfiază si înfiat, bunici si nepoti, străbunici si strănepoti, frati si surori,
precum si între celelalte persoane anume prevăzute de lege. Are drept la
întretinere numai acela care se află în nevoie, neavând putinta unui câstig din
muncă, din cauza incapacitătii de a munci. Descendentul, cât timp este minor,
are drept la întretinere, oricare ar fi pricina nevoii în care el se află.

Art. 87. - Sotul care a contribuit la întretinerea copilului celuilalt sot este
obligat să continue a da întretinere copilului, cât timp acesta este minor, însă
numai dacă părintii săi firesti au murit, sunt dispăruti ori sunt în nevoie. Copilul
va putea fi obligat să dea întretinere celui care l-a întretinut timp de zece ani,
astfel cum se arată în alineatul precedent.

156
 Art. 88. - Cel care a luat un copil pentru a-l creste, fără a întocmi
formele cerute pentru înfiere, are obligatia să-l întretină cât timp copilul este
minor, însă numai dacă părintii firesti au murit, sunt dispăruti ori sunt în nevoie.

Art. 89. - Întretinerea se datorează în ordinea următoare:

a) sotii îsi datorează întretinere înaintea celorlalti obligati;
b) descendentul este obligat la întretinere înaintea ascendentului, iar,
dacă sunt mai multi descendenti sau mai multi ascendenti, cel în grad mai
apropiat înaintea celui mai îndepărtat;
c) cel care înfiază este obligat la întretinere înaintea părintilor firesti;
d) fratii si surorile îsi datorează întretinere după părinti, însă înaintea
bunicilor.

Art. 90. - În cazul în care mai multe dintre persoanele prevăzute în Art.
89 sunt obligate să întretină aceeasi persoană, ele vor contribui la plata
întretinerii, proportional cu mijloacele ce au. Dacă părintele are drept la
întretinere de la mai multi copii, el poate, în caz de urgentă, să pornească
actiunea numai împotriva unuia dintre ei. Cel care a plătit întretinerea se poate
întoarce împotriva celorlalti obligati pentru partea fiecăruia.

Art. 91. - În cazul în care cel obligat în primul rând la întretinere nu are
mijloace îndestulătoare pentru a acoperi nevoile celui ce o cere, instanta
judecătorească va putea obliga pe celelalte persoane îndatorate la întretinere să
o completeze, în ordinea stabilită în Art. 89.

Art. 92. - Când cel obligat nu poate presta, în acelasi timp, întretinere
tuturor celor care sunt în drept să i-o ceară, instanta judecătorească, tinând
seama de nevoile fiecăreia dintre aceste persoane, poate hotărî fie ca întretinerea
să se plătească numai uneia dintre ele, fie ca întretinerea să se împartă între mai
multe sau toate persoanele îndreptătite să o ceară. În acest caz instanta va hotărî,
totodată, modul în care se va împărti întretinerea între persoanele care urmează
a o primi.

Art. 93. - Obligatia de întretinere se execută în natură sau prin plata unor
pensii în bani. Instanta judecătorească va stabili felul si modalitătile executării,
tinând seama de împrejurări.

157
 Art. 94. - Întretinerea este datorată potrivit cu nevoia celui care o cere si
cu mijloacele celui ce urmează a o plăti.
Instanta judecătorească va putea mări sau micsora obligatia de
întretinere sau hotărî încetarea ei, după cum se schimbă mijloacele celui care dă
întretinerea sau nevoia celui ce o primeste.
Când întretinerea este datorată de părinte sau de cel care înfiază, ea se
stabileste până la o pătrime din câstigul său din muncă pentru un copil, o treime
pentru doi copii si o jumătate pentru trei sau mai multi copii.

Art. 95. - Obligatia de întretinere se stinge, în afară de cazul prevăzut în

Art. 96, prin moartea debitorului sau a celui îndreptătit la pensia de întretinere.

Art. 96. - Mostenitorul persoanei care a fost obligată la întretinerea unui

minor sau care i-a dat întretinerea fără a avea obligatia legală este tinut, în
măsura valorii bunurilor mostenite, să continue întretinerea, dacă părintii
minorului au murit, sunt dispăruti sau sunt în nevoie, însă numai cât timp cel
întretinut este minor.
În cazul în care sunt mai multi mostenitori, obligatia este solidară,
fiecare dintre ei contribuind proportional cu valoarea bunurilor mostenite.

TITLUL III15
OCROTIREA CELOR LIPSITI DE CAPACITATE, A CELOR CU
CAPACITATE RESTRÂNSĂ SI A ALTOR PERSOANE

CAPITOLUL I
OCROTIREA MINORULUI

Sectiunea I
DREPTURILE SI ÎNDATORIRILE PĂRINTILOR FATĂ DE COPIII
MINORI

Art. 97. - Ambii părinti au aceleasi drepturi si îndatoriri fată de copiii lor
minori, fără a deosebi după cum acestia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei
ori înfiati. Ei exercită drepturile lor părintesti numai în interesul copiilor.

158
15. Potrivit art. 23 din Legea nr. 11/1990 privind încuviintarea adoptiei
(republicată în M. Of. nr. 159 din 16 iulie 1991), dispozitiile prevăzute în
capitolul III din Codul familiei se modifică în mod corespunzător prevederilor
din această lege.

Art. 98. - Măsurile privitoare la persoana si bunurile copiilor se iau de

către părinti, de comun acord. Dacă unul dintre părinti este mort, decăzut din
drepturile părintesti, pus sub interdictie sau, din orice împrejurare, se află în
neputintă de a-si manifesta vointa, celălalt părinte exercită singur drepturile
părintesti.

Art. 99. - De câte ori se iveste neântelegere între părinti cu privire la

exercitiul drepturilor sau la îndeplinirea îndatoririlor părintesti, autoritatea
tutelară, după ce ascultă pe părinti, hotărăste, potrivit cu interesul copilului.

Art. 100 - Copilul minor locuieste la părintii săi. Dacă părintii nu

locuiesc împreună, acestia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui
copilul.
În caz de neîntelegere între părinti, instanta judecătorească, ascultând
autoritatea tutelară, precum si pe copil, dacă acesta a împlinit vârsta de zece ani,
va decide, tinând seama de interesele copilului.

Art. 101. - Părintii sunt datori să îngrijească de copil. Ei sunt obligati să

crească copilul, îngrijind de sănătatea si dezvoltarea fizică, de educarea,
învătătura si pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însusirile lui, în
conformitate cu telurile statului, spre a-l face folositor colectivitătii.

Art. 102. - Autoritatea tutelară16 poate da încuviintare copilului, la

cererea acestuia, după împlinirea vârstei de paisprezece ani, să-si schimbe felul
învătăturii ori pregătirii profesionale stabilită de părinti sau să aibă locuinta pe
care o cere desăvârsirea învătăturii ori pregătirii profesionale.

16. A se vedea nota la art. 78, alin. 3

159
 Art. 103. - Părintii au dreptul să ceară înapoierea copilului de la orice
persoană care îl tine fără drept.
Instanta judecătorească va respinge cererea, dacă înapoierea este
contrară intereselor copilului. Acesta va fi ascultat, dacă a împlinit vârsta de
zece ani.

Art. 104. - Abrogat.17

17. Art. 104 a fost abrogat prin Legea nr. 3/1970, publicată în B. Of. nr. 28 din
28 martie 1970

Art. 105. - Părintii au dreptul si îndatorirea de a administra bunurile

copilului lor minor si de a-l reprezenta în actele civile până la data când el
împlineste vârsta de paisprezece ani. După împlinirea vârstei de paisprezece ani
minorul îsi exercită singur drepturile si îsi execută tot astfel obligatiile, însă
numai cu încuviintarea prealabilă a părintilor spre a-l apăra împotriva abuzurilor
din partea celor de-al treilea.
Dispozitiile sectiunii a II-a din prezentul capitol vor fi aplicabile prin
asemănare. Cu toate acestea, nu se va întocmi inventarul prevăzut în art. 126, în
care copilul nu are alte bunuri decât cele de uz personal.

Art. 106. - Părintele nu are nici un drept asupra bunurilor copilului si

nici acesta asupra bunurilor părintelui, în afară de dreptul la mostenire si la
întretinere.

Art. 107. - Copilul minor este întretinut de părintii săi. Dacă minorul are
un venit propriu, care nu este îndestulător, părintii au îndatorirea să asigure
conditiile necesare pentru cresterea, educarea, învătătură si pregătirea sa
profesională.
În caz de neîntelegere, întinderea obligatiei de întretinere datorată de
părintii minorului, felul si modalitătilor executării, precum si contributia
fiecăruia dintre părinti, se vor stabili de instanta judecătorească, cu ascultarea
autoritătii tutelare.

160
 Art. 108. - Autoritatea tutelară este obligată să exercite un control
efectiv si comun asupra felului în care părintii îsi îndeplinesc îndatoririlor
privitoare la persoana si bunurile copilului.
Delegatii autoritătii tutelare au dreptul să viziteze copiii la locuinta lor si
să se informeze pe orice cale despre felul cum acestia sunt îngrijiti în ceea ce
priveste sănătatea si dezvoltarea lor fizică, educarea, învătarea si pregătirea lor
profesională, în conformitate cu telurile statului, pentru o activitate folositoare
colectivitătii; la nevoie, ei vor da îndrumările necesare.

Art. 109. - Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică a copilului este

primejduită prin felul de exercitare a drepturilor părintesti, prin purtarea abuzivă
sau prin neglijenta gravă în îndeplinirea îndatoririlor părintesti, ori dacă
educarea, învătătura sau pregătirea profesională a copilului nu se face în spirit
de devotament fată de România, instanta judecătorească, la cererea autoritătii
tutelare, va pronunta decăderea părintelui din drepturile părintesti.
Citarea părintilor si a autoritătii tutelare este obligatorie.

Art. 110. - Decăderea din drepturile părintesti nu scuteste pe părinte de

îndatorirea de a da întretinere copilului.

Art. 111. - Autoritatea tutelară va îngădui părintelui decăzut din

drepturile părintesti să păstreze legături personale cu copilul, afară numai dacă,
prin asemenea legături, cresterea, educarea sau pregătirea profesională a
copilului ar fi în primejdie.

Art. 112. - Instanta judecătorească va reda părintelui decăzut din

drepturile părintesti exercitiul acestor drepturi, dacă au încetat împrejurările care
au dus la decădere, astfel încât, prin redarea acestor drepturi, cresterea,
educarea, învătătura, pregătirea profesională si interesele patrimoniale ale
copilului nu mai sunt primejduite.

Sectiunea a II-a
TUTELA MINORULUI

Art. 113. - În cazul în care ambii părinti fiind morti, necunoscuti,

decăzuti din drepturile părintesti, pusi sub interdictie, dispăruti ori declarati

161
morti, copilul este lipsit de îngrijirea ambilor părinti, precum si în cazul
prevăzut în Art. 85, copilul va fi pus sub tutelă.

Art. 114. - Tutela se exercită numai în interesul minorului.

Art. 115. - Au obligatia ca, în termen de cel mult cinci zile de la data
când află de existenta unui minor lipsit de îngrijire părintească în cazurile
prevăzute în Art. 113, să înstiinteze autoritatea tutelară:
a) persoanele apropiate minorului, precum si administratorii si locatarii
casei în care locuieste minorul;
b) serviciul de stare civilă, cu prilejul înregistrării mortii unei persoane,
precum si biroul notarial de stat, cu prilejul deschiderii unei mosteniri;
c) instantele judecătoresti, procuratura si politia, cu prilejul pronuntării,
luării sau executării unor măsuri privative de libertate;
d) organele administrative de stat, organizatiile obstesti, institutiile de
ocrotire, precum si orice altă persoană.

Art. 116. - Numirea tutorelui se face de autoritatea tutelară, din oficiu

sau la încunostiintarea acestia, de către cei arătati în Art. 115.

Art. 117. - Nu poate fi tutore:

a) minorul sau cel pus sub interdictie;
b) cel decăzut din drepturile părintesti sau declarat incapabil de a fi
tutore;
c) cel căruia i s-a restrâns exercitiul unor drepturi politice sau civile, fie
în temeiul legii, fie prin hotărâre judecătorească, precum si cel cu rele purtări;
d) cel lipsit, potrivit legii speciale, de dreptul de a alege si de a fi ales
deputat;
e) cel care, exercitând o altă tutelă, a fost îndepărtat din aceasta;
f) cel care, din cauza intereselor potrivnice cu ale minorului, nu ar putea
îndeplini sarcina tutelei.
Când vreuna dintre împrejurările arătate în prezentul articol se iveste în
timpul tutelei, tutorele va fi îndepărtat.

Art. 118. - Cel numit tutore nu poate refuza această sarcină.

Cu toate acestea, poate refuza sarcina tutelei:

162
 a) cel care are vârsta de saizeci de ani împliniti;
b) femeia însărcinată sau mama unui copil mai mic de opt ani;
c) cel care creste si educă doi sau mai multi copii;
d) cel care exercită o altă tutelă sau o curatelă;
e) cel care din cauza bolii, a infirmitătii, a felului îndeletnicirii, a
depărtării domiciliului de locul unde se află bunurile minorului sau din alte
motive întemeiate, nu ar putea să îndeplinească această sarcină.
Dacă vreuna dintre împrejurările arătate în prezentul articol se iveste în
timpul tutelei, tutorele poate cere să fie înlocuit.

Art. 119. - Autoritatea tutelară va comunica în scris tutorelui numirea sa

si va afisa decizia de numire la consiliul popular de la domiciliul minorului.
Drepturile si îndatoririle tutorelui încep de la primirea comunicării.
Între timp autoritatea tutelară poate lua măsurile provizorii cerute de
interesele minorului.

Art. 120. - Tutorele care, fiind în exercitiul atributiilor sale, a cerut

înlocuirea este obligat să-si exercite aceste atributii până la rezolvarea cererii
sale de înlocuire.

Art. 121. - Tutela este o sarcină gratuită.

Cu toate acestea, autoritatea tutelară, tinând seama de munca depusă în
administrarea averii si de starea materială a minorului si a tutorului, va putea
acorda acestuia din urmă o remuneratie, care nu va depăsi zece la sută din
veniturile bunurilor minorului. Autoritatea tutelară, potrivit împrejurărilor, va
putea modifica sau suprima această remuneratie.

Art. 122. - Minorul pus sub tutelă locuieste la tutore. Numai cu

încuviintarea autoritătii tutelare minorul poate avea o altă locuintă.

Art. 123. - Tutorele are obligatia de a îngriji de minor. El este obligat să

crească copilul, îngrijind de sănătatea si dezvoltarea lui fizică, de educarea,
învătătura si pregătirea profesională a acestuia, potrivit cu însusirile lui, în
conformitate cu telurile statului, spre a-l face folositor colectivitătii.

163
 Art. 124. - Tutorele are obligatia de a administra bunurile minorului si
de a-l reprezenta în actele civile, însă numai până la data când acesta împlineste
vârsta de paisprezece ani. După împlinirea vârstei de paisprezece ani minorul îsi
exercită singur drepturile si îsi execută obligatiile, însă numai cu încuviintarea
prealabilă a tutorelui, spre a-l apăra împotriva abuzurilor din partea celui de-al
treilea.

Art. 125. - Dispozitiile Art. 102, 103 si 106 se aplică corespunzător si în

cazul tutelei.

Art. 126. - După numirea tutorelui si în prezenta acestuia un delegat al

autoritătii tutelare va verifica la fata locului toate bunurile minorului, întocmind,
potrivit dispozitiilor Codului de procedură civilă, un inventar, care va fi supus
aprobării autoritătii tutelare.
Creantele pe care le au fată de minor tutorele, sotul, o rudă în linie
dreaptă ori fratii sau surorile tutorelui pot fi plătite numai cu aprobarea
autoritătii tutelare.

Art. 127. - Autoritatea tutelară va stabili suma anuală necesară pentru

întretinerea minorului si administrarea bunurilor sale. Ea va putea modifica,
potrivit împrejurărilor, această sumă.
Cheltuielile necesare pentru întretinerea minorului si administrarea
bunurilor sale se acoperă din veniturile acestuia. În cazul în care veniturile
minorului nu sunt îndestulătoare, autoritatea tutelară va dispune vânzarea
bunurilor minorului.
Dacă minorul este lipsit de bunuri si nu are părinti sau alte rude care
sunt obligati de lege să-i dea întretinere, autoritatea tutelară va cere Directiei
judetene sau a municipiului Bucuresti pentru probleme de muncă si ocrotiri
sociale18 să contribuie la întretinerea lui.

18. În prezent, Directia de muncă si protectie socială

Art. 128. - Este oprit să se încheie acte juridice între tutore, sotul, o rudă
în linie dreaptă ori fratii sau surorile tutorelui, de o parte, si minor, de alta.

164
 Art. 129. - Tutorele nu poate, în numele minorului, să facă donatii si nici
să garanteze obligatia altuia.
Tutorele nu poate, fără prealabila încuviintare a autoritătii tutelare, să
facă valabilă înstrăinarea ori gajarea bunurilor minorului, renuntarea la
drepturile patrimoniale ale acestuia, precum si să încheie orice alte acte care
depăsesc dreptul de a administra.
Actele făcute cu încălcarea dispozitiilor de mai sus sunt anulabile.
Cu toate acestea, tutorele poate înstrăina, fără prealabila încuviintare a
autoritătii tutelare, bunurile supuse pieirii ori stricăciunii, precum si bunurile
devenite nefolositoare pentru minor, dacă valoarea acestora din urmă nu
depăseste suma de două sute cincizeci de lei.

Art. 130. - Autoritatea tutelară va acorda încuviintarea, numai dacă actul

răspunde unei nevoi sau prezintă un folos neîndoielnic pentru minor.
Încuviintarea se va da pentru fiecare act în parte.
În caz de vânzare, încuviintarea va arăta dacă vânzarea se va face prin
bună învoială sau în alt mod.
În toate cazurile, autoritatea tutelară poate indica tutorelui modul în care
se întrebuintează sumele de bani obtinute.

Art. 131. - Sumele de bani care întrec nevoile întretinerii minorului si

ale administrării bunurilor sale, precum si hârtiile de valoare, vor fi depuse, pe
numele minorului, la o casă de păstrare de stat, de unde nu vor putea fi ridicate
decât cu încuviitarea autoritătii tutelare.
Tutorele poate depune si sumele necesare întretinerii, tot pe numele
minorului. Acestea se vor trece într-un cont separat si vor putea fi ridicate de
tutore, fără încuviintarea prevăzută în alineatul precedent.

Art. 132. - Ori de câte ori se iveste între tutore si minor interese contrare,
care nu sunt dintre cele care trebuie să ducă la înlocuirea tutorelui, autoritatea
tutelară va numi un curator.

Art. 133. - Minorul care a împlinit vârsta de paisprezece ani încheie

actele juridice cu încuviintarea prealabilă a tutorelui, iar în cazurile prevăzute în
Art. 132 si 152 lit.c, cu încuviintarea prealabilă a curatorului.

165
 Dacă actul pe care minorul urmează să-l încheie face parte dintre acelea
pe care tutorele nu le poate încheia decât cu încuviintarea autoritătii tutelare, va
fi necesară si prealabila încuviintare a acestuia.
Minorul nu poate să facă, nici chiar cu încuviintare, donatii si nici să
garanteze obligatia altuia.
Actele făcute cu încălcarea dispozitiilor de mai sus sunt anulabile.

Art. 134. - Tutorele este dator să prezinte anual autoritătii tutelare o dare
de seamă despre modul cum a îngrijit de minor, precum si administrarea
bunurilor acestuia.
Darea de seamă se va prezenta autoritătii tutelare în termen de treizeci
de zile de la sfârsitul anului calendaristic.
În afară de darea de seamă anuală, tutorele este obligat, la cererea
autoritătii tutelare, să dea oricând dări de seamă despre felul cum a îngrijit de
minor, precum si despre administrarea bunurilor acestuia.

Art. 135. - Autoritatea tutelară va verifica socotelile privitoare la

veniturile minorului si la cheltuielile făcute cu întretinerea acestuia si cu
administrarea bunurilor sale si, dacă sunt regulat întocmite si corespund
realitătii, va da descărcare tutorelui.

Art. 136. - Autoritatea tutelară va exercita un control efectiv si continuu

asupra modului în care tutorele îsi îndeplineste îndatoririle sale cu privire la
minor si bunurile acestuia, dispozitiile Art. 108 alin. 2 fiind aplicabile. Pentru
înlesnirea controlului, autoritatea tutelară va putea cere colaborarea organelor
administratiei de stat si institutiilor de ocrotire.

Art. 137. - Felul învătăturii sau pregătirii profesionale, ce minorul

primea la data numirii tutorelui, nu poate fi schimbat de acesta decât cu
încuviintarea autoritătii tutelare.

Art. 138. - Minorul, precum si toti cei prevăzuti în Art. 115, pot face
plângere autoritătii tutelare cu privire la actele sau faptele tutorelui păgubitoare
pentru minor.
Tutorele va fi îndreptat dacă săvârseste un abuz, o neglijentă gravă sau

166
fapte care îl fac nevrednic de a fi tutore, precum si dacă nu îsi îndeplineste
multumitor sarcina.

Art. 139. - Până la intrarea în functiune a noului tutore autoritatea

tutelară va numi un curator.

Art. 140. - La încetarea tutelei, tutorele este dator ca, în termen de cel
mult 30 zile, să prezinte autoritătii tutelare o dare de seamă generală. El are
aceeasi îndatorire si în caz de îndepărtare din tutelă.
Bunurile care au fost în administrarea tutorelui vor fi predate, după caz,
fostului minor, mostenitonlor acestuia sau noului tutore.

Art. 141. - După predarea bunurilor, verificarea socotelilor si aprobarea

lor, autoritatea tutelară va da tutorelui descărcare de gestiunea sa.
Chiar dacă autoritatea tutelară a dat tutorelui descărcare de gestiune,
aceasta răspunde pentru paguba pricinuită prin culpa sa.
Tutorele care înlocuieste pe un alt tutore are obligatia să ceară fostului
tutore repararea pagubelor ce acesta a pricinuit minorului prin culpa.

CAPITOLUL II
INTERDICTIA

Art. 142. - Cel care nu are discernământ pentru a se îngriji de interesele

sale, din cauza alienatiei mintale ori debilitătii mintale, va fi pus sub interdictie.
Pot fi pusi sub interdictie si minorii.

Art. 143. - Interdictia poate fi cerută de autoritatea tutelară, precum si de

toti cei prevăzuti în Art. 115.

Art. 144. - Interdictia se pronuntă de instanta judecătorească, cu

concluziile procurorului, si îsi produce efectele de la data când hotărârea a
rămas definitivă.
După ce a rămas definitivă, hotărârea se va comunica, fără întârziere, de
către instanta judecătorească ce a pronuntat-o, instantei locului unde actul de
nastere al celui pus sub interdictie a fost înregistrat, spre a fi transcrisă în
registrul anume destinat.

167
 Când sentinta judecătoriei prin care s-a pronuntat interdictia a fost
atacată cu recurs si acesta a fost respins, instanta de recurs va face ea însăsi
comunicarea prevăzută de acest articol, trimitând, în copie dispozitivul
sentintei.
Incapacitatea celui pus sub interdictie nu va putea fi opusă unui al treilea
decât de la data transcrierii hotărârii, afară numai dacă cel de-al treilea a
cunoscut interdictia pe altă cale.

Art. 145. - Hotărârea de punere sub interdictie rămasă definitivă va fi

comunicată de instanta judecătorească autoritătii tutelare, care va desemna un
tutore.
De asemenea, hotărârea de punere sub interdictie rămasă definitivă va fi
comunicată medicului sef al comunei, orasului, municipiului sau al sectorului
Municipiului Bucuresti, pentru ca acesta să instituie asupra celui interzis,
potrivit instructiunilor Ministerului Sănătătii, o supraveghere medicală
permanentă.

Art. 146. - În caz de nevoie si până la rezolvarea cererii de punere sub

interdictie, autoritatea tutelară va putea numi un curator pentru îngrijirea
persoanei si reprezentarea celui a cărui interdictie a fost cerută, precum si pentru
administrarea bunurilor.

Art. 147. - Regulile privitoare la tutela minorului care nu a împlinit

vârsta de paisprezece ani se aplică si în cazul tutelei celui pus sub interdictie, în
măsura în care legea nu dispune altfel.

Art. 148. - Tutorele celui pus sub interdictie este în drept să ceară
înlocuirea sa după trei ani de la numire.

Art. 149. - Tutorele este dator să îngrijească de cel pus sub interdictie,
spre a-i grăbi vindecarea si a-i îmbunătăti conditiile de viată; în acest scop, se
vor întrebuinta veniturile si, la nevoie, toate bunurile celui pus sub interdictie.
Autoritatea tutelară, de acord cu serviciul sanitar competent si tinând
seama de împrejurări, va hotărî dacă cel pus sub interdictie va fi îngrijit la
locuinta lui ori într-o institutie sanitară.

168
 Art. 150. - Minorul care la data punerii sub interdictie, se afla sub
ocrotirea părintilor, va rămâne sub această ocrotire până la data când devine
major, fără a i se numi un tutore. Dispozitiile Art. 149 sunt aplicabile si situatiei
prevăzute în prezentul alineat.
Dacă la data când minorul devine major el se află sub interdictie,
autoritatea tutelară va numi un tutore.
În cazul în care, la data punerii sub interdictie, minorul se află sub tutelă,
autoritatea tutelară, va hotărî dacă fostul tutore al minorului păstrează sarcina
tutelei sau va numi un nou tutore.

Art. 151. - Dacă au încetat cauzele care au provocat interdictia, instanta

judecătorească va pronunta ascultând concluziile procurorului, ridicarea ei.
Cererea se va putea face de cel pus sub interdictie, de tutore, precum si de
toti cei prevăzuti în Art. 115.
Hotărârea care pronuntă ridicarea interdictiei îsi produce efectele de la
data când a rămas definitivă. Ea se va comunica, de către instanta
judecătorească care a pronuntat-o, instantei locului unde s-a transcris hotărârea
de punere sub interdictie, spre a fi de asemenea transcrisă în registrul prevăzut
de Art. 144 si, totodată, spre a se face, în acelasi registru mentiune despre
ridicarea interdictiei, pe marginea hotărârii care a pronuntat interdictia.
Încetarea dreptului de reprezentare al tutorelui nu va putea fi opusă unui
al treilea decât de la data când, potrivit dispozitiilor alineatului precedent, a fost
făcută mentiune despre ridicarea interdictiei, afară numai dacă cel de-al treilea a
cunoscut ridicarea interdictiei pe altă cale.

CAPITOLUL III
CURATELA

Art. 152. - În afară de alte cazuri prevăzute de lege, autoritatea tutelară

va putea institui curatela:
a) dacă, din cauza bătrânetii, a bolii sau a unei infirmităti fizice, o
persoană, desi capabilă, nu poate, personal, să-si administreze bunurile sau să-si
apere interesele în conditii multumitoare si, din motive temeinice, nu-si poate
numi un reprezentant;
b) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, o persoană desi capabilă, nu

169
poate, nici personal, nici prin reprezentanti, să ia măsurile necesare în cazuri a
căror rezolvare nu suferă amânare;
c) dacă, din cauza bolii sau din alte motive, părintele sau tutorele este
împiedicat să îndeplinească un anumit act în numele persoanei ce reprezintă sau
ale cărei acte la încuviintează;
d) dacă o persoană, fiind obligată să lipsească vreme îndelungată de la
domiciliu, nu a lăsat un mandat general;
e) dacă o persoană a dispărut fără a se avea stiri despre ea si nu a lăsat
un mandat general.

Art. 153. - În cazurile prevăzute în Art. 152, instituirea curatelei nu

aduce nici o atingere capacitătii celui pe care curatorul îl reprezintă.

Art. 154. - Curatela se poate institui la cererea celui care urmează a fi

reprezentat, a sotului său, a rudelor, a celor arătati în Art. 115, precum si a
tutorelui, în cazul prevăzut în Art. 152 lit.c. Autoritatea tutelară poate institui
curatela si din oficiu. Curatela nu se poate institui decât cu consimtământul
celui reprezentat, în afară de cazurile în care consimtământul nu poate fi dat.

Art. 155. - În cazurile în care se instituie curatela se aplică regulile de la

mandat. Autoritatea tutelară poate da instructiuni curatorului, în locul celui
reprezentat, în toate cazurile în care acesta din urmă nu este în măsură să o facă.

Art. 156. - Curatorul este în drept să ceară înlocuirea sa după trei ani de
la numire.

Art. 157. - Dacă au încetat cauzele care au provocat instituirea curatelei,

aceasta va fi ridicată de autoritatea tutelară la cererea curatorului, a celui
reprezentat, a oricăruia dintre cei prevăzuti în Art. 115 ori din oficiu.

CAPITOLUL IV
AUTORITATEA TUTELARĂ19

Art. 158. - Atributiile de autoritate tutelară apartin organelor executive si

de dispozitie ale consiliilor comunale, orăsenesti municipale sau de sector al
municipiului Bucuresti.20

170
19. A se vedea nota de la art. 78, alin. 3
20. A se vedea nota de la art. 4

Art. 159. - Autoritatea tutelară competentă este:

a) pentru ocrotirea părintească si tutela minorului, cea de la domiciliul
minorului;
b) pentru tutela persoanei pusă sub interdictie, cel de la domiciliul
acesteia;
c) pentru curatela prevăzută în Art. 152 lit. a sau c cea de la domiciliul
persoanei reprezentate sau al minorului de paisprezece ani;
d) în cazul prevăzut în Art. 152 lit.b, fie autoritatea tutelară de la
domiciliul persoanei reprezentate, fie autoritatea tutelară de la locul unde
trebuie luate măsurile urgente;
e) pentru curatela prevăzută în Art. 152 lit.d sau e, cea de la ultimul
domiciliu din tară al celui lipsă ori a celui dispărut.

Art. 160. - Deciziile autoritătii tutelare pot fi atacate la autoritatea

ierarhic superioară, care, potrivit legii, exercită atributiile de îndrumare si
control.

DISPOZITII FINALE

Art. 161. - Prezentul cod intră în vigoare la data de 1 februarie 1954.

171
 Bibliografie

a) Legislaţie

Codul familiei
Legea 272/2004 privind protectia si promovarea drepturilor copilului
Legea 61/1993 privind alocaţia de stat pentru copii şi HG 591/1993
Legea 119/1997 alocaţia suplimentară pentru familiile cu doi sau mai
mulţi copii
Legea 108/1998 alocaţia de întreţinere pt copiii aflaţi în plasament
familial sau încredinţaţi

b) Literatură de specialitate

Alexiu, Mircea (2003), „Valori şi faze ale acţiunii în asistenţa socială”,

în Neamţu, George (coord.), Tratat de asistenţă socială, Polirom: Iaşi,
pag. 319-365.
Attneave, Carolyn L. (1976), „Social Networks as the Unit of
Intervention”, în Philip J. Guerin, Jr. (coord.), Family Therapy: Theory
and Practice, Gardner Press: New York.
Barker, R. L. (1991), The Social Work Dictionary, National Association
of Social Workers: Silver Spring MD.
Bell, John E. (1961), Family Group Therapy, Public Health Monograph
Nr. 64, Department of Health, Education, and Welfare: Washington,
D.C.
Berg, Insoo Kim (1994), Family Based Services: A Solution-Focused
Approach, W. W. Norton & Company: New York / London.
Booth, Alan, ed. (1991), Contemporary Families: Looking Forward,
Looking Back, The National Council on Family Relations: Minneapolis.
Boscolo, Luigi; Ceccin, Gianfranco; Hoffman, Lynn; Penn, Peggy
(1987), Milan Systemic Family Therapy, Basic Books: New York.

172
Burgess, Ernest W.; Locke, Harvey J.; Thomas, Mary Margaret (1971),
The Family from Traditional to Companionship, Van Nostrand
Reinhold: New York.
Buzducea, Doru (2005), Aspecte contemporane în asistenţa socială,
Polirom: Iaşi.
Chapman, Gary (1997), Five Signs of a Functional Family, Northfield
Publishing: Chicago.
Collins, Randall (1988), Sociology of Marriage and the Family:
Gender, Love, and Property, Second Edition, Nelson-Hall: Chicago.
Costaforu, Xenia (1945), Cercetarea monografică a familiei, Tritonic:
Bucureşti, 2005 (lucrare finalizată în 1932; prima ediţie 1945).
Corcoran, K.; Gingerich, W. (1992), „Practice Evaluation: Setting
Goals, Measuring Change”, în K. Corcoran (coord.), Structuring
Change: Effective Practice for Common Client Problems, Lyceum
Books: Chicago, pag. 255-271.
Costin, Lela B., et al. (1991), Child Welfare: Policies and Practice,
Fourth Edition, Longman: New York / London.
Creţu, Şerban (1976), Copilul sănătos şi bolnav, Scrisul Românesc:
Craiova.
Crosson-Tower, Cynthia (2001), Exploring Child Welfare: A Practice
Perspective, Second Edition, Allyn & Bacon: Boston et al..
Devis, Donald A. (1980), „Four Useful Concepts for Family Diagnosis
and Treatment”, în Carlton E. Munson (coord.), Social Work With
Families: Theory and Practice, The Free Press: New York / London,
pag. 182-195.
Dobson, James (1994), Căsătoria: împlinire sau frustrare, Noua
Speranţă: Timişoara.
Dobson, James (2000), Complete Marriage and Family Home
Reference Guide, Tyndale House: Wheaton, Illinois.
Dolto, Françoise (2003), Când părinţii se despart: Cum să prevenim
suferinţele copiilor, Editura Trei: Bucureşti.
Downs, Susan Whitelaw et al. (1996), Child Welfare and Family
Services: Policies and Practice, Fifth Edition, Longman Publishers:
New York.

173
Elkaïm, Mony, coord. (1995), Panorama des thérapies familiales,
Éditions du Seuil: Paris.
Filipescu, Ion P. şi Filipescu, Andrei I. (2002), Tratat de dreptul
familiei, ediţia a VII-a, All Beck: Bucureşti.
Garbanio, James (1982), Children and Families in the Social
Environment, Aldine Publishing Company: New York.
Germain, Carel B. (1973), „An Ecological Perspective in Casework
Practice”, Social Casework 54, pag. 323-330.
Germain, Carel B. (1979), Social Work Practice: People and
Environments, Columbia University Press: New York.
Germain, Carel B. şi Gitterman, Alex (1980), The Life Model of Social
Work Practice, Columbia University Press: New York.
Goode, D. (1986), „Kids, cultures, and innocents”, Human Studies, 9,
pag. 85-106.
Gray, John (1998), Bărbaţii sunt de pe Marte, femeile sunt de pe Venus,
Vremea: Bucureşti:.
Guvernul României: Ministerul Muncii, Solidarităţii Sociale şi Familiei
(2003), Legislaţie în domeniul asistenţei sociale, Broşură legislativă,
Bucureşti.
Hartman, Ann şi Laird, Joan (1983), Family Centered Social Work
Practice, The Free Press: New York et al.
Havemann, Ernest şi Lehtinen, Marlene (1990), Marriages and
Families: New Problems, New Opportunities, Prentice Hall: New
Jersey.
Hepworth, Dean H. et al. (1997), Direct Social Work Practice: Theory
and Skills, Fifth Edition, Brooks / Cole Publishing Company: Pacific
Grove et al.
Herbert, Martin şi Harper-Dorton, Karen V. (2002), Working with
Children, Adolescents, and their Families, Third Edition, Lyceum
Books: Chicago.
Imber-Black, Evan (1988), Families and Larger Systems: A Family
Therapist’s Guide through the Labyrinth, The Guildford Press: New
York / London.
Janzen, Curtis şi Harris, Oliver (1997), Family Treatment in Social
Work Practice, Third Edition, F.E. Peacock Publishers: Itasca, Illinois.

174
Jenkins, Hugh (1994), „Family Interviewing: Issues of Theory and
Practice”, în M. Rutter, E. Taylor şi L. Hersov (ed.), Child and
Adolescent Psychiatry: Modern Approaches, Third Edition, Blackwell
Scientific Publications: Oxford, pag. 64-78.
Jourdan-Ionescu, C.; Lachance, J. (2006), Desenul familiei, Editura
PROFEX: Bucureşti, Traducere si adaptare Sorinel Mocanu.
Kadushin, Alfred (1980), Child Welfare Services, Third Edition,
Macmillan Publishing Co.: New York.
Kagan, Richard şi Schlosberg, Shirley (1989), Families in Perpetual
Crisis, W. W. Norton & Company: New York / London.
Kirst-Ashman, Karen K. et al. (1999), Understanding Generalist
Practice: Student Manual, Second Edition, Nelson-Hall Publishers:
Chicago.
Jim Lantz şi Robert Ahern (1998), „Re-collection in Existential
Psychotherapy With Couples and Families Dealing with Death”,
Contemporary Family Therapy, 20:1, pag. 47-57.
Leleu, Gérard Leleu (2003), Cum să fim fericiţi în cuplu: Între fidelitate
şi infidelitate, Editura Trei: Bucureşti.
Leslie, Gerald R. (1973), The Family in Social Context, 2nd Edition:
Oxford University Press: New York et al.
Longres, John F. (1995), Human Behaviour in the Social Environment,
Second Edition, F. E. Peacock: Itasca, Illinois.
Maluccio, Anthony N. şi Sinanoglu, Paula A. (1981), The Challenge of
Partnership: Working with Parents of Children in Foster Care, New
York: Child Welfare League of America.
Maybanks, Sheila şi Bryce, Marvin (1979), Home-Based Services for
Children and Families: Policy, Practice, and Research, Charles C.
Thomas Publisher: Springfield, Illinois.
Miley, Karl Krogsrud; O’Melita, Michael; DuBois, Brenda (2001),
Instructor’s Manual and Test Bank for Generalist Social Work
Practice: An Empowering Approach, Third Edition, Allyn and Bacon:
Boston et al..
Miley, Karl Krogsrud; O’Melia, Michael; DuBois, Brenda (2006),
Practica asistenţei sociale: Abordare participativă, Polirom: Iaşi.

175
Minuchin, Salvador (1974), Families and Family Therapy, Harvard
University Press: Boston.
Minuchin, Salvador şi Fishman, H. Charles (1981), Family Therapy
Techniques, Harvard University Press: Cambridge, Massachusetts.
Mitrofan, Iolanda (1989), Cuplul conjugal: armonie şi dizarmonie,
Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică: Bucureşti.
Mitrofan, Nicolae (1984), Dragostea şi căsătoria, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică: Bucureşti.
Morée, Peter C.A. şi Neagoe, Alexandru (2006), Faces of Diaconia :
Towards a Christian Understanding of Social Services, Kerkinactie:
Utrecht / Mirton: Timisoara.
Munson, Carlton E. (1980), Social Work with Families: Theory and
Practice, The Free Press: New York / London.
Carol C. Nadelson, Ellen L. Bassuk, Christopher R. Hopps şi William
E. Boutelle Jr. (1980), „Evaluation Procedures for Conjoint Marital
Psychotherapy”, în Carlton E. Munson (coord.), Social Work With
Families: Theory and Practice, The Free Press: New York / London,
pag. 209-216.
Neagoe, Alexandru (2006), „Family Counselling: A Window Into the
Methods of Diaconia”, în Peter C.A. Morée şi Alexandru Neagoe
(coord.), Faces of Diaconia : Towards a Christian Understanding of
Social Services, Kerkinactie: Utrecht / Mirton: Timisoara, pag. 49-66.
Neamţu, George, coord. (2003), Tratat de asistenţă socială, Polirom:
Iaşi.
Neamţu, George şi Stan, Dumitru (2005), Asistenţa socială: Studii şi
aplicaţii, Polirom: Iaşi.
Nichols, Michael P. şi Schwartz, Richard C. (2001), Family Therapy:
Concepts and Methods, Fifth Edition, Allyn and Bacon: Boston et al..
Paşa, Florin şi Paşa, Luminiţa Mihaela (2004), Asistenţa socială în
România, Polirom: Iaşi.
Paşa, Florin şi Paşa, Luminiţa Mihaela (2003), Cadrul juridic şi
organizatoric al asistenţei sociale în România, Polirom: Iaşi.
Patterson, Gerald R. (1975), Families: Applications of Social Learning
to Family Life, Revised, Research Press: Champaign, IL.

176
Pecora, Peter J., Whittaker, James K., Maluccio, Anthony N., The Child
Welfare Challenge: Policy, Practice, and Research (1992), Aldine de
Gruyter: New York.
Petr, Christopher G. (1998), Social Work with Children and their
Families: Pragmatic Foundations, Oxford University Press: New York
/ Oxford.
Pincus, Allen; Minahan, Anne (1973), Social Work Practice: Model
and Method, Peacock: Itasca, IL.
Plumlee, Travis (2001), Temelia familiei, Făclia: Oradea.
Prelici, Viorel (2001), Asistenţa socială: idee, demers, profesie, Mirton:
Timişoara.
Reynolds, Bertha (1932), „A Changing Psychology One Year Later”,
The Family 13, pag. 107-111.
Reiss, David (1981), The Family’s Construction of Reality, Harvard
University Press: Cambridge, Mass.
Robinson, Virginia (1930), A Changing Psychology of Social Case
Work, University of North Carolina Press: Chapel Hill, N.C.
Rosenblatt, Paul C. (1994), Metaphors of Family Systems Theory, The
Guilford Press: New York / London.
Ruevini, Uri (1979), Networking Families in Crisis, Human Sciences
Press: New York.
Satir, Virginia şi Baldwin, Michelle (1983), Satir Step by Step: A Guide
to Creating Change in Families, Science and Behaviour Books: Palo
Alto, California.
Satir, Virginia (1967), Conjoint Family Therapy: A Guide to Theory
and Technique, Revised Edition (ediţie originală 1964), Science and
Behaviour Books: Palo Alto, California.
Satir, Virginia (1965), „The Family as a Treatment Unit”, Confina
Psychiatrica 8, pag. 37-42.
Satir, Virginia (1972), Peoplemaking, Science and Behaviour Books:
Palo Alto.
Satir, Virginia (1963), „Schizophrenia and Family Therapy”, în Social
Work Practice, Columbia University Press: New York.
Satir, Virginia; Stachowiak, James; Taschman, Harvey A. (1975),
Helping Families to Change, Jason Aronson: New York.

177
Schwartz, Richard C. (1995), Internal Family Systems Therapy, The
Guilford Press: New York / London.
Seligman, Milton şi Rosalyn Benjamin Darling (1989), Ordinary
Families, Special Children. A Systems Approach to Childhood
Disability, The Guildford Press: New York / London.
Skolnick, Arlene şi Skolnick Jerome H. (1980), Family in Transition:
Rethinking Marriage, Sexuality, Child Rearing, and Family
Organization, Third Edition, Little, Brown and Company: Boston /
Toronto.
Smalley, Gary (2002), Cum să-ţi înţelegi soţia la bine şi la greu, Curtea
Veche: Bucureşti.
Speck, Ross V. şi Attneave, Carolyn (1973), Family Networks, Vintage
Books: New York.
Stahl, Paul H. (2002), Familia şi şcoala: Contribuţii la sociologia
educaţiei, Paideia: Bucureşti.
Stănoiu, Andrei şi Voinea, Monica (1983), Sociologia familiei,
Tipografia Universităţii din Bucureşti.
Stein, John A. (1995), Residential Treatment of Adolescents şi
Children: Issues, Principles, and Techniques, Nelson-Hall Publishers:
Chicago.
Straus, Muray A. (1994), Beating the Devil Out of Them: Corporal
Punishment in American Families, Lexington Books: New York.
Stuart, Richard B. (1980), Helping Couples Change: A Social Learning
Aporoach to Marital Therapy, Research Press: Champaign, IL.
Thomilison, Barbara (2002), Family Assessment Handbook: An
Introductory Practice Guide to Family Assessment and Intervention,
Brooks / Cole: Pacific Grove.
Thornton, T.; Craft, C.; Dahlberg, L.; Lynch B. şi Baer, K. (2000), Best
Practices of Youth Violence Prevention: A Sourcebook for Community
Action, Centers for Disease Control and Prevention, National Center for
Injury and Prevention and Control: Atlanta.
Udry, J. Richard (1974), The Social Context of Marriage, Third Edition,
J.B. Lippincott Company: Philadelphia et al.
UNICEF şi Guvernul României (1997), Situaţia copilului şi a familiei
în România, ediţia a II-a revizuită, Bucureşti.

178
Voiland, Alice L. şi Buell, Bradley (1980), “A Classification of
Disordered Family Types”, în Carlton E. Munson (coord.), Social Work
With Families: Theory and Practice, The Free Press: New York /
London, pag.196-208.
von Bertalanffy, Ludwig (1968), General Systems Theory, Revised
Edition, George Braziller: New York.
Wachtel, Ellen F. (1994), Treating Troubled Children and Their
Families, The Guilford Press: New York / London.
Wells, J. Gipson (1988), Current Issues in Marriage and the Family,
Fourth Edition, Macmillan: New York.
Wright, L. şi Leahey, M. (1994), Nurses and Families: A Guide to
Family Assessment and Intervention, Second Edition, Philadelphia, PA:
F.A. Davis.
Zamfir, Elena şi Zamfir, Cătălin (1995), Politici sociale. România în
context european, Editura Alternative: Bucureşti.
Zastrow, Charles şi Kirst-Ashman, Karen K. (1994), Understanding
Human Behaviour and the Social Environment, Third Edition, Nelson-
Hall Publishers: Chicago.
Zastrow, Charles (1981), The Practice of Social Work, The Dorsey
Press: Homewood, Illinois.

179