SCHMIDT MIHAELA CAMELIA

ASISTENŢA SOCIALĂ A FAMILIEI

PETROŞANI
- 2019 -
 CUPRINS

Pag.

Cap. I: DELIMITĂRI CONCEPTUALE 4

1.1. Cuplul, căsătoria şi familia: definiţii şi delimitări conceptuale 4
1.2. Nevoile umane 5
1.3. Funcţiile familiei. Structura rolurilor în cadrul familiei 11
1.4. Rolurile conjugale şi parentale 15
1.5. Profilul psihologic al membrilor grupului familial 17

Cap. II: FAMILIA: FACTORI DE RISC ŞI NECESITATEA

PROTECŢIEI SOCIALE 19
2.1. Factori de risc pentru familie 28
2.2. Funcţionalitate/disfuncţionalitate în sistemele familiale 20
2.3. Criza familială (probleme ale grupului familial) 23
2.4. Comunicarea şi interacţiunile din cadrul familiei 24
2.5. Atitudini educative şi consecinţele lor
29
2.6. Rolul asistenţei sociale în consolidarea nucleului familial 30

Cap. III: VIOLENŢA DOMESTICĂ ŞI ABANDONUL /

INSTITUȚIONALIZAREA COPIILOR 32
3.1. Violenţa domestică – factori generatori 32
3.2. Violenţa asupra femeilor 33
3.3. Violenţa supra copiilor 33
3.4. Violenţa asupra bărbaţilor 34
3.5. Violenţa asupra bătrânilor 34
3.6. Consecinţele violenţei domestice 35
3.7. Aspecte legate de abandonul și instituționalizarea copilului 35

Cap. IV: POLITICA SOCIALĂ ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI

FAMILIEI ŞI COPILULUI 38
4.1. Domenii ale politicii de protecţie a familiei şi copilului 38
4.2. Drepturile şi obligaţiile părinteşti 42

Cap. VII: METODE ȘI TEHNICI DE CERCETARE APLICATE DE

ASISTENTUL SOCIAL ÎN LUCRUL CU FAMILIA 45
7.1. Ancheta 45
7.2. Diagnoza socială 47
7.3. Studiul de caz familial 48
7.4. Istoricul social 49
7.5. Ciclul de viață familială 50
7.6. Genograma și ecomapa 51
7.7. Terapia familială 53

2
7.8. Consilierea 54
7.9. Interviul 55
7.10. Observația 56
7.11. Sculptura familială 56
7.12. Cartea vieții 57

BIBLIOGRAFIE 58

3
 Cap. I: DELIMITĂRI CONCEPTUALE

1.1. Cuplul, căsătoria şi familia: definiţii şi delimitări conceptuale

Cuplul este legătura temporară, sau de lunga durată a doua persoane (numită şi
1
diadă ), care desfăşoară o activitate comună, legătură bazată pe interese şi sentimente
comune sau pe un contract încheiat. Între părţile cuplului se dezvoltă şi se manifestă relaţii
socio–afective, un proces de influenţă şi fenomene de conducere. În mod normal, în orice
cuplu, unul dintre parteneri conduce, coordonează, ia iniţiative asumându-şi răspunderea
întregului cuplu. Cuplul constituie unitatea de bază pentru studiul grupului familial
(Bogdan-Tucicov, 1981).
Cuplul marital (conjugal) este nucleul familiei şi exprimă, din punct de vedere
structural şi funcţional, modul în care două persoane de sex opus, după ce se căsătoresc, se
modelează reciproc, dezvoltându-se, motivându-se şi determinându-se mutual, simultan pe
plan biologic, psihologic şi social. Partenerii cuplului conjugal se satisfac, se stimulează şi
se susţin reciproc, se dezvoltă şi se realizează ca individualităţi biologice, psihologice
(afective) şi sociale, unul prin intermediul celuilalt (Mitrofan I., Mitrofan N., 1991).
Interacţiunile dintre cei doi parteneri conjugali au un caracter dinamic, deoarece
tipul şi calitatea acestor interacţiuni orientează cuplul spre stabilitate, coeziune şi progres
sau spre instabilitate, disensiune şi uneori spre dizolvare.
Căsătoria, este o modalitate prin care două sau mai multe persoane constituie o
familie. Căsătoria poate comporta un aspect juridic (căsătoria civilă) şi un aspect religios
(căsătoria religioasă – care, în prezent este facultativă şi nu poate fi făcută decât după
sancţionarea juridică). În ambele cazuri, esenţială este recunoaşterea socială a uniunii
maritale (Zamfir și Vlăsceanu, 1993).
Anthony Giddens defineşte căsătoria ca o „recunoaştere socială şi o uniune sexuală
aprobată între doi indivizi adulţi”. Principala funcţie a căsătoriei este să lege între ele două
neamuri între care, în mod obişnuit, nu există legături de consangvinitate (de sânge).
Căsătoria lărgeşte aria relaţiilor de rudenie: părinţi, fraţi, surori şi alte rude de sânge devin
şi rude ale partenerului după căsătorie.
Familia. Există o multitudine de definiţii ale familiei, formulate în timp, în funcţie
de o societate sau alta.
În concepţia lui Ioan Mihăilescu, familia, poate fi definită (op.cit.):
- în sens larg, familia este un grup social al cărui membri sunt legaţi prin raporturi de
vârstă, căsătorie sau adopţie şi care trăiesc împreună, cooperează sub raport
economic şi au grijă de copii;
- în sens restrâns, familia este un grup social format dintr-un cuplu căsătorit şi copiii
acestuia.
Anthony Giddens defineşte familia ca un grup de persoane legate direct prin relaţii
de rudenie, ai căror adulţi îşi asumă responsabilitatea pentru creşterea copiilor. Legăturile
de rudenie, sunt relaţiile dintre indivizi, stabilite fie prin căsătorie, fie prin descendenţă
(legături de sânge - mamă, tată, copii, bunici etc.)
1
Diada (sau cuplul) este considerat de psihologia socială contemporană, drept grupul limită în care se pot
organiza indivizii (triada=grupul de trei), fiind reprezentativă pentru mulţimea fenomenelor psihosociale şi
unde relaţiile psihosociale pot fi studiate plenar.

4
 Claude Levi-Strauss (Ciofu, 1998) defineşte familia ca un grup organizat ce are la
bază căsătoria, alcătuit din soţ, soţie şi copiii născuţi în acest cadru, pe care îi unesc
drepturi şi obligaţii morale, juridice, economice şi sociale. Ei au obligaţii şi aspiraţii
comune şi se ocupă de creşterea copiilor cărora le asigură existenţa materială şi un climat
favorabil afectiv şi moral.

1.2. Nevoile umane

1.2.1. Elemente definiţionale şi conceptuale

Funcţii principale ale familiei, amintite anterior, obligă la considerarea generală a

nevoilor individului pentru o dezvoltare şi funcţionare normală. Nevoile sau trebuinţele
umane sunt centrul de interes al AS. De aceea, iniţial ele trebuie identificate, măsurate şi
ierarhizate, apoi, pentru satisfacerea lor se concep şi se pun în practică planuri de
intervenţie, ca în finalul acţiunii asistenţiale să se evalueze gradul de satisfacere a lor.
Termenul de nevoie sau trebuinţă umană – deşi specific AS – este vag şi dificil
de operaţionalizat şi de definit. Există definiri ale nevoii sau trebuinţei umane din punct de
vedere obiectiv şi definiri din punct de vedere subiectiv. Aspectul de obiectivitate al nevoii
umane rezultă din necesităţile care condiţionează viaţa şi integrarea indivizilor în societate.
Aspectul de subiectivitate rezultă din necesităţile sau dorinţele ce sunt determinate de
influenţele mediului cultural, de grupul din care face parte individul sau de personalitatea
sa.
Din punct de vedere obiectiv, nevoia sau trebuinţa umană este definită de L.C.
Johnson ca fiind ceva necesar pentru fiecare persoană sau sistem social ca să funcţioneze
în limita unor aşteptări rezonabile într-o anumită situaţie. O altă definiţie, frecvent
utilizată este aceea care priveşte nevoia ca pe o condiţie ce trebuie îndeplinită pentru ca
individul să poată trăi sau supravieţui, sau pentru ca oamenii, grupurile să-şi poată
îndeplini funcţiile în comunitate. (Bocancea, Neamţu în Roth, 2003). În acest caz nevoia
este tratată diferit faţă de dorinţă şi aspiraţie, a căror caracter este profund subiectiv,
deoarece dorinţa şi aspiraţia sunt diferite de la o persoană la alta şi de aceea nu pot contura
o realitate măsurabilă.
Din punct de vedere subiectiv, nevoia poate fi definită identificând-o cu dorinţa.
Aceasta deoarece s-a constatat că foarte puţine nevoi umane sunt necesităţi vitale (nevoia
de hrană, apă, aer, adăpost etc.). Toate celelalte nevoi nu provin din natură, ci mai degrabă
din cultură (în sens larg) şi de aceea sunt nevoi construite, proiectate subiectiv (ex.
trebuinţe estetice, cognitive de autoperfecţionare, autorealizare etc.). Reunind definiţiile
din perspective obiective cu cele subiective se poate conchide că nevoia sau trebuinţa
umană reprezintă diferenţa dintre starea ideală a unui sistem social şi starea lui reală
(Bocancea, Neamţu, 1999).
În asistenţa socială definirea nevoilor umane se realizează în principal evocând
persoanele şi grupurile marginalizate, aflate temporar sau permanent în imposibilitatea de
a-şi satisface trebuinţele prin mijloace proprii. Asistenţii sociali trebuie să cunoască faptul
că în afara trebuinţelor materiale şi socioafective primare, spectrul larg al nevoilor umane
diferă mult de la o persoană la alta. De aceea, asistentul social nu trebuie să ia propriile
sale nevoi ca etalon pentru identificarea nevoilor asistaţilor şi nu trebuie să absolutizeze
nici evaluările nevoilor pe care le realizează experţii, administratorii şi factorii de decizie
din domeniul AS sau politicului (ex. consumul de alimente stabilit sau necesarul de calorii
pentru fiecare persoană sau familie în parte.
Nesatisfacerea unei nevoi, trebuinţe la nivel individual generează apariţia unei
probleme umane. Când imposibilitatea satisfacerii acestei nevoi se cronicizează şi

5
afectează o populaţie numeroasă avem de-a face cu o problemă socială (ex. sărăcia,
şomajul, insecuritatea, criminalitatea, toxicomania, violenţa, abandonul, prostituţia etc.).

1.2.2. Factorii care determină apariţia problemelor umane şi/sau sociale

Factorii care determină apariţia problemelor umane şi/sau sociale sunt: factorii
genetici, factorii de mediu şi socializarea (Bocancea în Neamţu , 2003).
1. Factorii genetici. Fiecare individ are o moştenire genetică, adică poate moşteni
caracteristici fizice şi psihice de la înaintaşii lor (conformaţia fizică, fragilitatea
fizică, rezistenţa la îmbolnăviri, temperamentul etc.), caracteristici care constituie
premisele evoluţiei fiinţei umane. Atunci când aceste caracteristici umane se
manifestă dincolo de limitele normalităţii ele pot genera probleme umane cu
diferite grade de dificultate. Deficienţa fizică sau psihică moştenită împiedică
individul să ducă o viaţă normală, solicitând eforturi suplimentare şi din partea
familiei şi societăţii. Aceste probleme pot fi depăşite prin efortul individual al
persoanei afectate de a intra în normalitate şi prin terapii speciale concepute în acest
sens. De ex. şi supradotarea (diferenţa mare între vârsta fizică, cronologică şi
vârsta mintală a unui copil cu performanţe intelectuale ieşite din comun) poate crea
mari probleme de comunicare şi adaptare socială;
2. Factorii de mediu. Dacă zestrea genetică reprezintă premisa dezvoltării omului,
mediul şi socializarea constituie elementele transformării fiinţei cu caractere
naturale într-o fiinţă socială şi raţională, capabilă să respecte regulile morale şi
normele comunităţii sau societăţii din care face parte. Factorii de mediu
influenţează omul în direcţii multiple, odată cu venirea sa pe lume. Atât mediul
natural (clima, relieful, resursele şi populaţia), cât şi mediul socio-cultural (familia,
colectivitatea, colectivul de muncă, de prieteni etc.) pot determina probleme
umane /sociale. De ex.: un mediu natural bogat, cu resurse naturale bogate cu climă
propice creşterii economice duce la posibilitatea satisfacerii trebuinţelor materiale,
pe când un mediu ostil reduce şansele dezvoltării economice pentru cei care
locuiesc în zonă, creând probleme sociale ca sărăcia, răspândirea unor maladii,
şomajul etc.;
3. Socializarea este procesul prin care membrii unei comunităţi asimilează
simbolurile (ex. limbajul), modelele de comportament, tradiţiile, stilul de gândire şi
acţiune, valorile şi mentalităţile comunităţii în care trăieşte sau munceşte.
Disfuncţiile care apar la nivelul procesului socializării reprezintă o importantă sursă
a problemelor umane/sociale. Astfel, comportamentul uman este învăţat, dobândit
prin interacţiunea individului cu semenii săi, cu instituţiile publice şi cu alţi agenţi
socializatori (ca familia, şcoala, Biserica, mass-media, grupurile de muncă etc.).
Comportamentul, mentalitatea, învăţarea unor norme, valori, modele care nu
corespund celor acceptate social îl transformă pe individ într-un marginal, într-un
deviant.

Există probleme sociale cauzate de mai mulţi factori. De exemplu, şomajul poate fi
cauzat fie de factori genetici - factori de personalitate, cum ar fi nivelul scăzut de
inteligenţă, nivel scăzut de instruire, de formare profesională sau de seriozitatea la locul de
muncă, fie de factori de natură socială, cum ar fi restructurarea unei activităţi sau
închiderea unei fabrici, ce atrage după sine disponibilizări de personal şi deci şomaj. Sau,
abandonul şcolar nu este întotdeauna declanşat de factori sociali. Se ştie că nu toţi copii
săraci abandonează şcoala. Dintre aceştia, cei cu capacităţi intelectuale mai bune, care sunt

6
şi stimulaţi de cadrele didactice, au şanse crescute de a face faţă cerinţelor şcolare şi de a
persevera în studiile lor. Ca urmare, situaţia unei persoane în raport cu o problemă socială
este rezultanta interacţiunilor complexe între factorii ereditari şi cei de mediu. Aceşti
factori se pot combina în moduri diferite şi pot fi grupaţi în diferite categorii: factori de
personalitate, psihosociali, motivaţionali, culturali, socio-economici etc.

1.2.3. Clasificarea nevoilor umane

1. Clasificarea nevoilor umane după psihologul american Abraham

Maslow. Potrivit lui Maslow, toate acţiunile umane au ca scop
satisfacerea unor trebuinţe. Satisfacerea trebuinţelor se realizează însă
într-o ordine de priorităţi sau urgenţe, avându-se în vedere, mai întâi
nevoile primare, iar apoi nevoile de ordin superior. De aceea, Maslow
structurează nevoile sau trebuinţele umane sub formă de piramidă în 7
trepte, care-i poartă numele (Piramida trebuinţelor lui Maslow) (Bocancea
în Neamţu, 2003).

Trebuinţe de autoactualizare,
autorelizare

Trebuinţe estetice

Trebuinţe cognitive

Trebuinţe de apreciere, stimă

Trebuinţe sociale

Trebuinţe de securitate (siguranță) individuală

Trebuinţe elementare (fiziologice sau biologice)

Figura nr.1: Piramida trebuințelor lui Abraham Maslow

a. Trebuinţele (nevoile) elementare de ordin fiziologic, sunt: nevoia de aer, apă, hrană,
mişcare, odihnă, îmbrăcăminte, nevoi de ordin senzorial, sexual etc. Satisfacerea
acestor trebuinţe asigură buna funcţionare biologică a organismului, asigură menţinerea
sănătăţii şi chiar a vieţii individului;
b. Trebuinţe de securitate individuală, de siguranţă în mediul natural şi social, se
referă la protejarea individului atât faţă de pericolele externe (forţe ostile şi factori de
risc) cum ar fi instabilitatea locului de muncă, pierderea bunurilor şi resurselor (casă,
retribuţie, poliţă de asigurare), accidente, conflicte îndelungate în familie sau la locul
de muncă ş.a., cât şi faţă de agresiunile interne, cum ar fi boala;
c. Trebuinţe sociale, de apartenenţă, acceptare, dragoste şi afecţiune. Fiecare individ
manifestă nevoia de dragoste, de a primi şi a da afecţiune încă din primele luni de viaţă.
Iar pe întreg parcursul vieţii resimte nevoia de a aparţine afectiv cuiva, de a fi acceptat
într-un grup (familie, grup de prieteni, colectiv de şcoală, de muncă etc.), de a
comunica cu cei din jur, de a fi util, de a domina, de a conduce sau de a se supune etc.
Satisfacerea acestor nevoi contribuie semnificativ la întărirea sentimentului de

7
 siguranţă, de securitate. Pornindu-se de la acest nivel al trebuinţelor, în asistenţa socială
s-a dezvoltat teoria ataşamentului;
c. Trebuinţe de apreciere şi stimă. Această nevoie porneşte de la dorinţa individului de
a fi respectat, de a i se recunoaşte statutul pe care îl are sau la care aspiră, de a-i fi
apreciate competenţele, calităţile morale, cunoştinţele, performanţele. Satisfacerea
acestor nevoi duce la creşterea încrederii individului în sine şi în ceilalţi, la dezvoltarea
sentimentelor de utilitate, de valoare, de forţă. În caz contrar, nesatisfacerea acestor
nevoi conduce la sentimente de neputinţă, de inutilitate, de inferioritate sau slăbiciune;
d. Trebuinţe cognitive reprezintă nevoia indivizilor de a se informa, de a dobândi
cunoştinţe într-un anumit domeniu, de a descoperi, de a cerceta şi chiar inova;
e. Trebuinţe estetice, se referă la dorinţa indivizilor de a trăi şi a munci într-un mediu
curat, sănătos, ordonat, la dorinţa lor de a poseda obiecte personale (sau familiale)
frumoase, de bună calitate, de a avea şi chiar a crea obiecte de artă.
f. Trebuinţe de autorealizare, autoactualizare, de împlinire de sine, de valorificare a
aptitudinilor, a cunoştinţelor. Acestea vizează construirea unei imagini de sine
favorabile, capacitate de autocontrol, obţinerea de rezultate deosebite într-un anumit
domeniu. Aceste nevoi sunt satisfăcute atunci când individul a atins nivelul de
performanţă dorit, când individul se apreciază ca fiind „cineva”, când are capacitate a
de a decide asupra scopurilor şi mijloacelor de împlinire socială.
Maslow a constatat din proprie experienţă că, odată ce nevoile de bază sunt
satisfăcute, omul tinde să-şi depăşească condiţia socială, să se autorealizeze,
autoperfecţioneze tinzând spre treptele superioare ale piramidei. Trebuinţele de pe primele
patru trepte ale piramidei se numesc trebuinţe de deficienţă. Aceste trebuinţe devin active
atunci când individului îi lipseşte ceva şi declanşează o stare de tensiune internă, tensiune
ce se cere descărcată prin satisfacerea lor. După ce au fost satisfăcute trebuinţele, tensiunea
internă se reduce. Satisfacerea trebuinţelor de deficienţă permite apariţia şi declanşarea
nevoilor de ordin superior (de creştere şi dezvoltare) şi mobilizarea resurselor necesare
satisfacerii lor. Trebuinţele de pe ultimele trei trepte ale piramidei se numesc trebuinţe de
creştere sau dezvoltare. Prezenţa acestor trebuinţe determină o stare de tensiune plăcută pe
care omul încearcă să o menţină. Puţini oameni ajung la trebuinţele din vârful piramidei
(de autoactualizare), aceştia fiind personalităţi marcante, ce se manifestă autohton şi
permanent, având o existenţă de excepţie. Dar, fără hrană, apă aer, mişcare nimeni nu
poate ajunge la trebuinţe cognitive, de cunoaştere, estetice sau de autorealizare.

2. Clasificarea nevoilor umane după Saint- Arnaud: în care sunt identificate trei
categorii de trebuinţe (op.cit.):
a) Nevoi fundamentale (fiziologice şi psihologice), sunt înnăscute şi prezente la toţi
indivizii: trebuinţe alimentare, vestimentare, nevoia de odihnă de afecţiune, de siguranţă
etc.;
b) Nevoi structurante, sunt mijloacele pe care le utilizează indivizii pentru a-şi
satisface trebuinţele fundamentale. Nevoile structurante nu sunt înnăscute şi nici
universale, ci sunt rezultatul obişnuinţelor pe care şi le formează omul în urma influenţei
mediului natural şi social în care trăieşte.
c) Nevoi situaţionale, se raportează, de asemenea la modul în care sunt satisfăcute
trebuinţele fundamentale de către individ. În satisfacerea lor individul utilizează ceea ce a
asimilat prin socializare şi acţionează potrivit personalităţii, motivaţiilor şi obişnuinţelor
proprii.

8
 De exemplu: încă de la naştere, copilului trebuie să-i fie satisfăcută nevoia de
hrană ori de câte ori este nevoie, fără să se ţină cont de orarul da masă al adulţilor din
familie – nevoie fundamentală. Cu timpul, copiii sunt obişnuiţi să servească mesele
principale de trei ori pe zi; aşadar nevoia de a mânca de trei ori pe zi este nevoie
structurantă. Însă, există mulţi indivizi care doresc, simt nevoia să mănânce întotdeauna în
compania cuiva, cu aceleaşi tacâmuri sau într-un loc anume – nevoie situaţională.

3. Clasificarea nevoilor umane după Bradshaw, se bazează în special pe

experienţă, pe observaţii şi nu pe concepte. Bradshow distinge patru categorii de nevoi
umane (op.cit.):
a) Nevoi normative, care sunt definite de către experţii, administratorii şi factorii de
decizie din domeniul asistenţei sociale sau puterii politice, prin raportarea situaţiilor sociale
reale la cele acceptabile, dezirabile, conforme cu o normă de funcţionare. Experţii pot
stabili, astfel, nivelul de consum alimentar pentru o persoană sau o familie (cunoscutul
„coş zilnic”), treapta minimă de şcolarizare admisă într-o societate, necesarul de asistenţă
medicală etc. În funcţie de limite stabilite, asistentul social poate stabili care dintre clienţii
săi nu se înscrie în limitele normale şi, deci, se află în situaţii disfuncţionale, având dreptul
la anumite servicii asistenţiale.
b) Nevoia resimţită, este cea care are relevanţă pentru actorul social, indiferent de
evaluările oficiale ale experţilor. Ex.: un individ sau o familie poate beneficia în situaţii
speciale de ajutoare materiale în cuantum stabilit de experţi, ajutor care poate fi resimţit
total insuficient pentru nevoile sale.
c) Nevoia exprimată echivalează cu o cerere concretă de ajutor, formulată de către
individ, grup sau comunitate, pentru a sensibiliza fie serviciile de protecţie socială, fie
administraţia publică, fie alţi agenţi sociali preocupaţi de problemele umane. Nevoia
resimţită, care nu poate fi satisfăcută prin propriile forţe, devine nevoie exprimată, când
individul solicită personal ajutor specializat.
d) Nevoia comparativă este un pronostic la care ajunge asistentul social pe baza
următorului raţionament: dacă un individ resimte o nevoie anume, atunci şi alţi indivizi
care au caracteristici asemănătoare resimt, probabil, aceeaşi nevoie. Ex.: dacă un copil cu
handicap fizic este respins sau marginalizat de colegii de clasă, atunci, probabil şi alţi
copiii cu handicap fizic sunt trataţi la fel de către colegii de clasă. Dacă un şomer de lungă
durată se confruntă cu probleme financiare, atunci, probabil şi alţi indivizi aflaţi în aceeaşi
situaţie să resimtă lipsurile financiare.

1.2.4. Nevoile de bază ale copilului

Aşa cum funcţiile de bază ale familiei obligă la luarea în considerare a nevoilor
individului pentru o dezvoltare şi funcţionare normală, aşa şi funcţiile parentale, ce implică
anumite abilităţi sau capacităţi ale părinţilor, obligă la luarea în considerare a nevoilor
copiilor. Deşi nevoile individului uman ( ca de ex. cele descrise de A. Maslow, printr-o
clasificare piramidală în 7 trepte), sunt în general valabile şi pentru copil, pentru
dezvoltarea normală a acestuia trebuie luate în considerare particularităţile acestor nevoi, în
funcţie de vârsta copilului. O nevoie care a fost la o anumită vârstă în prim plan, trece pe
plan secund la altă vârstă, o altă nevoie luându-i locul. Cu alte cuvinte, cunoaşterea
nevoilor copilului şi a etapelor dezvoltării sale (fizice, psihice şi emoţionale) reprezintă un
prim pas pentru a înţelege ce se întâmplă cu el şi pentru a şti în ce mod poate fi ajutat. Un
părinte bun trebuie să fie capabil să identifice şi să satisfacă, prin abilităţile sale, nevoile de
bază ale copilului său, în funcţie de vârstă.

9
 Nevoile de bază ale copilului sunt (Munteanu în Neamțu, 2003):
1) Nevoile fiziologice ale copilului., necesare supravieţuirii şi dezvoltării copilului.
Când copilul este prea mic, adultul este cel care trebuie să cunoască şi să satisfacă nevoile
fiziologice ale copilului. Mai târziu, copilul poate să ceară ceea ce are nevoie, iar adultul
devine doar un ghid care îl sfătuieşte corect pe copil. Apoi, copilul şi adultul ajung să se
sfătuiască (să devină parteneri) pentru satisfacerea nevoilor comune, sau chiar ale familiei
întregi. Însă adulţii greşesc frecvent în satisfacerea nevoilor copilului, putând întârzia sau
distorsiona dezvoltarea normală a acestuia. Tratarea cu indiferenţă, cu ostilitate sau cu
agresivitate a copilului, sau supraprotejarea acestuia de către părinţi sunt greşeli ale
adulţilor cu consecinţe grave, cum ar fi:
- tensiunile, conflictele dintre indivizi au la origini traume, dureri, pericole pe care le-au
trăit în copilărie;
- închisorile, spitalele de boli mintale şcolile de corecţie sunt pline de indivizi care nu au
cunoscut dragostea şi respectul în copilărie;
- şomerii cronici, neadaptaţii sunt cei care au avut copilărie nefericită;
- tensiunile din familie (chiar dacă copiii au fost iubiţi) dezvoltă la copii tulburări
emoţionale şi comportamentale antisociale; reacţiile celor respinşi în copilărie sunt de
frică, furie, ură, lipsă de interes şi responsabilitate faţă de ceilalţi, instabilitate în relaţii şi
incapacitatea stabilirii unor relaţii satisfăcătoare;
- ostilitatea cu care poate fi tratat un copil de către părinţi se poate transmite (perpetua) de
la o generaţie la alta: copilul nu este în stare de a oferi dragoste necondiţionată, neegoistă,
generoasă, nici celor din jur, nici propriilor copii.
2) Nevoia de dragoste şi securitate. Este o nevoie permanentă în copilărie, dar la
vârstă mică este cea mai importantă, fiind condiţia dezvoltării unei personalităţi sănătoase.
Prin această nevoie copilul se ataşează de părinţi şi de restul familiei. Dragostea acestora şi
ordinea vieţii de familie (viaţa stabilă a familiei) îl face pe copil să se simtă în siguranţă,
Dacă este satisfăcută această nevoie a copilului, el va fi capabil pe viitor (ca adult) să
stabilească relaţii sociale cu colegii, prietenii, cu propria lui familie, va fi capabil să ofere
la rândul să dragoste şi să devină la rândul său un părinte iubitor. Nesatisfacerea nevoii de
dragoste şi securitate are ca efect sindromul de „deprivare maternă”2.
3) Nevoia de stimulare, de experienţe noi, necesare pentru stimularea inteligenţei
copilului. Jocul şi limbajul sunt cele mai importante activităţi ale copilului. Prin joc copilul
explorează lumea, se confruntă cu situaţii provocatoare care îl ajută să îşi dezvolte lumea
sa internă, ce nu este altceva decât o reflectare a lumii externe aşa cum este ea per0cepută
de copil în momentul în care a descoperit-o. Această lume internă (pe care o posedă fiecare
individ) este cu atât mai bogată cu cât în copilărie, ca de altfel pe tot parcursul vieţii,
individul a avut parte de mai multe experienţe şi descoperiri pe un fundal emoţional de
bucurie. Imposibilitatea de a trăi noi experienţe se regăseşte în diferite forme de
substimulare sau privare/deprivare3 senzorială, socială, emoţională. Suprastimularea apare
în situaţii în care evenimentele noi se succed într-un ritm alert generând nevoia de a se
adapta rapid la situaţii în continuă schimbare. De aceea suprastimularea poate produce
2
Deprivarea = contact deficitar cu mama, lipsa unei relaţii calde, intimă şi continuă cu mama, care duce la
alterarea capacităţii de a stabili relaţii afective strânse şi apropiate. Deprivarea maternă este considerată drept
cauză a unor manifestări diverse, cum ar fi: întârzierea dezvoltării mintale, delincvenţă, depresie,, psihopatia
lipsei de afecţiune, forme acute de distres.
3
Deprivarea senzorială = fenomen de întrerupere a contactelor senzoriale cu mediul exterior (cu ambianţa)
prin amplasarea subiecţilor într-o cameră obscură, izolată acustic, legaţi la ochi şi cu membrele în tuburi de
carton, puşi în stare de completă imobilitate. Deprivarea senzorială prelungită duce la o serie de perturbări
neuropsihice, ceea ce dovedeşte însemnătatea funcţionării continue a aparatelor senzoriale, a satisfacerii
trebuinţelor vitale de explorare perceptivă a ambianţei.

10
efecte negative la fel de puternice ca şi deprivarea: nelinişte, extenuare, hiperexcitare,
tulburări ale somnului dezorientare şi distorsionarea realităţii, anxietate, iritabilitate
extremă, oboseală, apatie şi renunţare.
4) Nevoia copilului de a fi încurajat, de a fi apreciat, de a-i fi recunoscute
capacităţile. Copilul are nevoie de încurajări, de răsplată, de recompense din partea
adultului, prin care sunt recunoscute meritele sale. Aceste încurajări, precum şi exprimarea
unor exigenţe rezonabile sunt importante pentru stima de sine a copilului, pentru
socializarea acestuia. Un copil apreciat şi respectat de cei din jur va avea sentimentul
valorii, al respectului faţă de ceilalţi şi al respectului de sine. Este esenţial ca adultul să
recunoască şi să încurajeze eforturile copilului, nu doar rezultatele acestuia. Nevoia de
încurajare şi recunoaştere îşi găsesc împlinirea, satisfacerea, din nefericire, în urma
rezultatelor şi mai puţin a efortului depus. De aceea, ea este satisfăcută mai frecvent la
copiii inteligenţi, sănătoşi, atractivi şi bine adaptaţi, care nu trebuie să depună prea mult
efort pentru a obţine rezultatele care atrag după sine aprecierea celorlalţi. Copiii
instituţionalizaţi, de exemplu, din cauza dezavantajului emoţional, economic, social,
cultural şi chiar educaţional şi de dezvoltare intelectuală şi fizică, obţin mult mai greu
aprecierea celor din jur, tocmai datorită faptului că nu este apreciat în aceeaşi măsură
efortul depus de aceştia ca şi rezultatele obţinute. Dacă sunt apreciate şi recompensate doar
rezultatele obţinute de copil, acesta va vâna cu orice preţ rezultatul şi va dispreţui efortul:
ex.: copilul va copia (nu va învăţa) pentru a obţine note bune, iar ca adult va vâna locuri de
muncă unde să nu facă nimic etc.
5) Nevoia de responsabilitate. Prin satisfacerea acestei nevoi se dezvoltă
autonomia copilului. Pentru aceasta, adultul va atribui copilului responsabilităţi pe măsura
capacităţilor lui, va asista la realizarea lor, dând copilului libertatea de a decide şi de a-şi
asuma consecinţele acţiunii. În dezvoltarea autonomiei copilului este importantă atât
familia cât şi şcoala, care trebuie să dezvolte la copil mai degrabă atitudinea de cooperare
decât de competiţie. Ajutând copilul de mic să-şi asume responsabilităţi, acesta va dobândi
sentimentul puterii, al libertăţii în acţiuni proprii, ajungând ca la maturitate să fie capabil să
accepte responsabilităţi şi pentru alţii, pentru cei care depind de el. Nesatisfacerea nevoii
de responsabilitate generează efecte negative asupra formării deprinderilor de autocontrol
şi planificare. Copiii au tendinţa de a se manifesta agresiv, impulsiv atunci când nu le sunt
satisfăcute imediat nevoile şi nu ţin cont de drepturile celorlalţi – pe scurt, sunt
iresponsabili.
Pentru o dezvoltare armonioasă a copilului este necesară satisfacerea tuturor acestor
nevoi, deoarece imaginea despre lume a unei persoane se formează pe baza unui sistem de
credinţe cu cinci dimensiuni ce rezultă din cele cinci tipuri de trebuinţe. Dacă una dintre
nevoi nu este satisfăcută, dezvoltarea copilului este distorsionată.

1.3. Funcţiile familiei. Structura rolurilor în cadrul familiei

1.3.1. Funcţiile familiei

Ca instituţie socială - bazată pe sexualitate şi pe tendinţele materne şi paterne, pe

alegerea reciprocă a partenerului marital - familia are drept funcţii esenţiale asigurarea
reproducerii speciei, asigurarea securităţii membrilor săi şi educarea copiilor.
Având în vedere că factorii principali reglatori ai formării şi funcţionalităţii
cuplului conjugal şi a grupului familial sunt de natură psihologică şi psihosocială, familia
are mai multe funcţii ce se pot împărţi în funcţii interne şi funcţii externe4:
4
Nicolae Mitrofan, Funcţiile familiei şi conduita de rol marital, în Ceauşu V., Pitariu H., Toma M.,

11
 A. Funcţii interne, care contribuie la crearea unui regim de viaţă intim, menit să
asigure tuturor membrilor un climat de securitate, protecţie şi afecţiune. Principalele funcţii
interne ale familiei sunt:
1. Funcţia de supravieţuire şi securitate, prin care familia asigură membrilor săi
nevoile de bază (hrană, îmbrăcăminte etc.), hotărăşte dimensiunile ei (familiei)
prin planificare familială, hotărăşte recrutarea de noi membrii, în tratarea
bolnavilor, în menţinerea sănătăţii, în asigurarea rezervelor financiare etc. (Ciofu,
1998);
2. Funcţia economică, reprezintă indicatorul principal de echilibru într-o familie. Ea
presupune contribuţia celor doi soţi la asigurarea mijloacelor financiare şi
materiale necesare familiei. O latură importantă în cadrul funcţiei economice o
formează locuinţa sau spaţiul locuit de membrii grupului familial. Locuinţa
favorizează sau stânjeneşte desfăşurarea vieţii de familie. Când se studiază aspecte
legate de locuinţă trebuie avuţi în vedere mai mulţi indicatori: suprafaţa locuinţei,
numărul de persoane sau de familii care locuiesc în aceeaşi locuinţă, suprafaţa
unei camere de dormit şi câte persoane dorm în aceeaşi cameră, care este situaţia
copiilor din acest punct de vedere, dotările din apartament etc.
3. Funcţia biologică (reproductivă şi/sau sexuală) şi sanitară, este una dintre cele
mai importante funcţii ale familiei, şi presupune datoria fiecărei familii de a da
naştere şi de a creşte copii. Prin funcţia sexuală familia, cuplul conjugal, oferă
posibilitatea satisfacerii trebuinţelor sexuale, a instinctului sexual. Reglementând
modelele reproducerii şi regularizând comportamentul sexual ca funcţie socială a
familiei societatea, prin familie, asigură oarecum controlul relaţiilor sexuale,
permite sau interzice anumite forme de mariaj (ex. nu se permit relaţii sexuale
întâmplătoare, se interzic relaţiile sexuale între rudele apropiate etc.) promovează
anumite concepţii despre divorţ şi recăsătorie, încurajând sau descurajând
reproducţia. Funcţia sanitară trebuie să asigure controlul periodic privind sănătatea
tuturor membrilor familiei, să asigure formarea deprinderilor necesare pentru
respectarea riguroasă a normelor de igienă individuală şi colectivă (Iluţ, 1995);
4. Funcţia psihoafectivă, prin care familia oferă un cadru adecvat pentru reconfortare
şi recreare: individul, pe lângă hrană şi îmbrăcăminte, mai are nevoie şi de
afectivitate şi protecţie, de căldură sufletească, de ajutor în momentele dificile ale
vieţii, în situaţii de stres şi de confort psiho-spiritual. Familia trebuie să ofere
membrilor săi protecţie faţă de influenţele nedorite din afară, un sistem normal de
comunicare, acces la educaţie, recompense, dar şi pedepse. În familie individul
regăseşte un climat psihoafectiv pozitiv, cu mari posibilităţi de integrare şi
adaptare (Ciofu, 1998);
5. Funcţia socializatoare (educativ-formativă). În familie se învaţă valorile morale,
culturale, religioase, păstrarea identităţii etnice, conştiinţa civică, patriotismul.
Familia asigură membrilor săi comportamente acceptate social, dezvoltarea
personalităţii, independenţă, spiritul de iniţiativă, socializarea. Această funcţie se
exercită în două moduri (op.cit.):
a. prin influenţele exercitate în mod indirect asupra copiilor prin modelele
psihocomportamentale ale părinţilor, prin atmosfera şi climatul psihosocial
existent în familie;

Psihologia şi viaţa cotidiană, Ed. Academiei R.S.R., Bucureşti, 1988, p.41şi Bulgaru M., Dilion M., Concepte
fundamentale ale asistenţei sociale – note de curs, Chişinău, 2000, p.103.

12
 b. prin influenţele educative exercitate direct de către părinţi asupra copiilor,
în vederea formării la aceştia a unor convingeri şi atitudini pozitive, a unor
judecăţi apreciative şi evalutive, a unor modele de raportare la diferite
norme şi valori sociale;
6. Familia este factorul cel mai important în acordarea statutului social (Iuţ, 1995):
pentru că s-a născut într-o familie, fiecare individ moşteneşte bunuri materiale şi o
poziţie socială recunoscută (clasă socială, grup etnic, „blazon” etc.)
Funcţiile familiei se schimbă în timp, în funcţie de schimbările culturale şi de
civilizaţie ale societăţii. Cu toate aceste schimbări, există două funcţii generale, care, deşi
pot varia de-a lungul istoriei, rămân ca sarcini majore ale familiei:
- asigurarea confortului prin satisfacerea nevoilor tuturor membrilor familiei;
- creşterea noilor generaţii.

1.2.2. Funcţii şi abilităţi parentale

Pe lângă funcţiile generale, recunoscute ca sarcini majore ale familiei din orice
timp şi loc, cadrul dezvoltării copilului în familie depinde în principal de realizarea
funcţiilor parentale. De gradul şi de modul în care sunt realizate aceste funcţii parentale
depinde măsura în care familia devine un cadru mai mult sau mai puţin propice dezvoltării
copilului.
Killen Kari, defineşte – subliniind în acelaşi timp că nu există părinţi perfecţi -
şapte funcţii parentale, pe care părinţii le îndeplinesc în funcţie de abilităţile pe care le au
(Killen K., 1998):
1) Abilitatea părinţilor de a satisface prioritar nevoile de bază ale copilului.
Această abilitate presupune în primul rând capacitatea părinţilor de a identifica şi de a
cunoaşte nevoile de bază ale copilului şi apoi, dorinţa şi disponilbilitatea părinţilor de a le
satisface aceste nevoi în defavoarea propriului confort. Pentru aceasta părinţii trebuie să
aibă capacitatea: de a răspunde chemărilor copilului; de a-i vorbi şi de a-l lăsa să răspundă
în felul sau; de a-l stimula tactil; de a-l reconforta atunci când plânge. Studiile arată că
mulţi părinţi, şi în special mame, consideră copilul ca o piedică în calea satisfacerii
propriilor plăceri. De ex.: o mamă se poate plânge că de la naşterea copilului nu a mai
putut să-şi vadă de propria viaţă (să meargă la petrecere, în concedii etc.), şi tinde, pentru
a-şi satisface aceste plăceri, să lase copilul tot mai frecvent în grija bunicilor (care deseori
nu sunt buni şi iubitori): astfel, mama consideră mai importante nevoile şi plăcerile ei decât
nevoia copilului de a fi cu părinţii.
2) Abilitatea de a stimula copilul cognitiv şi afectiv, de a-i oferi experienţe noi.
Părintele trebuie să permită (îngăduie) copilului experienţe noi, căci dezvoltarea mentală a
copilului depinde de ceea ce descoperă el (modul în care funcţionează lucrurile, propriile
sale limite precum şi limitele cunoaşterii şi ale îngăduinţei celor din jur). De ex.: copilul de
2-3 ani care ţine un ou în mână, crezând că este o minge mică, doreşte să îl lovească de
pământ: mama, însă, nu îl lasă, pentru a nu se murdări, a nu strica parchetul, dar copilul are
nevoie de această experienţă proprie pe care o cere vârsta lui;
3) Abilitatea părinţilor de a avea o relaţie empatică cu copilul, presupune
capacitatea părintelui de a se pune în locul copilului, de a înţelege modul în care acesta
experimentează situaţii noi, capacitatea de a se angaja în jocul, bucuria, tristeţea şi
descoperirile copilului. Lipsa de empatie a părinţilor pentru suferinţa copilului poate
dărâma întregul sistem de securitate pe care trebuie să îl asigure familia copilului. De ex.: o
mamă certa aspru pe stradă un copil, că nu a fost atent şi a căzut în baltă murdărindu-şi cu

13
noroi hainele. Copilul plângea în gura mare, sfâşiat de tristeţe, fiind ameninţat pe deasupra
că nu vai mai ieşi la joacă pentru a nu mai cădea din nou. Mama nu înţelegea durerea
copilului, iar în loc să îl reconforteze pentru suferinţa creată de căzătură, îl ameninţa în
plus că nu va mai avea voie afară la joacă.
4) Abilitatea părinţilor de a-şi înfrâna propriile dureri şi porniri agresive. Există
situaţii în care propriile frustrări sau dureri ale părinţilor se răsfrâng asupra relaţiei cu
copilul (prin exprimarea verbală sau fizică a frustrărilor). Agresivitatea (verbală sau fizică)
a părinţilor este foarte periculoasă pentru dezvoltarea normală a copilului. Ex: în urma
divorţului părinţilor, există situaţii în care unul dintre părinţi să proiecteze asupra copilului
toate resentimentele pe care le are faţă de fostul partener, acuzând copilul de toate
frustrările provocate de fostul partener;
5) Abilitatea părinţilor de a avea aşteptări realiste faţă de copil, în funcţie de vârsta
copilului, de capacităţile şi posibilităţile reale ale acestuia. Aşteptările prea mari, nerealiste,
cu exigenţe rigide (privind comportarea, curăţenia, disciplina, rezultatele şcolare maxime
etc.) duc la surmenarea copilului, la minciună la degradarea relaţiei cu copilul, urmările
putând fi grave. Aşteptările prea mici faţă de copil (în ideea că este prea mic sau că nu este
în stare de nimic) conduc la frustrări, la lipsa de stimulare, la nedezvoltarea
responsabilităţii şi a capacităţii de a lua decizii sau de a rezolva probleme şi la subminarea
dezvoltării autonomiei. O mamă care va repeta mereu copilului că nu e bun de nimic va
face ca acest copil să ajungă astfel, pe când o mamă care-şi exprimă mereu încrederea în
capacităţile copilului, va dezvolta la acesta astfel de capacităţi. De ex.: dacă părintele
aşteaptă de la copil numai rezultate performante la învăţătură (note maxime), copilul, care
nu are posibilităţi (capacităţi) reale pentru a obţine astfel de performanţe, poate începe să
mintă, să ascundă carnetul de note, să aibă oroare faţă de şcoală, simţindu-se cu timpul
neiubit, acceptat doar pentru rezultatele şcolare, nu pentru ceea ce este în realitate;
6) Abilitatea părinţilor de a percepe copilul în mod realist. De modul în care
părinţii percep copilul depinde atitudinea şi comportamentul acestora faţă de el. Deseori
părinţii nu observă calităţile reale ale copilului, sau dificultăţile pe care acesta le întâmpină.
Există riscul ca, atunci când părinţii se confruntă cu probleme familiale sau extrafamiliale
(dar care condiţionează viaţa de familie), orbiţi de resentimente proprii, să nu-şi mai
„vadă” copilul aşa cum este el în realitate şi să-i atribuie propriile frustrări. De ex.: dacă un
copil este activ, plin de viaţă, neastâmpărat, dar de altfel f. inteligent, şi care, face deseori
boacăne (sparge lucruri din neatenţie, se leagă frecvent de alţi copii, nu are răbdare să facă
un lucru temeinic până la capăt etc.), el poate fi înţeles greşit de către părinţi, care, văd în
el imaginea unui copil incapabil să facă un lucru bine, care aduce doar greutăţi şi discuţii în
familie etc.;
7) Abilitatea părinţilor de a valoriza, de a răsplăti copilul. Există riscul ca atenţia
părinţilor să fie focalizată pe rău, pe greşeala copilului. Mulţi părinţi consideră că atunci
când copilul face ceea ce ei îi cer, nu trebuie răsplătit (nici măcar cu un „mulţumesc”), pe
când, atunci când copilul greşeşte părinţii nu ezită să penalizeze imediat greşeala, prin
ceartă, pedepse, interdicţii etc. Copilul are nevoie mai mult ca orice să fie apreciat,
valorizat, de către părinte, care este cea mai importantă persoană pentru el. Copilul face
orice pentru a fi pe placul părinţilor, pentru a nu-i supăra, sau mai grav, pentru a nu le
pierde dragostea. De aceea, părintele trebuie să răspundă pozitiv, valorizându-şi copilul
pentru lucrurile bune pe care le face, apreciindu-l, răsplătindu-l. De ex.: mulţi părinţi
pedepsesc copilul când vine de la şcoală cu o notă mică, fără a mai lua în considerare
momentele în care acesta obţine note mari, care deseori nu sunt răsplătite nici măcar cu un

14
„bravo”: astfel de părinţi împing copilul spre comportamente de a ascunde rezultatele slabe
pe care le mai obţine.
Aceste funcţii parentale sunt foarte importante pentru dezvoltarea normală a
copilului, iar prin abilităţile descrise părinţii vin în întâmpinarea nevoilor copiilor lor.

1.4. Rolurile conjugale şi parentale

1.4.1. Rolurile conjugale şi parentale: delimitări conceptuale

Trebuie, mai întâi să se facă distincţia între noţiunile de status şi rol, noţiuni
centrale în disciplinele socio-umane. Statusul (statutul) reprezintă poziţia pe care indivizii
o ocupă în spaţiul social. Statusul este totalitatea atitudinilor, opiniilor, reacţiilor
comportamentale la care un individ se aşteaptă din partea celorlalţi. Pe când rolul,
reprezintă aşteptările celorlalţi faţă de o persoană ce deţine o anume poziţie. Întrucât
conţinutul noţiunilor de status şi rol sunt simetrice ca aşteptări, ele apar ca interşanjabile,
şi ca urmare, deoarece rolul este mai aproape de comportamentul concret, în literatura de
specialitate s-a încetăţenit expresia de aşteptări de rol (Iluţ, 1995).
Structura rolurilor din cadrul familiei cuprinde următoarele situaţii: soţ (sau rolul de
soţ), soţie, tată, mamă, copil, frate, soră, bunic, bunică. Rolurile familiale pot fi exercitate
într-o multitudine de forme: ex.: un soţ poate fi foarte tandru, altul foarte indiferent, iar
altul foarte autoritar; un tată se ocupă îndeaproape de educarea copiilor, altul consideră că
are alte sarcini în familie şi lasă educarea copiilor pe seama soţiei; o soţie şi o mamă poate
fi o bună gospodină, alta, implicată mai mult profesional refuză să facă menajul; un copil
poate fi ascultător, poate contribui la diverse activităţi administrative în casă, altul poate fi
recalcitrant, neparticipând la nici o activitate în casă (Mihăilescu, 2000).
Rolul conjugal reprezintă un complex de atitudini, comportamente, comunicări
verbale şi nonverbale, orientate spre asigurarea, consolidarea şi dezvoltarea relaţiilor
familiale, aşteptate reciproc de către cei doi parteneri. Adoptarea, interiorizarea şi
exercitarea defectuoasă a rolurilor conjugale pun în pericol stabilitatea şi echilibrul
cuplului conjugal şi al întregului sistem familial.
Exercitarea rolului conjugal este rezultatul unui proces de învăţare socială. Odată
căsătoriţi, partenerii vor exercita în noua lor familie roluri pe care le-au văzut exercitate de
părinţii lor în familiile de origine. Dar, indivizii nu reproduc întocmai rolurile din familiile
de origine. Ci, pe lângă influenţa părinţilor, intervin în exercitarea rolurilor şi alţi factori
extrafamiliali, cum ar fi modelarea personalităţii şi comportamentelor indivizilor sub
acţiunea unor factori comunitari, societali. Pentru buna asumare şi exercitare a rolului
conjugal, acesta se învaţă a fi adoptat şi exercitat prin exersarea în propria familie
(Mitrofan, 1989).
Rolul parental. Rolurile din cuplul conjugal (soţ şi soţie) se extind în cadrul
familiei, continuându-se cu cele de tată şi mamă (roluri parentale), îndeplinind aceleaşi
obiective de împărţire şi distribuire a aceluiaşi buget de timp, material şi afectiv în direcţia
copilului. Preocuparea părinţilor pentru creşterea şi educarea copiilor (socializarea
copiilor) constituie o prioritate dominantă a familiei. Socializarea copilului se realizează în
întreaga perioadă pe care copilul o petrece în familia sa, până la atingerea vârstei adulte
(Batâr, 2000).
Înainte de a fi „el însuşi”, copilul este „altul”. Adică, orice copil se formează ca
personalitate, ca om după modelul oferit de ceilalţi (în special de părinţi). De aceea,
educaţia copilului, ca act de formare a lui ca individ, începe cu imitaţia, şi se încheie cu
identificarea unui model. Imitaţia şi identificarea la copil se face în raport cu influenţele,

15
adică cu presiunile şi reprimările exercitate de părinţi asupra copilului. În acest sens,
copilul, înainte de a putea să fie „el însuşi”, devine „obiectul” sau „ţinta” dorinţelor,
tendinţelor, emoţiilor şi aspiraţiilor părinţilor, rudelor, educatorilor etc. Absenţa unui
model parental real, care să reprezinte autoritate, protecţie şi afectivitate, are consecinţe
serioase asupra formării copilului (Enăchescu, 2003).
Orice educaţie, ca proces de formare a copilului, trebuie să înceapă şi să se
desfăşoare în cadrul familiei. Rolurile principale, directe şi responsabile de educaţia
copilului revin în principal părinţilor, alături de care mai pot contribui bunicii, fraţii mai
mari sau alte rude apropiate. Dar şi rolurile părinţilor (al mamei şi al tatălui) în educaţia
copilului, sunt diferite.

1.4.2. Rolul soţiei/mamei

Rolul soţiei/mamei în familie este cu atât mai bine îndeplinit, cu cât, aceasta
combină în atitudinea sa faţă de soţ şi de copil ceea ce a observat şi a învăţat din
interacţiunea cu propria-i mamă şi ceea ce a achiziţionat (ca şi cunoştinţe), din literatura de
specialitate despre viaţa în familie, despre dezvoltarea copilului şi modul cum aceasta
trebuie stimulată. Însă, există o situaţie conflictuală permanentă între rolul ei de soţie, rolul
de mamă şi de membru al societăţii. Cererile şi afecţiunea faţă de copil trebuie împărţite cu
sentimentele ei faţă de soţ şi cu nevoia de a plăcea, de a avea succes social (Ciofu, 1998).
Mama reprezintă centrul experienţelor copilului, pe plan fiziologic, psihologic, afectiv
şi intelectual. Ea reprezintă sursa esenţială a întregii lui dezvoltări mentale. Pentru copil,
mama reprezintă primul contact cu semenii. Iniţial relaţia dintre mamă şi copil se
realizează prin voce, hrană, miros, mişcare, vedere, joc etc. Este foarte important, pentru
dezvoltarea echilibrată a copilului, ca atitudinea mamei faţă de copil să fie adecvată,
pozitivă. Efectele negative ale modelului matern se pot manifesta mai târziu în
comportamentul şi atitudinile copilului, în special în sfera emoţional-afectivă, vegetativă şi
somatică. O atitudine nocivă (dăunătoare) poate declanşa la copil boli psihice, somatice sau
psihosomatice. Psihanaliza a stabilit o corespondenţă directă între atitudinile materne
nocive şi bolile copilului. Astfel (Enăchescu, 2003):
- respingerea pasivă poate determina coma la nou-născut;
- respingerea activă provoacă senzaţii de vomă sau boli respiratorii;
- privarea afectivă provoacă depresie la copil;
- solicitarea copilului exagerată provoacă colici digestive;
- variaţiile ciclice de dispoziţie la mamă provoacă la copil tendinţa de a se juca cu
materiile fecale etc.
Modul în care mama îşi exercită rolurile parentale diferă în funcţie de tipurile de
mamă. Se pot distinge următoarele tipuri de mamă (loc.cit):
1. Mama captivă, caracterizată prin egoism, prin autoritate şi vigilenţă;
2. Mama abuzivă, care nu poate desprinde dragostea maternă de propria sa persoană;
3. Mama nesecurizantă, care priveşte copilul ca pe un mijloc nu ca pe un scop;
4. Mama intelectuală, caracterizată prin ordine, corectitudine, grijă pentru echilibrul
alimentar şi igienic;
5. Mama copiilor infirmi, care este hipergrijulie, scrupuloasă, agresivă uneori faţă de
copilul infirm căruia îi răneşte orgoliul inducându-i un sentiment de inferioritate.

1.4.3. Rolul soţului/tatălui

16
 Rolul soţului/tatălui în familie ţine de felul în care gestionează sau conduce viaţa
de familie, de capacitatea de a lua decizii şi de a-şi asuma consecinţele acestor decizii, de
felul în care reuşeşte să asigure suport emoţional soţiei şi copiilor. La fel ca şi soţia, rolul
soţului este cu atât mai bine exercitat cu cât acesta combină în atitudinea sa faţă de soţie şi
de copil ceea ce a preluat din modelul conjugal oferit de tatăl său (Ciofu, 1998).
La fel ca şi mama, tatăl trebuie să se implice în toate etapele de dezvoltare ale
copilului, încă de la naştere.
În cadrul grupului familial, tatăl simbolizează interdicţia şi forţa disciplinară,
imaginea, sau simbolul autorităţii care asigură securitatea şi încrederea familiei etc. Prin
aceasta el devine „centrul de greutate” al familiei şi modelul principal de referinţă
(Enăchescu, 2003).
Tatăl trebuie să fie un model de comportament social şi etic (moral) pentru copii, să
fie prietenul şi profesorul copiilor, să-i protejeze atât pe copii, cât şi pe soţie. Pentru orice
tată, copilul, indiferent dacă este fată sau băiat, prin apariţia sa în familie, reprezintă
simbolul (rezultatul) virilităţii sale. Mai mult, dacă copilul este băiat, va reprezenta pentru
tată simbolul continuităţii acestuia (inclusiv a perpetuării numelui de familie). Adică, nu
doar tatăl reprezintă un simbol pentru copil, ci şi copilul reprezintă un simbol pentru tată
(Ciofu, 1998).
Modul în care tatăl îşi exercită rolurile parentale diferă în funcţie de tipul de tată. Se
pot distinge câteva tipuri de tată (Enăchescu, 2003):
1. Tatăl agresiv, violent, autoritar, intolerant;
2. Tatăl cald, prietenos;
3. Tatăl anxios, depresiv, închis.

1.5. Profilul psihologic al membrilor grupului familial

Personalitatea fiecărui individ este rezultanta unor circumstanţe de ordin biologic şi

social. În psihologia fiecărei persoane se disting o serie de particularităţi determinate, pe de
o parte, de factori biologici ereditari care determină un anumit temperament al fiecărui
individ şi, pe de altă parte, de factori de mediu sau sociali care contribuie la formarea
caracterului.
Astfel, în familie, fiecare membru are o psihologie proprie, care influenţează
relaţiile reciproce din cadrul grupului familial, şi care reprezintă una dintre condiţionările
vieţii normale de familie. La momentul încheierii căsătoriei fiecare partener are anumite
concepţii şi deprinderi de viaţă. Adică, are anumite păreri despre viaţă, în general şi despre
viaţa de familie în particular, despre muncă, despre relaţiile cu partenerul de sex opus etc.
Aşadar, formarea noului cămin este influenţată de psihologia fiecărui soţ, care deseori este
diferită şi care influenţează viitorul familiei. Copiii îşi formează un anumit profil
psihologic în cadrul familiei, în funcţie de zestrea genetică (de ereditate) şi de condiţiile de
viaţă din familie.
Profilul psihologic al membrilor grupului familial influenţează chiar condiţiile
materiale de trai ale familiei. Or, lipsa de disciplină din familie, instabilitatea locului de
muncă, lipsa de iniţiativă, anumite vicii etc. sunt cauze care pot influenţa păstrarea igienei,
a curăţeniei, starea de sănătate a familiei, factori care depind de funcţionarea normală a
acesteia. Profilul psihologic influenţează funcţiile sociale ale familiei, precum şi relaţiile
dintre membrii familiei: relaţiile dintre soţi, dintre părinţi şi copii, dintre tineri şi vârstnici.
Psihologia colectivă a membrilor grupului familial se formează prin sinteza mai
multor factori, dintre care cel mai esenţial în formarea conştiinţei colective a grupului
familial este starea materială a familiei. Conştiinţa comună a grupului familial mai este

17
influenţată de evenimentele care constituie istoricul grupului familial, evenimente în cadrul
cărora cele mi importante sunt relaţiile grupului familial cu societatea în diferite etape ale
evoluţiei sale. Conştiinţa comună a grupului nu reprezintă o simplă sumă a cunoştinţelor şi
însuşirilor individuale ale membrilor familiei, ci înglobează ceea ce este comun tuturor
acestora, lăsând la o parte elementele caracteristice fiecărui individ care-l deosebesc de
ceilalţi. Conştiinţa comună cuprinde învăţămintele trase din experienţa comună a grupului
familial, învăţăminte concretizate în obiceiurile şi tradiţiile familiei, în anumite norme de
conduită stabilite şi impuse de familie fiecărui membru. Conştiinţa comună cuprinde
necesităţile, nevoile comune de bunuri materiale şi culturale ale tuturor membrilor familiei.
De asemenea, conştiinţa comună înglobează imaginea ideală a grupului familial despre
sine, ca grup. Această imagine se exteriorizează prin comportamentele grupului şi se
manifestă specific fiecărei familii (Bulgaru, Dilion, 2000).
Fiecare familie are stilul său propriu care o diferenţiază de altele, conferindu-i ceea
ce se numeşte personalitate proprie a familiei respective. Stilul include, pe de o parte,
norme de conduită ale familiei, rezultate din modul în care se raportează membrii familiei
unul la altul, iar pe de altă parte, metode specifice utilizate în rezolvarea conflictelor
interpersonale. Astfel, există familii în care membrii grupului manifestă o permanentă bună
dispoziţie, sunt loiali evitând orice conflict între ei. În alte familii, dimpotrivă, membrii
grupului se ceartă permanent, îşi aruncă unul altuia jigniri şi acuzaţii, nu cedează nici unul
în faţa celuilalt, trăiesc într-o permanentă stare de tensiune şi conflicte. Pe când, alte familii
încearcă să menţină relaţii reciproce la un nivel intelectual raţional, iar principalul mijloc
de exprimare a sentimentelor negative fiind discuţiile „logice” (op.cit.).
Stilul unei familii nu poate fi apreciat observând comportamentul unui singur
membru. Ci, stilul familiei este o caracteristică a grupului familial şi poate fi apreciat
numai prin observarea tuturor membrilor familiei respective. Aceasta deoarece, stilul
familiei, ca şi grup, nu este experimentat în mod egal de fiecare membru al iei izolat, ci
numai atunci când membrii familiei se află în situaţia de grup.
În concluzie, principalele modalităţi de apreciere a conştiinţei grupului familial
sunt:
1. cunoaşterea profundă a istoricului familiei;
2. cunoaşterea condiţiilor materiale şi de viaţă ale familiei;
3. cunoaşterea relaţiilor sociale intrafamiliale şi extrafamiliale.

Cap. II: FAMILIA: FACTORI DE RISC ŞI NECESITATEA

PROTECŢIEI SOCIALE

18
 2.1. Factori de risc pentru familie

În ultimii ani marcaţi de criza socio-economică a perioadei de tranziţie, ne

confruntăm vădit cu fenomenele deteriorării existenţei sociale a individului şi familiei. O
mare parte a familiilor întâmpină dificultăţi materiale şi financiare din ce în ce mai
insuportabile. Drept urmare, sporeşte numărul familiilor defavorizate, supuse diferitelor
forme de risc, care necesită o atenţie deosebită din partea serviciilor de protecţie şi
asistenţă socială.
Probabilitatea ca o familie să cunoască un stres sau o criză, datorate conflictelor
dintre subsistemelor sale, este corelată cu o serie de factori pe care asistentul social trebuie
să-i identifice pentru a formula, împreună cu membrii familiei, planuri şi strategii de sprijin
şi intervenţie. Indicatorii folosiţi pot fi:
1. Vârsta şi maturitatea părinţilor;
2. Dificultăţi materiale şi sărăcia;
3. Experienţe şi caracteristici.
1. Vârsta şi maturitatea părinţilor poate fi generatoare de stres sau conflicte în
familie. Aceasta nu înseamnă că toţi copiii ai căror părinţi sunt foarte tineri (18-20 ani)
suferă, sunt neglijaţi sau nu sunt îngrijiţi corespunzător. Ci, există şanse mai mari ca lipsa
de maturitate şi responsabilitate, îndeosebi a mamelor tinere, supune familia unor riscuri,
unor dificultăţi, cum ar fi: separarea, divorţul, violenţa, abandonul etc. Naşterile în afara
căsătoriei înregistrează un mare procent pentru categoria mamelor adolescente, iar pentru
tinerele mame căsătorite riscul divorţului este mult mai mare.
2. Dificultăţi materiale şi sărăcia reprezintă alţi factori de risc în familie, cei mai
importanţi fiind: veniturile familie, condiţiile de trai (condiţii de locuit), posibilităţile de
asigurare a necesităţilor fundamentale (hrană, îmbrăcăminte, rechizite pentru copii,
medicamente etc.). Degradarea standardului de viaţă al unui număr mare de familii, în
special al acelora cu mulţi copii, alunecarea lor spre sărăcie, sporirea diferenţierii sociale,
extinderea şomajului au drept consecinţă dezintegrarea sistemului familial. Astăzi, sute de
familii nu-şi pot întreţine copiii în şcolile primare, nu au cu ce-i îmbrăca, încălţa sau chiar
hrăni corespunzător.
Pentru a completa veniturile familiei, astăzi mulţi români lucrează temporar sau
emigrează definitiv în ţările occidentale. Drept consecinţă, a apărut un alt factor de risc
pentru familiile în cauză şi mai ales pentru copiii acestora rămaşi în ţară. Familiile în care
un membru este plecat sunt supuse riscului despărţirii, datorat distanţei în timp şi spaţiu
dintre partenerii conjugali. Iar în familiile în care ambii părinţi sunt plecaţi şi copiii rămaşi
în ţară, riscul afectează în special pe cei din urmă (copiii). Ei sunt lăsaţi în grija bunicilor,
altor rude, cunoscuţilor sau chiar singuri şi astfel sunt lipsiţi de suportul afectiv necesar
unei bune dezvoltări psihice şi fizice, sunt lipsiţi de resurse sau chiar abandonaţi.
3. Experienţă şi caracteristici. Experienţele depind de caracteristicile, trăsăturile
personale, iar ciclul vieţii de familie este afectat de raportul dintre aceste trăsături. Situaţia
în care un membru al familiei, şi în special un copil, este afectat de boli sau nevoi speciale
reprezintă o sursă generatoare de tensiuni, conflicte şi ilustrează experienţe şi caracteristici.
În astfel de situaţii, adulţii, în special din familiile sărace şi cu mulţi copii, fără şansa
educaţiei, pot exterioriza sentimente de frustrare prin comportament agresiv, abuzând sau
izolând copilul cu probleme.
În funcţie de aceste aspecte deosebim următoarele categorii de dificultăţi în familie:
- procrearea, ca sursă a crizei în familie;
- sindromul alcoolic fatal;

19
 - deficienţe în dezvoltare;
- violenţă domestică;
- sărăcie şi şomaj;
- tineri cu tulburări de comportament;
- forme de dependenţă: consum de droguri şi alcool;
- bolile cronice şi impactul morţii asupra familiei;
- abandonul etc.

2.2. Funcţionalitate / disfuncţionalitate în sistemele familiale

2.2.1. Psihodiagnoza familială

Psihodiagnoza familială (Mitrofan I. și N., 1991) presupune evaluarea ştiinţifică a

gradului de funcţionalitate/disfuncţionalitate a sistemului de interacţiuni, interrelaţii şi
intercomunicare din cadrul familiei.
Prin psihodiagnoza familială se conturează profilul funcţional al cuplului şi
grupului familial, cu scopul de a surprinde elementele semnificative pentru cunoaşterea şi
terapia eventualelor simptome disfuncţionale şi a stării de „criză familială”.
Prin psihodiagnoza familială se pot stabili:
1. Elementele de diagnostic marital, adică:
- gradul de compatibilitate interpersonală maritală (consensul privind interacţiunile şi
intercomunicările din cadrul familiei);
- gradul de satisfacţie a partenerilor şi a cuplului;
- evoluţia relaţiilor conjugale (cooperare, competiţie, conflict) şi climatul psihosocial
intim;
- diviziunea şi ierarhizarea sarcinilor, deciziilor şi execuţiilor în cuplu;
- dinamica rolurilor maritale şi repartizarea acestora;
- balanţa afectiv-motivaţională în cuplu şi implicaţiile ei în procesul de acomodare şi
asimilare mutuală în cuplu;
- evoluţia relaţiilor maritale: preacomodare, acomodare, asimilare, cristalizare,
aplatizare, eventual decristalizare, disoluţie, alienare;
- gradul de funcţionalitate psihosexuală şi procreativă a cuplului: starea de sănătate
pe linie genetică, genitală, neuroendocrină, psihică;
- identificarea eventualelor disfuncţii sau simptome ale dezechilibrului familial
(disfuncţii sexuale, afective, comunicaţionale, de cunoaştere interpersonală etc.);
2. Elemente de diagnostic familial:
- corectitudinea adoptării şi exercitării rolurilor parentale (asimetrie sau distorsiuni
de rol);
- stilul de funcţionare al grupului familial: autoritar, permisiv, indiferent, democratic;
- climatul afectiv din familie (cald-participativ, rece-sever-punitiv, sobru-indiferent,
indulgent, discordant etc.): conflicte între părinţi şi copii, inadaptarea şcolară şi
socială a copiilor, eşecul şcolar, conduite delincvente, tulburări psihice,
psihosomatice şi de comportament;
- gradul de integrare a familiei nucleare în familia extinsă.

2.2.2. Familia disfuncţională

20
 Disfuncţiile cuplului conjugal (Mitrofan I. şi N., 1991) se referă la modalităţile
necorespunzătoare, defectuoase de adoptare şi exercitarea a rolurilor conjugale (adoptare şi
exercitare parţială, deformată sau inadecvată a rolurilor conjugale), care afectează
existenţa, funcţionarea şi dezvoltarea sistemului familial.
Disfuncţia familială se referă, de asemenea, la incapacitatea membrilor familiei de
a se apropia, de a se autoexprima, de a-şi satisface nevoile şi a-şi atinge scopurile dorite.
Când nevoile membrilor familiei nu pot fi satisfăcute, sau scopurile nu pot fi atinse, apare
comportamentul simptomatic (ex.: când soţul se implică într-o relaţie extraconjugală, soţia
devine depresivă, iar copilul suferă de fobia şcolii).
Diferenţa dintre sistemul familial funcţional şi cel disfuncţional nu constă atât în
prezenţa sau absenţa conflictelor în familie, cât mai ales în satisfacerea nevoilor
membrilor. Doar în unele situaţii pot să apară conflicte la nivelul familiei.
Există două categorii de disfuncţii ale cuplului conjugal: disfuncţii globale şi
disfuncţii specifice:
1. Disfuncţii globale sunt grupate în:
a) Disfuncţii datorate adoptării şi exercitării inadecvate a rolurilor conjugale specifice
sexelor (cu referire în principal la rolurile erotice, sociorelaţionale şi parentale). Astfel de
disfuncţii apar în următoarele situaţii:
- când se exagerează sau se diminuează trăsăturile specifice sexului în exercitarea rolului
conjugal (în structura de rol familial există asimetrii din punct de vedere al raporturilor
dintre sexe):
- când se inversează rolurile specifice sexelor (rolul femeii jucat de bărbat, sau invers):
- manifestarea neechilibrată prin nesincronizare a conduitei de rol conjugal masculin sau
feminin (când partenerii, deşi îşi asumă corespunzător rolul de sex, nu îl exercită conform
necesităţilor şi aşteptărilor mutuale ale celuilalt „deşi poţi şi şti să faci ceea ce vreau, nu te
mobilizezi cât este necesar”);
b) Disfuncţii datorate asumării şi exercitării incomplete a sarcinilor de rol conjugal şi
parental: Această asumare incompletă a rolurilor generează ceea ce se numeşte
„semicăsnicie”, când unul dintre parteneri, adoptând parţial rolul conjugal / parental, se
implică tot parţial în viaţa şi activitatea familiei: de ex. partenerul participă la exercitarea în
comun a unor sarcini (sarcini menajere sau administrarea bugetului) dar participă parţial la
educarea copiilor şi nu-şi exercită deloc funcţia sau rolul sexual-afectiv; sau, exemplul
unor cupluri care sunt înlocuite în exercitarea sarcinilor casnice, menajere de bunici;
c) Disfuncţii datorate adoptării şi exercitării inautentice a rolului familial: constituie forma
de manifestare cea mai gravă, care poate duce la ceea ce se numeşte „pseudocăsnicie”. În
aceste situaţii nu este vorba de afecţiune mutuală, ci, mai degrabă de interese reciproce,
economice sau sociale, care determină uneori ca partenerii să se căsătorească. Cel mai
frecvent, în astfel de pseudocăsnicii, relaţiile, aşa zise conjugale, sunt grav afectate, iar
persoanele implicate sunt profund marcate psiho-socio-patologic. Şi influenţele asupra
celor din jur (în special asupra copiilor) sunt nocive, deoarece le oferă modele
comportamentale pseudomaritale, cu consecinţe asupra constituirii atitudinilor
profamiliale.
2. Disfuncţii specifice, grupate în:
a) Disfuncţii ale rolului sexual-afectiv şi procreativ, prin care este satisfăcută funcţia
de intercomunicare şi interacţiune bioafectivă şi procreativă a cuplului;
b) Disfuncţii ale rolului parental educativ , prin care este satisfăcută funcţia de
îngrijire, creştere şi educare a copiilor;
c) Disfuncţii ale rolului organizatoric-administrativ, prin care sunt satisfăcute funcţiile
de interacţiune şi decizie în sfera economico-menajeră, igienico-sanitară;

21
 d) Disfuncţii ale rolului relaţional şi de integrare socială a cuplului în grupurile de
apartenenţă (în familia extinsă, grupul de prieteni, vecini, colegi etc.)

Există un mecanism de reglare sistemică a universului familiei. Acesta este

mecanismul homeostaziei5 familiei (sau echilibrul familiei). Odată cu dezvoltarea
terapiilor familiale, termenul de homeostazie este utilizat pentru a descrie orice rezistenţă a
familiei la schimbare. Când sistemul familial funcţionează benefic şi membrii familiei sunt
fericiţi, homeostazia le asigură o funcţionare a sistemului în continuare în acelaşi mod.
Când apar disfuncţii, sau dacă familia a creat roluri nefericite, homeostazia perpetuează
acele roluri, cu scopul de a menţine sistemul familiei în modul în care este deja rutinat. În
aceste momente (de rutină), salvatoare mai poate fi criza sistemului familial, care poate
aduce un potenţial de schimbare. Acest potenţial poate fi valorificat de specialistul care se
ocupă de terapia familiei şi care poate restabili echilibrul în sistemul familial cu un alt fel
de relaţii şi componente (Neamțu, 2003).
Prin homeostazie familia luptă cu putere împotriva modalităţii vechi de relaţionare,
iar psihoterapeutul încearcă să producă una nouă (nouă modalitate de relaţionare) ex.: un
alcoolic este privit de către familie ca fiind problema, răul distructiv din familie:
specialistul în terapia familială, alcoolicul îndeplineşte un rol pozitiv în familie prin
menţinerea homeostaziei; mai mult, alcoolicul nu este abordat ca individ singular, ci este
abordat întreg sistemul familial, pentru a înţelege mai bine nevoile alcoolicului în legătură
cu aceste comportamente.

2.2.3. Influenţa cuplului conjugal asupra copilului

Mama şi tatăl influenţează copilul nu doar prin comportamentul lor individual, ci şi

prin natura relaţiilor lor conjugale. Relaţiile conflictuale dintre părinţi, sau dezacordul
conjugal sunt percepute de către copil, însă deseori nu sunt bine înţelese de acesta.
Dezacordul conjugal (Larousse, 1998) este neînţelegerea durabilă dintre soţi. De
obicei cauzele conflictului durabil dintre cei doi părinţi îi scapă copilului, care este chinuit
de întrebări, uneori simţindu-se responsabil de cele ce se întâmplă. El reacţionează, fie
opunându-se acestei stări de lucruri, fie închizându-se în sine. Cufundat în confuzie şi
insecuritate, activitatea şcolară se deteriorează, putând să apară şi riscul unei conduite
antisociale. Acest risc este mai mare de 4 ori decât la ceilalţi copii.
Tulburările şi tensiunile dintre părinţi pot genera, în mod secundar, tulburări ale
copilului. S-a observat că aproximativ trei sferturi dintre copiii cu tulburări de
comportament au părinţii despărţiţi. De asemenea, copiii agresivi sau asociali provin în
mare parte din familii, în care, între părinţi persistă relaţiile marcate de violenţă şi
agresivitate („violenţa naşte violenţă”).
În unele situaţii tensionate, mama îşi poate respinge copilul, ori încearcă să-l
orienteze în mod ostil împotriva tatălui său, sau invers, tatăl captează copilul şi îl
orientează împotriva mamei. Alte situaţii traumatizante pot fi reprezentate de doliul
familial, divorţul părinţilor, sau situaţiile în care copiii nu sunt doriţi de părinţi sau sunt
abandonaţi de aceştia. Când copiii nu sunt doriţi sau sunt abandonaţi, vor avea în locul
protecţiei afective a părinţilor situaţii frustrante şi carenţe emoţionale. Ei se vor forma ca
personalităţi agresive, devenind periculoşi şi potenţiali sociopaţi. Lipsa modelelor familiale
are consecinţe negative asupra maturizării lor emoţional-afective, intelectuale, în integrarea
socială, în comunicarea şi relaţionarea cu ceilalţi, în formarea propriei identităţi (îşi

5
psihologic, homeostazia este tendinţa organismului de a menţine constanţi parametrii mediului intern, ori de
câte ori echilibrul acestuia este perturbat;

22
formează identitatea în raport cu cea a grupurilor similare, din care face parte – delincvenţi,
vagabonzi, prostituate etc.). (Enăchescu, 2003)

2.3. Criza familială (probleme ale grupului familial)

Criza familială este definită ca orice situaţie care induce apariţia stresului în
familie, a tensiunilor între membrii ei, ameninţând stabilitatea familiei, sau având ca
rezultat ruperea ei. Criza poate constitui un punct de cotitură în viaţa unei familii (Ciofu,
1998).
Familia se confruntă cu foarte multe probleme. În tratamentul psihosocial şi terapia
(psihoterapia) familială este nevoie de a cunoaşte, dincolo de particularităţile familiei cu
probleme, şi tipologia problemelor familiale. Problemele ce pot afecta familia se pot
clasifica astfel (Iluţ, 1995):
1. După sursa problemei pot exista:
- evenimente exterioare: accidente, catastrofe naturale, războaie, situaţia economică
naţională;
- evenimente intrafamiliale: infidelitatea, naşterea unui copil, alcoolismul, violenţa
etc.;
2. După natura problemelor:
- pierderea sau adăugarea de persoane în familie: moartea unui membru al familiei,
spitalizare îndelungată, plecarea copiilor la şcoală în altă localitate, sau plecarea la
muncă în altă localitate sau ţară, naşteri, adopţii, recăsătorie etc.;
- evenimente demoralizatoare: pierderea unei slujbe, pierderea locuinţei,
infidelitatea, delincvenţa, alcoolismul sau consumul de alte substanţe psihoactive,
separarea sau divorţul, închisoarea etc.;
- schimbări relevante de status şi rol: trecerea rapidă de la bogăţie la sărăcie, sau
invers, şomaj, schimbări datorate terapiilor medicale sau psihologice etc.;
Multe probleme sau crize ale familiei se datorează, după cum am amintit anterior,
factorilor externi, independenţi de voinţa sau conştiinţa individuală (accidente, calamităţi
naturale, boli incurabile etc.). Dar, există situaţii care se datorează combinării a mai multor
tipuri de factori (de ex. combinarea unor factori externi cu factori intrafamiliali - şomajul
în cazul unui membru al familiei). Stresul economic resimţit de familie are ca sursă atât
veniturile familiei cât şi raportul dintre venituri şi aspiraţii. Bolile fizice şi psihice pot avea
ca sursă sărăcia familiei (în familiile sărace apar mai frecvent astfel de boli). Mamele
crescute în instituţii sociale au o rată mai ridicată de tulburări psihice şi au de două ori mai
multe probleme cu proprii copii.
Anumite evenimente pot fi percepute drept crize de unele familii, în timp ce în
familiile echilibrate sunt considerate doar întâmplări inerente vieţii (cum ar fi o boală
minoră a copilului, resurse financiare limitate pentru o scurtă perioadă de timp,
retrogradarea unuia dintre părinţi la locul de muncă etc.) (Ciofu, 1998).
Crizele familiei afectează în principal adulţii din familie, dar nici copilul, martor şi
victimă inocentă, nu este ocolit de repercursiuni. De exemplu, decesul unui copil în familie
afectează în principal părinţii, dar şi pe ceilalţi copii din familie. Copilul, pe lângă durerea
resimţită de pierderea fratelui, este marcat şi de durerea părinţilor, greu de mascat. Boala
incurabilă a unuia dintre părinţi sau a copilului, care uneori se soldează cu handicap, pune
serios în pericol stabilitatea familiei, care trebuie să-şi reorganizeze viaţa, să-şi
regândească priorităţile, planificarea bugetului. Familia, în aceste situaţii, trebuie să
apeleze la asistenţa materială, psihologică, solicitând sprijin din afara familiei din partea
unor organisme de asistenţă socială (op.cit).

23
 Prin natura lor, crizele pot fi cronice sau acute. În criza acută (de intensitate mare
şi efecte negative puternice), familia parcurge mai multe etape. La început familia se află
într-o stare de şoc. După 4-8 săptămâni, când şocul se mai atenuează, familia începe să
caute şi să găsească chiar soluţii de rezolvare. Urmează apoi o retragere defensivă,
caracterizată printr-un răspuns emoţional, prin care familia parcă da înapoi, nu mai are idei
pentru noi soluţii. Următoarea perioadă este o perioadă de înţelegere, de acceptare a
situaţiei, iar în final, familia se adaptează la noua situaţie. Dacă familia este unită,
echilibrată şi puternică, va trece peste aceste crize şi va rămâne închegată, funcţională,
dacă nu, există posibilitatea ca familia să se destrame.

2.4. Comunicarea şi interacţiunile din cadrul familiei

2.4.1. Comunicarea în familie

Pentru acţiunile familiei şi pentru stabilitatea ei sunt foarte importante

comunicarea şi interacţiunile membrilor ei.
Comunicarea interumană este un act controlat cu fineţe. Pe lângă mesajele
transmise verbal, comunicarea presupune utilizarea spontană a limbajului nonverbal, de
altfel, foarte important în actul comunicării. Expresivitatea feţei trădează starea de
conştienţă, starea emoţională, dorinţa şi intenţia de a comunica şi are capacitatea de a
impresiona (afecta) altă persoană.
Intercomunicarea maritală (comunicarea în familie) (Mitrofan I. şi N., 1991) este
un mecanism psihosocial care mediază şi condiţionează dinamica interacţiunilor din
familie (cuplu). Cu ajutorul comunicării se transmit informaţiile între membrii familiei,
atât verbal, cât şi nonverbal, atât conştient, cât şi inconştient.
Important în comunicarea interpersonală este ceea ce spune individul (mesajul
verbal transmis), dar şi cum spune - mesajul nonverbal care are o importanţă deosebită
prin subtilitatea şi nuanţarea pe care o conferă mesajului transmis: mimică, gesturi,
inflexiunile vocii, tonalitatea, pauzele, poziţia corporală etc. Subtilitatea şi nuanţarea
comunicării în familie este considerată crescută faţă de alte grupuri sociale. Comunicarea
dintre parteneri este extrem de complexă, putând fi profundă, sau, dimpotrivă, să prezinte
distorsiuni datorate ambiguităţii mesajului transmis sau dificultăţilor de decodare a acestuia
de către receptor. Şi tăcerea este deseori „purtătoare de mesaje”, şi poate fi înţeleasă mai
degrabă negativ de către partener. Terapia comunicaţională şi cognitivă poate fi utilizată
pentru eliminarea distorsiunilor şi dificultăţilor de comunicare, ajungându-se la rezolvarea
problemelor din sânul familiei. Natura comunicării familiale este unică, deoarece:
- membrii familiei se comportă unul faţă de altul în mod diferit de modul în care se
comportă cu de alte persoane:
- multe răspunsuri pe care membrii familiei şi le dau unul celuilalt devin cu timpul
„tipare fixe” (tipare comunicaţionale), care influenţează comportamentul şi
speranţele copiilor.
Nevoile psihologice de bază ale membrilor familiei sunt mai bine satisfăcute atunci
când comunicarea este liberă, neconstrânsă, dar sunt mai puţin satisfăcute sau deloc atunci
când comunicarea este denaturată emoţional, din jenă, din teamă sau din ostilitate.
Analiza mecanismelor de intercomunicare maritală (familială) se referă la: tipurile,
cantitatea şi calitatea mesajelor.
Tipul de comunicare familială este strâns legat de tipurile de interacţiuni specifice
cuplului (interacţiuni sexual-senzitive şi erotico-afective) şi de concepţiile socio-

24
educaţionale, decizionale, practic-menajere, de percepere a timpului liber şi de planificare
a bugetului.
Cantitatea mesajelor transmise prin comunicare se referă la frecvenţa mesajelor
(verbale şi nonverbale) emise şi receptate, în funcţie de trebuinţele şi disponibilitatea
partenerilor de a relaţiona. De la un cuplu la altul pot să predomine, într-un anumit tip de
interacţiune, mesajele verbale sau nonverbale. De ex., într-un cuplu pot predomina
cantitativ mesajele de ordin afectiv-senzitiv verbal (prin care partenerii spun unul altuia ce
simt, cât de mult se iubesc etc.), pe când în alt cuplu dominante sunt mesajele nonverbale
de acest tip (când partenerii, prin felul de a fi, prin gesturile lor îşi transmit sentimentele şi
dragostea, fără prea multe declaraţii verbale).
Cantitatea mare de informaţii intrafamiliale nu conduce obligatoriu la coeziune în
familie, ci, deseori poate duce la bruiaj sau distorsionare a semnificaţiei mesajelor,
devalorizându-le şi conferindu-le o valoare tensională în cuplu. Dacă informaţiile
transmise sunt mult prea multe şi dacă mai au şi încărcătură negativă sau frustrantă
(conduită cicălitoare sau critică), nu se ajunge decât la tensiuni în familie.
De asemenea, şi cantitatea mică de mesaje verbale şi nonverbale poate împiedica
buna funcţionare a cuplului, mai ales atunci când calitatea mesajelor nu satisface
trebuinţele partenerului.
Calitatea mesajelor este cea mai importantă pentru eficienţa comunicării în familie
(cuplu). Este importantă semnificaţia mesajelor şi felul în care acestea sunt transmise,
precum şi momentul comunicării, adică trebuie ca partenerii să ştie ce, când şi cum să
comunice.

2.4.2. Interacţiunile din cadrul familiei

Având în vedere multitudinea problemelor cu care se poate confrunta o familie,

modalităţile de asistenţă socială şi terapiile familiale vor diferi în funcţie de genul acestor
probleme. De asemenea, reacţiile la diferite evenimente şi la problemele care apar în
familie depind foarte mult de natura interacţiunilor din cadrul familiei. Familiile în care
interacţiunile sunt flexibile (ce permit dezvoltarea membrilor săi) vor avea probleme doar
în situaţii ce nu depind de voinţa lor: accidente, moarte prematură, boli grave, incurabile
etc. Pe când, familiile în care interacţiunea este rigidă, cu multe reguli şi interdicţii impuse,
dezvoltă probleme ca violenţa, infidelitatea etc. ce pot atrage după sine alte probleme ca
stres şi boli psihice. Iar, familiile în care interacţiunile sunt haotice, unde certurile,
alcoolismul sunt considerate a fi normale (nu problematice), problema în sine se pune în
principal în ceea ce priveşte protecţia copiilor faţă de un asemenea mediu psihopatogen.
Interacţiunea maritală (Mitrofan I. şi N., 1991) este definită ca fiind mecanismul
psihosocial esenţial prin care se formează şi se dezvoltă cuplul marital. Acest mecanism
psihosocial complex presupune mai multe tipuri de interacţiuni simultane: interacţiuni
sexual afective, comunicaţionale, motivaţionale, comportamental-atitudinale şi perceptual-
cognitive.
Stilul interacţional familial (stilul interacţiunilor din familie) este specific fiecărui
cuplu, fiind determinat atât de condiţii subiective (personalitatea fiecărui membru al
familiei), cât şi de condiţii obiective, situaţionale, materiale, socioculturale în care se
desfăşoară viaţa de familie. Stilul interacţional din familie (cooperant, competitiv sau
conflictual) determină climatul socioafectiv din familie (conjugal şi parental), stilul
educaţional şi organizatoric-administrativ, scopurile şi aspiraţiile individuale şi familiale şi
modalităţile de îndeplinire a rolurilor familiale. Stilul interacţional familial poate fi:

25
 - stil pozitiv (creativ), când familia (sau cuplul) se dezvoltă armonios iar membrii se
acomodează uşor şi bine unul cu celălalt;
- stil negativ (regresiv sau stagnant), când familia se dezorganizează treptat, ca
urmare a incapacităţii de acomodare a membrilor săi, ceea ce duce la crearea
distanţelor afectiv-motivaţionale între parteneri, la perturbarea sistemului de
relaţionare şi comunicare.
Familia este necesară dezvoltării copilului. În familie copiii dobândesc limbajul,
obiceiurile şi tradiţiile grupului lor. Prin imitarea şi identificarea cu părinţii copiii îşi
elaborează (dezvoltă) personalitatea, îşi formează caracterul, şi trec de la egoism la
altruism. Coeziunea familiei este un factor important în evoluţia ulterioară a membrilor
săi. S-a demonstrat relaţia pozitivă care există între alcoolism, maladia mentală,
delincvenţă şi disocierea familiei.
Familia este nu numai o unitate socio-afectivă, ci şi un grup în care au loc tensiuni
şi conflicte. Principalele surse ale tensiunilor în familie sunt (Zamfir, Vlăsceanu, 1993):
- gelozia, şi în special gelozia iraţională, care poate conduce la pierderea totală a
încrederii în partener şi la disoluţia familiei;
- diferenţe în modul de utilizare al banilor;
- diferenţe cu privire la modul de creştere şi educare a copiilor;
- diferenţe de concepţie privind asumarea (diviziunea) rolurilor;
Alţi factori care produc tensiuni şi conflicte în familie sunt violenţa6 şi alcoolismul:
cele mai frecvente forme de violenţă sunt cele manifestate de un soţ împotriva celuilalt (în
special al soţului împotriva soţiei), sau de un părinte împotriva copiilor. Violentarea
copiilor (inclusiv sexuală) se explică prin factori psihologici şi sociali. Părinţii care îşi
violentează copiii au fost ei înşişi abuzaţi în copilărie. Ei nu-şi pot controla
comportamentele şi au tendinţa de a proiecta asupra copiilor propriile lor frustrări. Violenţa
se răspândeşte de la un membru la altul al familiei şi de la o generaţie la alta.

2.4.3. Interacţiunea părinţi-copii

Relaţiile sociale ale unui copil încep chiar de la naştere, sugarul fiind o fiinţă
socială prin excelenţă. Interacţiunea părinţi copii se stabileşte şi îşi dovedeşte utilitatea încă
din primele zile de viaţă ale copilului.
Imediat după naştere părinţii devin brusc extrem de ataşaţi de copil, iar între mamă
şi copil se stabileşte o legătură specială, mama fiind pregătită biologic, psihologic şi social
pentru această relaţie. Mama devine fiinţa cea mai devotată copilului, deoarece ea este cea
care îl îngrijeşte, îl hrăneşte şi îi asigură protecţie. De aceea, cuplul mamă-copil devine
inseparabil în prima perioadă de viaţă, iar legătura dintre cei doi reprezintă una dintre cele
mai trainice legături umane. Ca o reacţie la ataşamentul şi dragostea părinţilor, copilul îşi
dezvoltă progresiv ataşamentul faţă de părinţi. Calitatea ataşamentului depinde de calitatea
relaţiei mamă-copil din primele luni de viaţă. Iar de calitatea relaţiei mamă-copil depinde
dezvoltarea normală a copilului (Ciofu, 1998).
Încă de la început relaţia părinţi-copil depinde de comportamentul nou născutului
(vizibil de la naştere) şi de temperamentul acestuia. Dacă sugarul este vioi, intră foarte
curând şi uşor în relaţie cu părinţii şi chiar cu alte persoane din apropierea sa.
Temperamentul copilului influenţează comportamentul părinţilor şi determină calitatea şi
durata interacţiunilor precoce. Pe de altă parte, relaţia dintre părinţi şi copil este influenţată

6
violenţa familială se manifestă ca un abuz fizic la care este supus un membru al familiei de către un alt
membru.

26
de calitatea relaţiilor pe care părinţii le-au stabilit la rândul lor în copilărie în familia de
origine. Relaţia bună a părinţilor cu proprii lor părinţi are un rol pozitiv în dezvoltarea unui
ataşament adecvat faţă de copiii lor, iar relaţiile tensionate, experienţele personale
dezastruoase care şi-au pus amprenta asupra dezvoltării personalităţii părinţilor, şi în
special a mamei, se reflectă nefavorabil asupra calităţii relaţiei mamă-copil.
Interacţiunile familiei influenţează fiecare membru al ei, influenţa resimţindu-se în
comportamentul acestora. Dacă proprietăţile emoţionale şi afective ale familiei sunt greu
de precizat, comportamentele acesteia în urma interacţiunilor sunt observabile şi
măsurabile. Interacţiunile zilnice dintre părinţi exercită o influenţă puternică asupra
dezvoltării comportamentului copilului (aşa cum şi copilul la rândul său influenţează
familia).
În generarea atmosferei familiei intervin ambii părinţi. Apariţia copilului se
soldează cu modificări adaptative ale familiei, modificări care au rolul de a menţine
homeostazia. Familiile echilibrate se reorganizează adecvat şi îşi creează noi competenţe,
pe care nu le cunoşteau anterior. Nu doar naşterea unui copil are tendinţa să modifice
echilibrul familiei, ci şi schimbările intervenite în viaţa acestuia: de ex., când copilul
începe şcoala, familia se reorganizează cu privire la noul orar de somn al copilului, la
programul şcolar, asigurarea condiţiilor de pregătire a lecţiilor etc.
În astfel de momente, când copilul îşi exercită influenţa asupra familiei, în condiţii
normale nu survine un dezechilibru familial, ci doar o nouă organizare a vieţii de familie.
Uneori, pentru a menţine echilibrul familial cu diferite ocazii, familia apelează şi la rude
(bunic, veri, fraţi etc.) sau la prieteni.
Într-o familie care manifestă stabilitate, în care domneşte o atmosferă de stimă
reciprocă, în care membrii comunică şi interacţionează în mod satisfăcător, copilul ocupă
un loc central. Odată cu apariţia primului copil, relaţia (bidirecţională) dintre cei doi soţi se
complică (devenind tridirecţională), iar echilibrul din familie se modifică.
Chiar dacă, în literatura de specialitate modernă, este subliniată influenţa ambilor
părinţi asupra dezvoltării copilului şi al menţinerii echilibrului în familie, mama rămâne
părintele crucial al copilului, iar relaţia mamă-copil domină viaţa acestuia. În relaţia
mamă-copil se poate interpune tatăl. În aceste condiţii, relaţia mamă-copil poate fi
influenţată negativ de interacţiunea dintre cei doi părinţi (ex.: dacă tatăl are probleme la
serviciu, aceste probleme se pot răsfrânge asupra interacţiunii sale cu soţia). Pe de altă
parte, în interacţiunea dintre părinţi se interpune copilul, iar relaţia dintre părinţi poate fi
afectată, când ambii îşi concentrează atenţia asupra copilului. Comportamentul mamei se
modifică (cantitativ şi mai ales calitativ) în faţa alternativei copil-soţ. În consecinţă, între
membrii familiei se remarcă influenţe directe sau indirecte.

2.4.4. Interacţiunea dintre fraţi

Relaţiile dintre fraţi şi surori depind, printre altele, de ordinea în care aceştia au fost
născuţi. După ce apare primul copil în familie, dragostea mamei şi a celorlalţi membri ai
familiei este concentrată asupra lui, fiind centrul de interes al tuturor. Când este certat de
tată, mama si bunicii intervin, sau invers, astfel încât copilul unic devine, de obicei, un
copil răsfăţat, iar conştiinţa de sine pe care o dezvoltă pe parcurs va fi una eminamente
egoistă – egocentrică. Pentru copil, părinţii şi cei din jur sunt nişte instrumente de care el se
serveşte pentru satisfacerea trebuinţelor sale. Astfel, copilul ajunge sa fie un mic TIRAN,
care stăpâneşte pe toţi ceilalţi, aservindu-i printr-o metodă sau alta, printre care plânsul. La
început plânsul este expresia unei dureri, cu cauză internă sau externă. Părinţii, alertaţi de
plânset, caută să facă copilului in voie pentru a înceta. După mai multe repetări, copilul

27
ajunge să înveţe legătura dintre plâns şi sosirea părinţilor. În consecinţă, el nu va plânge
numai la durere, ci şi atunci când doreşte pur si simplu prezenţa părinţilor. În acest mod
plânsul ajunge să fie primul act de interacţiune cu cei din jur. Dacă primul copil nu
este urmat de un altul, din copil prim devine copil unic şi, atunci, atenţia părinţilor faţă de
el va fi mult mai crescută, îndeplinindu-i orice capriciu.
Dacă primul copil este urmat de al doilea, din unicul copil el ajunge cel mai mare.
Atenţia părinţilor se focalizează, dintr-o dată, asupra copilului mic,copilul prim trecând pe
un plan secundar, suferind un fel de detronare. Dacă părinţii nu îi acordă, în continuare
primului copil, atenţia şi afecţiunea necesară şi, datorită unor renunţări pe care primul copil
este nevoit să le facă în favoarea celui mic, el va putea dezvolta o personalitate de învins,
ajungând o persoana supusă şi interiorizată. Când acest complex al detronării ia forme mai
grave, copilul mare apelează la o serie de acte bolnăviciaose, cu care reacţionează faţă de
părinţi, în sens de răzbunare; urinatul în pat este una dintre aceste reacţii. De asemenea,
relaţiile dintre cei doi fraţi vor deveni tensionate, pline de conflicte directe.
In cazul cu trei copii, copilul mare îşi păstrează aceleaşi caracteristici, dar puţin
atenuate, deoarece el găseşte o anumită consolare în faptul că, rivalul sau cel de-al doilea
copil ajunge să sufere şi el de pe urma copilului mai mic. Copilul mijlociu, având un frate
mare si unul mic, va ajunge să aibă dezvoltarea cea mai echilibrată, existând o justă balanţă
între agresivitate si supunere, retragere în sine şi spirit de iniţiativă.
Din punct de vedere psihologic, situaţia cu trei copii este situaţia cea mai fericită
,capabilă să dea cele mai normale şi sănătoase rezultate.
Lucrurile iau o turnură cu totul diferită la apariţia celui de al 4-lea sau al 5-lea copil.
Acest copil, de cele mai multe ori, nu este aşteptat cu dragostea şi înfrigurarea cu care a
fost aşteptat primul şi al doilea. El este privit cu o oarecare nemulţumire, astfel devenind
cazul copilului nedorit, socotit ca o sarcină suplimentară pentru familie, atât din punct de
vedere familial, social cât şi economic. Dacă primul copil a fost tratat cu prea multă
dragoste, ultimul fiind nedorit, este tratat cu răceală. Urmarea poate fi un sentiment de
culpabilitate neexplicată pentru copil, care ii va slăbi voinţa şi încrederea în cei din jur, îi
va stârni eventual revoltă faţă de familie (de părinţi şi de ceilalţi fraţi), urmată mai târziu de
o revoltă contra oricărei ordini sociale si, paradoxal, o căutare şi sete de dragoste, pe care
cu greu o va găsi din cauza lipsei de încredere în oameni. Copilul nedorit are sentimentul
de a fi fost frustrat de ceva ce i se datora, anume de dreptul de a iubi şi de a fi iubit, în
sensul cel mai larg al cuvântului.
Relaţiile dintre fraţi şi surori nu depind însă numai de ordinea naşterii, ci şi de
atitudinea părinţilor. Este în afară de orice îndoială că educaţia unui copil, nu se poate
obţine numai prin pedepse, nici numai prin recompense, ci printr-o justă combinare a lor.
Această combinare variază de la individ la individ, după cum este mai recalcitrant sau nu şi
după împrejurări, dependente de situaţia socială şi economică a familiei şi implicarea
afectivă a părinţilor.

2.5. Atitudini educative şi consecinţele lor

Mediul familial ocupă, după cum am specificat, locul central în

socializarea şi dezvoltarea copilului. Dezvoltarea personalităţii copilului

28
se realizează în mare măsură în sânul familiei, care reprezintă
universul afectiv, social şi cultural al viitorului adult. Concepţia
educativă, stilul şi metodele educative, adoptate de părinţi joacă un rol
important în formarea personalităţii copilului. Atitudinile educative au
consecinţe durabile asupra personalităţii în formare a copilului. Există
metode educative adecvate, bune, dar există şi metode educative
„patogene”, dăunătoare prin consecinţele lor. Una dintre cele mai
valide atitudini în educarea copilului este cea de acceptare a lui. Ea
presupune dragoste necondiţionată, raţională şi spontană faţă de copil,
fără slăbiciuni şi răsfăţ.
Cei doi părinţi deşi deseori sunt la fel de mult implicaţi în procesul
educativ familial, îndeplinesc roluri diferite. Mama asigură căldura
afectivă, iar tatăl reprezintă, în primul rând autoritatea şi universul
social. Neînţelegerea dintre părinţi pune în pericol sentimentul de
securitate al copilului şi dezvoltarea echilibrată (armonioasă) a
personalităţii sale. Tensiunile din familie, lipsa de afecţiune dintre soţi,
certurile, actele de violenţă, integrarea insuficientă a familiei în viaţa
socială şi atmosfera sufocantă datorată inegalităţii atitudinilor
părinteşti constituie tabloul unui mediu nefavorabil dezvoltării normale
a copilului.
În funcţie de relaţia afectivă dintre părinţi şi copii şi de gradul de
toleranţă admis, atitudinile educative se pot clasifica în: atitudine
educativă caldă, indulgentă, rece şi autoritară, determinând diferite
tipuri de medii educative (Kulcsar, 1978):
1. Mediul educativ protector, în care se combină AE autoritară-
caldă. Copilul crescut într-un astfel de mediu educativ va avea o fire
deschisă, dar va fi serios, politicos, prudent, conformist, pasiv, timid,
exagerat de autocontrolat şi fără încredere în sine;
2. Mediul educativ autocrat, în care se combină AE autoritară-rece.
Copilul este retras, tăcut, reţinut, închis în sine, sobru, rigid,
pesimist, anxios şi neîncrezător în sine;
3. Mediul educativ democratic, în care intervin AE indulgentă-
caldă. Copilul va avea o fire deschisă, va fi activ, vorbăreţ, sociabil,
vioi, sigur pe el, cu simţul responsabilităţii, dar, uneori va fi
nepăsător;
4. Mediul educativ indiferent, în care se combină AE indulgentă-
rece Copilul este activ, dar neconformist, neliniştit, instabil: uneori
agresiv şi impulsiv, alteori emotiv, cu tensiuni interne şi conflicte
emoţionale.
5.
AE caldă

AE protectoare AE democratică

AE autoritară AE
indulgentă

AE autocrată AE indiferentă

29
 AE rece

Figura nr.2: Tipuri de atitudini educative

2.6. Rolul asistenţei sociale în consolidarea nucleului familial

Asistenţa socială a familiei este una dintre cele mai dezvoltate ramuri ale asistenţei
sociale, deoarece prin aplicarea ei în cadrul familiei se cuprind totalitatea problemelor şi
tehnicilor de asistenţă socială. Asistenţa socială are rol hotărâtor în rezolvarea problemelor
de reorganizare a familiilor dezorganizate. De aceea, problemele familiilor dezorganizate
trebuie depistate şi cunoscute de personalul de specialitate (în special asistenţii sociali),
care stabilesc şi stadiul de dezorganizare al familiei în funcţie de care se organizează
intervenţiile necesare. Cu cât acest stadiu este mai avansat cu atât refacerea familiei este
mai dificilă sau chiar imposibilă.
Asistentul social trebuie să identifice şi să aibă în vedere pe tot parcursul intervenţiei
cauzele, factorii determinanţi care au dus la dezorganizarea familiei. Dezorganizarea
familiei îmbracă multiple variante şi aspecte şi poate fi generată de următoarele cauze
principale(Bulgaru, Dilion, 2000):
1. Locuinţa inadecvată, suprapopulată, care poate fi un factor favorizant pentru
apariţia şi transmiterea bolilor, conflictelor, ceea ce duce la dezechilibru economic
şi conflict psihic;
2. Înrăutăţirea situaţiei economice a familiei , care poate genera conflicte între
membrii familiei: între părinţi - care nu mai fac faţă nevoilor lor şi ale copiilor,
între părinţi şi copiii care revendică dreptul la a avea strictul necesar, iar părinţii se
află în imposibilitatea de a-l oferi, sau între fraţi - care se ceartă pe puţinele,
insuficientele oferte materiale şi financiare ale părinţilor. Deficitul economic are
cea mai mare influenţă asupra stabilităţii sau echilibrului familiei. Veniturile
insuficiente, sau lipsa acestora poate fi determinată de gospodărirea iraţională a
veniturilor, de risipa, lipsa de prevedere sau lipsa de educaţie gospodărească a
mamei sau tatălui. În astfel de situaţii, asistentul social trebuie să facă o analiză
amănunţită a modului în care se consumă bugetul familiei. El trebuie să cunoască
raportul dintre venituri şi cheltuieli pe structură: alimentaţie, îmbrăcăminte, chirie,
utilităţi, cheltuieli şcolare etc.;
3. Lipsa sau insuficienta supraveghere a copiilor , care poate avea consecinţe grave
mai ales asupra copiilor, cu implicaţii asupra bunei funcţionări a familiei. Lipsa
supravegherii copiilor poate da naştere la: vagabondaj, delincvenţă, tulburări de
comportament, greutăţi la învăţătură, abandon şcolar, sau chiar familial, conflicte
şi tulburări ale relaţiilor în familie cu consecinţe chiar asupra relaţiilor de muncă
ale părinţilor. Toate acestea duc la scăderea nivelului de trai al fiecărui membru şi
implicit al familiei;
4. Structura deficitară a familiei. Aspectele structurale care favorizează
dezorganizarea familiei pot fi: lipsa tatălui (capului de familie) dintr-o cauză sau
alta (deces, despărţire temporară sau definitivă, abandon etc.); fenomenul „fetelor–
mame”, al mamelor necăsătorite sa a celor devenite mame după despărţirea de soţ
etc.. Activitatea desfăşurată de asistenţii sociali în cazurile „fete-mamă” urmăreşte
în principal să-i asigure copilului pe ambii săi părinţi, adică urmăreşte legalizarea

30
 familiei şi legitimitatea copiilor. Pe de altă parte, se urmăreşte acceptarea copilului
şi a mamei de către familia de origine deoarece, deseori, în astfel de situaţii fata-
mamă este renegată de părinţi, relaţiile de familie se întrerup şi de aceea asigurarea
unui cămin propriu pentru mamă şi copil este obiectivul principal al asistentului
social. În caz de separaţie şi abandon, asistentul social urmăreşte reîncadrarea în
familie a celui care a părăsit familia şi înlăturarea cauzelor care au dus la această
situaţie. În caz de divorţ, asistentul social urmăreşte refacerea căminului, dacă mai
este posibil, dacă nu – recăsătorirea cu o altă persoană şi armonizarea grupului
familial în noua situaţie. În caz de deces se urmăreşte reorganizarea căminului prin
munca părintelui văduv şi a copiilor mai mari, apţi de muncă, apoi recăsătorirea şi
încadrarea în noua familie a mamei sau tatălui vitreg.
5. Prezenţa deficienţilor senzoriali, motorii şi/sau mintali în familie, precum şi a
suferinzilor de boli cronice.

Orice proces de dezorganizare a familiei începe prin tensiuni familiale, care se

manifestă prin lipsă de afecţiune, neînţelegeri, discordii sau chiar violenţă. Uneori aceste
tensiuni au ca rezultat separarea, divorţul, abandonul familial.
În asistenţa socială a familiei se lucrează atât cu familiile complete (soţ, soţie şi
copii) care ridică anumite probleme, cât şi cu familiile incomplete, descompletate prin
divorţ, deces, abandon etc., care ridică probleme complexe. Problemele de asistenţă socială
a familiei, precum şi întreaga acţiune de supraveghere a relaţiilor familiale, a exercitării
obligaţiilor părinteşti faţă de copii, a copiilor rămaşi fără părinţi sau cu părinţi aflaţi în
imposibilitatea de a-i creşte, tutelarea celor lipsiţi de capacităţi, fie minori, fie adulţi şi
bătrâni – toate acestea revin asistenţei sociale.

31
 Cap. III: VIOLENŢA DOMESTICĂ ŞI
ABANDONUL/INSTITUȚIONALIZAREA COPIILOR

3.1. Violenţa domestică – factori generatori

Violenţa domestică reprezintă una dintre cele mai grave probleme sociale cu care
se confruntă societăţile contemporane, inclusiv România. Violenţa în familie constituie
„orice formă de agresiune, abuz sau intimidare, dirijată împotriva unui membru al familiei,
unei rude de sânge sau contra altor persoane din mediul familial”.
Ea include, deci, toate formele de agresiune care se exercită în cadrul familiei:
maltratarea partenerei sau a partenerului de cuplu, abuzul asupra copiilor, părinţilor,
bătrânilor sau a altor rude, incestul, violul marital etc. Pe lângă aceste forme de agresiune
violenţa în familie mai presupune limitarea independenţei partenerului, nerespectarea
drepturilor, comportamente necontrolate, aşteptări nerealiste de la ceilalţi membrii ai
familiei, blamare reciprocă, tendinţe de izolare etc.
Printre factorii sau cauzele care determină violenţă intrafamilială amintim:
- situaţia de viaţă a familiilor; situaţia materială precară şi/sau incapacitatea de
administrare a veniturilor; locuinţă inadecvată, munca istovitoare; substimularea şi
şomajul;
- vârsta părinţilor; statisticile indică frecvenţa abuzurilor în rândul părinţilor tineri, în
particular a mamelor tinere;
- nivelul de educaţie al membrilor familiei;
- lipsa de comunicare între membrii familiei;
- traumele familiei, opinii diferite privind educaţia copilului;
- carenţe afective (lipsa dragostei materne);
- perpetuarea modelului abuziv (preluat din familia de origine), trăirea de către
abuzatorul însuşi a unor experienţe de abuz în copilărie;
- influenţele exercitate de către internet, televiziune sau presă în special asupra
tinerilor, care au tendinţa de a reproduce în viaţă actele de violenţă de pe ecrane
- dependenţa de alcool sau droguri;
- influenţa negativă a rudelor;
- bolile psihice etc.
Toţi aceşti factori favorizează violenţa domestică. Însă, dintre
aceştia, principala variabilă pusă în relaţie cu violenţa domestică este
totuşi clasa socială. Mai multe studii au demonstrat că, părinţii care
provin din medii socio-economice defavorizate se regăsesc mai frecvent
în populaţia părinţilor abuzatori. Situaţii de viaţă ca: locuinţă inadecvată,
muncă istovitoare, şomaj, substimulare, insecuritate economică,

32
creează un mediu social şi o subcultură a sărăciei care condiţionează
violenţa. Substimularea, şi în particular şomajul, pierderea locului de
muncă constituie evenimente de viaţă stresante, care pot conduce
părintele la exprimarea violentă a frustrărilor sale în acel moment.
Şomajul prelungit poate conduce părintele la pierderea stimei de sine şi
la o agresivitate cronică, ce îl predispun la pierderea controlului asupra
comportamentului în faţa cerinţelor şi problemelor copilului.
Printre persoanele din familie cele mai frecvent agresate se numără copiii (minori
sau adolescenţi), femeile, bătrânii şi nu în ultimul rând bărbaţii.

3.2. Violenţa asupra femeilor

Femeia reprezintă victima directă cel mai frecvent întâlnită în cazul violenţei în
familie, pe când copiii sunt ţinte indirecte cel mai des folosite ca pretexte de abuz îndreptat
asupra femeii.
Principalele forme pe care le poate lua violenţa asupra femeii în familie sunt
(despre aceste forme vom vorbi şi în cazul violenţei asupra copiilor, asupra bătrânilor şi
chiar asupra bărbaţilor, dar cu particularităţile lor) (Neamţu şi Stan, 2005):
- abuzul fizic: cea mai întâlnită formă de abuz. El constă în atingeri sau contacte
fizice dureroase care pot începe cu bruscări, cu loviri şi pot duce până la crimă.
Abuzul fizic poate lua mai multe forme: împingerea, plesnirea, trasul de păr,
răsucirea braţelor, provocarea de vânătăi, contuzii, desfigurarea, arsuri, bătăi,
lovituri de pumn, izbirea de pereţi şi mobilă, aruncarea în victimă cu diverse
obiecte contondente, folosirea armelor. O formă particulară a abuzului fizic este
abuzul asupra femeii gravide, cu consecinţe grave atât asupra femeii cât şi asupra
fătului şi a dezvoltării normale fizice şi psihice ulterioare a copilului;
- abuzul sexual: începe cu comentarii degradante la adresa femeii, cu injurii adresate
acesteia în legătură cu actul sexual şi se poate finaliza cu violul marital, o formă
specifică a abuzului sexual asupra femeii. Violul marital este o formă de violenţă
sexuală pe care femeia o suportă adesea, suferind în tăcere, considerând deseori că
actul sexual este un drept al bărbatului. De aceea problema abuzului sexual în
familie lasă loc de controverse şi este foarte greu de investigat deoarece rareori este
recunoscut sau reclamat;
- abuzul emoţional, psihologic este cel mai des întâlnit şi reprezintă de fapt parte
componentă a tuturor formelor de abuz: abuzul fizic şi sexual presupune în acelaşi
timp şi un abuz emoţional. Din punct de vedere psihologic există o varietate de
situaţii abuzive: injurii, ameninţări, intimidări, terorizări, umilire, ignorare, izolare,
uciderea animalelor domestice preferate, inducerea sentimentului de inutilitate,
privarea de satisfacere a nevoilor personale (somn, mâncare, igienă etc.)

3.3. Violenţa supra copiilor

Aproape în fiecare zi un copil, un tânăr este abuzat de către un membru al familiei.

În prezent, la nivel internaţional sunt recunoscute următoarele forme de abuz asupra
copiilor: abuzul fizic, emoţional, sexual, şi neglijarea copilului.
1. Abuzul fizic: din această categorie de abuz fac parte copiii care au fost răniţi în
mod deliberat, intenţionat de alţi membrii ai familiei sau care sunt răniţi datorită

33
 nesupravegherii, precum şi copiii exploataţi prin supunerea la munci fizice dificile
care le depăşesc puterile. Semnele uzuale ale acestui tip de abuz sunt: rănile
deschise, contuziile, fracturile şi arsurile. O formă extrem de gravă a acestui tip de
abuz este pruncuciderea, când copilul, deseori nedorit, nu este îngrijit şi hrănit
corespunzător astfel încât moare de foame, sau când i se cauzează răni mortale;
2. Abuzul emoţional (sau psihologic) se referă la izolarea forţată a copilului,
neacordarea suportului emoţional, terorizarea, refuzul de a ajuta copilul la
solicitarea acestuia, degradarea, devalorizarea, denigrarea şi umilirea sau
exploatarea morală a copilului. Abuzul emoţional nu este întotdeauna
recunoscut şi nu i se acordă importanţa cuvenită, deşi în cele mai
multe cazuri reprezintă forma de maltratare predominantă în
cadrul familiei. Mai mult, abuzul emoţional este prezent şi alături
de alte forme de maltratare. Cercetările din ultimele două decenii
au evidenţiat că, consecinţele psihologice ale abuzului emoţional
sunt de lungă durată şi mai grave decât cele ale abuzului fizic.
3. Abuzul prin neglijare (sau neglijarea copilului) este caracterizată prin omiterea
satisfacerii unei nevoi esenţiale a copilului (adultul „uită” să aibă grijă de copil).
Neglijarea poate fi definită ca reprezentând condiţiile în care persoana responsabilă
de îngrijirea copilului, fie intenţionat, fie din neatenţie permite copilului să
experimenteze suferinţe ce pot fi evitate, sau nu îi asigură copilului condiţiile
necesare unei dezvoltări normale a capacităţilor fizice, intelectuale şi emoţionale.
Neglijarea copilului are loc de obicei pe un fundal al indiferenţei şi ignoranţei
parentale vizavi de nevoile copilului.
4. Abuzul sexual vizează supunerea copilului la practici de natură sexuală (cu contact
genital sau nu) sau exploatare sexuală. Definiţia legală a abuzului sexual include
molestarea copilului, incestul (legătură sexuală interzisă legal între părinţi şi copii,
între fraţi şi surori) şi violul. Accesul copiilor la emisiuni sau reviste cu caracter
sexual reprezintă o formă de maltratare sexuală prin neglijare.

3.4. Violenţa asupra bărbaţilor

Violenţa femeilor asupra bărbaţilor este studiată în literatura de specialitate ca o

reacţie a femeilor la comportamentul violent al bărbatului. De obicei femeia devine
violentă când se apără pe ea sau pe copii de bărbatul agresiv. Ponderea bărbaţilor agresaşi
este sub 10% în orice statistică realizată. A. Browne a efectuat un studiu pe 250 de femei
bătute dintre care 42 şi-au ucis soţul sau iubitul, şi a constatat că factorii care favorizează
violenţa femeii asupra bărbatului sunt (Neamţu şi Stan, 2005):
- frecvenţa actelor de violenţă ale bărbatului şi severitatea, gravitatea acestor acte;
- abuzuri sexuale repetate asupra femeii:
- abuzuri repetate asupra copiilor;
- consumul de alcool şi alte substanţe psihoactive (droguri);
Situaţiile de violenţă asupra bărbatului sunt mult mai rare. Şi, spre deosebire de
efectele violenţei asupra femeii şi copilului, bărbatul nu ajunge să se teamă de partenera
lui, nu este afectat psihologic sau emoţional, nu îi scade stima de sine şi încrederea în sine
sau în ceilalţi, aşa cum se întâmplă cu femeia şi copilul.

3.5. Violenţa asupra bătrânilor

34
 Este o formă de violenţă mai amplu studiată şi recunoscută în ultimii ani. În general
bătrânul este agresat de către rude care locuiesc sau nu cu el, sau de întreţinătorii acestuia,
de către persoane din anturajul permanent al său, de către persoanele din instituţiile de
îngrijire pentru vârstnici. În general sunt agresaţi vârstnicii cu sănătate precară, cu
disfuncţii fizice, mentale sau senzoriale care le diminuează capacitatea de apărare, cei care
şi-au pierdut autonomia, sunt dependenţi de alţii, nu sunt capabili să se îngrijească singuri
etc.
Principalele forme de abuz asupra bătrânilor sunt:
- abuzul fizic: bruscarea, pălmuirea, constrângerile fizice, neacordarea îngrijirilor
personale;
- abuzul psihologic: nerespectarea demnităţii, marginalizarea şi excluderea socială,
ignorarea drepturilor şi libertăţilor persoanei, atacurile verbale, izolarea,
ameninţarea şi inducerea stării de frică permanentă;
- abuzul medical: tratament medical şi îngrijire medicală necorespunzătoare, refuzul
internării vârstnicului, sedarea lui;
- abuzul material : furtul banilor sau utilizarea neadecvată a acestora sau a altor
obiecte personale ale bătrânilor, determinarea bătrânului de a ceda locuinţa sau alte
bunuri şi valori în schimbul promisiunii de a i se acorda îngrijire etc.;
- violarea drepturilor: internarea fără acordul lui în spital, azil sau ospiciu;
- neglijarea: lăsarea bătrânului singur, izolat, fără ajutor, fără alimente, apă, căldură
etc.

3.6. Consecinţele violenţei domestice

Violenţa domestică atrage după sine o serie de consecinţe negative (consecinţe

psihologice, sociale, medicale etc.). Victimele violenţei domestice dezvoltă adesea
sindromul de stres posttraumatic, sindrom ce se caracterizează în principal prin:
- depresia, anxietatea şi boli psihice, boli psihosomatice;
- stimă de sine scăzută;
- sentimente de izolare şi neputinţă;
- retrăirea evenimentului traumatizant, mai ales în vis;
- pierderea interesului pentru diferite activităţi sau persoane;
- alertă crescută şi incapacitatea de relaxare;
Pe lângă aceste simptome resimţite la nivel individual, la nivel familial violenţa
domestică poate determina: stil de viaţă nesănătos, divorţul sau dizarmonia conjugală,
extinderea violenţei la copil (violenţa naşte violenţă) 7, fuga de la domiciliu, devianţă
infantilo-juvenilă, consumul de droguri sau prostituţia, izolare socială, marginalizare,
comportamentul suicidar etc.

Violenţa domestică nu afectează doar victimele, ci şi comunitatea din care fac

parte. Efectele violenţei domestice asupra comunităţii, a societăţii se referă la:
- creşterea numărului de crime şi sinucideri;
- creşterea costurilor pentru intervenţii juridice, poliţieneşti, medicale şi pentru
asistenţa psihologică şi socială;
- stigmatizarea familie, adică evitarea familiei, dezgust tacit faţă de acea familie şi
chiar exprimarea unor opinii de condamnare a membrilor acelei familii; respingerea
familiei chiar şi de rude, prieteni şi vecini;

7
Un studiu realizat de Univ. Harvard arată că 77% dintre autorii violenţelor în familie au fost victime ale
abuzurilor în copilărie (Scripcaru ş. a., p.308).

35
 - destrămarea unor astfel de familii poate avea impact (la scară largă) asupra
instituţiei familiale (asupra durabilităţii instituţiei familiale);
- scăderea calităţii vieţii de familie;
- perpetuarea ciclului de violenţă de la o generaţie la alta.

3.7. Aspecte legate de abandonul și instituționalizarea

copilului

Studiile au demonstrat că principala cauză a abandonului/instituţionalizării copiilor

este reprezentată de situaţia materială a familiei. Sărăcia extremă, condiţiile de locuire
precare, lipsa oricărei surse de venit şi a oricărui sprijin constituie factori favorizanţi. Tipul
de familie în care se naşte şi trăieşte copilul este de asemenea semnificativ: familiile cu
mulţi copii, ca şi cele instabile, incomplete, dezorganizate (decesul unuia dintre părinţi,
separarea, divorţul, uniunile consensuale, mama singură, tatăl nu recunoaşte copilul etc.),
cu relaţii intrafamiliale alterate (alcoolism, violenţe, abuzuri), eventual cu părinţi sau copii
bolnavi, furnizează un număr important de copii pentru instituţiile de ocrotire.
Principalele aspecte legate de abandonul şi instituţionalizarea copilului sunt:
1. Numărul actual al copiilor instituţionalizaţi este incert. Iniţial în această
categorie erau incluşi copiii din orfelinate – din leagăne şi case de copii. Începând cu anul
2000 sunt incluși și copiii dintr-o serie de instituţii (instituții școlare, unităţi sau secţii de
spital cu profil de recuperare distrofici, recuperare şi reabilitare neuro-psiho-motorie sau
pentru copii HIV/SIDA, instituţii de protecţie specială a persoanelor cu handicap etc.).
Astfel, datele actuale prezintă numărul cumulativ al copiilor din toate aceste instituţii.
Această situaţie naşte confuzie şi o serie de probleme. În primul rând, face imposibilă o
comparaţie în timp, adică nu putem şti cu certitudine dacă numărul de copii
instituţionalizaţi a crescut sau a scăzut faţă de perioada de dinainte de 2000, întrucât
indicatorul include categorii diferite de copii.
2. Creşterea abandonului la nou-născuţi
În ciuda scăderii numărului de copii care sunt internaţi în instituţii direct din familii,
se constată în ultimul timp o creştere a celor care vin direct din instituţiile sanitare.
Numărul abandonurilor nou-născuţilor şi a copiilor mici în maternităţi şi spitale/secţii de
pediatrie a crescut. Cu alte cuvinte, în ciuda faptului că s-a micşorat numărul de
abandonuri la copiii mai mari, se constată o creştere a abandonului la nou-născuţi sau în
primele luni de viaţă a copilului, direct în maternitatea/spitalul în care era internat. Aceşti
copii sunt cel mai adesea rezultatul unei sarcini nedorite. Mama care abandonează copilul
este adesea necăsătorită, foarte tânără8 şi singură, tatăl copilului şi restul familiei
nesusţinând-o. În plus, are un nivel de educaţie scăzut şi provine din medii sărace. O
categorie cu risc ridicat din acest punct de vedere o reprezintă populaţia de romi. Conform
datelor ICCV, fiecare al treilea copil şi următorii sunt rezultatul unei sarcini nedorite la
populaţia de romi. Acest fapt este de obicei datorat neutilizării metodelor contraceptive,
comportament răspândit de altfel la populaţia săracă în general.

3. Aspecte problematice ale dezinstituţionalizării şi ale măsurilor alternative la

instituţionalizare
Fără a pune în discuţie aspectele pozitive ale dezintituţionalizării, există şi unele
riscuri ale acestui proces, cu atât mai mult cu cât se desfăşoară într-un ritm destul de rapid.
8
Fertilitatea ilegitimă şi cea precoce este în România una dintre cele mai ridicate din Europa şi este în
creştere în ultimii ani

36
Modul în care se realizează dezintituţionalizarea ridică adesea probleme. În unele cazuri
dezinstituţionalizarea unor copii înseamnă transferul lor în altă instituţie (fie din aceeaşi
arie teritorială, fie din arii sau judeţe de provenienţă ale copiilor).
Reintegrarea copiilor în familie a fost făcută adesea fără o evaluare atentă
prealabilă a posibilităţilor (materiale dar şi emoţionale) ale acesteia de a face faţă situaţiei.
Familiile care au copii în centre de plasament se confruntă adesea cu o stare de sărăcie
cronică. Ajutoarele materiale oferite pe o perioadă de câteva luni nu sunt în măsură să
dezvolte capacităţile familiei de a face faţă reintegrării copilului. În unele situaţii copiii ar
putea fi supuşi unor condiţii improprii dezvoltării, unor rele tratamente, sau expuşi la
diferite forme de abuz şi neglijare.
Majoritatea serviciilor de asistenţă socială sunt acordate în cadrul instituţiilor, sau
în jurul lor. Nu există un sistem de servicii de asistenţă socială în familie şi în comunitate
care să prevină abandonul, să asigure reintegrarea în familie, monitorizarea copiilor
reintegraţi sau daţi în plasament.
4. Eşecul dezinstituţionalizării pentru copiii de vârste mari.
Deşi există tendinţa scăderii numărului de copii plasaţi în instituţii de către familie,
aceasta vizează în special copiii de vârste mici. Numărul copiilor instituţionalizaţi de vârste
mai mari (10 – 14 ani) rămâne constant și la un nivel ridicat. În formele în care este
gândită, dezinstituţionalizarea vizează mai mult copiii mici şi foarte mici. Pentru copiii mai
mari sunt necesare alte măsuri alternative întrucât sunt mult mai greu adoptaţi sau plasaţi la
asistenţi maternali. Trimiterea lor la licee şi şcoli profesionale, integrarea pe piaţa muncii,
integrarea în comunitate trebuie să reprezinte priorităţi.
Grupul tinerilor de 18 ani care trebuie să părăsească instituţiile de ocrotire
reprezintă o problemă elocventă în acest sens.
5. Tinerii de 18 ani care părăsesc instituţiile de ocrotire
Numărul tinerilor de 18 ani care trebuie să părăsească instituţiile de ocrotire este de
aproximativ 5000 pe an. Pentru marea lor majoritate nu există o alternativă instituţională,
mulţi dintre aceștia neavând nici familie, nici rude. Multe instituţii practică soluţia
menţinerii lor şi după împlinirea vârstei limită legală (18 ani) pentru că nu îi pot abandona
în stradă. Adesea ei nu ştiu să practice o meserie şi, mai grav, au un puternic deficit de
socializare, nu sunt capabili să relaţioneze cu cei din jur, să ia decizii, să ducă o viaţă
socială normală, independentă, pentru că nu au învăţat toate acestea în instituţiile în care şi-
au petrecut copilăria.
Prin urmare, acest segment implică eforturi deosebite în vederea incluziunii sociale,
deoarece se pune simultan problema găsirii unei locuinţe, a unui loc de muncă, a construirii
unor relaţii sociale şi interpersonale diferite prin natura lor de experienţa anterioară. La
nivel naţional există un număr redus de servicii specializate destinate acestor tineri în
vederea pregătirii lor pentru viaţă, în special de tipul apartamentelor (în care se
autogospodăresc, cu un nivel minim de supraveghere din partea personalului angajat).
Responsabilitatea suportului pentru aceşti tinerii aparţine în principal autorităţilor locale.
Implicarea comunităţii locale este pozitivă dar nu poate rezolva întreaga problemă. Este
necesar un cadru legal organizat pentru a sprijini tinerii peste 18 ani în momentul
terminării studiilor şi /sau împlinirii vârstei de majorat.
intimităţii, a spaţiului individualizat şi a îngrijirii personalizate, afectate de resursele
materiale insuficiente, centrarea pe îngrijire şi supraveghere în detrimentul educaţiei.

37
 Cap. IV: POLITICA SOCIALĂ ÎN DOMENIUL PROTECŢIEI
FAMILIEI ŞI COPILULUI

Politicile sociale care au în atenţie familia și copilul sunt construite ca un răspuns la

cerinţele care există în viaţa copilului şi a familiei sale. Pentru aceasta sunt evaluate
continuu aceste cerinţe. Politicile sociale depind în mod esenţial de strategia pe termen
lung a unui stat.

4.1. Domenii ale politicii de protecţie a familiei şi copilului

În ţara noastră, domeniile prioritare de acţiune în asistenţa socială vizează protecţia

copilului, protecţia tinerilor, a familiilor cu mai mulţi copii sau a grupurilor aflate în
dificultate în legătură cu următoarele aspecte (Ludușan, 2002):
- aspecte materiale: lipsa unor venituri proprii, lipsa locuinţei, a unor bunuri
materiale de strictă necesitate etc.;
- sănătatea: boli cronice, deficienţe fizice sau psihice, alte nevoi speciale;
- funcţionalitatea familiei, respectiv disfuncţionalităţile cauzate de lipsa părinţilor,
divorţul acestora, văduvie, abandon familial etc.;
- carenţe educativ-pedagogice la nivel individual sau familial.

4.1.1. Politica în domeniul sănătăţii mamei şi copilului

Starea de sănătate a mamei şi copilului reprezintă o prioritate, mai ales în condiţiile

în care este în creştere mortalitatea infantilă şi maternă precum şi numărul celor cu boli
tipice sărăciei (tuberculoza, bolile infecţioase etc.). Pentru ameliorarea acestei situaţii este
necesară o acţiune desfăşurată pe multiple planuri. Alături de abordarea terapeutică
(medicamentoasă) există câteva variabile strategice care ar putea îmbunătăţi situaţia
familiei şi copilului. Dintre acestea amintim:
- asigurarea accesului universal şi gratuit al copiilor la serviciile de asistenţă
medicală, prin includerea acestor servicii în pachetul minim garantat de către stat;
- deplasarea, orientarea într-o mai mare măsură a asistenţei medicale către familie şi
comunitate prin implicarea personalului mediu de asistenţă sanitară în educaţia
sanitară a familiei şi copilului, în prevenirea îmbolnăvirilor şi în medierea
contactului cu instituţiile medicale specializate;
- scurtarea perioadei de spitalizare a copilului şi dezvoltarea capacităţii de tratament

38
 ambulatoriu;
- deplasarea accentului serviciilor de sănătate de la abordarea curativă pe serviciile
profilactice şi de educaţie pentru sănătate, adresate mamei şi copilului;
- încurajarea internării mamei împreună cu copilul.

4.1.2. Politica socială în domeniul educaţiei şi învăţământului

Aceasta presupune o centrare mai sistematică a şcolii pe copil, respectiv pe nevoile

reale ale acestuia. În acest proces sunt esenţiale câteva aspecte:
1. Accelerarea procesului de reformă a şcolii pentru adaptarea ei la două direcţii
importante:
- orientarea învăţământului spre nevoile unei economii de piaţă, a unei societăţi
civile de bază, a unei reale democraţii participative;
- adaptarea învăţământului la nevoile complexe ale tinerilor prin creşterea diversităţii
ofertelor de învăţământ.
2. Prevenirea şi eradicarea analfabetismului prin asigurarea unei participări totale la
învăţământul obligatoriu şi la cel mediu şi superior; diminuarea abandonului şcolar
şi instituirea unor forme de revenire în sistemul de învăţământ a celor care au
abandonat şcoala;
3. Dezvoltarea unei atmosfere şcolare centrată pe copil, acesta deoarece: nevoile
copilului sunt prioritare; respectul pentru personalitatea copilului este o valoare
centrală; suportul pentru dezvoltarea copilului este obiectivul major al şcolii;
formele autoritare de disciplinare a copilului trebuie identificate şi eliminate.

4.1.3. Politica de suport a familiei şi copilului

Dezvoltarea unei politici coerente şi eficiente de suport a copilului presupune:

a. Elaborarea unei strategii politice coerente. În prezent există astfel de strategii, ca
de exemplu: Planul naţional de acţiune în favoarea copilului adoptat de guvern în
1995; Strategia Departamentului de Protecţie a copilului adoptată de guvern în
1997 etc.;
b. Elaborarea şi promovarea unui sistem legislativ coerent şi unitar de suport pentru
familie şi copil, a unei legi unice a copilului aşa cum există în multe ţări
occidentale;
c. Elaborarea unei strategii organizaţionale coerente la nivel de guvern, respectiv
dezvoltarea unui mecanism de coordonare a activităţii tuturor organismelor
guvernamentale cu responsabilităţi în sfera familiei şi copilului;
d. Elaborarea unei strategii coerente şi unificată de suport financiar a copiilor şi
familiilor, în forme financiare directe şi indirecte, prin bunuri şi servicii, respectiv
a unui sistem complex de bugetare a organismelor puterii locale;
e. Dezvoltarea unui complex mixt de responsabilităţi la nivel naţional sau local,
specific celor mai noi metode de administraţie;
f. Deschiderea spre o democraţie participativă, prin deplasarea opţiunilor politicii
guvernului de la un stat birocratic spre unul structural democrat. În aceste
organisme trebuie reprezentate colectivităţi precum mediul universitar, cercetarea
ştiinţifică, specialişti în domeniul asistenţei sociale, reprezentanţi ai beneficiarilor,
ai diferitelor grupuri interesate şi ale organizaţiilor nonguvernamentale.

39
 Principale politici de suport ale familiei şi copilului sunt:
1. Politica de intervenţie în cazul copiilor abuzaţi
Aceasta presupune dezvoltarea urgentă a unei strategii de intervenţie în cazul
copiilor abuzaţi. Există mulţi copii care, în familiile lor, nu beneficiază nici de cele mai
elementare condiţii de viaţă decentă şi, mia mult, sunt supuşi unor factori de natură a
deforma, a mutila personalitatea lor: abuz sub diferite forme (fizic, sexual, emoţional,
neglijare), exploatare economică, forţare de a participa la activităţi degradante (cerşit,
prostituţie). Există, de asemenea, semne îngrijorătoare în legătură cu abuzuri grave asupra
copiilor aflaţi în instituţii.
2. Eradicarea fenomenului „copiii străzii”
După 1990 societatea românească a cunoscut o creştere a numărului de „copii ai
străzii. Cauzele acestui fenomen sunt deosebit de complexe, deoarece se împletesc factori
individuali şi sociali, economici şi materiali ce realizează efecte cumulative care măresc
proporţia fenomenului. Consecinţele acestui fenomen fiind deosebit de grave este esenţială
o acţiune coerentă şi susţinută pentru eradicarea lui.
3. Politica de suport pentru copiii cu dizabilităţi
O astfel de politică necesită reformarea întregului sistem de suport pentru această
categorie de copii care să aibă în vedere două principii fundamentale:
- tratarea deficientului ca şi copil, cu nevoi similare cu ale oricărui copil;
- organizarea unui mediu de viaţă normal, sensibil la nevoile lui şi a unui sistem de servicii
de sprijin care să îi asigure condiţii optime de dezvoltare şi pregătire pentru viaţa de adult.
4. Politica de prevenire şi reducere a fenomenului de abandon
Nivelul abandonului este excesiv de ridicat în România. De aceea, serviciile de
asistenţă socială dublate de politica de suport financiar a familiilor cu copii trebuie să
dezvolte o strategie coerentă de prevenire a abandonului care să pună accentul pe:
- responsabilizarea părinţilor pentru decizia de a avea copii;
- suport material, social şi moral pentru familiile cu risc de a-şi abandona copiii;
- atenţie specială acordată mamelor singure;
- prevenirea separării copiilor de familie pentru motive medicale dincolo de situaţiile
în care acest lucru este de neevitat;
- dezvoltarea unor servicii de asistenţă la domiciliu, a unor centre de zi, centre
familiale;
- dezvoltarea serviciilor de planificare familială şi creşterea accesibilităţii la acestea;
- dezvoltarea reţelei asistentelor de ocrotire în vederea oferirii de suport medical şi
consiliere de specialitate familiilor cu copii mici şi viitoarelor mame;
- dezvoltarea la nivel local a serviciilor de asistenţă socială care să ofere suport
material şi social de tip profesional familiilor în situaţie cu risc de a-şi abandona
copiii;
- instituirea formei de acordare a consimţământului pentru adopţie sau plasament
familial de către părinţii care nu doresc sau nu pot să-şi crească copiii, pentru a se
evita situaţia de abandon şi dezvoltarea unor servicii de consiliere pentru aceşti
părinţi.
Prevenirea abandonului trebuie să fie o prioritate absolută. Aceasta impune
clarificarea, simplificarea procedurilor de rezolvare a situaţiei de abandon. După epuizarea
tuturor posibilităţilor de prevenire a abandonului, trebuie intervenit eficient, având în
vedere permanent interesul suprem al copilului prin:
- operarea procedurilor de abandon în maniera cea mai favorabilă pentru copil;
- dezvoltarea unei politici agresive de promovare a adopţiilor naţionale;

40
 - pregătirea părinţilor, încă înainte de naşterea copilului cu privire la importanţa
declarării naşterii lui şi a domiciliului lor, în vederea obţinerii actelor de identitate
ale copilului;
- simplificarea formalităţilor de stabilire legală a identităţii copilului abandonat, de
eliberare a certificatului de naştere;
- elaborarea unui plan individual asupra perspectivelor fiecărui copil abandonat, din
care să reiasă posibilităţile de adopţie şi să se declanşeze rapid procesul de adopţie;
- identificarea familiilor de plasament sau aşezămintelor de tip familial, ca
alternative la instituţionalizare;
- după epuizarea tuturor încercărilor de adopţie naţională poate urma promovarea
adopţiilor internaţionale cu toate asigurările necesare că nevoile şi drepturile
copilului vor fi respectate iar adopţia se face în interesul copilului.
5. Politica de prevenire a plasării copilului în instituţii
Strategia în domeniul protecţiei copilului are ca deziderat dezinstituţionalizarea
copiilor, plasamentul acestora unor familii (instituţii de tip familial) şi crearea unor reţele
de asistenţi maternali profesionişti. Dar, pentru a se interveni eficient în formarea copilului,
rapid şi mai puţin costisitor, trebuie să se înceapă cu educaţia familiei căci, între două
familii la fel de sărace, cea mai puţin săracă va fi familia educată.
În acest sens este necesar să se intervină în două direcţii:
- sprijin complex (material, moral, juridic, consiliere etc.) oferit familiilor aflate în
situaţia de a-şi plasa copiii în instituţii;
- promovarea alternativelor la instituţionalizare, adopţie şi plasament familial (de
urgenţă, pe termen scurt, mediu şi permanent).
Pe de altă parte, este absolut necesară dezvoltarea unui program naţional de
reformă a instituţiilor pentru copii, care să cuprindă:
a. Planificarea dezvoltării activităţii din instituţii, prin:
- definirea cu claritate a misiunii instituţiilor pentru copii, adaptarea şi centrarea lor
pe nevoile şi drepturile copilului, oferind astfel posibilitatea dezvoltării
personalităţii tuturor copiilor;
- stabilirea criteriilor de acreditare a instituţiilor pentru copii, monitorizarea şi
evaluarea activităţii acestora.
b. Transformarea instituţiilor pentru copii în aşezăminte de tip familial, care să
pregătească şi să formeze copilul pentru a deveni un adult responsabil, prin
- reducerea dimensiunilor instituţiilor pentru copii;
- micşorarea numărului de copii la o grupă;
- introducerea unor planuri individuale de îngrijire şi dezvoltare a copilului;
implicarea copiilor în procesul de luare a deciziilor, în funcţie de vârstă şi de stadiul
de dezvoltare;
- încurajarea menţinerii legăturii copilului cu familia şi prietenii prin vizite reciproce;
- includerea fraţilor şi surorilor în aceeaşi grupă, fluctuaţia cât mai redusă de
personal;
- dezvoltarea identităţii de sine a copilului: lucruri personale pentru fiecare copil,
aniversarea zilelor de naştere, albume de fotografii etc.;
- dezvoltarea simţului responsabilităţii şi al proprietăţii copilului;
- învăţarea unor deprinderi de viaţă şi implicarea copiilor în activităţi de tip familial.
c. Dezvoltarea relaţiilor cu comunitatea, prin:
- conştientizarea şi implicarea comunităţii în rezolvarea problemelor copiilor din
instituţii, organizând acţiuni comune, vizitarea instituţiilor pentru copii de către
membrii comunităţii;

41
 - continuarea grijii comunităţii pentru copilul care părăseşte comunitatea;
- participarea copiilor la viaţa socială din afara instituţiei.
d. Crearea unor case de tineret, care să asigure tinerilor de 16-18 ani tranziţia între
instituţia pentru copii şi viaţa independentă prin autogospodărire, contribuţie
financiară în raport cu venitul, învăţarea unei meserii etc.
e. Elaborarea unui set de standarde de calitate a serviciilor oferite copiilor, prin
dezvoltarea metodologiilor şi procedurilor de lucru în instituţiile pentru copii şi
prin asigurarea de personal specializat.
f. Dezinstituţionalizarea copiilor.
6. Politica de prevenire a delincvenţei.
Prevenirea fermă a delincvenţei care afectează copiii, atât în calitatea lor de
victimă, cât şi în cea de autor necesită:
- revizuirea codului penal în ceea ce priveşte criminalitatea care implică copii, prin
înăsprire a pedepselor pentru actele care au ca victimă copii şi a celor care
atrag/instigă copiii în acte criminale;
- sensibilizarea, responsabilizarea şi conştientizarea societăţii româneşti pentru
perceperea corectă a fenomenului delincvenţei juvenile şi a copilului victimă;
- luarea unor măsuri energice de prevenire a criminalităţii juvenile şi a repetării
faptei;
- reforma radicală a sistemului juridic şi adaptarea sa la cerinţele de recuperare
socială a infractorilor juvenili, prin: modernizarea şi umanizarea procesului de
judecată, a sistemului de măsuri educative şi de pedepse, în vederea evitării
socializării într-o cultură criminală şi a evitării stigmatizării; dezvoltarea
capacităţilor de reintegrare într-o viaţă normală; schimbarea mentalităţii în ceea ce
priveşte participarea minorilor la acte criminale; însoţirea minorului în instanţă de
către asistentul social, ca martor; restructurarea modelului actual al
instituţionalizării minorului delincvent prin demilitarizarea penitenciarelor.

4.2. Drepturile şi obligaţiile părinteşti

4.2.1. Drepturile şi obligaţiile părinteşti cu privire la persoana copilului

Ambii părinţi au aceleaşi drepturi şi obligaţii faţă de copiii lor minori, indiferent
dacă aceştia sunt din căsătorie, din afara căsătoriei sau adoptaţi. Principalele drepturi şi
obligaţii părinteşti cu privire la persoana copilului sunt:
1. Dreptul şi obligaţia de a creşte copilul: asigurarea condiţiilor de viaţă necesare
dezvoltării copilului (stare de sănătate, dezvoltare fizică, educaţie şcolarizare şi pregătire
profesională), paza şi supravegherea copilului;
2. Dreptul de a lua anumite măsuri faţă de copil. În creşterea copilului, părinţii trebuie să
folosească metode educative de convingere şi să-l formeze pe copil în aşa fel încât acesta
să-şi poată da seama de ce este bine şi ce este rău şi să aleagă calea cea bună. Părinţii nu
trebuie să primejduiască dezvoltarea fizică, intelectuală, morală ori sănătatea copilului;
3. Dreptul de a cere înapoierea copilului de la orice persoană care-l ţine fără drept;
4. Dreptul de a consimţi la adopţia copilului;
5. Dreptul de a avea legături personale cu copilul;
6. Dreptul de a veghea la creşterea, educarea, învăţarea şi pregătirea profesională a
copilului;

42
7. Dreptul de a stabili locuinţa copilului. În cazul în care părinţii nu locuiesc împreună,
aceştia vor decide, de comun acord, la care dintre ei va locui copilul. Dacă părinţii nu cad
de acord în această privinţă, va decide instanţa judecătorească după ascultarea autorităţii
tutelare şi a copilului (dacă acesta a împlinit vârsta de 10 ani), ţinând seama numai de
interesele copilului;
8. Dreptul şi obligaţia de a administra bunurile copilului.
9. Dreptul şi obligaţia de a-l reprezenta pe copil în actele civile (până la vârsta de 14 ani)
ori de a-i încuviinţa actele (între 14-18 ani) pe care le încheie singur;

4.2.2. Răspunderea pentru neîndeplinirea obligaţiilor părinteşti

Neîndeplinirea obligaţiilor părinteşti atrage după sine sancţiuni ce se aplică

părinţilor, ce pot fi de natură penală, contravenţională, civilă sau de dreptul familiei.
1. Sancţiuni de natură penală sunt prevăzute în Codul Penal şi se aplică în situaţia
săvârşirii următoarelor infracţiuni:
- abandonul de familie: este o infracţiune ce constă în săvârşirea de către cel care are
obligaţia de întreţinere faţă de copil a uneia dintre următoarele fapte: părăsirea copilului,
alungarea sau lăsarea lui fără ajutor expunându-l la suferinţe fizice sau morale;
neîndeplinirea cu rea-credinţă a obligaţiei de întreţinere prevăzută de lege; neplata
intenţionat, timp de două luni, a pensiei de întreţinere stabilită pe cale judecătorească;
- rele tratamente aplicate minorului: se referă la tratamente de orice fel care pun în
primejdie gravă dezvoltarea fizică, intelectuală sau morală a copilului (alungarea de acasă,
expunerea la îmbolnăvire, aplicarea de lovituri corporale grave, ameninţarea lipsirea de
libertate, obligarea minorului să cerşească sau să practice prostituţia sau obligarea lui să
asiste la acte cu caracter obscen etc.);
- reţinerea fără drept de către părinte a copilului său minor fără consimţământul celuilalt
părinte sau al persoanei căreia i-a fost încredinţat;
- împiedicarea părinţilor de a avea legături personale cu copilul atunci când copilul este
încredinţat spre creştere şi educare altei persoane;
- punerea în primejdie a copilului ca persoană în neputinţă de a se apăra. Părăsirea
alungarea sau lăsarea fără ajutor a unui copil, care nu se poate îngriji, de către acela care îl
are în îngrijire, punându-i în pericol viaţa, sănătatea sau integritatea, constituie infracţiune.;
- pricinuirea de pagube unui copil, cu rea credinţă, cu ocazia administrării sau conservării
bunurilor acestuia.
2. Sancţiuni de natură contravenţională se aplică:
- pentru manifestarea unei atitudini de dezinteres în luarea măsurilor necesare de către
părinţi de a-l împiedica pe copil de la fapte de vagabondaj, cerşetorie sau prostituţie;
- pentru oferirea de băuturi alcoolice spre consum, într-un local public, unui copil;
- pentru îndemnarea minorilor de a săvârşi contravenţii.
3 Sancţiuni de natură civilă sau de dreptul familie, sunt prevăzute în Codul Civil
sau în Codul Familiei :
- decăderea din drepturile părinteşti (C.F.);
- răspunderea civilă a părinţilor (C.C.) pentru faptele ilicite ale copiilor;
- răspunderea pentru rea administrare (C.F.). În calitatea lor de administratori, părinţii
răspund, ca şi tutorele, pentru pagubele materiale pricinuite copiilor, din vinovăţia lor;
- declararea judecătorească a abandonului de copii (C.F.)

43
 Dacă sănătatea sau dezvoltarea fizică şi psihică a copilului este primejduită prin
modul de exercitare, prin purtare abuzivă sau prin neglijenţă gravă în îndeplinirea
îndatoririlor de părinte, ori, dacă educarea, învăţătura sau pregătirea profesională a
copilului nu se face în spiritul respectului faţă de normele social-morale ale societăţii, se
poate cere decăderea părintelui din drepturile părinteşti.
Decăderea din drepturile părinteşti poate fi dispusă de către instanţa de judecată la
cererea autorităţii tutelare sau a Comisiei de Protecţie a Copilului. Autoritatea tutelară va
permite părintelui decăzut din drepturi să păstreze legături personale cu copilul, exceptând
cazurile în care, prin asemenea legături, creşterea, educarea, învăţătura sau pregătirea
profesională a copilului ar fi în primejdie. Instanţa judecătorească va reda părintelui
decăzut din drepturi posibilitatea recâştigării acestor drepturi dacă au încetat împrejurările
care au dus la decădere, astfel încât, prin redarea acestor drepturi, creşterea, educarea,
pregătirea şcolară, profesională şi interesele patrimoniale ale copilului nu mai sunt
primejduite.
Redarea drepturilor părinteşti poate fi cerută de către autoritatea tutelară sau de
către părintele decăzut din drepturi, precum şi de Comisia pentru Protecţia Copilului.

44
 Cap. V: METODE ȘI TEHNICI DE CERCETARE APLICATE DE
ASISTENTUL SOCIAL ÎN LUCRUL CU FAMILIA

Problemele sociale legate de relațiile familiale care necesită intervenția asistentului

social sunt specifice în special familiilor dezorganizate, adică acelor familii care și-au
pierdut funcționalitatea normală prin apariția unor probleme ca: copii orfani, abandon
familial, mamă necăsătorită, tată singur, divorțul separarea etc.
Metodele de lucru cu familia trebuie selectate în funcție de specificul problemei
apărute, de sistemul de valori, normele și regulile din fiecare familie, relațiile dintre
membrii familiei etc.
Principalele metode și tehnici în asistența socială a familiei sunt:

5.1. Ancheta

Ancheta este una dintre metodele utilizate pe larg în asistența socială. Însă, ea este
benefică numai în anumite situații de cercetare a problemei sociale.
Deseori nu se face distincția explicit între anchetă (anchetă directă) și interviu
(anchetă indirectă). Între cele două metode există o serie de trăsături distinctive, cum ar fi
(Bulgaru, 2002):
1) Tehnicile de realizare a anchetei au un puternic caracter standardizat, pe când
interviul se poate utiliza cu succes și sub formă semistandardizată sau
nestandardizată;
2) În anchetă se folosește chestionarul ca instrument de cercetare, chiar și în cele mai
simple forme de realizare a ei, pe când interviul se poate desfășura pe baza unui
ghid de inteviu, sau chiar fără un instrument de lucru construit dinainte;
3) Ancheta urmărește să satisfacă cerințe de reprezentativitate a eșantionului în raport
cu o populație, pe când subiecții din loturile intervievate posedă trăsături care, de
regulă, îi particularizează vizavi de masa mare a celorlalți;
4) Ancheta se realizează de regulă pe eșantioane mari, pe când interviului îi sunt
supuși un număr mare de indivizi;
5) Ancheta, vizând în general un număr mare de indivizi, nu poate urmări decât
colectarea unor informații simple și concrete (din punct de vedere cantitativ), pe
când interviul sondează în profunzime universul spiritual al celor sondați (din punct
de vedere calitativ). Altfel spus, ancheta este o metodă de tip extensiv, iar interviul
de tip intensiv;

45
 6) Ancheta se realizează în scris, adică subiectul completează chestionarul primit, pe
când interviul folosește cu precădere tehnici orale, de tip față în față;
7) Ancheta se realizează, de regulă, cu personal auxiliar – operatorii de anchetă, pe
când interviul nu poate fi realizat decât cu persoane calificate.
În concluzie, ancheta este o metodă cantitativă, iar interviul o metodă calitativă.

Ancheta socială constituie o metodă de bază a asistentului social în lucrul cu

familia și se realizează numai în interesul persoanei care solicită sprijin. Ea se întocmește
la domiciliul persoanei în dificultate (în orice loc, în funcție de situația acesteia, la rude,
vecini, prieteni, cunoscuți etc.).
O anchetă socială conține, de obicei, informații de identificare a persoanei studiate,
informații despre trecutul familiei ale acesteia, experiențele din copilărie, rezultatele
școlare, problemele legate de statutul social etc.
De exemplu: un asistent social dint-un așezământ pentru copii poate realiza
anchetă socială pentru un copil nou venit, în vederea obținerii de informații despre
persoana sa, despre problemele sale personale și sociale etc. în scopul cunoașterii și
înțelegerii cât mai bune a acestuia.
Ancheta socială se redactează și semnează de asistentul social care răspunde de cele
consemnate. Pe baza anchetei sociale se ia decizia de acordare sau neacordare a sprijinului
solicitat.
Anchetele sociale se deosebesc după scop, obiective, conținut, mediul social și
sursele de informație (op.cit.).
Scopul anchetei sociale este de a furniza informații necesare spre a lua diferite
decizii, ca: internări în unități speciale, acordarea de ajutoare materiale sau în bani,
reîncadrarea în muncă etc.
Obiectivul anchetei sociale de a recolta date despre asistat, de a determina căile spre
formularea ipotezelor și verificarea lor.
Conținutul anchetei sociale include mai mulți factori: caracteristicile demografice al
unui grup de persoane, mediul lor social, activitățile desfășurate, opiniile și atitudinile lor.
Mediul social se referă la factorii sociali și economici care influențează persoanele,
incluzând ocupația, venitul, condițiile de locuit, serviciile sociale etc.
Sursa de informație provine, în principal, din declarațiile persoanei anchetate și din
declarațiile altor persoane de la școală, muncă, poliție, din familie, vecini, prieteni etc.
Deoarece în asistența socială se lucrează cu probleme extrem de variate, efectuarea
anchetei sociale, analiza și interpretarea ei, precum și terapia socială stabilită nu se poate
face decât de specialistul în probleme de asistență socială.
O anchetă socială structurată, aplicată de asistentul social în lucrul cu familia, ar
putea conține:
1) Date de identificare, care includ:
 numele, prenumele asistatului, data și locul nașterii, actele de identificare
(certificat de naștere, carte de identitate, etc.);
 domiciliul stabil, instituția sau locul în care se află persoana la care se referă
ancheta socială, data deplasării și scopul deplasării;
2) Istoricul familiei, care cuprinde date despre familie și relațiile dintre membrii
familiei;
 părinții (mama, tata), numele și prenumele lor, vârsta, locul nașterii, starea
civilă, domiciliul, nivelul de școlarizare, profesia, locul de muncă;

46
  frații/surorile cu numele, prenumele, vârsta, dacă locuiesc cu părinții sau în
altă parte (la bunici, în centre de ocrotire etc.), nivelul de școlarizare,
profesia, locul de muncă;
3) Venitul familiei și condițiile materiale:
 venitul total al familiei, care cuprinde toate sursele de venit ale membrilor
familiei (salarii, pensii, alocații, ajutor de șomaj, ajutor social, burse,
indemnizații, venitul realizat din proprietăți sau terenuri agricole;
 se specifică dacă venitul total al familiei este echilibrat sau dezechilibrat,
caz în care se specifică cauzele dezechilibrului (exemplu: rate lunare,
consum de alcool, probleme de sănătate care necesită cheltuieli sistematice
etc.).
4) Starea de sănătate, vizează:
 probleme de sănătate ale membrilor familiei (care membru are astfel de
probleme);
 cheltuieli aferente problemelor de sănătate, cu tratamente, spitalizări
frecvente etc.;
 gradul de invaliditate (dacă este cazul);
 se adună toate adeverințele și certificatele de sănătate și se anexează la
dosar.
5) Locuința, se referă la condițiile de locuit ale familiei (la bloc sau la casă):
 suprafața locuibilă, cu precizarea spațiului de locuit /membru al familiei;
 numărul de camere;
 dotarea locuinței (cu mobilă, aparatură de uz casnic etc.);
 condițiile de încălzire;
 iluminatul locuinței;
 igiena locuinței.
6) Concluzii cu privire la situația generală a familiei, conform celor constatate.
7) Propuneri, recomandări și măsuri ce trebuie luate conform celor constatate.
Importantă în investigarea familiilor și a persoanelor aflate în dificultate (cu
precădere bolnave) este ancheta medico-socială, cu ajutorul căreia se obțin informații
precise despre locuința asistatului, modul său de viață, condițiile de muncă (programul de
muncă, mediul toxic de muncă, perioada concediului etc.), distanța față de locul de muncă,
relațiile din cadrul familiei și/sau în afara familiei cu vecinii, prietenii colegii etc., starea de
sănătate a membrilor familiei ș.a. Aceste aspecte vizate de ancheta medico-socială pot duce
la declanșarea sau agravarea bolilor.

5.2. Diagnoza socială

Diagnoza socială este definită ca fiind un procedeu prin care se coordonează

materialul adunat și se stabilește factorul viciat și cel cauzator la dependenței sociale.
Diagnoza socială, ca și cea medicală, este necesară pentru cunoașterea tuturor
simptomelor, a manifestărilor de anomalie și a circumstanțelor sociale care influențează
starea (în special de dependență) a persoanei sau familiei. Diagnoza socială este un
rezultat, o opinie formată treptat, pas cu pas, pe tot parcursul investigației. Ea urmărește în
principal cauza de dependență a individului sau familiei (Mănoiu, Epurean, 1996).

47
 Deseori se confundă cauza de dependență cu efectul acesteia, în special când se
pune problema, de ex., de boală sau sărăcie. Odată diagnosticată social problema,
programul de refacere trebuie să fie întocmit în așa fel încât să se elimine cauza, nu efectul.
În diagnoza socială a familiei se urmăresc cauzele care duc la destructurarea familiei, adică
a încetării uneia din funcțiile ei. De ex. în problema unui copil orfan, cauza principală este
lipsa părinților și a rudelor care să preia în grijă copilul. În lipsa acestora trebuie găsite
soluții rapide de plasare sau instituționalizare a copilului.
În stabilirea programului terapeutic (de refacere, sau terapie socială) trebuie să se
țină cont de nevoile specifice fiecărui individ (sau familie), funcție de personalitatea sa, de
aptitudinile, defectele, de mediul și condițiile sociale în care trăiește.
Diagnoza socială trebuie să cuprindă (Bulgaru, 2002):
- precizarea cauzei de dependență a persoanei sau familiei;
- indicarea factorilor cauzali de dependență;
- stabilirea factorilor care se pot exploata în favoarea terapiei și a factorilor care
constituie obstacole în calea terapiei sociale.
Pentru ușurarea muncii asistentului social se utilizează un formular de diagnostic
sumar, ce cuprinde aspecte de sănătate, de morală, situația materială, precum și posibilități
de refacere (cazier social).

5.3. Studiul de caz familial

Studiul de caz este o metodă calitativă cu ajutorul căreia este abordată o entitate
socială, un individ, un grup, comunitatea sau chiar organizație. Studiul de caz stă la baza
anchetelor asistenței sociale și are în vedere o acțiune de intervenție directă, individualizată
sau colectivă în care asistentul social ia contact direct cu cei ce sunt investigați (op.cit).
Scopul studiului de caz social este ajutorul acordat indivizilor pentru rezolvarea
problemelor personale și sociale. Studiul de caz poate implica ajutor în adaptarea la mediu
sau poate implica ajutor pentru obținerea unor servicii necesare clientului.
În literatura de specialitate se disting trei mari categorii de studii de caz (op.cit):
1. Studiu de caz intrinsec, prin care se urmărește investigarea cât mai
minuțioasă a unui caz particular, fără scopul de a desprinde trăsături
generale sau de a verifica o ipoteză sau idee (ex. de astfel de studii sunt
studiile monografice);
2. Studiu de caz instrumental, care investighează tot minuțios un caz
particular, dar în scopul de a urmări o problemă mai generală ;
3. Studiu de cazuri colective (multiple), vizează aspectele generale, sau
problemele comune mai multor situații asemănătore. Se cercetează mai
multe cazuri ce pot fi similare sau contrastante, urmărindu-se caracteristicile
lor și trăsăturile comune.
Studiul de caz presupune mai multe etape (Iluț, 1997):
1) Selecția și delimitarea cazului (cazurilor) este etapa pe care o presupun studiile de
caz instrumental și colectiv. În studiul de caz intrinsec problema alegerii nu se
pune, deoarece interesează exact acel caz ce urmează a fi investigat. Selectarea
cazului (cazurilor) se face în funcție de cât de reprezentativ poate fi pentru tema
studiată;
2) Selectarea (eșantionarea) în interiorul cazului(cazurilor) ales, se referă la
persoanele, locurile, evenimentele ce trebuie studiate intensiv în cadrul temei

48
 studiate. Când investigăm un singur individ se selectează aspecte de comportament
pe perioadele de timp în care este investigat;
3) Principiul focalizării pe caz cu metode și din perspective diferite este important și
poate fi aplicat în studiul de caz;
4) Interpretarea cazului presupune compararea cazului individual cu alte cazuri
asemănătoare, iar când studiul vizează mai multe cazuri, se examinează aceste
cazuri comparativ;
5) Elaborarea textului final cu toate rezultatele și concluziile studiului.
Structura studiului de caz include următoarele elemente (Bulgaru, 2002):
a) Prezentarea problemelor, presupune:
- identificarea sistemului clientului, (persoane, familia);
- specificarea problemelor, așa cum au fost ele prezentate de client, precum și a altor
probleme importante;
- selectarea și precizarea problemelor asupra cărora se lucrază.
b) Istoria Problemelor;
c) Evaluarea capacităților, a punctelor slabe, a modelelor și caracteristicilor. Se
evaluează:
 sistemele interpersonale: fizic (biologic), mintal (cognitiv), psihologic
(emoțional), stadiul de viață (problemele de dezvoltare);
 alte tipuri de sisteme:
- modul de funcționare a sistemului social: familia sau alte
persoane importante, munca, educația, situația financiară, rețeaua
suportului social;
- contexte relevante: determinarea caracteristicilor mediului urban
sau rural, determinarea sistemului economico-social;
- probleme ale diferențierilor care influențează situația clientului,
definirea resurselor și a imaginii de ansamblu, a modului de
ajutor (etnic, rasial, cultural, statut social-economic, variabila sex,
variabila vârstă).
d) Evaluarea se referă la:
- cum trebuie definită problema;
- ce probleme suplimentare au fost percepute;
- ce factori biologici, psihologici, sociali, economici și de mediu
influențează problema prezentă;
- ce defecte ale sistemului clientului sau ale contextului în care
acesta funcționează vor afecta rezolvarea problemei.
e) Roluri:
 Roluri de intervenție, vizează scopul clientului, scopul asistentului social,
resursele agenției și limitele acesteia;
 Pentru fiecare scop sunt precizate obiectivele;
 Precizarea și planificarea duratei de intervenție;
 Anticiparea obstacolelor și cum vor fi ele depășite.
f) Planul de intervenție cuprinde:
 Metode pentru intervenție (individ, familie);
 Modul de implementare a planului: de către cine, cum și în ce ordine (sunt
precizate persoanele fizice și juridice cu care se colaborează).
g) Evaluarea planului, a rezultatelor și a metodelor de măsurare și documentare

49
 h) Probleme etnice, identificarea lipsurilor financiare și a deficiențelor de sistem.

5.4. Istoricul social

Istoricul social cuprinde date referitoare la o serie de fapte concrete și intrepretarea

semnificației acestor date.
Structura istoricului social presupune (Bulgaru, Dilion, 2000):
- informații de identificare a subiectului: nume, prenume, data nașterii, statutul
familial, statutul profesional, religia etc.;
- motivarea întocmirii istoricului social de către asistentul social;
- prezentarea succintă a problemei subiectului;
- prezentarea familiei subiectului: informații despre membrii familiei, relațiile dintre
membrii familiei, raportul intergenerațional etc;
- date despre sănătatea fizică și mentală a subiectului;
- date despre educația subiectului și performanța intelectuală;
- date despre situația economică a subiectului;
- date despre rezidență și posibilitatea de deplasare a subiectului;
- date despre resursele comunității necesare sprijinirii subiectului;
- observații și recomandări.

5.5. Ciclul de viață familială

Este foarte importantă, în lucrul cu familia, cunoașterea de către asistentul social a

ciclului de viață familială, aceasta deoarece, membrii familiei se află în etape diferite ale
acestui ciclul. Ciclul de viață familială explică modificările pe care le cunosc sistemele
familiale în funcție de etapele de dezvoltare ale fiecărui membru din familie. Familiile
pierd și câștigă permanent membrii și își dezvoltă sau modifică necesitățile, își transformă
structura relațiilor interpersonale în acord cu evoluția fiecărui subsistem.
Etapele ciclului de viață sunt prezentate în tabelul nr.1 (Bulgaru, 2002):

Tabelul nr.1: Etapele ciclului de viață

Stadiul sau etapa Aspecte ale dezvoltării Crizele dezvoltării

Prenatal (de la - Dezvoltarea fizică în uter
concepție la naștere)
Copilul foarte mic - Formarea atașamentului Dezvoltarea încrederii
(nou-născut până la 2 - Dezvoltarea emoțiilor în sine împotriva lipsei
ani) - Maturizarea sistemului nervos și motor de încredere în alții
- începutul înțelegerii principiului
cauzalității
Copilul mic - Fantezia și joaca Dezvoltarea încrederii
(între 2 și 4 ani) - Limbajul și autonomiei
- Autocontrolul împotriva rușinii și a
- Mișcarea îndoielii de sine
- Înțelegerea și folosirea semnelor și
simbolurilor
Copilul de vârstă - Jocurile în grup Dezvoltarea spiritului
preșcolară - Identificarea sexului de inițiativă împotriva
(între 5 și 7 ani) - Identificarea standardelor morale tendinței de a-i imita

50
 - Învățarea clasificărilor, a combinațiilor pe alții
și dezvoltarea altor abilități intelectuale
Vârsta școlară - Cooperarea Creșterea încrederii de
mijlocie - Jocul în echipă; sine contra
(între 8 și 12 ani) - Identificarea sexului prietenilor; inferiorității
- Introspecția
Adolescența timpurie - Maturizarea fizică și sexuală Identitatea de grup
(între 13 și 17 ani) - Relațiile de prietenie în grup împotriva alienării
- Relațiile între sexe
- Folosirea gândirii abstracte
- Experimentarea unor emoții puternice
Adolescența târzie - Identitatea rol-sex Identitatea individuală
(între 18 și 22 ani) - Interiorizarea unor principii morale contra conflictului de
- Alegerea carierei și separarea de rol și confuzie
părinți
Adulți tineri - Căsătoria, nașterea copilului Intimitate contra
(între 23 și 24 ani) - Responsabilități la locul de muncă izolare
- derularea unei vieți separat de familie
Adulți de vârstă medie - Creșterea copiilor Îngrijorare pentru
(între 35 și 60 ani) - Dezvoltarea profesională problemele societății
- Organizarea resurselor materiale contra stagnare și
autoizolare
Adulți în vârstă - Confruntarea cu schimbări fizice și Integritate contra
(între 61-100 ani probleme de sănătate. disperare
- Redirecționarea energiei după
pensionare

Utilizarea unei matrice a ciclului de viață (Tabelul nr.2) ajută asistentul social să
organizeze abordarea oricărei probleme (Bulgaru, Dilion, 2000).

Tabelul nr.2: Matricea ciclului de viață

Membrii Etapele de vârstă

familiei* 0-1 2-4 5-7 8-12 13-17 18-22 23-34 35-60 Peste
ani ani ani ani ani ani ani ani 60 ani
Bunica X
Bunicul X
Tatăl X
Mama X
Fiul X
Fiica X
Fiica X
* Exemplu pentru o familie cu trei copii (un băiat și două fete)

5.6. Genograma și ecomapa

Genograma este un instrument utilizat de asistentul social pentru înțelegerea

dinamicii familiilor. Cu ajutorul ei se pot descrie relațiile intergeneraționale dintr-o familie

51
prin utilizarea unor coduri. Astfel de coduri utilizate în realizarea genogramei sunt
prezentate în Figura nr.3.

Ecomapa este un instrument cu ajutorul căruia asistentul social precizează grafic

locul individului și al familiei în context social, evidențiind natura relațiilor existente în
familie și intensitatea conflictelor. Ca și genograma, ecomapa se realizează cu ajutorul
unor coduri și simboluri prezentate, ca exemplu, în Figura nr.4.

34 Bărbat
34 ani

30 Femeie
30 ani

Familie cu 2 copii Familie cu un copil natural

65 Bărbat
decedat

Separare

Avort

Căsătorie Divorț

Figura nr.3: Exemple de coduri utilizate în realizarea genogramei

Estre tratat de ulcer Activează voluntar

într-un ONG

Mama internată într-un

Relații conflictuale cu cămin de bătrâni
părinții datorate soției 40 39

Internări pentru crize de

epilepsie

Îi place să lucreze cu O îndăgește pe educatoare

52
 calculatorul 12 6

Relații conflictuale cu
profesorii
Are mulți prieteni de aceeași
Are doar un singur vârstă
prieten

Figura nr.4: Exemplu de ecomapă simplă

Cine examinează o ecomapă poate obține informații cu privire la: venitul familiei și
cheltuielile aferente gospodăriei; locul de muncă al membrilor familiei și accesul la
educație a copiilor; relațiile dintre membrii familiei; interacțiunile familiei cu rudele,
vecinii, prietenii; participarea familiei la activități religioase, sociale, culturale, politice etc.

5.7. Terapia familială

Conceptul de terapie familială se referă la procesul prin care familia, ca sistem, este
ajutată să dobândească capacitatea de a schimba structura interacțiunilor, astfel încât
fiecare membru să aibă libertatea de a se dezvolta într-o direcție favorabilă sieși,
reducându-se astfel gradul și intensitatea factorilor de risc.
În literatura de specialitate există mai multe abordări ale terapiei familiale:
1. Abordarea terapiei familiale din perspectiva Virginiei Satir
Încă de la început cercetătoarea Virginia Satir a observat că în familiile cu
probleme comunicarea este vagă, indirectă, nedefinită. Principalul obiectiv al intervenției
în familie, prin terapia familială propusă de V. Satir, constă în perfecționarea metodelor de
comunicare, în clarificarea structurilor de comunicare din cadrul familiei și orientarea
acestora spre consens sau congruență (când comunicarea verbală este în consens cu cea
nonverbală). Cuplul familial cu probleme evită să discute despre dificultățile existente,
ceea ce conduce la implicarea inegală a membrilor familiei în exercitarea sarcinilor sau
îndeplinirea rolurilor. Copiii devin victime ale relațiilor tensionate dintre părinți, fiind
abuzați fizic, emoțional, sexual sau neglijați din punct de vedere al dezvoltării, îngrijirii,
educației. Iar părinții, care nu știu să comunice eficient, au o capacitate scăzută de a depăși
stresul, dificultățile emoționale, materiale sau financiare. Comunicarea unidirecțională
atrage după sine nesatisfacerea necesităților, iar în aceste situații comunicarea nonverbală
transmite semne ale insatisfacției individuale. Comunicarea nonverbală nu este în
concordanță cu cea verbală și de aceea mesajele sunt distorsionate, provocând neînțelegere
și tensiuni (Bulgaru, Dilion, 2000).
Pentru a ajuta membrii familiei cu dificultăți în a înțelege importanța comunicării,
Virginia Satir a apelat la ”tehnica aserțiunii eu”. Prin această tehnică fiecare membru al
familiei este încurajat să vorbească despre sine, făcându-l să înțeleagă prin aceasta că poate
comunica la fel de bine și cu partenerul de cuplu.
O altă tehnică utilizată de V. Satir este ”sculptura familiei” prin care se evidențiază
ipotezele neverbalizate folosite în familie. Prin această tehnică, un membru al familiei este
desemnat ”sculptorul” și are sarcina de a explica celorlalți membrii cum vede sau își
dorește relațiile din cadrul familiei. Astfel expuse problemele, membrii familiei sunt ajutați
să coopereze pentru a schimba situația, negociind împreună noile reguli care să le
înlocuiască pe cele vechi și irelevante.

53
 Perfecționarea metodelor de comunicare în familie poate avea următoarele
rezultate:
- fiecare membru al familiei va fi în stare să explice complet și corect ceea ce vede,
aude, simte, dorește, gândește, despre sine sau alții;
- fiecare membru al familiei va avea capacitatea de a se raporta la propria
personalitate, astfel încât deciziile sale să fie luate în condițiile cunoașterii de sine,
a propriilor necesități, dorințe și aspirații, și nu în condiții abuzive din dorința de a
deține puterea;

2. Abordarea terapiei familiale din perspectiva lui Salvador Minuchin

Salvador Minuchin subliniază importanța terapeutică a diferențierii subsistemelor
din sistemul familial, importantă fiind restructurarea acestor subsisteme dacă ele prezintă
semne ale disfuncționalității (Bulgaru, 2002).
De exemplu: Într-o familie copilul are probleme la școală (absenteism și rezultate
școlare din ce în ce mai slabe), iar tatăl este șomer. Din cauza situației tatălui au apărut
probleme financiare în familie. Tatăl este din ce în ce mai dezamăgit, confuz, anxios, nu se
mai interesează de problemele din familie, de necesitățile ei care devin tot mai complexe,
refuzând astfel să-și îndeplinească în mod corespunzător rolurile în familie. În această
situație mama preia aproape integral rolul de manager, luând decizii pentru întreaga
familie. Ocupându-se în exclusivitate de copil, relațiile dintre aceștia se înrăutățesc. Mama,
prin atitudinea adoptată consideră că își protejează soțul împotriva unei grave probleme de
muncă și de aceea afirmă că în familie nu sunt probleme, negarea reprezentând astfel o
formă de autoprotecție. Terapeutul sugerează mamei că este important să-și exprime
nemulțumirea și dezacordul atât față de comportamentul copilului cât și al soțului. Astfel
se evidențiază complexitatea problemelor din familie care nu aparțin în exclusivitate unui
singur membru al familiei, ci tuturor. Mama, exprimându-și nemulțumirea, îl determină pe
copil să-și asume responsabilități legate de școală și de sarcinile în familie, iar pe soț să
analizeze situația din familie și să-și reia responsabilitățile de soț și tată.
Prin această abordare, intervenția asistentului social pune în evidență resursele pe
care membrii familiei le dețin în concordanță cu subsistemele din care fac parte, precum și
utilizarea lor. Terapia familiei, după Minuchin, contribuie la reabilitarea sistemului familial
prin::
- redefinirea granițelor dintre subsisteme;
- eliminarea disfuncționalității din sistemul familial;
- modificarea perceperii relațiilor ierarhice din interiorul familiei.

3.Abordarea terapiei familiale din perspectiva lui Jay Haley

Jay Haley se focalizează, în terapia familială, pe importanța comunicării în
menținerea homeostaziei9 sistemului familial. Toți membrii familiei contribuie la
menținerea echilibrului familial prin modelarea și consolidarea reciprocă a
comportamentului.
În terapia sa de familie, Haley pleacă de la premisa că problema existentă și
semnalată este produsă de familie. El consideră că trebuie lucrat cu întreaga familie tocmai
pentru a defini corect problema existentă cu toate particularitățile ei, după care se
elaborează un plan orientat spre schimbarea comportamentului. Prin terapia de familie,
Haley acordă sarcini fiecărui membru al familiei pentru a face astfel ca sistemul familial să
funcționeze (Bulgaru, 2002).

9
Homeostazia reprezintă tendința unui sistem de a-și menține constante anumite stări, sau caracteristici (de a
se menține în echilibru) în ciuda influențelor din exterior.

54
 De exemplu, problema unui băiat cu incontinență urinară 10. Tatăl consideră că
mama este prea exigentă și că ar tebuii să fie mai înțelegătoare. Mama consideră că și tatăl
trebuie să participe la soluționarea problemei. În această situație terapeutul stabilește
pentru mamă schimbarea atitudinii față de copil în sensul înțelegerii și acceptării problemei
pe care o are, iar tatălui i se stabilește sarcina de a schimba lenjeria pe timpul nopții.
Aceste schimbări impuse membrilor familiei le oferă acestora posibilitatea de a
experimenta comportamente noi și de a învăța din rezultatele obținute.

5.8. Consilierea

Rezultatele obținute în urma consilierii persoanelor sau familiilor cu probleme sunt

deseori foarte bune. Eficiența consilierii depinde de pregătirea de specialitate și experiența
în domeniu a consilierului.
Tehnicile utilizate de consilier sunt asemănătoare cu tehnicile psihoterapeutice sau
cu interviul, însă diferența dintre consiliere și psihoterapie constă în: psihoterapia, utilizată
de psihologi și psihiatrii pregătiți special pentru aceasta, constă în interpretarea
patologiei(adică, cauzelor, simptomelor și efectelor) problemelor clienților, în timp ce
consilierea interpretează lipsurile actuale ale clienților.
Prin consiliere se urmărește adaptarea optimă la condițiile de viață și dezvoltarea
personalității deja existente, rezolvarea, în primul rând, a conflictelor interpersonale.
În linii mari consilierea presupune trei faze:
1) construirea unei relații;
2) explorarea în adâncime a problemelor;
3) formularea unor soluții alternative.
Centrată pe client, consilierea presupune opt stadii (Bulgaru, Dilion, 2000):
1. Conștientizarea problemei de către client: ”Am o problemă” sau ”Cred că sunt
într-o dificultate”;
2. Construirea unei relații cu consilierul: ”Cred că acest consilier mă poate ajuta”
3. Motivația: ”Cred că pot să-mi îmbunătățesc situația” sau ”Trebuie să fac ceva
pentru că-mi iubesc familia”
4. Conceptualizarea problemei: ”Problema mea nu este de nerezolvat” sau ”Cred că,
încă se mai poate face ceva pentru a remedia situația”
5. Analiza strategiilor ce pot fi utilizate: ”Înțeleg că sunt ceva planuri de acțiune ce
pot fi utilizate pentru a-mi rezolva problema”
6. Alegerea strategiei considerată optimă: ”Această abordare cred că mă va ajuta și
sunt gata să încerc”
7. Implementarea strategiei: ”Într-adevăr, această abordare mă ajută”
8. Evaluarea rezultatelor: ”Deși această abordare a solicitat efort, consider că a
meritat”
Una dintre cele mai cunoscute tehnici de consiliere este cea a terapiei centrate pe
client. Pentru a realiza o astfel de terapie, consilierul trebuie să aplice, în relația cu clientul,
trei atribute (calități) principale:
a) Atitudinea pozitivă și necondiționată. Asistentul social trebuie să accepte clientul
așa cum este, cu personalitatea sa și manifestările aferente acesteia. El nu trebuie să
critice anumite comportamente, atitudini sau sentimente ale clientului;

10
Incontinența urinară se referă la eliminarea involuntară a urinei, sau neputința reținerii urinei, mai ales pe
timpul nopții.

55
 b) Sinceritatea constă în dezvăluirea de către asistentul social a propriei personalități
în activitatea cu clientul. Fiind sincer, prin dezvăluiri personale, asistentul social
câștigă încrederea clientului;
c) Empatia presupune încercarea asistentului social de a înțelege ceea ce simte și
trăiește clientul (printr-un fel de transfer emoțional în universul clientului). Empatia
poate fi dezvoltată prin antrenament, dezvoltare care începe cu ascultarea activă și
se finalizează cu asimilarea unor vaste cunoștințe și experiențe despre cauzele și
motivele comportamentului uman.

5.9. Interviul

Realizarea unui interviu fără un ghid sau protocol de interviu reprezintă o eroare
întâlnită la mulți dintre asistenții sociali. Interviurile utilizate în asistența socială se
clasifică astfel (Bulgaru, 2002):
1. Interviul informațional urmărește culegerea informațiilor necesare realizării
istoricului social al clientului. Informațiile obținute ajută asistentul social să
înțeleagă mai bine clientul și problemele lui. Interviu informațional va surprinde:
date de identificare a clientului (nume, vârstă, adresă, religie, ocupație, statut
material); prezentarea problemei de către client și motivația întocmirii istoricului
social; date despre familie și copilărie (experiențe familiale, probleme ale
dezvoltării, adică vârsta la care a început să meargă, igiena, relațiile cu ceilalți
membrii ai familiei, crize de adaptare în copilărie ș.a.); performanțe școlare cu
evoluția clientului în mediul școlar; starea de sănătate fizică și psihică a subiectului
și celorlalți membrii ai familiei; istoricul angajării; date despre ajutoare anterioare
primite de client; impresii generale.
2. Interviul de diagnostic se deosebește de interviul informațional prin natura
întrebărilor orientate spre deciziile care se iau în legătură cu serviciile ce pot fi
oferite clientului în funcție de specificul problemei evidențiate. De exemplu, un
asistent social care lucrează într-un cămin pentru bătrâni trebuie să-și organizeze
interviul de diagnostic pentru a decide dacă un vârstnic, care a depus cerere pentru
internare, îndeplinește condițiile de a fi sau nu admis în cămin. Pe baza
informațiilor obținute, asistentul social va decide, împreună cu alți profesioniști
dacă vârstnicul va fi internat.
3. Interviul terapeutic are ca scop sprijinirea clienților de a produce schimbări în
modul în care își desfășoară viața și activitatea sau în propriul comportament. De
exemplu, în mod direct: un părinte poate fi sprijinit pentru a-și schimba atitudinea
și comportamentul față de copii în scopul exercitării corecte a rolurile parentale.
Sau, un client eliberat din închisoare poate fi ajutat să se schimbe, să se adapteze
noii vieți, să se angajeze etc. De exemplu, în mod indirect, părinții pot fi sprijiniți și
învățați să-și ajute copilul să renunțe la droguri (fără ca cel cu probleme –copilul să
fie de față).

5.10. Observația

Observația, ca metodă de investigare, constă în urmărirea și perceperea sistematică

a atitudinilor, comportamentelor și interacțiunilor dintre membrii familiei în momentul
manifestării lor, conform unui plan dinainte stabilit (sub formă de ghid sau grilă de
observație) și cu ajutorul unor tehnici specifice de investigare.

56
 Spre deosebire de observația spontană, observația științifică are următoarele
caracteristici:
- este fundamentată teoretic: observatorul pornește de la o teorie științifică în
legătură cu obiectul investigat, teorie care îi orientează activitatea de observare;
- are caracter sistematic și integral, vizând fenomenul în totalitatea sa, deoarece
orice aspect observat poate avea o semnificație socială;
- se înregistrează informațiile cu privire la aspectele observate, astfel putându-se
culege rapid multe informații.
Grila de observație poate include aspecte referitoare la: raporturile din cadrul
familiei; climatul afectiv din familie; fapte și evenimente descrise de familie; situația
materială a familiei; metodele educative utilizate în familie; regulile și rolurile din familie;
modul în care se iau și se respectă deciziile în familie; felul, complexitatea și
corectitudinea comunicării în familie etc.

5.11. Sculptura familială

Este o tehnică desemnată să ajute clientul sau familia să evalueze aspecte ale
comportamentelor existente în familie. Unul dintre membrii familiei este rugat să-i așeze
pe ceilalți membrii, astfel încât aranjamentul să corespundă relațiilor existente și percepute
de către toți membrii familiei.
Asistentul social va sprijini permanent membrul familiei care a preluat rolul de
”sculptor”, care oferă o imagine personală a raporturilor din familie prin așezarea spațială a
fiecărui membru al familiei.. Asistentul social are rol de mediator între persoana care a
preluat rolul de ”sculptor” și ceilalți membrii ai familiei. El poate sugera evidențierea unei
situații anume: de exemplu sugerează ”sculptorului” imaginarea familiei acasă, în timpul
serii (unde va fi fiecare membru al familiei, ce face fiecare, cu cine interacționează etc.),
putându-se folosi scaune sau alte obiecte. ”Sculptorul”nu va fi întrerupt, iar ceilalți
membrii ai familiei, la rândul lor, dacă doresc, pot realiza sculptura familială.

5.12. Cartea vieții

Cartea vieții reprezintă un instrument cu valoare terapeutică, folosit în scopul de a

ajuta, de exemplu, un copil dat spre adopție să-și dezvolte un sens al identității și să
înțeleagă experiențele generate de separare sau plasament. Cartea vieții urmărește la
asistat:
- să dezvolte un sens al continuității și al identității;
- să înțeleagă separările din trecut și plasamentele actuale, reducând confuzia și
neînțelegerea acestor experiențe;
- Să-și amintească persoane semnificative și evenimente din copilărie;
- Să mențină o evidență a celor mai importante informații personale (certificat de
naștere, informații medicale, rezultate și premii școlare, fotografii cu membrii
familiei etc.).
Cartea vieții se realizează individual și se referă la perioada de la naștere până în
prezent, scrisă sau spusă de către copil cu propriile sale cuvinte. Ea cuprinde o descriere a
ceea ce i se întâmplă copilului dar și a sentimentelor sale și părerilor despre ceea ce i se
întâmplă. În carte pot fi incluse fotografii, desene, premii, certificate, scrisori de la părinții
naturali sau cei adoptivi, extrase din jurnalul personal, certificatul de naștere și orice
altceva poate fi relevant.

57
 BIBLIOGRAFIE

1. Alexandrescu G. (coordonator), 2002, Ghid juridic privind protecţia familiei şi

copilului, Unicef, Salvaţi Copiii, Editura NarLink, Bucureşti;
2. Batâr D., 2000, Socializarea copiilor – mod de exercitarea a rolurilor parentale, în
Revista Calitatea vieţii, XII, nr. 1-4;
3. Bocancea C., Neamţu G., 1999, Elemente de asistenţă socială, Editura Polirom,
Iaşi;
4. Bogdan-Tucicov A. ş.a., 1981, Dicţionar de psihologie socială, Editura Ştiinţifică
şi Enciclopedică, Bucureşti;
5. Bulgaru, M., Dilion., M., 2000, Concepte fundamentale ale asistenţei sociale (note
de curs), Chişinău;
6. Bulgaru M., 2002, Metode și tehnici în asistența socială, Centrul editorial al UMS,
Chișinău;
7. Buzducea D., 2017, Asistența socială. Compendiu de istorie, teorie și practică,
Editura Polirom, Iași;
8. Ceauşu V., Pitariu H., Toma M., 1988, Psihologia şi viaţa cotidiană, Editura
Academiei R.S.R, Bucureşti;
9. Ciofu C., 1998, Interacţiunea părinţi-copii, Editura Medicală AMALTEA,
Bucureşti;
10. Cojocaru S., Cojocaru D., 2008, Managementul de caz în protecția copilului.
Evaluarea serviciilor și practicilor din România, Editura Polirom, Iași;
11. Constantin M., 2004, Maltratarea copilului între cunoaştere şi intervenţie, Editura
Lumen, Iaşi;
12. Enăchescu C-tin, 2003, Tratat de psihanaliză şi psihoterapie, Editura Polirom, Iaşi;
13. Ghebrea G., 1999, Factori ce afectează stabilitatea cuplului marital, în Revista
Calitatea vieţii, anul 10, nr.1-2;
14. Ghebrea G., Necesitatea serviciilor de consiliere familială, în Zamfir E., Bădescu
I., Zamfir C. (coordonatori), 2000, Starea societăţii româneşti după 10 ani de
tranziţie, Editura Expert, Bucureşti;
15. Giddens A., 2000, Sociologie, Editura BIC ALL, Bucureşti;

58
16. Iluţ P., 1995, Familia, cunoaştere şi asistenţă, Editura Argonaut, Cluj-Napoca;
17. Iluţ, P., 1997, Abordarea calitativă a socioumanului, Editura Polirom, Iaşi;
18. Iluţ P., 2000, Iluzia localismului şi localizarea iluziei, Editura Polirom, Iaşi;
19. Iluș P., 2015, Dragoste, familie și fericire. Spre o sociologie a seninătății, Editura
Polirom, Iași;
20. Irimescu G., Violenţa în familie şi metodologia intervenţiei, în Neamţu G., Stan
Dumitru (coord.), Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura Polirom, Iaşi, 2005;
21. Killen K. 1998, Copilul maltratat, Ed. EUROBIT, Timişoara;
22. Kulcsar T., 1978, Factorii psihologici ai reuşitei şcolare, Editura Didactică și
pedagogică, Bucureşti;
23. LAROUSSE, 1998, Dicţionar de psihiatrie şi de psihopatologie clinică, Editura
Univers Enciclopedic, Bucureşti;
24. LAROUSSE, 1998, Dicţionar de psihologie, Editura Univers Enciclopedic,
Bucureşti;
25. Luduşan, M., 2002, Asistenţa şi protecţia copilului, Editura Universităţii „1
Decembrie 1918”, Alba Iulia;
26. Marcelli D., Berthaut E., Depresie şi tentative de suicid la adolescenţă, Editura
Polirom, Iaşi, 2007;
27. Miftode V., 1995, Teorie şi metodă în asistenţa socială, Editura Fundaţiei Axis,
Iaşi;
28. Miftode V., (coord.), 1995, Dimensiuni ale asistenţei sociale, Editura EIDOS,
Botoşani;
29. Mihăilescu I., 2000, Sociologie generală. Concepte fundamentale şi studii de caz,
Editura Universităţii din Bucureşti;
30. Mitrofan I., 1989, Cuplul conjugal. Armonie şi dizarmonie, Editura Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti;
31. Mitrofan I., Mitrofan Nicolae, Familia de la A… la Z. Mic dicţionar al vieţii de
familie, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1991;
32. Muntean A., Violenţa în familie şi maltratarea copilului, în Neamţu George
(coord.), Tratat de Asistenţă Socială, Editura Polirom, Iaşi, 2003;
33. Neamţu G. (coord.), 2003, Tratat de asistenţă socială, Editura Polirom, Iaşi;
34. Neamţu G., Stan D.(coord.), 2005, Asistenţa socială. Studii şi aplicaţii, Editura
Polirom, Iaşi;
35. Paşa F., Paşa L. M., 2004, Cadrul juridic şi organizatoric al asistenţei sociale în
România, Editura Polirom, Iaşi;
36. Paşa F., Paşa L. M., 2004, Asistenţa socială în România, Editura Polirom, Iaşi;
37. Popescu-Neveanu, P., 1978, Dicţionar de psihologie, Editura Albatros, Bucureşti;
38. Rădulescu Sorin M., 2001, Sociologia violenţei (intra) familiale: Victime şi
agresori în familie, Editura Lumina Lex, Bucureşti;
39. Răşcanu R., 1996, Psihologie medicală şi asistenţă socială, Editura Societatea
Ştiinţă şi Tehnică, Bucureşti;
40. Rotariu T. (coord.), 1996, Expunerea minorilor la abuz şi neglijare în judeţul Cluj,
World Vision;
41. Schmidt Mihaela – Camelia, 2013, Asistența socială a familiei și copilului –
noțiuni fundamentale, Editura UNIVERSITAS, Petroșani;
42. Scripcaru Ghe., ş. a., 2002, Psihiatrie medico-legală, Editura Polirom, Iaşi;
43. Ursa Elena, 2000, Conştientizarea drepturilor copiilor ca metodă de prevenire a
abuzului, în Rev. Calitatea vieţii, XII, nr.1-4;
44. Zamfir C., Vlăsceanu L. (coord.), 1993, Dicţionar de sociologie urmat de
indicatori demografici, economici, sociali şi sociologici, Editura Babel, Bucureşti;

59
45. Zamfir E.,1994, Situaţia copilului şi a familiei în România, UNICEF;
46. Zamfir E., Zamfir C., 1995, Politici sociale. România în context european, Editura
Alternative, Bucureşti;
47. Zapodeanu M, 2005, Terapii familiale şi asistenţa socială a familiei, Editura
Lumen, Iaşi;

60