Principalele funcții sociale ale familiei

Pentru definirea familiei mai amplă apare necesitatea abordării caracteristicilor și funcțiilor sale, care
diferă în funcţie de diferite culturi şi comunităţi.
Sfârșitul mileniului al doilea, cu profunde dereglări economice, politice și sociale pe plan mondial și
cu implicații la fel de importante asupra dezvoltării laturilor complexe ale fiecărui individ și ale fiecărei
familii, a focalizat atenția cercetătorilor din cele mai variate domenii de activitate - medicină, psihologie,
sociologie, religie, asistență socială., biologie, ecologie, genetică, pentru a enumera doar câteva dintre acestea
-, care au ca obiectiv “omul” și/sau familia acestuia, aspect justificat de apartenența fiecărui individ, prin
descendența sa, la o familie și prin constituirea ulterioară, datorită evoluției firești, a propriei familii.
În unele aprecieri asupra familiei, Romanescu (1995), a arătat că poporul român, consolidat prin
nașterea sa de creștinism, nu poate fi imaginat altfel decât structurat pe familie, celulă psihologică, socială,
unitate biologică și nucleu educativ principal. Aceste atribute ale familiei au generat numeroase studii asupra
funcțiilor pe care le îndeplinește familia și multiple încercări de clasificare și de sistematizare a acestor
funcții.
Plecând de la afirmarea caracterului universal al familiei nucleare, Murdoch (1949) afirmă că familia
îndeplinește patru funcții: funcția sexuală (de asigurare a necesităților sexuale), funcția de reproducere,
funcția economică și funcția educațională sau de socializare, iar Oghurn și Tibbts (1953) apreciază că, în
societatea tradițională, familia îndeplinea funcțiile de reproducere, economică, educațională, recreațională,
religioasă și social-psihologică. Funcțiile de bază ale familiei, strict specifice acesteia, sunt, după Parsons și
Bales (1955), funcția de socializare primară a copiilor și funcția de asigurare a securității emoționale a
personalităților adulte, iar clasificarea adoptată de Sabran (1970) include funcțiile fizice (funcția de
reproducere, funcția economică și funcția de protecție) și funcțiile culturale, afective și sociale (vizând
formarea individulului sub aspectul instrucției, educației, socializării, asigurarea bunăstării fiecărui membru
al familiei).
În tratatul său de sociologie, din anul 1982, Herseni consideră că “familia, ca instituție socială,
organizată și sancționată prin reguli colective, cuprinse în obiceiuri sau legi, cel puțin în societățile primitive
și arhaice, dar în mare parte până azi, are mai ales două funcții: creșterea copiilor și completarea social
economică a celor două sexe, pentru a forma, împreună, o unitate socială eficientă”.
Analizând funcțiile familiei din punctul de vedere al asistenței sociale, Stahl și Matei (1962) le împart
în două mari categorii: funcții interne, care contribuie la crearea unui regim de viață intimă a familiei, menit
să asigure tuturor membrilor săi un climat de solidaritate și sprijin, și funcții externe, menite să asigure
posibilități de dezvoltare a personalității fiecărui membru al grupului, în așa fel încât fiecare membru al
cuplului familial să se încadreze corespunzător în ansamblul vieții sociale.
O clasificare recentă a funcțiilor familiei, acceptată de Florica Mănoiu și Viorica Epureanu (1996), și
adaptată asistenței sociale din România, include, în cadrul funcțiilor interne, următoarele patru categorii:
funcția biologică, funcția economică, funcția de solidaritate familială și funcția pedagogică, educativă și
morală. Ne propunem să detaliem, în continuare, principalele aspecte ale funcțiilor familiei, din prezenta
clasificare:
1. Funcția biologică a familiei
Funcția social-biologică include trei subfuncții de bază: sexuală, reproductivă și de îngrijire/de
protecție fizică.
Pentru asigurarea unei stabilități a societății umane a fost necesar ca sexualitatea să fie reglementată
într-o manieră acceptată de societate. Acest fenomen a avut loc în toate culturile existente, în forme și grade
diferite. Musgrave (citat după Stănoiu și Monica Voinea, 1983) a afirmat că “... există impulsuri foarte
puternice în comportamentul sexual al celor mai mulți oameni și orice societate organizată dorește să țină
sub control această arie de comportare. Indiferent care ar fi sistemul familial ales, cerințele sexuale se
găsesc, într-o formă sau alta, în cadrul familiei”.
Deși, până nu demult, sexualitatea a fost strâns legată de noțiunile de familie și de căsătorie, în prezent
ea este acceptată și în afara căsătoriei, coincizând, adesea, cu relațiile intime ale unei perechi înainte de
căsătorie, cunoscute sub denumirea de coabitare.
Al doilea rol al funcției biologice a familiei îl constituie funcția de reproducere, de procreare a copiilor
sau funcția demografică. În legătură cu funcția de reproducere există o multitudine de cercetări, bazate pe
investigarea unui număr mare de indivizi și de familii, care urmăresc nivelul fertilității. După afirmațiile
făcute
de Stănoiu și Monica Voinea (1983), dinamica fertilității este influențată de anumite caracteristici ale
nupțialității și ale divorțialității, care pot fi sintetizate în patru aspecte. În primul rând, proporția populației
ajunsă la vârsta căsătoriei și inclusă în cupluri conjugale. Reducerea fertilității este corelată direct cu ponderea
celibatarilor permanenți, îndeosebi a femeilor.
Al doilea factor menționat se referă la vârsta avută la căsătorie, în special a soției, fecunditatea
maximă fiind înregistrată la vârsta de 20-24 de ani. Durata căsătoriei, strâns legată de vârsta la căsătorie, are
influență considerabilă asupra fertilității. Primii 10 ani, când se înregistrează peste 80 % dintre nașteri, sunt
cei mai importanți sub aspect demografic, așa cum rezultă din cercetările lui Ghețău (1976), citat după
Stănoiu și Monica Voinea (1983). Al treilea factor care condiționează fecunditatea este proporția în care
femeile divorțate sau văduve se recăsătoresc în perioada de vârstă fertilă, iar al patrulea factor se referă la rata
divorțurilor. Acest ultim factor însă, după părerea autorilor citați anterior, este mai puțin clar, depinzând de
proporția recăsătoriei femeilor divorțate, de timpul dintre divorț și recăsătorie și de fertilitatea cuplului
desfăcut prin divorț.
Funcția biologică îndeplinește și subfuncția de îngrijire sau de protecție fizică a indivizilor, care
constă, în esență, în asigurarea cerințelor de igienă și de sănătate pentru toți membrii familiei. Nerespectarea
acestor cerințe, din considerente subiective sau obiective, generează o continuă stare de stres în cadrul
cuplului conjugal, cu repercusiuni negative asupra copiilor, mărind riscul de maltratare sau de abuzare a
acestora.

2. Funcția economică a familiei

Această funcție reprezintă indicatorul principal de echilibru în cadrul unei familii, întrucât rezolvarea
problemelor de ordin economic contribuie, implicit, la menținerea unei familii organizate, cu posibilități reale
de rezolvare a tuturor obligațiilor, atât față de ea însăși, cât și față de societate.
Fiind dependentă de tipul de societate și de nivelul de dezvoltare social-economică a acesteia, funcția
economică s-a modificat considerabil de-a lungul timpurilor.
Stănoiu și Monica Voinea (1983) au apreciat că funcția conomică a familiei prezintă trei aspecte de
bază, și anume: aspectul productiv, pregătirea profesională a tinerilor și latura financiar-contabilă. Latura
productivă se referă la obținerea de venituri din activități - din cadrul familiei - și evitarea de cheltuieli prin
acoperirea unor necesități ale membrilor familiei în interiorul său. Această latură este o caracteristică a
familiei rurale tradiționale sau a familiei tradiționale de meșteșugari. Al doilea aspect legat de funcția
economică a familiei îl reprezintă cadrul necesar pentru pregătirea profesională a tinerilor, respectiv de
însușire a profesiunii de bază și este caracteristică acelorași tipuri de familii tradiționale. Aspectul financiar-
contabil al funcției îndeplinite de familie constă în administrarea unui buget comun de venituri și cheltuieli,
indiferent dacă veniturile provin din munca în gospodărie sau din unele activități prestate în afara acesteia.
Modul de realizare și mărimea veniturilor, împreună cu structura cheltuielilor, oferă informații asupra
bunăstării materiale și a nivelului de trai al familiei, cu toate implicațiile firești ce decurg din aceste aspecte și
care se reflectă asupra relațiilor armonioase din familie sau asupra riscului de maltratare și de neglijare a
copiilor.
Învățătura creștină promovează modelul de viață și de familie creștină, confirmat de întreaga istorie
creștină. Din această perspectivă, Achimescu (1995) arată că familia trebuie înțeleasă ca o comuniune
indispensabilă de viață, având sarcini majore de îndeplinit, și anume grija față de necesitățile trupești și
materiale ale membrilor ei cât și promovarea valorilor spirituale, morale și religioase. Aceste două aspecte
sunt indisolubil legate în planul vieții de zi cu zi a familiei, structura materială a unei familii repercutându-se
automat pe plan moral și educațional.
Direct legată de funcția economică a familiei sau, mai exact, de latura sa financiar-contabilă, este
prezența unei locuințe adecvate, în care să se desfășoare întreaga activitate a familiei, lipsa acesteia
conducând, adesea, la destrămarea familiei.

3. Funcția de solidaritate a familiei

Familia, în calitatea ei de unitate socială, presupune un sistem complex de relații între membri, cu
drepturi și obligații reciproce. Condiția de bază a coeziunii “succesului” vieții de familie o constituie
“convergența” acțiunii tuturor membrilor grupului în realizarea unui scop comun. Orice dereglare la nivelul
acestor relații periclitează stabilitatea familiei. În familiile nucleare (soț-soție), solidaritatea vizează relațiile
dintre aceștia, analizate și prin prisma distribuirii autorității în familie și a modului în care este structurată
diviziunea de roluri familiale.
Structura de autoritate presupune relații de subordonare, exercitate pe verticală - între generații diferite
-, sau pe orizontală, între partenerii cuplului conjugal sau între copii. În funcție de modul de exercitare a
autorității, întâlnim, în literatura de specialitate, următoarele două tipuri de familie: familia autoritar-
absolutistă - cu tată dominator, care își exercită autoritatea asupra tuturor membrilor - și familia autoritar-
egalitară (democratică), bazată pe cooperare și pe o diviziune a autorității pe mai mulți membri ai familiei.
În societatea modernă se observă tendința unei distribuții egale a autorității între parteneri, de
participare egală la luarea deciziilor.
Complementar structurii autorității familiei este diviziunea rolurilor. Familia, fiind un grup social,
fiecărui individ îi revin mai multe statusuri, cărora le sunt asociate unul sau mai multe roluri. Linton (1968)
consideră statusul ca desemnând poziția pe care o ocupă un individ în structura unui grup social dat și
ansamblul așteptărilor pe care este îndreptățit să le aibă, în raport cu membrii grupului. Rolul reprezintă
ansamblul așteptărilor pe care membrii grupului sunt îndreptățiți să le aibă față de o persoană ce deține un
anumit status. Herseni (1974) definește rolul ca “aspectul dinamic, comportamental al statusului”.
Principala caracteristică de structurare, diviziunea rolurilor, ca și conținutul statusurilor cuplului
marital, sunt determinate de contextul social, economic și politic. Structura de autoritate a cuplului permite
stabilirea a trei situații tipice: -concentrarea autorității (a puterii de decizie) la unul dintre partenerii cuplului,
de regulă soțul; - distribuția autorității între cei doi soți, fiecare având putere exclusivă de decizie într-un
anumit domeniu; - participarea ambilor soți la luarea deciziilor în toate domeniile. Ca o consecință a
structurii de autoritate, apare diviziunea rolurilor și anume diviziunea strictă, fără interferențe în îndeplinirea
acestora, împărțirea egală a atribuțiilor (identitate de rol, în măsură mai mare sau mai mică).
Solidaritatea familiei presupune, pe lângă solidaritate conjugală și solidaritate între generații (sub
aspectul îngrijirii, al creșterii, al educării copiilor, precum și relația dintre părinți și copiii necăsătoriți sau
dintre adulți și părinții acestora, deveniți bătrâni).

4. Funcția pedagogică, educativă și morală a familiei

Familia, ca unitate primară a oricărei organizări sociale umane, este chemată, împreună cu ceilalți
factori sociali, să contribuie la realizarea obiectivelor acțiunii educațional-formative, desfășurate cu copiii, ca
reprezentând, așa cum o numește Merton (1959), “cureaua de transmisiune a normelor culturale, din generație
în generație”. În același context, Durkheim (1980) definește educația ca “acțiunea exercitată de generațiile
adulte asupra celor tinere, în vederea creării, în aceasta, a ființei sociale”.
Numeroase studii precizează rolul părintelui și cel al copilului astfel: a fi părinte înseamnă a transmite,
respectiv a acționa ca intermediar între societate - ai cărei agenți investiți cu puterea sunt părinții - și copii. A
fi copil, înseamnă a primi (a recepta mesajul pe care părintele îl transmite).
Mitrofan (1984) aprciază că “părinții exercită influențe educaționale asupra copiilor prin două
modalități: direct, prin acțiuni mai mult sau mai puțin organizate, utilizând metode și tehnici, și indirect, prin
metode de conduită și prin climatul psiho-social existent în familie”. Autorul menționează, în cadrul acestei
funcții educaționale generale, următoarele subfuncții: psiho-morală (formarea unor trăsături și atitudini
pozitive), instrucțional-formativă (copiii primesc informații), socio-integrativă (modul de interacțiune a
copilului cu alte persoane din grupul familial și din afara grupului) și cultural-formativă (cultivarea apetitului
pentru dezvoltarea cultural-spirituală și a unor capacități creatoare).
Familia constituie un cadru propice transmiterii unor valori (valori terminale și instrumente), norme și
atitudini educative, înglobate de unii sociologi (Bourdieu și Passeron, 1964) într-un concept mai cuprinzător,
“ethos pedagogic”. Nu toate familiile sunt orientate de aceleași valori și atitudini educative, varietatea lor
rezultând din structura socială, apartenența socio-profesională, nivel de instruire (nivelul diplomelor), mediul
de rezidență (urban sau rural), orientarea educativă a părinților. De exemplu, în clasele mijlocii și superioare
sunt valorizate autonomia și stăpânirea de sine, imaginația și creativitatea, iar în clasele populare, accentul se
pune pe ordine, curățenie, obediență, respectul vârstelor și al regulilor exterioare, respectabilitate și capacitate
de a evita problemele (Bourdieu, 1974).
Valorile educaționale, după cum subliniază Kohn (1969), sunt transmise diferențiat, în funcție de
statutul ocupațional, și în mod diferențiat copiilor, motiv pentru care putem vorbi despre sindromul reușitei
școlare, diferențiat, în funcție de clasele sociale (Rosen, 1956).
Funcția educativă este exercitată, uneori, și de familia lărgită. Modelul tradițional al familiei lărgite
implică o coabitare a mai multor generații, ceea ce favorizează apariția unei relații afective mai puternice între
bunici și nepoți, implicând un rol educațional din partea acestora. S-a constatat că relația afectivă este mai
puternică între bunici (în special bunicii materni) și nepoți, presupunând o intimitate lipsită de constrângeri și
de reglementări normative (ca relația dintre părinți și copii), motiv pentru care ei devin, unii pentru alții, un
suport moral, sprijin material, confesor.
Studiile efectuate nu au evidențiat un rol specific al bunicilor sau al rudelor în educarea copiilor, ci
doar unul de suplinire a rolului parental (Elisabeta Stănciulescu, 1997). Funcția familiei, de cultivare a
valorilor spirituale, morale și religioase creștine se desfășoară normal în familiile constituite pe baze solide,
pe încredere și respect reciproc și pe frica de Dumnezeu. Cea mai bună educație o reprezintă o viață fericită
și plină de armonie în familie, afirmă Achimescu (1995), care citează pe Sfântul Ioan Gură de Aur: “Atunci
când veniți acasă să găsiți nu numai hrană materială, ci și pe cea spirituală... și astfel, casa voastră să devină o
biserică”. Contribuția diferiților sociologi consfințește rolul funcției educative a familiei și faptul că nici o
instituție educațională nu a preluat și nu va prelua, integral, rolul educativ al familiei.