PORTRETUL ASISTENTULUI MEDICAL IDEAL

Binecunoscut este faptul că oamenii nu sunt perfecţi, ci perfectibili. Perfecţiunea ca deziderat, în

devenirea umană, i-a preocupat pe filosofi, psihologi, pedagogi, teologi, dar concluzia unanimă a
fost că oamenii nu pot fi perfecţi din cauză că perfecţiunea este o noţiune abstractă şi se raportează la
trebuinţele umane şi la aşteptările societăţii. Este o noţiune culturală încărcată de un imens relativism
şi subiectivism.
Totuşi, cum bine se ştie, au existat şi există personalităţi care se desprind din mulţimea anonimilor
imperfecţi şi care se dovedesc a fi maeştri în anumite domenii. Iar când vorbim despre maeştri nu ne
gândim neapărat la savanţi, inovatori, străluciţi creatori de artă, ci la profesionişti adevăraţi care sunt
desăvârşiţi în domeniul pe care îl aleg şi în meseria pe care o practică. Aceştia sunt profesioniştii
perfecţi care fac cinste breslei lor şi care dau o şansă la autodepăşire şi succes profesional.
Printre acei profesionişti de excepţie, pe care îi putem vedea la locul lor de mună, printre acei
„anonimi perfecţi”, se numără şi asistenţi medicali care s-au pregătit, s-au format şi s-au desăvârşit
ca slujitori ai profesiei lor. Dar cum se poate ajunge acolo? Un răspuns simplist ar fi „prin muncă şi
dăruire.” Numai că lucrurile nu stau tocmai astfel.
Fiinţa umană reprezintă o entitate bio-psiho-socială şi culturală formată pe criteriul devenirii în toate
dimensiunile sale: o devenire fizică, individul ca reprezentant al speciei în continuă transformare, o
devenire psihologică ce ajută natura să devină cultură şi una socială ce integrează persoana în
societate şi o transformă în personaj. Căci „psihicul uman conduce şi înfrumuseţează viaţa,
transformând natura în cultură.” (P.P. Neveanu)
Asistentul medical ideal este, la rândul său, un profesionist devenit perfect. Nu imuabil, nu înţepenit
în perfecţiunea sa actuală, ci deschis la schimbare şi la o nouă adaptare. Căci „perfecţiunea” în
exercitarea unei profesiei este „aici şi acum” şi, pe parcurs, necesită reajustări şi reînnoiri. Ca ţelul
şi idealul pe care ni l-am propus, ce se află chiar deasupra capului, dar nu-l putem atinge niciodată
pentru că mereu ştacheta se ridică. Mai sus, mai sus.
Potenţialul de desăvârşire al asistentului medical se găseşte, invariabil, în trei surse: personalitatea
omului, şcoala care-l pregăteşte şi sistemul care-l formează.

Aspectul fizic al asistentului medical

Referitor la importanţa fizicului unei persoane sunt speculaţii, începând cu faptul că frumuseţea
fizică este covârşitoare şi înseamnă putere, până la anularea importanţei aspectului fizic. Dacă
aspectul fizic presupune intervenţia ajustărilor de tip social, fizicul reprezintă exact ceea ce a făcut
natura, partea materială a omului, organismul său biologic. Frumuseţea fizică nu poate fi nici ea
scoasă din contextul social, căci se află sub normele unor construcţii sociale. Să luăm drept exemplu,
greutatea individului (masa corporală) ca parametru de frumuseţe fizică. El este tributar unor factori
sociali şi este determinat socio-istoric. În cultura arabă, o femeie frumoasă este una hiperponderală
(cu greutatea mai mare decât cea normală). În cultura occidentală, frumuseţea înseamnă
hipoponderalitate (greutate mai mică decât cea normală). Manechinele sunt exemple ale parcursului
modei ca indicator de frumuseţe.
Frumuseţea fizică adevărată are mai degrabă legătură cu sănătatea decât cu moda. O persoană
„frumoasă”, din punct de vedere fizic, este o persoană sănătoasă fizic, o persoană care verifică
definiţia sănătăţii dată de Organizaţia Mondială a Sănătăţii: sănătatea este o stare de bine din punct
de vedere fizic, psihologic şi social, iar nu numai absenţa bolii”. Indicatorii modei intră, de multe
ori, în contradicţie cu parametrii sănătăţii.

1
Un asistent medical ideal trebuie să fie „frumos” din punct de vedere fizic, adică sănătos fizic.
„Defectele” trebuie corectate, astfel încat să nu împiedice desfăşurarea sarcinilor. Dacă o persoană
nu vede bine, vederea se va corecta prin folosirea ochelarilor. Astfel, orice defect fizic care poate fi
corectat este anulat.
Despre celelalte aspecte ale înfăţişării unui asistent medical, precum piptănătura şi vestimentaţia
vom face vorbire în ultima secţiune a acestei lucrări.

Psihicul

Am spus mai sus că fiinţa umană are o dimensiune psihologică, ceea ce presupune că omul are viaţă
interioară, subiectivă care îl face diferit în trăire şi, implicit, în comportament.
Psihicul uman este o expresie a vieţii de relaţie o formă de reflectare ideal–subiectivă şi de
construcţie a realităţii. Organismele vii, deci şi fiinţa umană, există în virtutea legii adaptării (la
mediul extern şi intern) prin informaţii dobândite la diferite niveluri (iritabilitate, excitabilitate,
sensibilitate, reflexibilitate, inteligenţă senzorio-motorie şi emoţională etc.).
Psihicul este un proces determinat social-istoric, se dezvoltă sub influenţa factorilor socio-culturali
şi se manifestă prin comportament şi cutume, prin tradiţii şi mentalităţi.
Niveluri structural-funcţionale ale psihicului
Aparatul psihic este format din trei structuri interconectate între ele prin relaţii complexe,
condiţionând astfel reglarea şi autoreglarea comportamentului. Aceste niveluri sunt: conştientul
(conştiinţa), subconştientul şi inconştientul. Fiecare dintre cele trei structuri are importanţa sa, dar
cea care reglează, cu preponderenţă viaţa externă a omului este conştiinţa, ca formă supremă de
psihic.
Conştiinţa este forma supremă de organizare psihică prin care se realizează integrarea activ-
subiectivă a tuturor fenomenelor vieţii psihice şi care facilitează raportarea/adaptarea continuă a
individului la mediul natural şi social. Forma reflexivă a conştiinţei, conştiinţa de sine, este specifică
omului şi se exprimă plenar sub forma conştiinţei morale.
Conştiinţa morală reprezintă suportul caracterului unei persoane, fundamentul devenirii umane ca
bază a tuturor faptelor definitorii ale omului în totalitatea dimensiunilor sale sociale. Fără a
minimaliza importanţa celorlaltor niveluri ale psihismului, raportarea comportamentului unui
profesionist adevărat se face în concordanţă cu gradul de dezvoltare a conştiinţei sale morale.
“Ideile morale şi religioase formează cununa personalităţii” afirmă I. Kant. Omul nu trebuie înţeles
ca un mijloc, ci întotdeauna ca un scop. Imperativul practic va fi deci următorul: “acţionează ca să
foloseşti umanitatea atât în persoana ta, cât şi în persoana oricui altcuiva, totdeauna şi în acelaşi
timp ca scop, iar niciodată numai ca mijloc." Conştiinţa morală “obligă” omul să pună înaintea
propriilor interese, principiile şi binele celorlalţi.
Un asistent medical este “programat“ prin însăşi natura profesiei sale să fie reprezentantul
intereselor pacientului, să lucreze spre bunăstarea şi beneficiul acestuia. Ca furnizor de servicii de
sănătate, asistentul medical va promova sănătatea, va preveni îmbonăvirile, va asigura îngrijirea
celor bolnavi şi a celor cu deficienţe, indiferent de vârstă, rasă, condiţie socială, numai în interesul
pacientului şi sub cenzura conştiinţei morale.
Cogniţia (Cunoaşterea)
Captarea informaţiilor din mediu este asigurată de mecanisme psihice complexe de cunoaştere
primară (senzorială) şi secundară (logică). Cunoaşterea senzorială are loc cu ajutorul senzaţiilor,
percepţiilor şi reprezentărilor, iar cea logică, prin gândire, memorie şi imaginaţie.

2
Asistentul medical utilizeză mijloacele de cunoaştere pentru o bună adaptare la mediul profesional.
Organele de simţ îl ajută la perceţia stimulilor externi şi la orientarea ambientală. Mecanismele
logice (gândirea, memoria şi imaginaţia) îi dezvoltă inteligenţa.
Stimularea comportamentului, uman se petrece sub forţa motivaţiei şi a afectivităţii.
Motivaţia reprezintă ansamblul factorilor care declanşează activitatea individului, o orientează către
anumite scopuri şi o susţine energetic.
Formele motivaţiei:
- Motivaţia pozitivă: produsă de stimulări laudative.
- Motivaţia negativă: produsă de folosirea unor stimuli aversivi (ameninţare, blamare, puniţie).
- Motivaţia intrinsecă: sursa producătoare se află în subiect. Exemplu: cineva învaţă să devină
asistent medical pentru că îi place biologia şi iubeşte oamenii.
- Motivaţia extrinsecă: sursa producătoare se află în afara subiectului. Exemplu: cineva învaţă
să devină asistent medical pentru a lucra în străinătate şi a avea un salariu mai bun.
- Motivaţia cognitivă: îşi are originea în nevoia de a şti.
- Motivaţia afectivă: determinată de nevoia omului de a obţine respectul şi aprobarea altora.
Mai productive sunt motivaţiile pozitive, intrinseci şi cognitive.
Optimum motivaţional – motivaţie şi performanţă
Motivaţia este pusă în slujba obţinerii unor performanţe, având şi o importanţă practică. Eficienţa
activităţii ţine de relaţia dintre intensitatea motivaţiei şi complexitatea sarcinii. În sarcinile simple,
rutiniere, cu cât motivaţia este mai mare, cu atât performanţa creşte. În sarcinile complexe, cu grad
mare de dificultate, intensitatea motivaţiei este direct proportional cu creşterea nivelului de
performanţă, până la un punct, după care, aceasta începe să scadă. De aceea trebuie să existe o
adecvare între dificultatea sarcinii şi nivelul motivaţional. Optimum-ul motivaţional reprezintă
intensitatea optimă a motivaţiei, care să permită obţinerea unor performanţe înalte. Pentru a obţine
un optimum motivaţional, subiectul trebuie să perceapă corect dificultatea sarcinii. Astfel va fi
capabil să-şi dozeze energiile şi eforturile necesare îndeplinirii sarcinii.
Stimulul motivaţional care împinge spre realizarea unor progrese şi autodepăşiri poartă numele de
nivel de aspiraţie. Acesta trebuie raportat la posibilităţile şi aptitudinile individului. Este bine ca
nivelul de aspiraţie să fie puţin deasupra posibilităţilor de moment ale subiectului.
Afectivitatea, energizant al comportamentului, include toată gama trăirilor care reflectă
relaţiile dintre individ şi mediul înconjurător. Se regăsesc aici: emoţii, dispoziţii, sentimente, pasiuni.
Orice proces emoţional are o configuraţie complexă care implică, modificări organice, neuro-
vegetative (puls, tensiune arterială, culoarea tegumentelor, ritmul respiraţiei, diametrul pupilei,
secreţia salivară, compoziţia chimică a sângelui), dar şi manifestări comportamentale (mimică,
pantomimică, expresie vocală).
Afectivitatea are rol în procesul cunoaşterii interpersonale pentru că, prin afectivitate oamenii se
raportează nu doar la obiectele, fenomenele şi situaţiile obiective ale realităţii externe, ci şi unii la
alţii. Procesele afective pot avea şi rol dezorganizator, atunci când nu pot fi controlate (emoţii
puternice, pasiuni). Comportamentul afectiv individualizează persoana în situaţii diferite de viaţă.
Pentru asistentul medical, motivaţia intrinsecă, dublată de afectivitate reprezintă resortul prin
care se dezvoltă profesional şi atinge performanţe înalte.
Reglarea psihică a comportamentului îşi are sursa în comunicare şi limbaj, în atenţie şi
voinţă. Comunicarea reprezintă mijlocul prin care se structurează relaţiile interpersonale.
Comunicarea este o formă particulară a relaţiei de schimb de informaţii între două sau mai multe
persoane, două sau mai multe grupuri.
După mijloacele (codurile) folosite se întâlnesc următoarele forme ale comunicării:
a. comunicare verbală – reprezentată prin limbă şi limbaj (vorbită, scrisă);
3
 b. comunicare nonverbală:
- prin corp (mimică, pantomimică, vestimentaţie);
- prin teritoriu şi spaţiu (delimitare şi amenajarea teritoriului);
c. comunicare paraverbală – prin tonalitate, ritm, fluenţă („tonul face muzica”).
Comunicarea eficientă tine de cele două entităţi care comunică (emiţător şi receptor), dar şi de
canalele de comunicare şi de codurile folosite.
Asistentul medical trebuie să-şi formeze priceperi de comunicare. Să nu uităm ca această profesie
presupune stabilirea de relaţii între oameni. Iar oamenii sunt diferiţi. Mai mult, aici avem de-a face
cu oameni în suferinţă. Comunicarea cu pacientul, cu familia acestuia, comunicarea cu ceilalţi
membri ai echipei de îngrijire, reprezintă cheia succesului în relaţiile interumane necesare profesiei.
Pentru acest lucru, asistentul medical trebuie să înveţe arta comunicării; să recunoască comunicarea
eficientă, să ştie să o promoveze şi să se ferească de “capcanele” ivite în relaţia de schimb
informaţional prin mecanisme de perturbare a comunicării.
Se descriu mai multe forme de perturbare a comunicării:
- Blocajul comunicării – întreruperea comunicării cu posibilitatea reluării ei;
- Bruiajul comunicării – întrerupere sau perturbare tranzitorie şi temporară a comunicării cauzată
de factori obiectivi, cum ar fi efectele parazitare în convorbirea telefonică, dar şi subiectivi,
precum distragerea atenţiei către altă temă. Bruiajul poate fi voluntar, dar şi involuntar;
- Filtrarea informaţiilor – transmiterea şi/sau receptarea numai a unei părţi a informaţiei;
- Distorsiunea informaţiilor – degradarea involuntară a mesajului pe traseul transmiterii lui, mai
ales când sunt mai multe verigi ale lanţului informaţional (telefonul fără fir).
Orice perturbare a comunicării influenţează relaţiile interumane.

Voinţa ca subsistem reglator

Pentru organizarea şi desfăşurarea cu succes a unei activităţi este adesea necesar un efort voluntar.
Voinţa reprezintă procesul psihic complex de autoreglaj superior realizat prin acţiuni de mobilizare
şi concentrare a energiei psihonervoase în direcţia depăşirii obstacolelor şi atingerii scopurilor
conştient stabilite. Reglajul voluntar reprezintă cea mai importantă caracteristică a voinţei. El se
poate manifesta fie ca implicare activă, iniţiere şi susţinere a activităţilor, fie ca frânare, amânare a
acestora. Efortul voluntar constă într-o mobilizare a resurselor fizice, intelectuale, emoţionale ale
persoanei prin intermediul mecanismelor verbale (cuvântului). Efortul voluntar se realizează în
vederea atingerii unor scopuri conştiente, care sunt formulate verbal.
Reglajul voluntar este trăit ca o încordare internă, ca o tensiune psihică în vederea atingerii scopului,
moment însoţit de satisfacţie, dar şi de oboseală, dacă se prelungeşte prea mult. De aceea, pentru
realizarea unor activităţi complexe şi de durată este necesară îmbinarea activităţilor voluntare, cu
cele involuntare, a reglajului superior cu formele sale elementare. Reglajul voluntar se exercită
asupra activităţii de ansamblu, dar şi asupra tuturor componentelor ei.
Calităţile voinţei :
- puterea voinţei – intensitatea efortului depus în confruntarea cu obstacolele importante;
opusul ei este slăbiciunea voinţei;
- perseverenţa – realizarea unui efort voluntar pe o perioadă lungă de timp, chiar în
condiţiile în care, aparent, nu ar fi posibilă continuarea activităţii; opusul ei este
încăpăţânarea, însuşire negativă a voinţei, manifestată prin urmărirea cu obstinaţie a unui
scop, deşi este clar că împrejurările nu oferă nici o şansă de reuşită, analiza logică
relevând caracterul imposibil; încăpăţânarea evidenţiază inerţia şi lipsa de flexibilitate în
gândire şi acţiune;
- tăria şi fermitatea – capacitatea de a suporta dificultăţile, privaţiunile;
4
 - independenţa şi iniţiativa – gradul de autodeterminare care se exprimă în tendinţa
constantă de a lua hotărâri pe baza judecăţii proprii;
- promptitudinea deciziei – rapiditatea cu care subiectul deliberează într-o situaţie
complexă şi urgentă, adoptând hotărârea ce mai potrivită; opusul ei este nehotărârea sau
tergiversarea;
- stăpânirea de sine – capacitatea de autocontrol voluntar în situaţii dificile de viaţă şi de
activitate.
Însuşirile de voinţă odată stabilizate devin trăsături volitive de caracter, voinţa reprezentând
„coloana vertebrală” a caracterului persoanei.
”A avea voinţă nu înseamnă să spui că vrei, înseamnă sa te ţii de treabă”.(André Maurois)
”Voinţa şi puterea nu ajung: omul trebuie să ştie ce vrea şi ce poate”. (Arthur Schopenhauer)
Asistentul medical nu are o profesiune uşoară. El se va întâlni cu durerea şi neputinţa, va îngriji
persoane dependente, lipsite de forţă, de cunoaştere sau de voinţă. Se va confrunta cu marile urgenţe
şi se va întâlni cu moartea. Va vedea suferinţa oamenilor şi va suferi el însuşi împreună cu cei pe
care îi va îngriji. Va fi umărul pe care se vor sprijini cei îndureraţi şi mâna care-i va hrăni pe cei
neputincioşi. Va auzi plânsetul mamei neconsolate şi strigătul de durere al rudelor celor care nu au
putut fi salvaţi. Se va autoculpabiliza şi se va chirci în propria frustare pentru că nu întotdeauna va
putea fi de ajutor. Are nevoie mai mult decât alţii de voinţă pentru a putea depăşi aceste obstacole
pentru că formarea şi dezvoltarea voinţei permite omului să convertească determinarea în
autodeterminare, controlul în autocontrol, reglarea în autoreglare, educaţia în autoeducaţie. Prin
educarea voinţei se realizează nu numai reglarea conştientă a activităţilor şi comportamentelor, ci şi
dezvoltarea şi realizarea personalităţii, care este nu numai creată, determinată şi influenţată din
exterior, ci se şi autocreează.

Atenţia ca subsistem reglator

Atenţia reprezintă fenomenul psihic de orientare şi concentrare selectivă a energiei psihonervoase
asupra unor obiecte, fenomene sau sarcini, ceea ce are ca efect reflectarea lor mai accentuată.
Atenţia este condiţie, un factor facilitator al proceselor de cunoaştere şi al activităţilor psihice (de
învăţare, muncă, practice etc.). Atenţia modulează tonusul nervos necesar bunei desfăşurări a
celorlalte procese şi activităţi psihice conştiente, uşurând desfăşurarea optimă a acestora.
Formele atenţiei:
- Atenţia involuntară - forma cea mai simplă, care se manifestă spontan;
- Atenţia voluntară - formă superioară de atenţie prin efectele ei pentru activitatea omului. Este
intenţionată şi autoreglată conştient;
- Atenţia postvoluntară - forma cea mai eficientă şi mai consolidată a atenţiei. Prin exersarea
un timp mai îndelungat a atenţiei voluntare se ajunge la automatizarea acesteia, la reducerea
treptată a efortului necesar pentru concentrare şi stabilitate.
Educarea atenţiei presupune educarea formelor şi însuşirilor ei, prin formarea şi dezvoltarea unor
interese largi, stabile şi profunde. Cu cât un subiect deţine mai multe informaţii din domenii diverse,
cu cât el dispune de mai multe „puncte de sprijin”, cu atât va fi mai atent voluntar sau chiar
involuntar. Baza educării atenţiei voluntare o constituie educarea voinţei.
Să execuţi o tehnică de îngrijire, să pregăteşti un pacient pentru o investigaţie, să administrezi un
medicament, să supraveghezi un bolnav … Ce poate să necesite mai multă atenţie ? O clipă de
neatenţie poate însemna sfârşitul. Aici nu este loc de neatenţie!

PERSONALITATEA

5
Atunci când se vorbeşte despre „personalităţi” în limbajul curent, de obicei se face referire la
anumite persoane cu notorietate. În filosofie şi psihologie, termenul de personalitate este extins
asupra tuturor oamenilor. Cel care a decretat că toţi oamenii beneficiază de atributul personalităţii a
fost filosoful german Immanuel Kant.
„Personalitatea este organizarea dinamică în cadrul individului a acelor sisteme psihofizice care
determină gândirea şi comportamentul său caracteristic.” (Gordon W. Allport, 1897 – 1967)
„Personalitatea este organizarea mai mult sau mai puţin durabilă a caracterului, temperamentului,
inteligenţei şi fizicului unei persoane. Această organizare determină adaptarea sa unică la mediu.”
(Hans J. Eysenck, 1916 – 1997)
„Personalitatea este un macrosistem al invarianţilor informaţionali şi operaţionali ce se exprimă
constant în conduită şi sunt definitorii sau caracteristici pentru subiect.”(Paul Popescu-Neveanu,
1926 – 1994)
Pentru Johann Wolgang Goethe, personalitatea este o valoare morală supremă. ”Spun şi magii, spun
şi regii că din câte-n lume avem, personalitatea noastră este binele suprem” (Faust).
Aceste definiţii ne fac să înţelegem conceptul de personalitate. Organizarea structural-funcţională a
individului şi organizarea psihică a persoanei se diferenţiază şi se specializează în decursul timpului,
valorizându-se şi devenind unică.
Conceptul de personalitate cuprinde alte noţiuni: individ, persoană, personaj.
Individul reprezintă suma însuşirilor biologice (fizice) care asigură adaptarea la mediul natural.
Individul este un produs determinat biologic. Este reprezentantul speciei. Orice specie, animală sau
vegetală, are indivizi.
Persoana cuprinde ansamblul însuşirilor psihice care asigură adaptarea la mediul social-istoric.
Individul cu viaţa sa psihică superioară, conştientă. Persoana este un produs determinat socio-istoric,
desemnând fiinţa umană în contextul relaţiilor sociale. Este un membru al societăţii. Noţiunea de
persoană este aplicabilă doar omului.
Personajul reprezintă „persoana în rol”, omul interpretat ca actor social. Fiecare om joacă mai multe
roluri pe scena societăţii. El poate fi elev, fiu, părinte, profesionist etc.
Personalitatea este un mecanism integrator constituit din subsisteme, laturi sau dimensiuni distincte
corelate între ele. Aceste subsisteme sunt: temperamentul, caracterul si aptitudinile. Ca aptitudini
generale, psihologia modernă recunoaşte importanţa inteligenţei şi a creativităţii, considerându-le
subsisteme sau dimensiuni de sine stătătoare.
Personalitatea este unică şi irepetabilă. Multitudinea oamenilor şi irepetabilitatea personalităţii
înseamnă diversitate. De aceea când vorbim despre personalitate vorbim despre unicitate în
diversitate.
Dacă personalităţile sunt unice cum vom şti care personalitate se potriveşte cu profesia de asistent
medical? Desigur, aici nu vom vorbi despre o anume personalitate, ci despre persoane care se
încadrează în nişte tipare dezirabile pentru a deveni profesionişti ideali.

Temperamentul

Temperamentul reprezintă dimensiunea dinamico-energetică a personalităţii. Este dimensiunea

expresivă. Temperamentul este înnăscut, determinat biologic şi este constituit din trăsături ce derivă
din tipul de activitate nervoasă superioară moştenit de la strămoşi şi transmis la urmaşi. Este asociat
cu partea biologică a personalităţii, individul.
Temperamentul nu este bun sau rău, nu are conotaţie valorică. El evoluează odată cu întregul
organism, astfel încât trăsăturile temperamentale se maturizează şi se menţin relativ constante până
la sfârşitul vieţii. Totuşi, odată cu înaintarea în vârstă, unele trăsături se estompează datorită pierderii
6
vitalităţii. Stabilitatea trăsăturilor temperamentale constituite într-o anume constelaţie individuală
reprezintă fondul dinamico-energetic şi expresiv pe care se grevează celelalte trăsături dobândite.
Trăsăturile temperamentale se referă la dinamismul, forţa, mobilitatea, echilibrul, deschiderea spre
relaţii cu ceilaţi, ca expresii ale tipului de activitate nervoasă superioară (ANS) care, la rândul ei
este influenţată de biochimia ereditară. Fiecare individ se naşte cu o anumită schemă neuro-
endocrină care determină reactivitatea la stimulii externi. Este binecunoscută şi utilizată, chiar în
limbajul curent, expresia „s-a întâmplat din cauza adrenalinei”. Cantitatea de catecolamine secretată
de sistemul neuro-endocrin, precum şi prevalenţa celor excitante sau inhibante, dau energia şi
dinamismul individului sub forma „vitalităţii” sale. Astfel, observăm la semenii noştri, rapiditatea
sau lentoarea, iritabilitatea, nerăbdarea sau calmul, expresivitatea sau inexpresivitatea, forţa sau
slăbiciunea, rapiditatea deciziilor, fluxul şi rapiditatea vorbirii, disponibilitatea de a stabili relaţii noi.
Toate aceste trăsături ţin de morfofuncţionalitatea organismului, de biologia exprimată individual în
specia umană. Temperamentul nestăpânit, fără autocontrol se traduce prin comportament.
Temperamentul nu poate fi schimbat, dar poate fi controlat prin educaţie.
Există o serie de criterii de recunoaştere a tipului temperamental, printre care:
- rezistenţa la oboseală şi uşurinţa recuperării după efort;
- rezistenţa la încercări majore ale vieţii: accidente, lovituri morale, pericole;
- viteza de reacţie şi capacitatea de a reacţiona simultan la mai mulţi stimuli;
- răbdarea, rezistenţa la monotonie;
- autocontrolul;
- echilibrul emoţional;
- tempoul, ritmul mişcărilor şi al vorbirii;
- viteza de adaptare la împrejurări noi;
- rapiditatea în luarea deciziilor;
- viteza de comutare de la o activitate la alta, etc.
Chiar dacă temperamentul nu poate fi considerat ca "bun" sau "rău", trăsăturile temperamentale
influenţează adaptarea la mediul social, precum şi modul în care individul va fi privit şi judecat de
ceilalţi. Reactia celor din jur la comportamentul individului va decide si percepţia acestuia asupra
propriei persoane. Drept urmare, unele trăsături se evidenţiază ca dezirabile, iar altele, ca
indezirabile. Ştiind acest lucru, oamenii încearcă să-şi schimbe anumite comportamente care sunt
determinate de trăsăturile indezirabile. De exemplu, un individ care se enervează foarte uşor şi
reacţionează fără o judecată prealabilă, prin autocunoaştere şi educaţie, îşi poate controla reacţia
(numără până la zece !).
„Cunoaşte-te pe tine însuţi" a fost baza filosofiei lui Socrate. Se pare că cel mai greu lucru este
autocunoaşterea. Pentru autocunoaştere este nevoie de înţelegere, experienţă, voinţă şi sprijin. O
bună cunoaştere a temperamentului poate fi benefică pentru folosirea la maximum a trăsăturilor
naturale considerate dezirabile (“pozitive”) şi reducerea la minimum a trăsăturilor considerate
indezirabile “negative”. Un individ care doreşte să-şi cultive trăsăturile dezirabile şi să le diminueze
pe cele indezirabile, trebuie să ştie ce tip de temperament are. Dar cum poate şti acest lucru?
Trăsăturile “pozitive” sau “negative” se pot cunoaşte după stările lăuntrice pe care le cauzează, după
manifestările exterioare în relaţie cu alţii, în relaţie cu munca. Cele pozitive trebuie dezvoltate,
celelalte considerate slăbiciuni şi trebuie stăpânite. Prin autocontrol se ajunge la corectarea
temperamentului. În acest demers intervine conştiinţa, ca formă supremă de psihic.
Încă din antichitate, oamenii de spirit au observat ca există tipologii temperamentale care rezultă din
asamblarea trăsăturilor de temperament.
O primă clasificare a tipologiilor a fost făcută de doi mari exegeţi ai antichităţii, medicii Hipocrate şi
Galenus. Aceştia au împărţit oamenii, din punct de vedere temperamental în patru categorii:
7
sangvinic, coleric, flegmatic şi melancolic. Deşi criteriul era unul pueril, bazându-se pe aşa-zisele
“patru umori” ale organismului: sângele, bila galbenă, limfa şi bila neagră, totuşi identificarea
originii sale biologice şi acurateţea descrierii au făcut ca şi astăzi, aceste temperamente să fie
recunoscute şi acceptate.

Temperamentul sangvin

Trăirea afectivă
Sangvinicul este un extravert. Este impresionabil şi foarte receptiv la tot ce se întâmplă în jur, este
vesel, se bucură de toate, este o fire caldă, emotivă, sentimentală. Empatizează uşor. Sangvinicul se
enervează uşor, explodează, nu reflectează temeinic şi este îndrăzneţ, pregătit în orice moment să
intervină. Este neastâmpărat, agitat, nu poate sta prea mult într-un loc. Este superficial, foarte
schimbător, îi lipseşte stabilitatea emoţională. Trăieşte în prezent.
Manifestări în relaţiile cu alţii
Temperamentul sangvin este caracterizat prin extraversie (înclinaţii spre o viaţă exterioară), punând
mare preţ pe aspectul exterior, ţinută impecabilă, dorinţă de a se remarca. Este vorbăreţ (intră în
vorbă cu toţi), răspunde neîntrebat şi fără să gândească prea mult. Este dependent de grup. Este
sociabil, simpatic, are umor, îi încântă rapid pe alţii. Deschide uşor uşi, dar uşor le şi închide. Îşi face
prieteni rapid, dar îi şi pierde la fel de repede.
Se contrazice cu cei ce nu gândesc ca el, argumentează şi nu cedează. Se înfurie şi devine violent.
Insultă, rupe prietenii, dar îi trece degrabă furia şi îşi cere iertare cu uşurinţă, smerindu-se şi
recunoscându-şi păcatele. Trece uşor de la bucurie la plans. Este infidel pentru că se îndrăgosteşte
repede, dar repede abandonează. Se comportă bine cu membrii familiei. Nu-i place singurătatea.
Manifestări în legătură cu munca
Îi place să muncească, este săritor, foarte activ, dar nu-i plac activităţile monotone pentru că se
plictiseşte repede. Este serviabil, gata să te ajute, începe multe, dar nu întotdeauna le termină. Face
multe greşeli, căci este pripit de aceea nu poţi pune mare bază pe el, mai ales la sarcini care necesită
răbdare şi migală.
Promite cu toată convingerea, dar nu împlineşte tot ce a promis. Este carismatic, bun propagandist şi
are calităţi de lider. Este un bun negociator şi facilitator. Se remarcă în activităţi umanitare, în munca
cu copiii sau în îngrijirea bolnavilor.
Sangvinicul este superficial, indisciplinat, instabil, fără voinţă puternică. Egoist, pretinzând totul,
orgolios, vanitos are tendinţa să exagereze. Îi place să iasă în evidenţă şi să fie lăudat. Este
dezorganizat, dezordonat.
Corecturi necesare:
 Să cultive răbdarea, să combată nervozitatea, iritabilitatea;
 Să vorbească cu măsură, să înveţe să asculte şi să tacă uneori;
 Să fie pregătit să renunţe la propriile păreri;
 Să combată mândria, orgoliul; să-i valorizeze şi pe ceilalţi;
 Fiind fire dominantă, să înveţe să nu forţeze pe alţii;
 Să combată egoismul, să cultive altruismul;
 Să combată indisciplina, să cultive disciplina, ordinea;
 Să ducă la sfârşit lucrul început, să combată instabilitatea;
 Să înveţe conformismul ca formă de respectare a regulilor.
Toate aceste ajustări sunt posibile prin educaţie şi prin dezvoltare personală.

8
 Temperamentul coleric

Trăirea afectivă:
Are înclinaţii către viaţa exterioară. Este un incorigibil extravert. Manifestă o voinţă puternică, este
încăpăţânat, ambiţios, dârz. Este independent, ia hotărâri pentru el şi pentru alţii, este dinamic,
impulsiv şi nu pierde vremea cu fleacuri. Are o bună imagine de sine, fiind mândru, încrezut,
orgolios, vanitos.
Este un optimist chiar în situaţii incerte pentru că are mare încredere în forţele proprii. De aceea este
întreprinzător, se aventurează în afaceri, riscă mult, are gândire practică, nu reflectează mult.
Neînduplecat, cu idei fixe, are minte ascuţită, gândeşte sistematic, dar nu în detaliu. Are o fire
dominantă: toţi trebuie să-l asculte şi să-i facă pe plac.
Este manipulator, nu vede piedici, greutăţi, folosindu-se de situaţii şi de oameni, căutând să-şi
atingă scopul. Suferă dacă dă greş, dă vina întotdeauna pe ceilalţi, dar o ia de la capăt. Manifestarea
sentimentelor este tumultoasă, este pasional, însă îi trece repede pentru că se iubeşte prea mult pe
sine. Nu-i valorizează prea mult pe ceilalţi, ci îi consideră adesea obiecte care să le satisfacă lor
nevoile. Este lipsit de empatie, nemilos.
Manifestări în relaţiile cu alţii:
Îi place societatea, dar pretinde ca ceilalţi să i se subordoneze. Poate lucra bine în echipă, dar numai
pe post de lider. Se poate conta pe el pentru că nu doreşte să i se ştirbească imaginea. Harnic,
implicat, are calităţi de şef şi pretinde mult de la alţii. Este extrem de critic, încercînd astfel să-i
stimuleze pe cei din jur de care este în permanenţă nemulţumit. Nu ascultă de alţii, dar pretinde
ascultare. Este ranchiunos, răzbunător, nu uită mult timp o ofensă. Este ostil celor care au altă părere,
se înfurie şi adresează jigniri. Este încăpăţânat, intransigent, nu-şi cere iertare şi nu iartă. Are fire de
despot. Ceilalţi il ştiu de frică pentru că este violent şi adesea îi terorizează. Este scandalagiu şi se
ceartă din fleacuri.
Are succes datorită hărniciei şi ambiţiei, este un bun conducător şi manager. Ştie să ia decizii în
situaţii de urgenţă.
Manifestări în legătură cu munca:
Este harnic, îi place să muncească, este eficient, nu pierde vremea. Consumă o mare cantitate de
energie nervoasă, se implică în activitate cu mult entuziasm, dar acest consum nervos îl poate duce la
epuizare, căderi nervoase sau chiar depresii. Bun la intervenţii urgente, găseşte soluţii, nu se sperie
de greutăţi şi piedici. Duce lucrul până la capăt, reuşind chiar şi unde alţii falimentează. Nu suportă
activităţile şi ocupaţiile de rutină, statice, fiind instabil şi orientat spre schimbare. Tinde să ia
iniţiative, dornic să se impună şi să conducă. De aceea, dacă activitatea i se potriveşte obţine
performanţe deosebite, dar dacă primeşte sarcini monotone se epuizează repede şi devine ineficient.
Colericul este exploziv, nu este stăpân pe nervii săi. Este violent, neînduplecat şi ţine morţiş la
părerea lui. Ranchiunos şi arogant are fire de dictator. Uneori este machiavelic, gata să calce pe
cadavre pentru a-şi atinge scopul.
Corecturi necesare:
 Să cultive empatia, dragostea şi compasiunea faţă de alţii;
 Să înveţe să renunţe la ideile sale şi să cedeze ceva mai uşor;
 Să cultive răbdarea, să nu se înfurie atât de uşor;
 Să înveţe să-şi stăpânească impulsivitatea, agresivitatea şi să nu mai fie atât de critic;
 Să nu fie prea arogant, să combată mândria şi grandomania la care este predispus;

9
  Să-şi stăpânească tendinţele de dominaţie şi control asupra celorlalţi, să nu-i forţeze,
ci să-i convingă prin mijloace paşnice;
 Să înveţe să-şi recunoască propriile greşeli şi să ceară iertare;
 Să înveţe să ierte, la rândul său;
 Să combată egoismul, ajutându-i pe alţii;
 Să înveţe să-şi controleze furia, să nu explodeze cu uşurinţă, să nu se certe, ci să
rezolve eventualele conflicte pe cale amiabilă;
 Să înveţe să asculte şi să acorde celorlalţi respectul cuvenit;
 Să combată tendinţa către revoltă.
Oamenii cu acest temperament sunt nonconformişti, rebeli, neascultători. De aceea dezvoltarea
personală se impune încă din copilărie.

Temperamentul flegmatic

Trăirea afectivă:
Are înclinaţii spre o viaţă lăuntrică. Este introvert. Calm, calculat, echilibrat, stabil, distant,
neimplicat, foarte rece, mai puţin sensibil, se îndrăgosteşte greu şi este lipsit de pasiune. Ponderat şi
prudent, flegmaticul este rezervat, leagă greu prietenii, dar sentimentele sale sunt stabile în timp,
constante şi veridice. În structura sa temperamentală predomină voinţa, nu simţirea. Nu se miră, nu
se entuziasmează, nu este impresionabil. Răbdător şi perseverant izbucneşte rareori, dar când o face
are manifestări explozive. Este focul mocnit şi apa liniştită şi adâncă. Fire de stoic, înfruntă
greutăţile, rabdă în tăcere. Are un mare potenţial, resurse înnăscute, minte pătrunzătoare. Cu calmul
său găseşte soluţii la probleme, vede planuri, mijloace şi metode. Este un pacifist convins, stăpân pe
sine şi pe situaţie. Ascultător, mai degrabă din comoditate decât din convingere este conformist şi
detaşat. Nu-i plac situaţiile conflictuale. Egoist şi comod, îi critică şi îi ironizează pe cei care
muncesc prea mult. Are simţul umorului, îi face pe ceilalţi să râdă, fără ca el să o facă.
Manifestări în relaţiile cu alţii:
Flegmaticul produce o influenţă stabilizatoare, iar sângele rece îl face un bun coleg, chiar dacă are
tendinţa de a-i ironiza pe ceilalţi. Puţin empatic, este cam arogant, dispreţuindu-i pe ceilalţi. Prin
firea sa calmă şi răbdătoare, dar şi prin conformismul său este om de echipă. Îi place ca ceilalţi să-şi
asume răspunderea şi încearcă să evite conflictele de orice fel. Îi temperează pe ceilalţi, iar prin
umorul său creează o stare de veselie. Uneori foloseşte umorul pentru a-i irita pe ceilalţi, iar asta îl
amuză. Din cauza înclinaţiei către sine, nu-i place să vorbească prea mult şi devine un bun
ascultător. Este un tip puternic şi un lider bun datorită firii sale calculate, echilibrate, stabile. În caz
de pericol, nu-şi pierde cumpătul.
Manifestări în legătură cu munca:
Este un perfecţionist. Se poate pune bază pe promisiunea flegmaticului şi pe produsul muncii sale.
Este om de cuvânt şi dacă se mobilizează are forţă şi voinţă de a termina ceea ce a început. Are
multă putere de muncă, dar este pasiv, comod şi acţionează silit de împrejurări. Caută calea cea mai
uşoară şi încearcă să aleagă metodele cele mai facile pentru a nu depune prea mult efort. Dar ceea ce
face, face bine. Gândeşte înainte de a începe lucrul, acţionând pe principiul “pentru a nu depune prea
mult efort fizic trebuie să depui un pic de efort intelectual”. Este un optimist şi speră că mâine va fi
mai bine. Are tendinţa de a profita, căutând să câştige după urma celorlalţi, fără prea mută muncă. Se
mulţumeşte cu standarde joase, nefiind prea ambiţios.
Corecturi necesare:
 Să combată comoditatea, devenind ceva mai dinamic;
 Să-şi biruie pasivitatea, să nu piardă timpul, să se implice mai mult;
10
  Să-şi biruie egoismul, valorizând altruismul;
 Să înveţe să-şi stăpânească nevoia de a-i ironiza pe alţii şi să nu mai fie atât de critic;
 Să nu fie prea arogant, să arate mai multă căldură celor din jur;
 Să cultive empatia, înţelegerea faţă de suferinţa altora;
 Să aibă mai multă încredere în oameni;
 Să înveţe să-şi manifeste calităţile de lider.
Temperamentul flegmatic, la o interpretare pur teoretică, ar fi cel mai dezirabil din punct de vedere
al percepţiei celorlalţi. Dar, ca toate celelalte tipuri temperamentale, prezintă şi acesta anumite
trăsături considerate indezirabile.
Temperamentul melancolic
Trăirea afectivă:
Melancolicul este predominant introvert, centrat pe sine, pe starea sa lăuntrică. Sensibilitatea
reprezintă calitatea şi defectul emblematic. Este predominat de simţire, impresionabil până la
lacrimi. Este instabil, înclinat spre autoanaliză excesivă, susceptibil, neîncrezător în sine şi în ceilalţi,
temător, nesigur şi foarte timid. Lipsit de simţ practic, visător, uneori până la pierderea contactului
cu realitatea, melancolicul trăieşte în lumea lui, dar nu distrat şi plăcut, ci chinuit şi apăsat de
propriile temeri. Înclinat spre autoanaliză excesivă, cu sentimente de autoculpabilizare (se
învinovăţeşte pentru orice eşec al lui sau al altuia), melancolicul este un îngândurat pe care trăirea
interioară îl copleşeşte. Fire analitică cu o gândire reflexivă dezvoltată despică firul de păr în patru,
fiind perfecţionist, ordonat la extrem. Toate îl afectează, este meditativ, se poate adânci în gândire şi
prezintă gradul cel mai înalt de creativitate dintre toate tipurile temperamentale. Nu suportă
minciuna, exagerările, compromisurile. Urmărind lucrurile ideale, toate acestea îi devin antipatice.
Are o lume mentală îngustă şi întunecată. Este suspicios, bănuitor cu predispoziţia de a judeca orice i
se pare lipsit de consistenţă morală. Cântăreşte toate cu măsura sa. Este sentimental, absoarbe
durerea, imaginaţia lui fiind afectată adânc de tristeţe. Chibzuieşte adânc lucrurile, vede multe
piedici. Fire închisă, se încarcă pe sine cu poveri. Este pesimist, intră uşor în stare depresivă, are
tendinte autocritice, împovărându-se cu vina lumii întregi. Are puţin interes faţă de prezent, se
refugiază în trecut sau în viitor.
Manifestări în relaţie cu alţii:
Una din trăsăturile caracteristice pentru temperamentul melancolic este dorinţa de linişte şi
singurătate. Fiind o fiinţă înclinată spre introspecţie, melancolicul pare distras, nelalocul lui în
societate. Prieten de încredere se implică afectiv în problemele altora şi se ataşează de cei pe care-i
valorizează pentru totdeauna. Fire delicată, se comportă frumos, cu teama de a nu deranja pe ceilalţi.
Este constant, fidel în căsnicie şi în prietenii. Este dependent, gata să asculte de alţii. Are o puternică
dorinţă de a fi iubit. Fiind atât de sensibil este slab, tăcut, nu-şi împărtăşeşte trăirile cu alţii. Fiind
suspicios, poate devini rece, distant. Dacă i-ai greşit cu ceva suferă, te iartă greu, are rană adâncă.
Manifestări în relaţie cu munca:
Este foarte cinstit, nu face şi nu acceptă compromisuri. Fiind un perfecţionist face lucru de
înaltă calitate. Capabil de lucruri mărunte, meticuloase, conştiincios, cu aversiune pentru
superficialitate, munceşte cu plăcere şi cu multă perseverenţă, dar oboseşte uşor. Este bun la lucrări
de creaţie. Este un artist. Tot ce începe duce la bun sfârşit, chiar cu eforturi foarte mari. Este
punctual, împlineşte ce a promis şi este gata oricând să-l ajute pe cel cu care lucrează. Foarte grijuliu
cu banii, cu hainele, cu lucrurile sale, melancolicul este excesiv de ordonat şi de disciplinat.
Sesizează bine problemele, pericolele. Are un înalt simţ civic şi spirit de sacrificiu, fiind gata de
jertfă.
Trăsături indezirabile: suspiciunea, pesimismul, autoculpabilizarea, negativismul, lipsa de
deschidere către ceilalţi.
11
 Corecturi necesare:
 Înlocuirea spiritului de autocritică cu cel de autoapreciere;
 Pesimismul să fie înlocuit cu optimism;
 Să cultive relaţiile interpersonale.
Corecturile se pot realiza prin autocunoaştere şi dezvoltare personală.
Toate aceste tipuri temperamentale descrise nu se manifestă cu atât de mare acurateţe, nu există
tipuri pure, ci fiecare om are trăsături de la mai multe tipuri, însă predomină un anumit tip.
Este oare un anumit tip de temperament, temperamentul ideal pentru un asistent medical?
Sangvinicul, prin capacitatea sa de comunicare, ar fi dezirabil, însă este prea superficial şi nu rezistă
mult la sarcinile rutiniere. Se plictiseşte prea uşor. Flegmaticul este un tip calm şi perseverent, dar nu
empatizează prea mult. L-am putea acuza de indiferentism. Colericul are o mare rapiditate în luarea
deciziilor şi o mare forţă, dar este prea impulsiv şi prea dominator. Melancolicul cu sensibilitatea sa
s-ar implica prea mult în sarcină şi ar fi rapid epuizat.
Faptul că nu există temperamente pure ne dă speranţa unor constelaţii de trăsături temperamentale
care să fie un bun fundament pentru o construcţie acceptabilă a personalităţii asistentului medical,
astfel încât, prin procesul de dezvoltare personală să devină un excelent profesionist. Important este
să să se cunoască pe sine, să-şi cunoască trăsăturile “pozitive” şi pe cele “negative”. Pe cele pozitive
să le cultive şi să le dezvolte, iar pe cele “negative” să le înlăture sau să le diminueze. Acest lucru se
poate obţine prin educaţie, dând vieţii valoare. Valoarea nu constă în tipul de temperament, ci în
caracterul omului.
Caracterul
Caracterul reprezintă dimensiunea relaţional-valorică a personalităţii. Desemnează ansamblul
însuşirilor psihice care privesc relaţiile unei persoane cu semnii săi şi valorile după care se conduce.
Caracterul este încărcat valoric, descriind profilul psihomoral al personalităţii. Noţiunea de valoare
înseamnă morală, iar morala înseamnă BINE. Morala este un ansamblu de reguli, valori
comportamentale acceptate de societate (grup social) la un moment dat.
Caracterul este alcătuit din trăsături cu adevărat pozitive şi negative, valorizate din punct de vedere
social. Sintagma “lipsit de caracter” este vehiculată în limbajul curent, care a se referă la o persoană
care nu corespunde tiparului social de BUN. Toţi oamenii au caracter, dar orientat valoric într-o
manieră diferită. Caracterul se schimbă în timp sub influenţa factorilor sociali: familie, prieteni,
societate, dar şi de întâmplări personale care au un impact profund asupra individului.
Caracterul nu este înnăscut, ci dobândit, formându-se în procesul învăţării sociale pe căi diferite. În
primul rând în familie, părinţii şi rudele îl învaţă pe copil comportamentele dezirabile. Şcoala este
unul dintre agenţii cei mai importanţi ai formării caracterului. Grupul de prieteni are, de asemenea,
impact determinant asupra formării caracterului. Nu în ultimul rând, sursă de învăţare şi de formare
de trăsături caracteriale, de atitudini, o reprezintă mijloacele media (în special televiziunea).
Geneza caracterului are loc prin mai multe mecanisme:
- Mecanismul condiţionării care se bazează pe principiul sancţiune pozitivă şi negativă
(recompensă/pedeapsă);
- Mecanismul autorităţii, autoritatea fiind “adevărul suprem”; nerespectarea autorităţii se lasă cu
pedeapsă;
- Mecanismul imitaţiei şi al modelului. Copilul imită şi învaţă. El tinde să-şi aleagă un model şi să
se comporte la fel. Adolescentul este atras de modele din grupul de apartenenţă sau din lumea
celebrităţilor. Părinţii şi profesorii constituie modele pentru copii şi elevi.
Chiar dacă formarea caracterului începe din fragedă copilărie, durează toată viaţa, ceea ce permite
schimbări în bine sau în rău.

12
Caracterul este mecanism integrator şi reglator al personalităţii pentru că reuneşte atitudinile-valori
definitorii pentru profilul psihomoral al personalităţii (M. Zlate).
Fiecare om îşi dezvoltă un sistem de valori care-l plasează pe scara valorilor sociale; acest sistem
este format din atitudini. Atitudinea este o modalitate de raportare faţă de anumite aspect ale
realităţii ce implică reacţii afective, cognitive şi comportamentale. Este o opinie, o poziţie faţă de
ceva anume. Ea este orientată valoric: BINE/RĂU. Exemplu: atitudinea faţă de minciună, atitudinea
faţă de fumat etc.
Cea mai simplă parte a atitudinii este cea cognitivă: a cunoaşte, a şti că este bine sau rău. De
exemplu, toată lumea ştie că a fuma este un lucru rău. Partea afectivă este greu de obţinut. A simţi că
este rău, a nu-ţi plăcea comportamentul de a fuma, înseamnă interiorizare afectivă. Fumatul devine
ceva inacceptabil deoarece contravine nu numai regulei în sine, ci propriului sistem de valori. Acest
mod de a asimila o valoare necesită timp şi efort din partea subiectului şi a celor din jur. Partea
comportamentală, vine pe cale de consecinţă: “ştiu că este rău, dar mai ales fumatul nu se află în
felul meu de a mă comporta”.
Trăsăturile caracteriale sunt stabile în timp şi, împreună cu cele temperamentale, conferă constelaţia
trăsăturilor de personalitate. Trasăturile de caracter reprezintă ceea ce este valoros în structura
personalităţii. Ele descriu consistenţa fiinţei umane, cea dezvoltată istoric şi impregnată cu valoare.
Exemple de trăsături de caracter pozitiv: cinste, onoare, corectitudine, sinceritate, resposabilitate,
conştiinciozitate, seriozitate, generozitate, altruism, bunătate, solicitudine, disciplină, punctualitate,
loialitate, spirit de sacrificiu, trăsături de voinţă (mobilizarea resurselor personalităţii pentru
a face faţă solicitărilor: fermitate, perseverenţă, stăpânire de sine, curaj, hotărâre, eroism) etc.
Toate aceste trăsături sunt trăsături acceptate social ca adevărat pozitive care trebuie cultivate. Ele se
cimentează ca trăsături de personalitate prin interiorizare afectivă. Chiar dacă unii oameni sunt
înclinaţi prin temperament către anumite trăsături, cum ar fi superficialitatea sangvinicului sau
pasivitatea flegmaticului, ei pot fi învăţaţi care sunt adevăratele valori ale societăţii şi pot fi
schimbaţi.
Atitudinile fiind învăţate, pot fi schimbate. Schimbarea atitudinii, chiar dacă nu este un proces uşor,
este posibilă. De aceea, caracterul, ca set de atitudini-valoare se poate schimba în timp, iar omul
poate deveni din ce în ce mai valoros, mai moral.
” Două lucruri umplu sufletul cu mereu nouă şi crescândă admiraţie şi veneraţie, cu cât mai des şi
mai stăruitor gândirea mea se ocupă de ele: cerul înstelat de deasupra mea şi legea morală din
mine”. (Immanuel Kant)
Inutil să specificăm că asistentul medical trebuie să aibă atitudini sanogene faţă de comportamentele
de risc şi trăsături de caracter cu adevărat pozitive, care să se combine într-o perfectă constelaţie
morală. Trăsăturile enumerate mai sus sunt indispensabile unui bun profesionist, în orice domeniu,
cu atât mai mult în domeniul medical, unde miza este chiar viaţa semenilor.

Aptitudinile

Când vorbim despre aptitudini facem referire la dimensiunea instrumental-operaţională a

personalităţii. Ele reprezintă însuşiri fizice şi psihice relativ stabile care-i permit omului să efectueze
cu succes anumite activităţi. O combinare specifică a aptitudinilor care asigură posibilitatea realizării
creatoare şi originale a unei activităţi constituie talentul.
Aptitudinile înseamnă faptic tot ceea ce poate să facă performant o persoană, în mod real, în
contextul diferitelor sarcini şi solicitări ale mediului. Cât de mult face şi cât de bine face în raport cu
alţii. Aptitudinea diferenţiază indivizii între ei, elementul principal constituindu-l randamentul
calitativ şi cantitativ.
13
 Aptitudinile se clasifică după criteriul complexităţii în:
- aptitudini simple (care solicită un anumit proces psihic) cum ar fi: aptitudini mnezice (de
memorie), senzorial perceptive (cromatice, olfactive, gustative), psihomotorii (dexteritate,
manualitate) etc.;
- aptitudini complexe (care solicită mai multe procese psihice) cum ar fi aptitudinile tehnice.
După criteriul generalităţii, există:
- atitudini generale, necesare pentru desfăşurarea tuturor activităţilor (inteligenţa şi creativitatea);
- aptitudini speciale necesare pentru desfăşurarea unei anumite activităţi; exemplu: aptitudini
sportive, aptitudini artistice etc.
Aptitudinile sunt parţial înnăscute şi parţial dobândite. De exemplu, un copil se naşte cu o bună
ureche muzicală şi cu voce frumoasă. Dacă nu exersează, în timp aceste însuşiri se diminuează.
Dimpotrivă, dacă face exerciţii şi îşi cultivă aptitudinile, ele devin capacităţi. În cazul în care copilul
se naşte fără ureche muzicală, oricât de mult ar exersa, nu poate ajunge la performanţă. Totuşi, în
anumite domenii exerciţiul duce la formarea unei aptitudini, cea dobândită (exemplu, aptitudinea de
a găti). Acest tip de aptitudini sunt de fapt priceperi sau deprinderi. Ele se formează în timp şi devin
instrumente cu care operăm în viaţa de toate zilele. Uneori, exerciţiul este mai important decât
aptitudinea nativă. Marele inventator Thomas Edison spunea că „invenţia este 1 % inspiraţie şi 99 %
transpiraţie”.

Inteligenţa

Inteligenţa este o aptitudine generală şi se evidenţiază ca o dimensiune rezolutiv-productivă a

personalităţii. Ea favorizează adaptarea individului la situaţiile noi din mediu.
Inteligenţa este înnăscută, dar se dezvotă în decursul vieţii, sub influenţa mediului social.
Psihopedagogul şi biologul elveţian Jean Piaget a studiat inteligenţa la copii şi a formulat propria
teorie, numită teoria genetică, constructivistă. El a observat cum copiii îşi construiesc propriile
mijloace de a rezolva probleme şi a se adapta la mediul înconjurător. Piaget a pornit de la ideea că
oamenii trebuie să se adapteze la mediul în care trăiesc, iar adaptarea se face pe baza
comportamentelor şi a cunoştinţelor pe care le posedă. El consideră că orice acţiune, oricât ar fi de
simplă, presupune organizare, iar aceasta este posibilă prin intervenţia a două procese: asimilarea
(procesul prin care informaţia nouă este încadrată în cea existentă) şi acomodarea (crearea de noi
informaţii). Aceste două procese se produc simultan şi conduc către finalitatea lor, adaptarea.
Unii autori sunt susţinători ai teoriei psihometrice, care explică inteligenţa ca o aptitudine generală
rezultată din combinarea, într-o anumită măsură, a mai multor aptitudini specifice. Psihometria se
referă la elaborarea de probe care să permită măsurarea inteligenţei. Este binecunoscut faptul că
există nenumărate astfel de probe care au o mare aplicabilitate în multe domenii: aviaţie, şoferie,
armată etc.
Din păcate aceste teorii nu explică nici pe departe complexitatea conceptului de inteligenţă. Testele
psihometrice nu pot măsura decăt anumite aptitudini, cum ar fi cele logico-matematice. Alte
aptitudini, precum cele artistice, sportive ş.a.m.d., se măsoară numai prin performanţă, iar aceasta
este condiţionată de prea mulţi factori, pentru a da măsura reală a aptitudinii.
Cel care a punctat, mai aproape de adevăr dimensiunea inteligenţei a fost Howard Gardner care
realizează cea mai profundă pătrundere în domeniul educaţiei, de la Piaget încoace. Prin extensie,
este un alt mod de a aborda oamenii, ţinând cont de diferenţele dintre ei. El a observat că oamenii au
o adaptare diferită pe anumite domenii de activitate. Unii sunt mai „ageri” şi bine integraţi în arte,
alţii în activităţi fizice, alţii în operaţii matematice. Marea problemă este dificultatea de a măsura
aceste aptitudini, dar este clar că oamenii „se descurcă” mai bine pe diverse tipuri activitate.
14
Teoria lui Gardner privind inteligenţele multiple consideră că o inteligenţă este un mod de a rezolva
probleme şi de a dezvolta produse considerate ca valori de cel puţin o cultură, o inteligenţă este o
promisiune de potenţial biopsihologic.
Studiind modul în care oamenii din întreaga lume rezolvă diversele probleme, Gardner a identificat 9
tipuri de inteligenţe (inteligenţa existenţială în curs de definire).
1. Inteligenţa lingvistică
„A gândi în cuvinte şi a folosi limba pentru a exprima şi a înţelege realităţi complexe. Sensibilitate
pentru înţelesul şi ordinea cuvintelor, sonoritatea, ritmurile limbii. A reflecta asupra folosirii limbii
în viaţa de toate zilele”. Este inteligenţa cel mai des folosită în comunicare. Copiii cu inteligenţă
lingvistică învaţă repede şi corect limba maternă, învaţă uşor limbi străine, citesc, folosesc metafora,
dezvoltă abilităţi lingvistice şi aleg mai târziu cariera în funcţie de capacităţile lingvistice.
2. Inteligenţa logico-matematică
„A gândi la cauză şi efect, a înţelege relaţiile dintre acţiuni, obiecte, idei. Abilitatea de a calcula,
cuantifica, evalua propoziţii şi de a efectua operaţii matematice şi logice complexe. Implică abilităţi
de gândire deductivă şi inductivă, precum şi capacităţi critice şi creative de rezolvare a
problemelor”. Oamenii cu inteligenţă logico-matematică devin, de obicei, contabili, matematicieni,
chimişti, fizicieni.
3. Inteligenţa muzicală/ritmică
„A gândi în sunete, ritmuri, melodii şi rime. A fi sensibil la ton, la intensitate, înălţime şi timbrul
sunetului. Abilitatea de a recunoaşte, crea şi reproduce muzica, folosind un instrument sau vocea.
Implică ascultare activă şi presupune o legătură puternică între muzică şi emoţii.”
4. Inteligenţa spaţială/vizuală
„A gândi în imagini şi a percepe cu acurateţe lumea vizuală. Abilitatea de a gândi în trei
dimensiuni, de a transforma percepţiile şi de a recrea aspecte ale existenţei vizuale cu ajutorul
imaginaţiei. A lucra cu obiecte.” Capacitatea de a înţelege relaţiile din spaţiu o au, cu precădere,
artiştii, arhitecţii, fotografii. Fizicienii buni, ca Einstein, se dovedesc inteligenţe logico-matematice şi
spaţiale.
5. Inteligenţa naturalistă
„A înţelege lumea naturală, incluzând în acest domeniu interesul pentru plante, animale şi studiile
ştiinţifice. Abilitatea de a recunoaşte şi de a clasifica indivizi, specii şi relaţii ecologice. A
interacţiona eficient cu creaturi vii şi a discerne scheme legate de viaţă şi forţele naturii.” Celelalte
tipuri de inteligenţe nu pot defini personalităţi precum cea a lui Darwin sau abilităţile de care dau
dovadă biologii, ecologii, etologii. Ei nu operează cu simboluri, scheme sau operaţii matematice,
cum fac fizicienii sau chimiştii, ci, mai degrabă organizează tiparele observate în mod diferit decât
celelalte ştiinţe. În această categorie se includ şi maiştrii bucătari.
6. Inteligenţa kinestezică a corpului
„A gândi în mişcări şi a folosi corpul în moduri abile şi complicate. Implică simţul timing-ului şi al
coordonării întregului corp şi a mâinilor în executarea mişcărilor, cât şi în manipularea
obiectelor.”
O au dansatorii, sculptorii, sportivii. Pot fi abilităţi motorii de fineţe sau de amplitudine. Actoria este
mai mult kinestetică şi mai puţin lingvistică. (Pentru a înţelege în profunzime pe Shakespeare, cu
întreaga lui operă, sunt necesare 6-8 tipuri de inteligenţe...)
7. Inteligenţa interpersonală
„A gândi despre alte persoane şi a le înţelege. A fi capabil de empatie, a recunoaşte diferenţele
dintre oameni şi a aprecia modul lor de gândire, fiind sensibil la motivele, intenţiile şi stările lor.
Implică o interacţiune eficientă cu una sau mai multe persoane din familie, cu prieteni sau colegi.”
Cei cu inteligenţă interpersonală ajung să fie conducători, sunt psihologi sau buni vânzători, se
15
pricep la motivare, manipulare. Ei înţeleg modul de “funcţionare” al oamenilor. Un profesor bun nu
se poate să nu aibă şi această inteligenţă.
8. Inteligenţa intrapersonală
„A gândi despre sine şi a se înţelege. A fi conştient de punctele tari şi de cele slabe, a planifica
eficient atingerea obiectivelor personale. Implică monitorizarea şi controlul eficient al gândurilor şi
al emoţiilor. Abilitatea de a se monitoriza în relaţiile interpersonale. E vorba de cunoaşterea de sine
şi de luarea deciziilor pe baza cunoaşterii propriilor calităţi şi defecte.”
9. Inteligenţa existenţială
Gardner este convins că e vorba de o modalitate de cunoaştere, dar nu a stabilit incă indicatorii ei în
sistemul inteligenţei. De aceea, această inteligenţă nu este complet definită încă. O astfel de
inteligenţă au filosofii, cei care îşi pun întrebări despre sensul fericirii, despre începutul Universului
etc. Probabil că şi spiritualitatea aparţine acestui tip de inteligenţă.
Prin urmare, nu există activitate posibil de realizat cu un singur tip de inteligenţă sau persoane care
să aibă dezvoltat un singur tip de inteligenţă. Nu se poate diagnostica în mod categoric prezenţa sau
absenţa unei anumite inteligenţe. Se descriu acei autişti, „oligofreni savanţi” care au foarte
dezvoltată inteligenţa logico-matematică şi pot face operaţii complicate. Dar mai degrabă prin
mecanisme mnezice decât de înţelegere. Un exemplu relevant de retard mental în tot ceea ce
înseamnă inteligenţă relaţională dublat de o capacitate extraordinară de face operaţii matematice îl
găsim în celebrul film Rain Man.
Unui bun asistent medical i s-ar potrivi o bună inteligenţă interpersonală şi kinestezică. Totuşi,
fiecare dintre inteligenţele de mai sus are rolul ei în adaptarea la mediul profesional.

Inteligenţa emoţionalǎ
Oamenii de ştiinţă apreciazǎ cǎ înainte de a gândi, simţim şi că aceasta ţine de instinctul nostru de
conservare. Oricum, o dată ce începi să te temi pentru ceea ce simţi ai şansa sǎ fii deja pe drumul cel
bun. Capacitatea de a te retrage pentru un moment în expectativă pentru a analiza ceea ce simţi te
determina sǎ apelezi la autocontrol, preluând anumite şabloane comportamentale pe care le-ai sesizat
la alţii.
Cel care a marcat o revoluţie în lumea psihologiei şi a managementului, prin analiza importanţei
emoţiilor în dezvoltarea personalităţii umane, a fost Daniel Goleman. El a observat, prin studii
îndelungi că, atunci când ne întelegem emoţiile, situaţia în care ne aflăm se clarifică. Se întrevede
chiar un nou mod de a privi cauzele bolilor care ne macină familia şi societatea. Preluând rezultatele
cercetarilor asupra creierului şi comportamentului uman, Goleman propune extinderea conceptului
de inteligenţă.
Inteligenţa emoţională ne ajutǎ sǎ înţelegem sentimentele celor din jur şi sǎ ne înţelegem propriile
sentimente; acestea sunt responsabile în bunǎ mǎsurǎ pentru succesul nostru în viaţă şi, mai ales în
viaţa profesională.
Inteligenţa emoţionalǎ are trei componente:
- cunoaşterea propriilor emoţii;
- gestionarea acestora;
- înţelegerea şi luarea în considerare a emoţiilor celorlalţi.
Considerând cǎ emoţiile sunt conştientizate, chiar dacǎ unele dintre ele spun despre noi lucruri pe
care nu am vrea sa le auzim, partea cea mai dificilǎ este sǎ învǎţǎm sǎ le gestionǎm adecvat în
vederea atingerii unui anumit scop. În acest demers este esenţialǎ înţelegerea faptului cǎ orice emoţie
are atât o laturǎ pozitivǎ, cât şi una negativǎ, iar acest lucru este valabil şi în cazul emoţiilor
considerate în mod tradiţional negative, aşa cum ar fi mânia. Faţa negativǎ a mâniei se referă la
16
faptul că îi îndepǎrtează pe cei din jur, tensioneazǎ corpul şi afecteazǎ raţiunea, în timp ce faţa
pozitivă stimulează funcţia de apărare pe care aceast afect îl are pentru individ. De asemenea
mobilizează individul spre acţiune.
Dupǎ ce aceste faze sunt parcurse, se trece la înţelegerea şi luarea în considerare a emoţiilor celor din
jur. Trei elemente sunt esenţiale, în aceasă etapă:
- ascultarea activǎ: ceva mai mult decât a aştepta rǎbdǎtor sǎ îţi vinǎ rândul sǎ spui ceva;
- interpretarea corectă a limbajul corpului celorlalţi;
- distingerea diferitelor nuanţe ale emoţiilor unei persoane.
Doar utilizarea împreunǎ a acestor abilitǎţi ne permit sǎ comunicǎm eficient la nivel emoţional cu cei
din jur, receptând şi transmiţând atât latura raţionalǎ, cât şi cea afectivǎ a unui mesaj.
Spre deosebire de alte inteligenţe, cum ar fi inteligenţa logico-matematica, care suferǎ modificǎri
nesemnificative o dată cu sfârşitul adolescenţei, inteligenţa emoţionalǎ se poate dezvolta de-a lungul
timpului, fǎrǎ limită de vârstă, cu condiţia să îi fie acordatǎ atenţia şi eforturile necesare. Modalitatea
prin care cineva realizează că dozarea propriilor emoţii este o acţiune care are un rol determinant în
modul în care este perceput de ceilalţi reprezintǎ un factor cheie în cadrul inteligenţei emoţionale.
Mai mult decât toate celelalte subsisteme ale personalităţii, asistentul medical are nevoie de
inteligenţă emoţională. Din fericire, alături de modelarea temperamentală şi de cizelarea caracterială,
pe parcursul vieţii, este posibilă dezvoltarea inteligenţei emoţionale. Persoanele care au un coeficient
de inteligenţă emoţională ridicat ştiu, în general, să-şi direcţioneze foarte bine acţiunile în viaţǎ. De
asemenea, îşi stabilesc priorităţi corecte şi îşi fixeazǎ obiective realiste. În plus, au capacitatea de a
apela la raţional atunci când sunt nevoiţi să ia decizii, apelând la autocontrol.

Creativitatea

Creativitatea este o aptitudine generală (care ajută la desfăşurarea multor activităţi) şi se referă la
ansamblul unitar al factorilor subiectivi şi obiectivi care duc la realizarea de către indivizi sau
grupuri a unui produs original şi de valoare pentru societate.
Cretivitatea înseamnă noutate, inventivitate, originalitate.
Unii oameni sunt mai creativi decât alţii, însă cretivitatea există la orice personalitate.
Factori care influenţează creativitatea sunt:
A. Factori interni:
1. Factori intelectuali (gândirea şi imaginaţia);
2. Factorii temperamentali; anumite tipuri temperamentale sunt mai înclinate să renunţe la
rutină şi să schimbe activităţi;
B. Factori externi
3. Factori sociali; şcoala, cerinţele progresului care stimulează creativitatea umană, mai ales a
grupurilor etc.
Creativitatea există sub formă latentă, în grade diferite, la fiecare individ. De aceea ea poate fi
stimulată prin metode specifice. Una dintre aceste metode este evitarea tiparelor, a stereotipiilor.
Şcoala reprezintă principalul agent de stimulare a creativităţii. Folosirea metodelor active de
învăţare, incitarea la gândire creativă, evitarea şabloanelor, încurajarea elevilor la opinii personale şi
la folosirea imaginaţiei în rezolvarea problemelor, sunt mijloace prin care se stimulează creativitatea.

17
 Personalitatea şi vocaţia

Realitatea personalităţii evidenţiază prezenţa unui model interior al persoanei, care într-un anumit
mod îi orientează conduita acesteia, trasându-i o perspectivă de deschidere faţă de lume şi viaţă. Pe
cale de consecinţă există vocaţie profesională.
Multiplele cercetări au constatat că, încă din copilărie se schiţează anumite înclinaţii, o anumită
disponibilitate auto-socio-reglatoare faţă de structurile de activitate productivă. Se ajunge la
integrarea/nonintegrarea în rolul profesional. Aşa se explică de ce unele persoane au un randament
mediu sau sub medie în unele profesii, rezultând că integrarea în producţie e în strânsă corelaţie cu
vocaţia. Respectarea vocaţiei reprezintă pentru persoana umană, un factor sanogen cu implicaţii
individuale şi sociale, sănătatea fiind definită ca o stare de plenitudine fizică, psihică şi socială. O
corespunzătoare încadrare vocaţională, generează sentimentul de excelentă funcţionare a
organismului, determină un tonus psihic perfect şi conduce la o integrare socială optimă.
Nu există un criteriu de prioritate în stabilirea rolului temperamentului şi al caracterului în procesul
de selecţie. Evident însă că cele două componente ale personalităţii, alăturate aptitudinilor, trebuie să
se încadreze în minimul necesar al funcţiei.
În ceea ce priveşte vocaţia de a fi asistent medical putem fi destul de riguroşi şi concişi. Ea se
rezumă la o simplă sintagmă: “capacitatea de a-ţi iubi semenii”. Dar, de la vocaţie la performanţă
este cale lungă.

Imaginea de sine

Imaginea de sine este reprezentarea mentală a propriei persoane, o structură organizată de cunoştinţe
despre sine (‘cine sunt eu’, ‘ce pot face eu’). Imaginea de sine joacă rol important în viaţa oamenilor,
influenţând trăirile afective, ghidând auto(cunoaşterea) prin raportare la alţii, coordonând
organizarea acestei (auto)cunoaşteri în vederea obţinerii unei scheme de sine care conduce la
construcţia stimei de sine.
Imaginea de sine reprezintă eul pe care individul îl construieşte în devenirea personalităţii sale. Eul
este nucleul integrativ, de coordonare şi autoreglare a personalităţii (M. Zlate). Eul are trei
componente: eul material (imaginea corporală), eul spiritual (referitor la viaţa interioară) şi eul
social, constituit din totalitatea impresiilor pe care individul le face asupra celorlalţi, sinteza imaginii
proiectate către alţi şi a rolurilor jucate pe scena socială. Imaginea de sine este o construcţie socială.
Se formează prin raportare la alţii şi devine relativ stabilă în timp.
Eul are trei componente importante:
- Componenta cognitivă - conceptul de sine: reprezintă totalitatea percepţiilor şi cunoştinţelor
pe care oamenii le au despre calităţile şi caracteristicile lor;
- Componenta evaluativ-motivaţională – stima de sine: autoevaluările pozitive sau negative
ale persoanei;
- Componenta comportamentală – auto-prezentarea: strategiile pe care le foloseşte individul
pentru a modela impresiile celorlalţi despre el.
Formarea eului se realizează prin mai multe procese:
- Socializarea este procesul prin care o persoană învată modul de viată al societăţii în care
trăieşte şi îşi dezvoltă capacităţile de a funcţiona ca un individ şi ca membru al unor grupuri.
- Compararea socială – eul nu este o realitate fizică, ci o realitate care se construieşte în
mintea fiecăruia dintre noi.

18
 - Percepţia de sine - pentru a ajunge la o bună cunoaştere de sine trebuie să acţionăm, să ne
implicăm în evenimente şi să ne observăm comportamentul propriu.
Înţelegerea conceptului de “imagine de sine” este o condiţie pentru a fi un bun asistent medical
pentru că abordarea pacienţilor presupune o interpretare corectă a ceea ce înseamnă acest concept. În
ceea ce priveşte propria imagine de sine, este de dorit ca aceasta să fie cât mai aproape de realitate.
Supraestimarea sau subestimarea imaginii de sine conduc la comportamente nedorite.

Relaţiile interpersonale

Relaţiile interpersonale reprezintă un tip de relaţii sociale caracterizate prin faptul că sunt stabilite
între persoane sunt influenţate semnificativ de logica trebuinţelor umane individuale. Multe dintre
aceste trebuinţe sunt satisfăcute în relaţiile dintre persoane: suport psihologic, dragoste, stimă,
reducere a incertitudinii şi anxietăţii, afiliere, securitate, statut, prestigiu. Omul este o fiinţă socială şi
în sensul că „are nevoie de celălalt om". Dinamica acestor necesităţi orientează şi reglează relaţiile
dintre persoane. Sunt relaţii constituite în primul rand pentru satisfacerea trebuinţelor de
sociabilitate: relaţii de prietenie, de distracţii comune, de dragoste. Şi în relaţiile sociale precum cele
de muncă, componenta interpersonală este puternică.
Un mediu interpersonal pozitiv, suportiv, bazat pe acceptare reciprocă, stimă, sinceritate, feedback
pozitiv reprezintă o condiţie esenţială a dezvoltării personale. Pentru aceasta este necesar să se
promoveze un anumit tip de relaţii interpersonale, bazate pe valoare care să elimine ostilitatea şi
dominarea.
Uneori, relaţiile depersonalizate exclud subiectivismul şi promovarea intereselor personale,
comportamentul uman în contextul diferitelor activităţi sociale trebuie să fie supus unor norme
riguroase, generale şi impersonale, care să-l reglementeze strict din perspectiva logicii sistemului
social. Relaţiile sociale devin strict funcţionale, impersonale, rezultat al îndeplinirii stricte şi
exclusive a cerinţelor rolurilor sociale. Această strategie a fost criticată din două puncte de vedere
distincte:
Tipuri de relaţii sociale
Competiţia: formă a interacţiunii dintre persoane, constand din eforturile acestora de a atinge un
scop; în competiţie actorii implicaţi sunt preocupaţi de obţinerea rezultatului dorit şi mai puţin de
caracteristicile şi comportamentul celuilalt.
Conflictul: opoziţie deschisă, luptă între indivizi cu interese divergente sau incompatibile. Cauzele
conflictului pot fi multiple: inegalităţi şi discriminări sociale, incapacitatea părţilor de a ajunge la un
compromis reciproc acceptat, dorinţa de dominare, de putere, de prestigiu etc.
Consensul: concordanţă (acord) a punctelor de vedere persoanelor.
Compromisul: modalitate de rezolvare a unor tensiuni şi conflicte, de realizare a consensului, în
condiţii de diversitate de interese şi/sau puncte de vedere, caracterizată prin faptul că soluţia adoptată
este rezultatul unor cedări reciproce, minimizandu-se astfel conflictul şi promovând cooperarea.
Compromisul nu reprezintă pur şi simplu o soluţie care să satisfacă în egală măsură toate părţile, ci
tinde mereu să favorizeze o parte sau alta, în conformitate cu puterea relativă a fiecăreia dintre ele.
Negocierea: proces interacţional care implică stabilirea unui acord şi adoptarea unei soluţii reciproc
acceptabile pentru o problemă care afectează interesele părţilor.
Cooperarea: formă de interacţiune socială care presupune acţiuni conjugate (identice sau
complementare) ale mai multor persoane sau grupuri pentru atingerea unui scop comun.

19
Conformarea: adaptarea unei persoane la norma sau sistemul de norme proprii unui grup, instituţie
sau organizaţie, încadrarea comportamentelor de rol în modelele recunoscute şi consacrate acestora.
Nonconformismul reprezintă opoziţia sau de negarea normelor.
În organizaţii se întâlnesc toate aceste tipuri de relaţii. Pentru asistentul medical se recomanda
evitarea conflictului şi promovarea cooperării. Conformarea nu înseamnă obedienţă, ci respectarea
regulilor.
Comportamentul
Comportamentul constă în modul de a acționa în anumite împrejurări sau situații. Reprezintă
ansamblul manifestărilor obiective prin care se exteriorizează viața psihică. Comportamentul este
observabil şi cuantificabil. De aceea, măsura valorii umane se măsoară prin comportament. Moliere
spune: “Toti oamenii se aseamană prin cuvinte, numai faptele îi deosebesc”, iar John Holt
accentuează: “Măsura caracterului este dată nu prin câte ştim să facem, ci prin cum ne comportăm
atunci când nu ştim ce să facem”.
Există o legătură intimă între atitudine şi comportament. Comportamentul în afara atitudinii este
unul fals. Comportamentul social ia naştere ca urmare a structurii interne a omului, a nevoii sale de a
se relaţiona în permanenţă cu ceilalţi.
Comportamentul prosocial este un act valorizat de societate. În această categorie intră:
comportamentul de ajutorare, comportamentul altruist, sacrificial, prietenia, încrederea, etc.
Principala motivaţie a comportamentului prosocial este empatia. Empatia se referă la capacitatea de
a sesiza trăirile altuia şi a ne identifica emoţional şi cognitiv cu altă persoană. Comportamentul
prosocial are consecinţe sociale positive şi contribuie la binele fizic, psihic şi social al altor persoane.
Comportamentul prosocial are originea în socializare şi apare prin învăţare socială.
Comportamentul etic este tipul de comportament care respectă valorile sociale şi condiţia umană din
perspectiva principiilor morale. În actul etic se promovează normele, valorile si credinţele implicate
în procesele sociale care definesc binele şi răul pentru un individ sau o comunitate. Un demers etic
înseamnă să reflectăm asupra principiilor generale (inclusiv pe ce bază alegem un anumit set de
principii în raport cu altul) şi să judecăm din perspectiva acestor principii ce ar trebui să facă o
persoană, inclusiv noi înşine, într-o situaţie particulară. Acceptarea unei etici nu cere abandonarea
unei morale private, ci considerarea celorlaltor principii şi norme morale ca alterrnative posibile în
diferite contexte. Majoritatea învăţătorilor morali şi a liderilor în istoria omenirii susţin faptul că,
indiferent de consecinţe, este intrinsec bine sa faci lucrul corect şi să fii etic.
Un asistent medical poate intra în conflict de principii şi norme morale cu un pacient de altă cultură
sau de altă religie. Comportamentul etic îl determină să accepte norma morală a pacientului, chiar
dacă este diferită de a sa.
În concluzie, ca urmare a incursiunii teoretice în ceea ce înseamnă personalitatea ca suport pe care se
grevează o profesiune, vom încerca să schiţăm portretul ideal al unui asistent medical.

20
SCHIŢĂ DE PROFIL
ÎN CĂUTAREA UNUI PORTRET DE ASISTENT MEDICAL IDEAL

Asistentul medical este profesionistul care a parcurs un ciclu de studiu vocaţional cu un curriculum
avizat de autoritatea educaţională de resort (în cazul de faţă de către MedCT) şi a obţinut un
certificat de competenţe profesionale.
Un asistent medical pregătit corespunzător într-o unitate de învăţământ trebuie să-şi însuşească
cunoştinţe, priceperi şi deprinderi şi atitudini corespunzătoare profesiunii sale.
Cunoştinţele teoretice ale unui asistent medical ideal vor fi cunoştinţe vaste în domeniul medical dar
şi cunoştinţe interdisciplinare şi transdisciplinare temeinice, cu mare grad de acurateţe şi de
actualitate. Ştiinţele sociale, precum şi limbile străine sunt necesare în desăvârşirea pregătirii sale.
Priceperile şi deprinderile vor fi căpătate, atât în laboratoarele şi sălile de demonstraţie ale şcolii, cât
şi în unităţile sanitare, spitale policlinici, centre comunitare etc., unde vor efectua învăţământul
clinic. Instruirea practică reprezintă cheia succesului în pregătirea asistentului medical.
Atitudinile se formează sau se schimbă după modele şi sub influenţa condiţionării. Şcoala şi
instituţiile sanitare sunt agenţii de formare şi schimbare a atitudinilor.
Aşa cum am văzut la începutul acestei lucrări, nicio personalitate nu se încadrează în atributul
perfecţiunii. Fiecare om, iar aici vorbim despre adulţi, despre oameni cu personalitatea deja formată,
are nevoie de retuşuri pentru a deveni mai competent. Indiferent că este vorba despre trăsături
temperamentale sau despre atitudini deficitare, omul se poate schimba. Şcoala trebuie să-i ofere
şansa unei dezvoltări personale.
Managementul eficient al propriei personalităţi, capacitatea de a lua decizii, de a avea opţiuni, stă în
puterea voinţei personale, în disciplinarea spiritului şi a trupului (cuvântul disciplină este de origine
latină şi provine de la discipol, însemnând discipolul unor valori sau ale unei persoane care
întruchipează aceste aspiraţii şi valori). Disciplina trebuie să izvorască din interiorul individului, se
educă şi ţine de calităţile personale. O bună cunoaştere a propriei persoane, o acceptare a propriilor
„defecte” ajută la acceptarea suportului psihologic şi, implicit, la creşterea şi dezvoltarea personală.
Conduita profesională începe încă de pe băncile şcolii şi se continuă la locul de muncă, implicând o
polimorfie de comportamente.
Aspectul fizic reprezintă suma faţetelor observabile ale individului, începând cu ţinuta, mersul,
privirea, gestica, mimica şi terminând cu vestimentaţia şi pieptănătura. Curăţenia este o condiţie fară
de care nu se poate. Folosirea cosmeticelor nu trebuie să deranjeze prin mirosuri puternice.
Limbajul nonverbal are întotdeauna impact mai puternic decât cel verbal. Ţinuta trebuie să fie
dreaptă, flexibilă, sigură pe sine. Mersul elastic denotă supleţe şi vioiciune. Privirea sinceră, directă,
dar neostentativă, susţinând privirea interlocutorului, induce încredere. Zâmbetul cald transmite
disponibilitate şi solicitudine. Expresia feţei trebuie să fie în concordanţă cu discursul.
Vestimentaţia va fi comodă, curată, decentă, evitându-se culorile ţipătoare şi exagerările. „Haina nu
face pe om”, spune un proverb, dar îl caracterizează, vom adăga noi. Încălţămintea trebuie aleasă
astfel încât să asigure confortul fizic, să fie comodă, uşoară, fără tocuri înalte. Purtarea accesoriilor, a
bijuteriilor este nerecomandată. Sub inele, cercei, mărgele şi brăţări îşi fac loc germeni patogeni pe
care îi purtăm cu noi tot timpul.
Fardurile nu-şi au locul în aspectul unei asistente medicale. Unghiile lungi, vopsite în culori
stridente, în afară de faptul că sunt nepotrivite, lăsând loc la interpretări, menţin germenii patogeni şi
favorizează apariţia infecţiilor.
Părul trebuie tuns scurt sau pieptănat strâns pentru a nu incomoda asistenta medicală sau pacientul,
dar şi pentru a preveni propagarea germenilor.

21
Uniforma are rol dublu: pe de o parte asigură protecţie în muncă, iar pe de altă parte oferă autoritate
şi prestanţă la locul de muncă. De multe ori semnifică statutul profesional.
Trăsăturile de personalitate ale unui excelent asistent medical:
- Trăsături prin care se realizează autocontrolul, autoreglarea şi integrarea valorică a personalităţii:
stabilitate psiho-emoţională, autocontrol, rezistenţă la stres, la frustrare şi restricţii, adaptabilitate
generală, loialitate, onestitate, încredere în sine, tenacitate, capacitate de autocunoaştere.
- Capacităţi operaţionale intelectuale generale şi specifice : inteligenţă, memorie, creativitate,
atenţie şi spirit de observaţie, capacitate de analiză, sinteză, reactivitate verbală - prin intermediul
cărora se realizează procesarea informaţiilor.
- Abilităţi interpersonale şi de comunicare: sociabilitate, agreabilitate, aptitudine verbală generală,
aptitudine de a învăţa, exprimare şi comunicare în limbi străine, intuiţie psihologică, aptitudini
organizatorice, prin intermediul cărora persoana se exprimă şi obţine efectul scontat în relaţiile
cu ceilalţi.
- Capacitate de gestiona emoţii; un rol important îl joacă optimismul, abilitatea de a vedea
permanent jumǎtatea plinǎ a paharului. Ştiind sǎ reacţioneze pozitiv în momente dificile,
depǎşind obstacole şi adaptându-şi starea internă la situaţia de moment, reprezintǎ un
management al emoţiilor optim. Şi pentru ca succesul sa fie deplin, este necesarǎ o doza
generoasǎ de perseverenţǎ.
- Capacitate de empatizare cu ceilalţi. Acesta este un atribut uman care poate reprezenta o
motivaţie intrinsecă puternică, necesară acestei profesiuni.
- Priceperi de comunicare. Persuasiunea, ca activitate de influenţare a atitudinilor şi
comportamentelor pacienţilor în vederea producerii acelor schimbări concordante cu scopurile
sau interesele acestora este factor esenţial în acordarea îngrijirilor. Persuasiunea se realizează în
condiţiile în care se ţine cont de caracteristicile, de receptivitatea şi reactivitatea persoanelor
influenţate. Este o activitate de convingere bazată pe o astfel de organizare a influenţelor, încat
să ducă la adoptarea personală a schimbării aşteptate, fiind opusul impunerii sau forţării unei
opţiuni. Ştiinţa comunicării face mai uşoară practica nursing.
- Calităţi ale voinţei: hotărâre, consecvenţă, tenacitate, curaj, spirit de disciplină, autocontrol, etc.
- Calităţi ale atenţiei: capacitate de concentrare, distributivitate, flexibilitate.
- Toleranţă şi acceptare, lipsa prejudecăţilor şi a stereotipurilor. Un bun asistent medical nu se lasă
pradă cutumelor propriului sistem de valori. El va îngriji cu acelaşi devotament pacienţi,
indiferent de sex, vârstă, rasă, religie, convingeri personale. Nu va încerca să-şi impună propriile
convingeri.
Oricare din componentele şi trăsăturile menţionate se constituie ca factori aptitudinali (şi de
capacitate) în măsura în care au implicaţii asupra nivelului de performanţă profesională. Cu luarea în
consideraţie a faptului că atunci când vorbim despre un profil ideal al asistentului medical avem în
vedere un cadru general de referinţă, menţionăm că în funcţie de alte repere se va diferenţia acest
profil: în funcţie de locul ocupat în cadrul organizaţiei, de sarcinile concrete pe care le îndeplineşte,
de poziţia ierarhică (personal cu rol de execuţie sau de decizie).
Asistentul medical este membru al echipei de îngrijire. Din această echipă fac parte alţi colegi
asistenţi medicali, dar şi medici, psihologi, kinetoterapeuţi, logopezi, infirmiere. Pacientul însuşi
face parte din echipă, fiind cel mai important membru al acesteia pentru că îngrijirea se centrează pe
pacient şi pe nevoile sale.
Asistentul medical are funcţii autonome (proprii) pe care le poate duce la îndeplinire prin propriile
competenţe şi propriile decizii, dar şi funcţii delegate, la indicaţia medicului. Orice abatere de la
regula delegării constituie infracţiune. Chiar dacă asistentul medical este expert în a executa o
intervenţie delegată, el trebuie să primească sarcină din partea medicului. Cunoaşterea şi acceptarea
22
propriilor competenţe, dar cu dorinţa de autodepăşire prin efort personal, îndelinirea sarcinilor cu
conştiinciozitate şi responsabilitate, reprezintă cheia succesului profesional.
Aşa cum am amintit la începutul lucrării, un asistent medical trebuie să fie bine pregătit profesional
încă din şcoală. Iată de ce este important să aleagă cu atenţie şcoala care-l va instrui.
Şcoala Postliceală Sanitară Carol Davila oferă condiţii optime unei excelente pregătiri profesionale:
spaţii adecvate, corp profesoral calificat, parteneri de instruire practică de excepţie. În plus,
activitatea extracurriculară creează elevilor oportunităţi de dezvoltare personală care să-i modeleze
pentru exercitarea acestei profesii.

CODUL DEONTOLOGIC ŞI DREPTURILE PACIENTULUI

Asistentul medical are drepturi şi obligaţii. Acestea sunt stabilite prin codul deontologic al
profesiunii de asistent medical şi prin lege.
Codul deontologic se referă la:
- Raporturi profesionale cu alţi profesionişti din domeniul medico-sanitar;
- Raporturi profesionale cu instituţiile;
- Obligaţii etice şi deontologice:
o obligativitatea acordării îngrijirilor medicale;
o respectarea drepturilor pacientului;
o consimţământul:
o secretul profesional.
Drepturile fundamentale ale pacienţilor:
1. Dreptul la îngrijirea sănătăţii la cel mai înalt standard, indiferent de statutul social, vârstă,
sex, etnie, religie sau convingeri politice;
2. Dreptul la adresabilitate liberă la asistenţa medicală, conform prevederilor legale;
3. Dreptul de a cunoaşte identitatea, statutul profesional şi calificarea celor care asigură
serviciul de sănătate;
4. Dreptul de a fi informaţi în legătură cu starea sănătăţii lor, cu procedurile terapeutice
propuse, cu diagnosticul şi prognoza afecţiunii;
5. Informaţiile trebuiesc comunicate pacienţilor într-o manieră adecvată capacităţii lor de
înţelegere. Dacă pacientul nu vorbeşte limba oficială, trebuie să existe mijloace de traducere;
6. Dreptul de a fi informat şi de a lua o decizie referitoare la efectuarea unor activităţi de
cercetare/învăţământ care implică persoana sa;
7. După ce au fost informaţi asupra tratamentului pacienţii au dreptul să-l accepte sau să-l
refuze;
Consimţământul
Acordul imediat al pacientului este un imperativ pentru orice intervenţie chirurgicală. Medicul şi
asistentul medical sunt în serviciul persoanei şi nu le este admisă abdicarea de la dorinţa exprimată
de către bolnav în cunoştinţă de cauză, voinţa bolnavului fiind întotdeauna respectată, indiferent care
ar fi sensul acesteia.
Pentru orice activitate medicală (examinare clinică, examinări funcţionale, manopere de diagnostic,
tratament medicamentos, fizioterapeutic sau chirurgical de orice fel) se va cere consimţământul
bolnavului exprimat în scris, pe formular sau pe foaia de observaţie clinică pentru unele manopere de
diagnostic şi tratament care comportă risc. Consimţământul va fi dat numai după lămurirea
bolnavului asupra esenţei şi utilităţii actului recomandat.
Confidenţialitatea
Toate informaţiile despre starea de sănătate, despre condiţia medicală, diagnostic, prognoză şi
23
tratament trebuie păstrate confidenţial, chiar şi după moarte. Informaţiile confidenţiale pot fi
divulgate doar dacă pacientul îşi dă consimţământul explicit.
Îngrijire şi tratament
1. Dreptul de a primi îngrijiri de sănătate adecvate cu nevoile lor de sănătate, inclusiv îngrijiri
preventive şi activităţi care au ca scop promovarea sănătăţii. Serviciile ar trebui să fie
disponibile şi accesibile în mod echitabil, fără discriminare şi în conformitate cu resursele
financiare, umane şi materiale disponibile într-o societate dată;
2. Dreptul colectiv al pacienţilor la o anumită formă de reprezentare la fiecare nivel al
sistemului de îngrijiri de sănătate, în problem referitoare la panificarea şi evaluarea
serviciilor, inclusiv limitele, calitatea şi funcţionarea îngrijirilor acordate, marcată atât de
standarde tehnice ridicate cât şi de o relaţie umană între pacient şi furnizorii de servicii de
sănătate;
3. Dreptul la continuitatea îngrijirilor, inclusiv de cooperare între toţi furnizorii de îngrijiri de
sănătate care pot fi implicate în diagnostic, tratament şi îngrijiri;
4. Dreptul la o procedură de selecţie cinstită pentru tratament, în situaţiile în care furnizorii
trebuie să aleagă între mai mulţi pacienţi potenţiali. Alegerea trebuie să se bazeze pe criterii
medicale şi trebuie făcută fără discriminare. Bolnavul nevindecabil are dreptul de a fi tratat
cu aceeaşi grijă şi atenţie ca şi cei care au şansă de vindecare;
5. Dreptul de a alege şi schimba medicul, furnizorul de servicii de sănătate sau instituţia de
îngrijiri de sănătate, dacă aceasta este compatibilă cu funcţionarea sistemului de îngrijiri de
sănătate;
6. Dreptul la îngrijiri terminale umane. În caz de pericol de moarte, medicul şi asistentul
medical vor rămâne lângă bolnav atâta timp cât este nevoie de ajutorul lor.
Pesoanele cu afecţiuni deosebit de grave, care nu pot fi tratate în ţară, pot fi trimise la tratament în
străinătate.
Pacientul contagios care pune în pericol sănătatea celor din jur, are dreptul la asistenţă medicală;
profesioniştii din echipa de îngrijire au obligativitatea să-l izoleze în secţii special amenajate unde va
primi îngrijirile medicale necesare şi să se protejeze ei înşişi prin respectarea precauţiunilor
universale (reguli de asepsie şi antisepsie).
Profesioniştii din echipa medicală, deci şi asistentul medical, respectă toate aceste norme. În caz
contrar el va fi sancţionat conform legilor în vigoare.
Codul de etică şi deontologie profesională este studiat încă din şcoală, în anul III, într-un modul
special cu acelaşi nume.
După absolvirea şcolii şi obţinerea certificatului de competenţe, asistentul medical poate lucra în ţară
sau în străinătate, acest certificat de competenţe fiind valabil în orice ţară a Uniunii Europene, dar şi
în afara ei, în funcţie de legile educaţiei din ţara respectivă.
Asistentul medical, ca profesionist îşi poate desfăşura activitatea în orice unitate sanitară: spital,
policlinică, centru de diagnostic şi tratament, dispensar medical cu medic de familie, unităţi de
îngrijiri la domiciliu, cămine spital, etc. El va fi angajat numai în urma obţinerii autorizaţiei de liberă
practică de la asociaţia profesională. În România asociaţia profesională care autorizează libera
practică este Ordinul Asistenţilor Medicali.

24
RELAŢII UMANE BUNE → SATISFACŢIE ÎN MUNCĂ → PERFORMANŢĂ
MOTIVAŢIE ÎN MUNCĂ→ PERFORMANŢĂ
IDENTIFICARE CU ECHIPA→ PERFORMANŢĂ
INTERDEPENDENŢA PERCEPUTĂ CA EGALITATE→ PERFORMANŢĂ

NU ORICE CONFLICT ESTE RĂU ÎN SINE:

CONFLICT → SCHIMBARE → ADAPTARE → SUPRAVIEŢUIRE

MAXIME

Un caracter nobil, un spirit drept, o natură veselă şi un corp sănătos sunt bunurile supreme şi cele mai de preţ pentru
fericirea noastră. Arthur Schopenhauer

Caracterul fără inteligenţă poate multe, însa inteligenţa fără caracter nu valorează nimic.
Marcus Tullius Cicero

Îţi poţi da seama de caracterul unei persoane dupa glumele pe care nu le acceptă.
Georg Christoph Lichtenberg

Toţi oamenii se aseamănă prin cuvinte, numai faptele îi deosebesc. Moliere

Caracterul unui om nu se arată în momentele de confort ci în cele de schimbări şi controverse.

Martin Luther King Jr.

Caracterul unui om poate fi judecat dupa gusturile sale muzicale. Platon

Caracterul este baza dreptunghiului, iar inteligenţa este înălţimea. Napoleon Bonaparte

Nu judecaţi oamenii după cei cu care se adună, nu uitaţi ca Iuda avea amici ireproşabili.
Ernest Hemingway

O măsură sigură a caracterelor este sentimentul ce-ţi rămâne pentru un om după ce l-ai iubit: amiciţie sau dispreţ. Titu
Liviu Maiorescu

Întotdeauna să faci numai bine. Acest lucru va gratifica unele persoane şi le va uimi pe restul.
Mark Twain

Caracterul este ca un arbore şi reputaţia este ca o umbră. Umbra este ceea ce ne închipuim noi că este; arborele este
lucrul real. Abraham Lincoln

Un dar nu constă în valoarea lui materiala, ci in intenţia celui care ţi-a dat acel dar. Seneca

Caracterul nu e un dar, ci o sumă de deprinderi tari, dobandite prin muncă. Puterea caracterului stă în dragoste. Simion
Mehedinţi

Mult mai importante sunt caracterele decat talentele. Winston Churchill

Caracterul este temelia demnităţii personale. François de la Rochefoucauld

Creativitatea înseamnă să îţi permiţi să faci greşeli. Arta înseamnă să ştii pe care să le păstrezi.
Scott Adams

_____________________________________________
Autor: Prof. Nursing Maria Pârlog, licenţiată în psihologie
25