REVELAŢIE, DOGMĂ ŞI SPIRITUALITATE

ÎN PERSPECTIVA MISIUNII BISERICII

Al III-lea Colocviu Na ional

de Teologie Dogmatică Ortodoxă,
Cluj-Napoca, 25 – 26 mai 2010

Ediţie îngrijită de:

Pr. prof. dr. Valer Bel
Pr. asist. dr. Cristian Sonea

Tipărit cu binecuvântarea Înaltpreasfinţitului

ANDREI,
Arhiepiscop al Vadului, Feleacului şi Clujului,
Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramureşului

Cluj-Napoca
2011
 Con tiin ă dogmatică i mărturie
cre tină la arhimandritul Sofronie Saharov

Pr. Asist. Dr. Grigore Dinu Mo

Abstract: Archimandrite Sophrony Sakharov’s

Dogmatic Consciousness and Christian Testimony
In Archimandrite Sophrony Sakharov’s view the
dogmatic consciousness is not limited intellectually
accepting the Christian doctrine; it instead requires a type
knowledge „in Spirit and in Truth” given by God to those
who have reached spiritual maturity by soundly
appropriating the grace. It is a state of inspiration in words
and actions, of full and personal manifestation of the
teachings of the faith in all aspects of life. That is when
theology becomes the very state of one’s soul and the content
of one’s prayer.

Keywords: consciousness, dogma, spiritual, knowledge,

Truth, life.

1. Argument

Personalitatea duhovnicească, harismatică şi teologică

a părintelui Sofronie Saharov a marcat în mod semnificativ
orizontul spiritual al secolului al XX-lea, atât prin faptul că
a făcut cunoscut lumii mesajul duhovnicesc al Sfântului
Siluan Athonitul, cât şi prin bogata sa activitate în plan
duhovnicesc, teologic şi misionar. În plus faţă de părintele
Paisie Athonitul şi părintele Porfirie Bairaktaris, alte două
personalităţi harismatice şi ascetice ale monahismului

379
Pr. Asist. Dr. Grigore Dinu Mo

veacului trecut, împreună cu care a fost deja propus spre

canonizare Patriarhiei ecumenice, arhim. Sofronie a avut şi
o importantă contribuţie teologică în capitole ca: teologia
Luminii necreate1; teologia persoanei; relaţia dintre ipostas
şi natură; unitatea adamică şi hristică a umanităţii;
fundamentarea dogmatică a „rugăciunii pentru întreaga
lume”; smerenia ca atribut veşnic al lui Dumnezeu şi icoană
a slavei Sale negrăite; legătura indisolubilă dintre smerenie
şi dragoste; sinergia harului şi a libertăţii umane; relaţia
dintre dogmă şi viaţa duhovnicească2 şi altele. Scrierile şi
mărturia părintelui Sofronie au avut un impact teologic mai
1
A se vedea în acest sens Simpozionul internaţional de la Atena, din 19-21
octombrie 2007, cu tema: „Părintele Sofronie, Teologul Luminii Necreate”,
la care au participat ierarhi, stareţi şi profesori de teologie marcanţi: mi-
tropoliţii Ioannis Zizioulas, Ierotei de Nafpaktos, Atanasie de Lemesou,
Macarie al Kenyei, Nicolae de Mesogheea, episcopii Atanasie Yevtici şi
Ilarion Alfeyev, profesorii universitari Gheorghios Galitzis, Constantin
Scouteris, Andrew Louth, Gheorghios Mantzaridis, Dimitrios Tselen-
ghidis, Jean-Claude Larchet şi mulţi alţii.
2
Valoarea teologică a operei arhim. Sofronie Saharov a fost evidenţiată
cu prilejul a două teze de doctorat: teza arhim. Zaharia Zaharou, Realizarea
principiului ipostatic în teologia arhim. Sofronie, susţinută în 1998 la Tesalo-
nic şi publicată în limba română, cu titlul Hristos, Calea vieţii noastre. Da-
rurile teologiei arhimandritului Sofronie, Editura Bunavestire, Galaţi, 2003;
dar mai ales teza ierom. Nicholas Saharov, Teologia arhimandritului Sofronie,
susţinută în anul 2000 la Oxford, şi publicată în limba română cu titlul
Iubesc, deci exist. Teologia arhimandritului Sofronie, Editura Deisis, Sibiu,
2004, teză care dincolo de valoarea ei teologică intrinsecă îndeplineşte şi
toate standardele cercetării ştiinţifice şi academice moderne, realizând o
foarte bună încadrare comparativ-critică a teologiei arhim. Sofronie în
întreaga sferă a teologiei tradiţionale şi contemporane (nota 1, Nicholas
Saharov, op. cit., p. 6). Scrierile teologice, precum şi multe din omiliile şi
epistolele arhimandritului Sofronie, cu excepţia lucrării His Life is Mine
(1977), tradusă de pr. prof. Ioan Ică cu titlul Rugăciunea – experienţa vieţii
veşnice, Editura Deisis, 1998, au fost traduse sau retraduse după original
în limba română de părintele Rafail Noica: Naşterea întru Împărăţia cea ne-
clătită, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2003; Cuvântări duhovniceşti, vol.
1, Editura Reîntregirea, Alba-Iulia, 2004; Vom vedea pe Dumnezeu precum
Este, Editura Sophia, Bucureşti, 2005; Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu
(Scrisori de la Athos către D. Balfour), Editura Reîntregirea, Alba-Iulia,

380
 Con tiin ă dogmatică i mărturie cre tină la arhim. Sofronie

mare chiar decât însemnările duhovniceşti ale Sfântului

Siluan, pentru că, după mărturia lui, ceea ce auzea şi trăia
din cuvintele simple ale stareţului Siluan, la el devenea
„conştiinţă dogmatică”. Spre exemplu, arhim. Sofronie a
reinterpretat în mod creator schema filocalică tradiţională a
urcuşului duhovnicesc, considerată din punctul de vedere
al omului ce urcă spre Dumnezeu: purificare, iluminare,
îndumnezeire, din perspectiva complementară a harului lui
Dumnezeu ce se coboară asupra omului: etapa primului
har, faza retragerii harului şi stadiul final al revenirii depline
a harului. Prin identificarea etapei iluminării cu faza retra-
gerii harului – căci pentru pr. Sofronie vederea propriului
păcat şi cunoaşterea neputinţei proprii prin retragerea
harului constituie în mod paradoxal prima experienţă a
iluminării şi începutul vederii lui Dumnezeu – interpretarea
părintelui Sofronie oferă o negrăit de mare nădejde omului
contemporan atât de greu încercat de ceea ce el percepe a fi
„absenţa” lui Dumnezeu din viaţa sa şi din lume. Cu toate
acestea, Vladimir Lossky aprecia că părintele Sofronie a pus
un prea mare accent asupra etapei retragerii harului, văzând
în aceasta o influenţă a misticii catolice. În realitate, etapa
retragerii harului nu este în viziunea arhim. Sofronie o
„părăsire” totală, ci o alternanţă continuă între plecarea şi
venirea harului, având pentru om finalitatea pedagogică a
însuşirii smereniei, fără de care harul nu poate rămâne în
om.
Experienţa şi teologia duhovnicească a părintelui
Sofronie Saharov se află în descendenţa teologiei mistice a
Sfântului Simeon Noul Teolog sub cel puţin 4 aspecte:
experienţa vederii Sfintei Lumini şi o teologie a Luminii
necreate; cinstirea acordată părintelui duhovnicesc; cara-
cterul parţial confesiv, autobiografic şi mărturisitor al
scrierilor sale unde vorbeşte despre modul cum el însuşi a

2006; Cuvântări duhovniceşti, vol. II, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2008;
Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2009.

381
Pr. Asist. Dr. Grigore Dinu Mo

văzut Lumina necreată; conştiinţa marii vrednicii a omului,

a fiecărui om chemat la îndumnezeire şi caracterul eretic şi
tragic al refuzului acestei chemări dumnezeieşti, refuz
cauzat de o înţelegere psihologică şi în ultimă instanţă falsă
a smereniei.
Acoperind aproape întreg veacul al XX-lea, viaţa
arhimandritului Sofronie – ca monah, pustnic, preot
liturghisitor, duhovnic, întemeietor şi stareţ de mănăstire
(mănăstirea de la Essex), iconograf, imnograf, scriitor
epistolar, teolog şi misionar – s-a desfăşurat cu intensitate
între Grădina Ghetsimani şi Muntele Tabor, întruchipând
Tradiţia vie a Bisericii în dinamica ei mărturisitoare şi
înnoitoare şi oferind un răspuns de maximă actualitate şi
profunzime la problemele lumii contemporane. După cum
arăta Olivier Clément, „prin opţiunea uşor naturalistă a
iconografiei sale, grija sa de a celebra liturghia în limbile
vernaculare, instituirea la slujbă a rugăciunii lui Iisus,
importanta muncă de traducere a discipolilor săi, dialogurile
şi prieteniile spirituale cu numeroşi creştini de alte
confesiuni, părintele Sofronie avea să fie o adevărată punte
între Orientul şi Occidentul creştin, unul din marii
mărturisitori ai secolului nostru despre universalitatea
Ortodoxiei”3. Nu credea în ecumenismul instituţional,
pentru că nu era omul compromisului, dar practica o
„ecumenicitate” a inimii, manifestată în primirea a numeroşi
oaspeţi ne-ortodocşi cărora le acorda o neobişnuit de firească
cinstire, şi care culmina în rugăciunea pentru întreaga lume.
În rugăciune trăia deplin starea celor pentru care se ruga.
Avea o deosebită grijă de a nu judeca pe nimeni, iar această
stare de ne-judecare, de bucurie de oameni, curată, învia
adesea sufletele celor ce îl căutau.
Datorită înzestrărilor sale, părintele Sofronie a putut
experia în viaţa sa mai multe tipuri de lumină: „lumina”
3
Gabriel Popescu, „Viaţa arhimandritului Sofronie Saharov”, http://ga-
biteoinfo.blogspot.com/2007/12/viaa-arhimandritului-sofronie-saharov.
html, 2007.

382
 Con tiin ă dogmatică i mărturie cre tină la arhim. Sofronie

inspiraţiei artistice (izvorând din frumuseţea lumii),

„lumina” contemplaţiei filozofice (care se poate preschimba
într-o experienţă mistică), „lumina” cunoaşterii ştiinţifice
(neapărat relativă), „arătările luminoase aduse de duhurile
vrăjmaşe” şi Lumina dumnezeiască cea fără de început.
„Această minunată Lumină – mărturisea părintele Sofronie
– fie şi în măsura în care mi-a fost dat, prin bunăvoirea cea
de Sus, să o cunosc, a stins tot restul, asemenea Soarelui
care, răsărind, nu îţi mai îngăduie a zări până şi cele mai
luminoase stele.”4
În viziunea sa, creştinismul ortodox nu poate fi
conceput fără conştiinţă dogmatică, bisericească şi ascetică5 şi
fără conştiinţa că fiecare ipostas uman, mădular al Bisericii,
este chemat să realizeze în sine unitatea vie şi lucrătoare a
acestora şi să dobândească îndumnezeirea. Evidenţierea şi
receptarea modului în care părintele Sofronie defineşte
conştiinţa dogmatică – cel dintâi element al acestei triade
fundamentale – ar putea fi deosebit de utilă şi benefică
gândirii teologice de tip „ştiinţific” şi „academic”.

2. Conştiinţa dogmatică în gândirea părintelui

Sofronie Saharov

Dogma are o însemnătate crucială în teologia părintelui

Sofronie. El arată că felul cum omul şi-l reprezintă pe

4
Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum Este, p. 225.
5
„Trei lucruri nu înţeleg: 1) o credinţă adogmatică, 2) un creştinism ne-
bisericesc, 3) un creştinism fără nevoinţă. Şi aceste trei: Biserica, dogma
şi ascetica (adică nevoinţa creştină) sânt pentru mine un tot al vieţii”,
„Scrisoarea către D. Balfour din 22 August 1945” sau „Scrisoarea nr. 28
– Despre conştiinţa dogmatică dreptslăvitoare” în Arhim. Sofronie Sa-
harov, Nevoinţa cunoaşterii lui Dumnezeu – Scrisori de la Athos către
David Balfour, trad. ierom. Rafail Noica, Editura Reîntregirea, Alba-Iu-
lia, 2006, pp. 298-310.

383
Pr. Asist. Dr. Grigore Dinu Mo

Dumnezeu se răsfrânge în toate manifestările vieţii sale6 şi

că orice schimbare în viziunea despre Dumnezeu produce o
schimbare corespunzătoare în gândurile, simţirile, făptuirile
şi reacţiile omeneşti, astfel încât o viaţă de rugăciune, oricât
de riguroasă şi arzătoare, nu poate fi desăvârşită fără
cunoaşterea înţelegătoare a lui Dumnezeu.7 „Cei în care
precumpăneşte năzuinţa de a ajunge la Dumnezeire intele-
ctual, prin ştiinţă teologică, nu dobândesc experienţa vie a
veşniciei. Cei care se mulţumesc cu singură rugăciunea, nu
ajung la desăvârşire, chiar şi dacă în anumite clipe se
aproprie mai intens de Dumnezeu decât cei dintâi. Nici
cuvântarea de Dumnezeu, intelectuală, fără rugăciunea
pocăinţei, nici rugăciunea, fie ea şi fierbinte, dar fără viziunea
cuvântării de Dumnezeu a minţii, nu se dovedesc a fi
desăvârşirea”8.
În viziunea părintelui Sofronie, dogma este expresia în
cuvine a unei evidenţe, ea ne pune în faţa faptului pur al
fiinţării dumnezeieşti, fără vreo explicaţie raţională care să
o condiţioneze, pentru că Dumnezeu, fiind Principiul cel
dintâi, nu are nici o cauză în afara sa şi nu poate fi înfăţişat
în esenţa Sa de nimic din cele ce există după El. Întrucât
Dumnezeu este cel dintâi şi cel din urmă temei a toată
existenţa şi a toată cunoaşterea, dogma raspunde la toate
căutările celui credincios, constituind postulatul prin
excelenţă al raţiunii acestuia. Cel ce crede înţelege că nu
poate merge mai departe cu mintea, ci e nevoie să însuşească
cuprinsul Revelaţiei dumnezeieşti, până ce aceasta devine
adevărul său, raţiunea sa de a fi şi de trăi. Din acest moment
începe „devenirea sa teologică”9, care presupune depăşirea

6
Arhim. Sofronie, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, Editura Reîntre-
girea, Alba-Iulia, 2003, p. 19.
7
Ibidem, p. 76.
8
Ibidem, p. 29.
9
Ibidem, p. 77.

384
 Con tiin ă dogmatică i mărturie cre tină la arhim. Sofronie

modului obişnuit al gândirii şi judecăţii omeneşti. Această

depăşire a logicii formale este cât se poate de firească minţii
luminate de credinţă şi insuflate de Sus, iar o astfel de
experienţă a stat la temelia sintezelor dogmatice realizate
de Sfinţii Părinţi10. Dogmele Bisericii constituie o „sinteză
condensată la maxim”, care cuprind în miezul lor
antinomii11. Tocmai structura lor antinomică ireductibilă
învaţă mintea să renunţe la orice mişcare speculativă, să se
oprească din a afirma sau nega ceva, să înceteze a căuta o
conceptualizare mai înaltă12, ci să se deschidă smerit spre
vederea Luminii13.
Singura cale către o astfel de cunoaştere este păzirea a
tot ce ne-a poruncit Hristos (cf. Mt. 28, 20)14. Pentru părintele
Sofronie, ca şi pentru Sfântul Grigorie Palama, poruncile lui
Dumnezeu nu sunt norme etice, ci „energii dumnezeieşti”.
Ele sunt reflectarea pe pământ a vieţii veşnice: „Rămânând
în aceste porunci, vom deveni asemenea lui Hristos în mod
organic. Viaţa Sa devine viaţa noastră, conştiinţa Sa devine
conştiinţa noastră, iar gândirea Sa gândirea noastră”. Astfel,
pentru părintele Sofronie, conştiinţa dogmatică înseamnă a

10
Ibidem.
11
Ibidem, p. 80.
12
Ibidem, p. 79.
13
În termeni fenomenologici, intenţionalitatea conştiinţei dogmatice este
contemplativă, iar nu speculativă, ea nu se opreşte la concepte, ci vede
Lumina necreată care face transparente conceptele. Spre exemplu, ce pu-
tem spune conceptual despre infinitatea lui Dumnezeu, despre aseitatea
Sa, despre starea Sa de Sine, despre identitatea Sa infinită cu Sine însuşi?
În plan logic, nimic mai mult decât ceea ce ne spune matematic formula
autoreferenţială şi tautologică, A=A. Însă în spatele viduităţii logice a ta-
utologiei, în spatele viduităţii identităţii formale şi abstracte, se ascunde
plenitudinea ontologică a fiinţei divine infinite, care ni se descoperă ca o
Lumină în care nu există nici un întuneric, ca o Lumină care nu poate fi
cuprinsă de mintea omenească, dar care cuprinde, învăluie şi luminează
mintea.
14
Ibidem, p. 78.

385
Pr. Asist. Dr. Grigore Dinu Mo

avea „mintea lui Hristos”. Iar aceasta constituie o perspectivă

hristologică fundamentală şi ireductibilă. În alte cuvinte,
din perspectivă pnevmatologică, conştiinţa dogmatică este
cunoaşterea lui Dumnezeu prin Duhul Adevărului,
adeverită prin prezenţa Duhului întru mărturia unei noi
vieţi. Conştiinţă dogmatică are acela a cărui cunoaştere a
ajuns la deplina maturitate, care şi-a însuşit în cugetul şi în
viaţa lui Descoperirea dumnezeiască, ca urmare a experienţei
Veşniciei în rugăciune. Este vorba despre rugăciunea
arzătoare a pocăinţei, în care „Se descoperă Dumnezeu-
Adevărul”15, pentru că „numai rugăciunea de pocăinţă
corespunde adevărului despre noi”16 şi despre Dumnezeu.
Omul care se pocăieşte cu plâns „trăieşte Adevărul nu ca
rezultatul cugetării proprii, ci ca stare a duhului său, dată lui
de Duhul lui Dumnezeu”17, nu în procesul gândirii
demonstrative, ci ca o pătrundere intuitivă sau ca o
constatare a unei evidenţe de netăgăduit. Pentru părintele
Sofronie, teologia înseamnă nu un exerciţiu speculativ pe
seama învăţăturii de credinţă a Bisericii, ci e „starea de a fi
inspirat de harul lui Dumnezeu” şi a vorbi de la Duhul lui
Dumnezeu, la modul prezenţei efective, acum şi aici.
Transmiterea dreptei credinţe se face atunci prin puterea
Duhului, prin împărtăşirea vieţii veşnice, care sălăşluieşte
în cei ce se pocăiesc. O astfel de misiune înviază sufletele.
În ultima sa carte, autobiografică şi mărturisitoare,
părintele Sofronie rezumă temeiurile conştiinţei dogmatice
la cuvintele Descoperirii de Sine dumnezeieşti: „Eu sunt
Cel ce sunt” şi „Eu sunt Adevărul”. „În două cuvinte –
Vecinicia şi Adevărul – se cuprinde tema paginilor de faţă”18,
mărturiseşte Pr. Sofronie, referindu-se la întreg parcursul

15
Arhim. Sofronie, Vom vedea pe Dumnezeu precum Este, p. 363.
16
Ibidem, p. 372.
17
Ibidem, p. 375.
18
Ibidem, p. 378.

386
 Con tiin ă dogmatică i mărturie cre tină la arhim. Sofronie

devenirii sale duhovniceşti şi teologice. „Cunoaşterea

acestui Adevăr este cu putinţă nu altfel decât prin venirea
puterii Sale înlăuntrul nostru”19, prin unirea cu El. Însă
unirea noastră cu Adevărul atârnă nu numai de Dumnezeu
Cel ce se dă, ci şi de omul care primeşte, pentru că Duhul
Adevărului – care e şi Duhul Libertăţii – nu silniceşte pe
nimeni. Smerenia lui Dumnezeu şi libertatea pe care o are în
această smerenie este dincolo de puterea raţiunii noastre,
aparţine de sfera nedeterminatului unde logica umană nu
are acces. Cei care cunosc acest Adevăr se slobozesc de
stăpânirea păcatului asupra lor, stăpânire în care se cuprinde
moartea20. Astfel, libertatea omului faţă de păcat şi moarte
devine criteriu al adevărului, adică arată în ce măsură a
cunoscut acel om Adevărul. „Când Duhul Sfânt ne dă a
vedea pe Hristos aşa cum este (…), atunci ni se face vădit că
El, Hristos, este totul: în El este plinătatea Dumnezeirii şi
plinătatea omului; El este Adevărul în amândouă aspectele
sale”21, dumnezeiesc şi omenesc, Adevăr şi Adevărat, datul
cel dintru început al Fiinţei şi realizarea sa ca om. Pentru
părintele Sofronie, criteriul suprem al adevărului – care
pecetluieşte şi face vie şi de neclintit conştiinţa noastră
dogmatică – este smerenia şi dragostea de vrăjmaşi. Fără
aceasta nu putem spune că Îl cunoaştem pe Hristos, ci doar
că avem cunoştinţe despre El, că ţinem în mod exterior şi
doar abstract învăţătura Bisericii. Când Duhul Sfânt ne
împărtăşeşte dragostea lui Hristos, sub forma dragostei
pentru vrăjmaşi, atunci, asemenea soarelui care atunci când
îşi răspândeşte razele, ne dă a simţi trupeşte căldură, tot
astfel nemijlocit noi ştim din toată fiinţa noastră că această
dragoste este Adevărul vecinic. „Ştie atunci omul că s-a
mutat din moarte la viaţă.”22
19
Ibidem, pp. 378-379.
20
Ibidem, pp. 379-380.
21
Ibidem, pp. 381-382.
22
Ibidem, p. 382.

387
Pr. Asist. Dr. Grigore Dinu Mo

În viziunea părintelui Sofronie, conştiinţa dogmatică

presupune nu numai afirmarea neasemuitei măreţiei a Celui
ce este, a Adevărului ipostatic şi veşnic, a smeritei şi
nebiruitei iubiri a lui Hristos, ci implică şi conştientizarea
vredniciei omului creat după chipul lui Dumnezeu şi chemat
la îndumnezeire. Înţelegerea psihologică a smereniei nu
îngăduie să ajungem la adevăratul înţeles al Descoperirii
dumnezeieşti. „Potrivit Descoperirii, deosebirea între
Dumnezeu şi om în vecinicie nu este decât în planul esenţei,
şi nicidecum în ce priveşte slava sau cuprinsul Dumnezeieştii
Vieţi. Când se micşorează adevăratele dimensiuni ale
Dumnezeieştii Descoperiri pentru fiinţa omului, atunci se
exclude orice putinţă pentru om de a ajunge la măsura
adevăratei pocăinţe. Dacă te socoteşti a fi doar o jalnică
fiinţă, uşor îţi vei îngădui şi ierta sieţi o mulţime de fărădelegi
de toate felurile; şi prin faptul că se socotesc pe sine mai
prejos decât Hristos, oamenii în realitate (să nu vă pară
aceasta o exagerare) refuză a-L urma pe Golgota. A micşora
în conştiinţa noastră ideea cea mai înainte de veci a Tatălui
pentru om, nu este dovadă de smerenie, ci de rătăcire; şi
mai mult decât aceasta – un mare păcat. Avem nevoie de o
îndrăzneaţa bărbăţie, pentru a ne apropia de cuprinsul
Dumnezeieştii Descoperiri cu faţa descoperită, şi slava
Domnului ca prin oglindă privind, întru acelaşi chip să ne
schimbăm din slavă în slavă, ca de la Duhul Domnului (cf.
2 Corinteni, 3, 18)”23. În acest sens, „experienţa de două mii
de ani a Bisericii lui Hristos arată convingător că, de cum se
micşorează dimensiunile Descoperirii date nouă, îndată şi
Lumina care ne-a apărut, treptat încetează să ne mai atragă
către Sine. Pentru a fi creştini, pentru a păstra în suflet
nădejdea înflăcărată, neapărat ne trebuie o îndrăzneală
nebună: Îndrăzniţi, Eu am biruit lumea – a zis Domnul”24.
Într-o scrisoarea adresată sorei sale, părintele Sofronie

23
Idem, Naşterea întru Împăraţia cea neclătită, p. 107.
24
Ibidem, p. 55.

388
 Con tiin ă dogmatică i mărturie cre tină la arhim. Sofronie

susţinea că micşorarea gândului cel mai înainte de veci al

Făcătorului cu privire la om este o mare greşeală şi un mare
păcat şi pentru faptul că nemaivăzând oamenii „nici în sine,
nici în fratele lor adevărata şi vecinica vrednicie, ei sunt ca
fiarele sălbatice unii cu alţii şi atât de uşor se omoară unul
pe altul”25. Tot „două mii de ani de experienţă a vieţii în
Hristos arată că Dumnezeu ne tratează ca pe egalii Lui,
neîndrăznind în nici un chip să ni Se impună cu sila. Hristos
a spus: Unde sunt Eu, acolo şi slujitorul Meu va fi, dar
aceasta este adevărat numai atunci când slujitorul Îi va urma
până în sfârşit, purtându-şi crucea”26.
Faţă de teologia academică părintele Sofronie a avut
atât aprecieri pozitive, cât şi o atitudine critică, evidenţiind
riscurile raţionalismului în teologie. A arătat că teologia
ştiinţifică, academică, a fost şi este necesară Bisericii din
punct de vedere istoric, didactic, misionar şi cultural.
Dezvoltarea ştiinţei teologice şi predarea teologiei în şcoli
au avut întotdeauna ca scop principal să facă adevărurile
dogmatice accesibile înţelegerii omeneşti, într-o expunere
sistematică şi într-un limbaj adaptat nevoilor şi exigenţelor
intelectuale ale omenirii din fiecare epocă27. Totuşi, aceasta
s-a limitat adeseori la o cunoaştere despre Dumnezeu, iar nu
a lui Dumnezeu, iar o astfel de cunoaştere, în măsura în care
rămâne exterioară, nu dă mântuirea. În acest sens, părintele
Sofronie considera că „în aceasta constă tragedia lumii şi a
Bisericii” că „în viaţa istorică puterea este dată nu sfinţilor,
ci cărturarilor”28, astfel încât uneori oameni duhovniceşte
ignoranţi, trăind o viaţa contrară duhului lui Hristos cel

25
Ibidem, p. 12.
26
Ibidem, p. 108.
27
Ibidem, p. 79, p. 41.
28
Arhim. Sofronie, Cuvântari duhovnicesti, Editura Reîntregirea Alba-Iu-
lia, 2004, p. 8.

389
Pr. Asist. Dr. Grigore Dinu Mo

răstignit din dragoste, se afla la baza curentelor de idei

bisericeşti29.
Pe de altă parte, teologia ştiinţifică, în măsura în care
este rodul fidel al experienţei eclesiale şi al cunoaşterii
duhovniceşti, exercită ea însăşi o funcţie critică şi de
îndrumare a celor ce păşesc pe calea contemplaţiei.30 După
cum arăta arhim. Sofronie, reprezentările mentale abstracte
care corespund cu adevărul dogmatic, deşi nu sunt încă
acea cunoaştere a lui Dumnezeu care este viaţa veşnică (Ioan
17, 3), ci doar o cunoaştere despre Dumnezeu, „totuşi şi ele
sunt preţioase, căci în orice clipă pot sluji omului în planul
adevăratei vieţi duhovniceşti”31. Conceptele pe care le aflăm
din învăţătura teologică pătrund în alcătuirea rugăciunii
noastre, iar atunci teologia noastră devine cuprinsul
rugăciunii noastre32. Prin urmare, „experienţa eclesială” nu
poate fi redusă la un pietism, la o trăire sentimentală
individuală, ci presupune o dinamică şi o interconexiune
reală a cunoaşterii dogmatice şi trăirii liturgice şi
duhovniceşti, o experienţă a unei înţelegeri vii în care
raţiunea umană are un rol esenţial, atât personal – până la
vederea nemijlocită a lui Dumnezeu în Lumina Slavei Sale,
cât şi comunitar-eclesial – în definirea, trasarea şi apărarea
hotarelor dogmelor sfinte ce conduc pe credincioşi către
experienţa vederii Luminii, sau în general, către mântuire.
Astfel, este inacceptabilă atitudinea celor care de pe poziţii
pseudo-duhovniceşti şi pseudo-monahale, din ignoranţă şi

29
Ibidem, p. 165.
30
Se cunosc nu puţine cazuri în care tineri înzestraţi atât spiritual, cât
şi intelectual, au căzut în diverse rătăciri, unele grave, pentru că nu au
avut cunoştinţe specifice sau chiar elementare, pe care le-ar fi putut găsi
cu uşurinţă în „teologia ştiinţifică”, atât de mult blamată de către adepţii
unor curente pretins duhovniceşti, anti-intelectuale şi anti-culturale.
31
Arhim. Sofronie, Cuviosul Siluan Athonitul, Editura Reîntregirea, Alba-
Iulia, 2009, p. 207.
32
Idem, Cuvântări duhovniceşti, p. 152.

390
 Con tiin ă dogmatică i mărturie cre tină la arhim. Sofronie

incultură, atacă teologia academică şi în general ştiinţa şi

raţiunea umană, riscând să se plaseze într-o schemă
monofizită sau, mai rău, apolinaristă. O cu totul altă
îndreptăţire are însă cuvântul unui sfânt teolog, văzător al
Luminii dumnezeieşti, care, de pe poziţia experienţei lui
duhovniceşti supra-raţionale, evidenţiază riscurile, limitele
şi abuzurile raţiunii autonome, şi în general, influenţele
negative ale raţionalismului apusean asupra teologiei
ortodoxe.
În viziunea părintelui Sofronie, riscurile raţionalismului
în teologie sunt multiple:
1. Când sistematizarea cu consecutivitatea ei logică e
dusă până la limită, teologia devine o filozofie, o disciplină
ştiinţifică şi în cele din urmă o scolastică moartă, desfigurând
ceea ce a fost dat de Duhul lui Dumnezeu în limbi de foc33.
2. Există riscul de a reduce teologhisirea la o „echi-
libristică intelectuală”34 printre opinii contrare ori uni-
laterale, după regula adeseori foarte comodă şi convenabilă
a „căii de mijloc” sau a împăcării tuturor părerilor.
3. Dacă experienţa duhovnicească a întâlnirii cu
Dumnezeu este nedeplină, omul va încerca să umple hăul
ce rămâne prin puterea minţii sale. „În acest caz el neapărat
va cădea într-o oarecare rătăcire, iar elementul mincinos
care s-a adăugat adevărului va duce în sfârşit la micşorarea
sau scâlcierea lui”35.
4. Există riscul de a proiecta asupra Absolutului divin
Personal caracterul impersonal al legilor logicii şi al structurii
raţionale a gândirii omeneşti şi de a aborda inadecvat,

33
Idem, Naşterea întru Împăraţia cea neclătită, p. 41. Nu se ajunge însă la o
„scolastică moartă” dacă mintea umană raţionează conform naturii ei
create de Dumnezeu, mişcată de credinţă şi luminată de har.
34
Ibidem.
35
Ibidem, p. 79.

391
Pr. Asist. Dr. Grigore Dinu Mo

printr-o gândire determinată şi obiectivantă, sfera nede-

terminată şi ipostatică a duhului36.
Pentru a depăşi acest impersonalism automat al gândirii
omeneşti nu este suficientă simpla acceptare la nivelul
raţional că Dumnezeu este personal, pentru că suntem încă
tot pe tărâmul conceptului, la abstracţia Persoanei, iar nu la
Persoana însăşi. Singura cale rămâne rugăciunea faţă către
Faţă, şederea omului înaintea Dumnezeului Personal, în
durerea pocăinţei şi în focul purificator al Luminii
dumnezeişti. Conştiinţa dogmatică nu se reduce aşadar la
primirea intelectuală a dogmelor creştine.
5. Riscul răsturnării ierarhiei valorilor: diplomele şi
titlurile academice să fie în fapt preţuite mai mult decât
sfinţenia; calea rugăciunii şi a plânsului pocăinţei să fie
lepădată pentru conversaţii pur teoretice; cea mai mică
superioritate în plan cultural şi intelectual să îi facă deja
mândri pe oameni, încât cei de pe trepte academice mai înalte
să privească cu neatenţie sau chiar cu dispreţ pe cei mai mici.37
Părintele Sofronie atrage atenţia asupra faptului că neîncetat
suferim influenţa unor astfel de dispoziţii omeneşti.
6. Riscul de a înlocui universalismul Noului Adam, cel
al lui Hristos, Singurul prin care se poate intra la Tatăl, cu
universalismul vechiului Adam, al raţiunii umane care
pornind de la sine încearcă să compună un alt universalism,
din toate religiile şi confesiunile din lume38, şi care în spatele
unui acord formal, convenţional şi abstract asupra cuvintelor
ascunde de fapt o „babilonie a sensurilor” şi o „amestecare
a duhurilor”, realitate pe care raţiunea singură nu o poate
depăşi niciodată cu adevărat, ci doar disimula.
Aşadar, creşterea şi maturizarea în cunoaşterea teo-
logică se realizează în primul rând prin mijloace duhovniceşti,

36
Ibidem, p. 58, p. 25.
37
Idem, Convorbiri duhovniceşti, p. 164, p. 144, p. 149.
38
Ibidem, p. 164.

392
 Con tiin ă dogmatică i mărturie cre tină la arhim. Sofronie

dar pentru teologul şcolit trebuie să fie dublată de o

lămurire, o aprofundare şi o complinire în planul teologiei
ca ştiinţă39, potrivit darurilor naturale ale minţii sale şi
ţinând seama de rezultatele cercetărilor de până la el.
Aceasta necesită din partea lui întreaga lucrare de studiu,
cercetare şi meditare a minţii omeneşti, ca premisă umană
pentru o cunoaştere „sinergică”, potrivit paradigmei de
cea mai largă universalitate şi aplicabilitate a „divino-
umanităţii”. Toate uneltele raţiunii umane: logice, meto-
dologice, lingvistice, ştiinţifice, de cercetare sunt necesare
teologiei şi misiunii, dar ele trebuie puse în slujba dreptei
înţelegeri a adevărului în deplinătatea lui, înţelegere care se
realizează prin Duhul Sfânt, după cum arăta Sfântul Siluan
Athonitul: „Fără Duhul Sfânt oamenii se pierd pe ei înşişi şi,
deşi studiază fără încetare, nu pot să-L cunoască pe Dumnezeu
şi să-şi găsească odihna în El. (…) Sufletul care nu e smerit,
care nu se predă pe sine voii lui Dumnezeu nu poate cunoaşte
nimic, ci trece numai de la un gând la altul…”40.
În viziunea părintelui Sofronie, conştiinţa omului are
nevoie de un proces de dezvoltare şi de determinare de sine
prin conlucrare cu harul, pentru a deveni o conştiinţă
dogmatică, pentru că ea nu este de la început în posesiunea
cunoaşterii depline a lui Dumnezeu41. Însușirea statornică a
harului, necesară coacerii și maturizării conștiinţei dog-
matice, presupune ani mulţi de nevoinţă, cel puţin 15 ani,
astfel încât cunoașterea duhovnicească dobândită să poată
fi exprimată în mod inspirat în cuvânt42. La sfinţi, cuvântul
despre Dumnezeu se naște în suflet de la sine, fără speculaţie;
39
A se vedea Thedor M. Popescu, Teologia ca ştiinţă, Bucureşti, 1937, lu-
crare în care este bine evidenţiat echilibrul dintre cercetarea ştiinţifică şi
viaţa duhovnicească a teologului.
40
Cuviosul Siluan Athonitul, Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei,
Editura Deisis, 1994, p. 56.
41
Arhim. Sofronie, Naşterea întru Împăraţia cea neclătită, p. 76.
42
Idem, Cuviosul Siluan Athonitul, p. 203.

393
Pr. Asist. Dr. Grigore Dinu Mo

sufletul luminat nu are nevoie de explicaţii logice și

construcţii raţionale, pentru că știe mai presus de orice
dovadă că trăiește în Dumnezeu. Astfel, conștiinţa dogmatică
nu este reflecţia raţională asupra experienţei trăite lăuntric,
firească psihologic, pentru că judecata reflexivă scade
intensitatea contemplării Luminii, ba chiar duce la
întreruperea ei, iar atunci sufletul rămâne în întuneric,
numai cu cunoașterea abstractă raţională43. „Ce folos este a
specula despre firea harului, iar lucrarea lui a nu o simţi
lăuntric? Ce folos a ritorici despre lumina Thavorică, fără a
petrece fiinţial în ea? Este oare vreo noimă în a theologhisi
despre Treime, fără a purta în sine sfânta putere a Tatălui,
smerita iubire a Fiului, nezidita lumină a Sfântului Duh”44?
În concluzie, conștiinţa dogmatică la arhim. Sofronie
Saharov, nu are înţelesul academic al cuvântului, ci se
identifică cu cunoașterea în „Duh și Adevăr”, dăruită de
Dumnezeu celor ajunși la maturitate duhovnicească, „la
starea bărbatului desăvârșit, la măsura vârstei deplinătăţii
lui Hristos” (Efeseni 4, 13). La un om cu o conştiinţă dogmatică
matură, arăta părintele Sofronie, „cunoaşterea lui Dumnezeu
se preface în lucrare şi toate manifestările lucrărilor lui sunt
pătrunse de cunoaşterea lui Dumnezeu. Numai un astfel de
om a aflat calea cunoaşterii adevărate. Însă celui ce, din
două a dobândit numai una – fie lucrarea, dar neînsufleţită
de cunoaştere, fie cunoaşterea, dar care în realitate nu se
preface în lucrare, aceea îi devine precum un idol, şi un
astfel de om este departe de a fi aflat adevărata cale”45.
Teologia știinţifică și academică trebuie să se „altoiască” pe
această Tradiţie vie a Duhului, să se hrănească continuu din
conștiinţa dogmatică a Bisericii manifestată în sfinţi, pentru
a-și putea împlini vocaţia educativă, misionară și culturală.

43
Ibidem, pp. 203-204
44
Ibidem, p. 204
45
Idem, Naşterea întru Împărăţia cea neclătită, p. 96.

394