CASTELUL PELEŞ ŞI ICONOGRAFIA CREŞTINĂ

ÎN SLUJBA LEGITIMĂRII REGALE.

ARHANGHELUL MIHAIL

Macrina Oproiu

Arhanghelul Mihail, sfântul patron al naţiei germane, reflectare iconografică, valenţe şi semnificaţii.
Cavalerul medieval, simbol al Monarhiei occidentale creştine. Sfântul Arhanghel Mihail, alegorie creştină a
Regalităţii triumfătoare.

Orice cercetător pasionat de studiul iconografiei regale, care are şansa unică
de a pătrunde dincolo de zidurile străvechii reşedinţe de la Sigmaringen, poate
contempla, în spatele uşilor impozantei capele catolice a castelului, alături de
vechile blazoane ale familiei, statuia ecvestră a Sfântului Gheorghe ucigând
balaurul, dominând spaţiul acesta sacru în calitate de sfânt protector al Casei
princiare.
Discret aşezată în stânga altarului, o pânză nemarcată de trecerea timpului,
opera unui anonim german de pe la 1500, îl înfăţişează pe Arhanghelul Mihail, sub
chipul unui tânăr sobru cu trăsături de Renaştere timpurie, cu plete bălaie revărsate
pe umeri, aureolat, purtând tunică albă peste care o fibulă preţioasă leagă la gât
pelerina neagră, amplă, cu dublură purpurie, din spatele căreia se revarsă două aripi
falnice de înger. Transfigurat parcă de gravitatea misiunii sale divine, ţine în mâna
dreaptă sabia, înălţată ameninţător deasupra capului, iar cu cealaltă mână, balanţa
înclinată. Deşi tabloul decupează figura îngerului, pe un fundal aurit, asemănător
unei tapiserii gravate cu sofisticate ghirlande stilizate, privirea severă şi gestul
radical sugerează iminenţa actului punitiv. Intermediar între om şi Divinitate,
conducătorul legiunilor de îngeri, Mihail, pare încremenit în clipa premergătoare
executării unei sentinţe definitive.
La sfârşitul secolului al XIX-lea, Regele Carol I, în plin proces de identificare
a surselor cultului patrimonial1, comandă - printre altele - pictorului Curţii princiare
de la Sigmaringen, Gustav Bregenzer (1850 – 1919), o serie de cópii după portretele
strămoşilor legendari ai familiei. Ele dau valoare simbolică Sălii de consilii,
amenajată la parterul reşedinţei de vară între anii 1911 şi 1914. Aceluiaşi artist

1
Marian Constantin, Un început de domnie sub semnul legitimităţii, în Albumul România în
timpul lui Carol I, Bucureşti, 2006; Diana Fotescu, Noi mărturii privind istoria Castelului Peleş,
1883 – 1948, Simpozion Muzeul Naţional Peleş, 1996 (?)

1
german îi încredinţează executarea unor cópii după Tizian şi Veronese, ca şi
portrete pline de gingăţie după vechi fotografii ale vlăstarului princiar.
Tot Bregenzer semnează replica după portretul Arhanghelului Mihail din
capela de la Sigmaringen, pictată pentru Camera de gardă, unde se păstrează şi
astăzi alături de cópii după Dürer, înfăţişându-i pe cei doi donatori ai altarului
Baumgartner, imortalizaţi sub chipurile sfinţilor Gheorghe şi Eustaţiu, precum şi de
celebrul autoportret de la 1500 al artistului de la Nürnberg, în plină frumuseţe, ale
căror originale se găsesc la Alte Pinakothek din München.
În bogăţia de capodopere care au alcătuit până în iarna nefastă a anului 1947
colecţia de pictură a Regelui Carol I 2, portretul acesta părea desigur nimic mai mult
decât încă un tablou cu subiect religios. În realitate, adevărata semnificaţie a
lucrării, dincolo de valoarea sa intrinsecă, este de natură spirituală şi marchează
splendida mândrie a originii regale: Arhanghelul Mihail este sfântul patron al naţiei
germane, ce se revendică din gloria trecută a Sfântului Imperiu roman de neam
german, pe al cărui steag de luptă a figurat timp de secole.
Schimbările spectaculoase înregistrate în Germania după 1871, fundamentate
pe ideile naţionalismului german şi materializate ca urmare a politicii agresive a
cancelarului Bismarck îşi găsesc expresia artistică în stilul Altdeutsch.
Carol I implementează la Sinaia un program ideologic reflectat în întregul
demers arhitectonic şi decorativ, a cărui idee directoare, ce transpare dincolo de
toate precauţiile regale rămâne cea a preeminenţei naţiunii germane, ca model
ideal, teutonic3, vizibilă la nivelul stilului arhitectonic al castelului, în organizarea
Sălilor de arme, în utilizarea cu precădere a stilului Renaşterii germane în varianta
istoristă în spaţiile oficiale ale reşedinţei, în etalarea generoasă a vitraliilor germane,
în selecţia operată în favoarea descendenţei germanice în faţa celei latine, de altfel,
lesne de înţeles4, dar mai ales, în planul de decorare al teraselor.
2
Vezi pe larg istoria constituirii colecţiei de pictură a Regelui Carol I în lucrarea lui Octav
Boicescu, Carol I colecţionar de pictură europeană, în Albumul România în timpul lui Carol I,
Bucureşti, 2006.
3
Shona Kallestrup, ’’A Sort of Tropical Balmoral’’: King Carol and Cultural Transplant in
Castle Peleş, în Centropa, mai 2005, pp. 136 – 149: ,,În definitiv, Carol a fost primit în România
ca reprezentant al marii Case de Hohenzollern, ale cărei descendenţă glorioasă şi prestigiu
internaţional, se spera, ar aduce stabilitate politică, ar pune capăt rivalităţilor interne şi ar
conduce România pe calea modernizării. Domnia sa şi calităţile sale princiare erau înţelese în
termenii germanităţii, astfel încât noul său palat trebuia să reprezinte un model al virtuţii
teutonice civilizatoare într-un spaţiu balcanic” (p. 137). [...] ,,Peleşul, de accea rămâne un
exemplu semnificativ şi important al unui transfer cultural german” (p. 139) Cartea de aur. 70
de ani de la întemeierea dinastiei române 1866 – 1936. M.S. Regelui Carol II, Federaţia
Generală a Presei din Provincie, 1936, vezi Georges Schaefer, Histoire de Hohenzollern au
Moyen Age, Paris, Librairie de Firmin, Didot Frères, Fils et Cie, 1859
4
Vezi nota precedentă, dar şi lucrarea aceluiaşi autor, Marian Constantin, Istorismul şi
regalitatea, text catalog expoziţie cu acelaşi titlu, Muzeul Naţional Cotroceni, Bucureşti,
2
 Străin într-o lume care îşi manifestă făţiş ostilitatea, Carol I trebuie să recurgă
însă la concesii însemnate. Lupta încleştată dintre o clasă politică autohtonă
conservatoare şi filo-franceză, care acceptă cu greu autoritarismul şi schimbarea, pe
de o parte şi suveranul german, pe de altă parte, conştient de misiuna sa şi rolul
jucat de Germania în Europa momentului5 reprezintă un subiect dezbătut cu pasiune
de istoriografie.
Dizertaţia de faţă se axează însă pe aspectul ideologic al politicii Regelui
Carol I, din perspectivă artistică, în general şi iconografică, în special, prin raportare
expresă la reşedinţa de la Sinaia.
1999:,,Alegându-şi exemplele dintre ilustrele modele ale trecutului, istorismul ,,exprima năzuinţa
către o lume vindecată, către valori şi legături reale (cum este legătura dintre religie şi istorie)
dorinţa de armonie în viaţa socială, de concordanţă între individ şi societate”. [...] Monarhia, în
ipostaza sa constituţională, a găsit în istorism o modalitate democratică de afirmare, adaptându-
şi formele de reprezentare în conformitate cu prototipurile istorice. [...] Prin reactualizarea
stilului preferat al strămoşului său, monarhul îşi făcea cunoscut tipul de guvernare dorit,
declarând absolutismul luminat ca prototip al propriei domnii. [...] Dar, cel care în mod
perseverent şi declarat, a făcut din istorism piatra de temelie a ambiţiosului său program politico
– dinastic a fost Carol I, iar ilustrarea cea mai elocventă a acestui program l-a constituit
Castelul Peleş din Sinaia”. [...] Este clar că prinţul transfera viitoarei construcţii toate virtuţile
pe care le-ar fi dorit emanate de propria-i personalitate. [...] Intuind puterea de sugestie a
neostilului, Carol era convins că din moment ce corectitudinea şi proverbiala-i stăruinţă nu
reuşiseră să-l impună supuşilor săi, solida concreteţe a unui palat istorist, încărcat de
simbolurile civilizaţiei şi culturii occidentale, ar fi fost mult mai eficace. El invocă Regalitatea
(Castelul regesc) cu şase ani înainte de proclamarea regatului, instituţie căreia, inevitabil îi
asociază funcţia primordială a măreţiei. Apoi se referă la problematica matricei noii spiţe
domneşti (leagănul dinastiei). [...] Transmiţând palatului atribuţiile monarhului, Carol se
conforma aceluiaşi mental care în prima jumătate a secolului, îi făcea pe teoreticienii mişcării
istoriste să vorbească de o ,,arhitectură de caracter”. Douăzeci de ani mai târziu, după prima
fază de decorare a palatului (1883 – 1893), lucrurile nu erau percepute altfel. Cabinetul de lucru
al regelui şi biblioteca regală erau considerate cele mai semnificative încăperi, căci ofereau cea
mai convenabilă imagine a regelui: aceea de truditor. Biblioteca ,,trăda omul ordinii şi al
metodei”, iar cabinetul de lucru ,,omul datoriei”, ,, pe cel ce-şi exercită meseria proverbială de
rege”. Biblioteca se dorea ,,severă” şi ,,retrasă ca o cochilie”, iar cabinetul ,,un refugiu”, dar
şi ,,un sanctuar”. Este de prisos să menţionăm că ambele camere erau decorate în stilul
neorenaşterii germane, singurul considerat adecvat funcţiilor lor. Un alt exemplu tipic îl
constituie sala de recepţii. [...] Holul de onoare, devenit în 1911 principala sală de recepţii a
palatului, a fost ornamentat avînd ca exemplu sala de festivităţi a Camerei de comerţ din Lübeck
(renaşterea germană târzie). De la fastuoasele lambriuri la remarcabila decoraţie sculptată,
totul se transformă, în Holul de onoare, într-o glorificare a spiritului laborios şi cultivat, ca
principală virtute a germanităţii, luată drept model ideal. [...]”. Vezi, de asemenea, Léo
Bachelin, Castel Pelesch. Le Chateau Royal de Sinaia, Paris, Didot & Cie, 1893, ca şi Ute
Frevert, H.-G. Haupt, Omul secolului al XIX-lea, Ed. Polirom, Iaşi, 2002: ,,În Germania, spre
deosebire de Franţa sau Anglia, afirmarea unui asemenea naţionalism artistic a fost mai
precoce, întrucât înainte de 1871 nu exista un stat unitar german, ci o multitudine de state
independente, ai căror principi şi ale căror administraţii le protejau cu grijă şi gelozie
3
 Cine altul decât Nicolae Iorga, cea mai autoritară voce a naţionalismului
românesc, poate exprima mai plastic acest comflict artistic între cele două lumi ?
Regele era ,,[...] el însuşi nesimţitor la multe sensuri ale frumuseţii, deşi, tâmplar
artist, îngrămădea lemnul scobit în castelul pur renan, plin de vitralii germanice şi
de oţelul armăturilor unor cavaleri din alte locuri, li-l ierta numai pentru că erau,
în şubrezenia lor, vădită de a doua zi, înalte, largi şi ,,aveau faţadă”[...] Nu se
sătura detailând vizitatorilor demni de o astfel de cinste acel palat de la Sinaia în
care lucrase şi ca arhitect şi ca meşter şi la care, dominat de o superstiţie ascunsă,
înţelegea să tot lucreze până în ultima clipă a vieţii sale”6.
Conştient de reţinerea manifestată de o mare parte a lumii româneşti faţă de
rigorile Altdeutsch, Regele Carol ctitoreşte la Sinaia un castel gemanic, decorat în
stilul Fachwerk, deschis marelui public din anul 1911, dar îl înconjoară de grădini
italieneşti asemenea unui halou de flori şi vegetaţie, al căror rol era acela de a pune
autonomia. Această stare de lucruri a dus la eterogenitate şi la o proliferare ce nu au putut fi
atinse în altă parte [...]” (p. 275). Arta este tot mai politizată în timpul împăratului Wilhelm al II-
lea. ,,Arta germană, se spunea fără încetare, era fundamental altfel – a se citi ,,mai bună” –
decât arta franceză şi trebuia să se menţină la standardele, culorile şi formele ei” (p. 276).
Ludwig I al Bavariei crează ,,o sală a gloriei eroilor spiritului german”. La 1901, Wilhelm al II-
lea inaugurează la Berlin Siegesallee, imortalizând prin mii de opere de artă gloria Dinastiei de
Hohenzollern. [...] Arta s-a afirmat aşadar ca un factor central al reprezentării şi competiţiei
naţionale. [...] Nu se mai vorbea despre artă ca despre o manifestare europeană sau mondială;
ceea ce conta era cultura germană, prezervarea ei graţie statului militarist (p. 277). Carmen
Tănăsoiu, Iconografia Regelui Carol I, Ed. Amarcord, Timişoara, 1999:,,Castelul reprezintă o
construcţie unică în România. Dispunerea lui spaţială exterioară - în mijlocul ţării (încă
neunificate) şi la cumpănă de ape, simbolul originilor -, geometria interioară – care include
cabinetul de lucru al regelui, biblioteca regală şi sala de recepţii, considerate cele mai
semnificative încăperi – împreună cu întreaga decoraţie (parietală, de mobilier şi obiecte), fac
din castelul Peleş ilustrarea cea mai elocventă a ambiţiosului program politico-dinastic al lui
Carol I” […] Regele a dorit ,,să cuprindă în palatul său imaginea întregii lumi civilizate”
5
Nicolae Iorga, Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral şi naţional, Ed. PRO,
1999. Istoricul afirmă în lucrarea sa că Regele Carol I credea cu tărie în misiunea sa civilizatoare
şi conclude: […] ,,Niciodată cugetarea lui Carol I n-a ieşit din cercul strict al acestei convingeri.
Pentru dânsul România fusese o ţară înapoiată care avusese nevoie de un salvator” (pp. 5 – 6).
6
Ibidem, ,,[...],Carol I venise în România fără cea mai slabă informaţie în ce priveşte prezentul şi
mai ales trecutul, cu toate realităţile de ordin material, şi mai cu seamă atmosfera morală, ale
acestei ţeri spre care îl ducea acel ,,misionarism” care era în aer în lumea prinţillor fără state de
cârmuit. Deci, din partea lui, ar fi fost imposibil să se schiţeze în acest domeniu orice indicaţie
pentru viitor” (pp. 5, 6, 8) ,,[...] De aici, din lipsa de orientare sus de tot, din confuzia şi
ignoranţa celor cari înconjurau tronul s-a produs, în ceea ce priveşte cultura şi viaţa morală,
şcoala de toate gradele, literatura, ştiinţa şi artele, o stare de lucruri în care tot ce priveşte acest
domeniu, care e cel mai de căpetenie, izvorul adevărat al tuturor celorlalte activităţi, nu era
altceva decât rutină moartă, formă vană şi imitaţia, înşelătoare, dar stearpă, a unei lumi având
cu totul alt trecut, şi altă moştenire de la dânsul, pentru un prezent care era întreţinut de forţe cu
totul altele” (pp. 53 – 54).
4
în valoare palatul7. Statuile feminine alegorice, desfăşurate pe Terasa de sud,
singura terasă publică, reprezintă în marea lor majoritate, fie cópii după originale de
la Versailles, fie după cele din grădinile Boboli ale palatului Pitti, executate la
comandă regală de artişti italieni, precum Raffaello Romanelli, Pietro Axerio,
Antonio Frilli, Menghetti de la Florenţa şi Guido Minerbi, de la Veneţia între anii
1881 şi 1911. Fântânile se inspiră de asemenea, din celebre opere de artă italieneşti
de la Florenţa şi Roma, iar leii gardieni sunt replici după cei de la Villa Medici sau
Piazza del Popolo din Roma.
Curtea interioară intercalează blazoane ale vechilor ramuri ale dinastiei
germane printre simboluri creştine şi păgâne deopotrivă, împăcate într-un eclectism
demn de spiritul secolului al XIX-lea. Terasa de răsărit, elaborat construită, în
trepte, valorifică memoria unor împăraţi romani şi a unor filosofi greco-romani 8
prin suita de busturi, care încadrează, nicidecum fortuit, alegoria lui Danubius,
interpretare după fântâna din Piaţa Catedralei din Messina, opera sculptorului
Montorsoli. Investindu-se cu atributele fundamentale ale Salvatorului, Regele Carol
I avansează ideea de predestinare: menirea sa este trasată de Divinitate, el se naşte
pe malul Dunării, care îl poartă pe cursul său, până în ţara de adopţie 9.
Spre apus, mica terasă se concentrează în jurul suitei de alegorii ale
anotimpurilor, iar nordul, dominat de Bazinul lui Neptun, cu colonetele sale
bizantine, a cărui statuie reprezintă o palidă reproducere după Oceanos,????? opera
lui Pietro Bracci pentru Fontana di Trevi, martorul (cine???) atâtor plimbări liniştite
7
Marian Constantin, Palate şi colibe regale din România. Arhitectura şi decoraţia interioară în
slujba monarhiei (1875 – 1925), Ed. Compania, 2007: ,,Deşi pădurile din împrejurimi
constituiau, prin pitorescul lor, spaţii ideale pentru drumeţii şi contemplare, flora montană
oferind la rândul ei o varietate încântătoare de specii rare, atunci când a avut mijloacele
necesare Carol I nu a ezitat să amenajeze un parc întins, situat parţial pe terase, care au
necesitat laborioase intervenţii în peisaj. Grădina, pare-se, fixa într-o convenţie latura agreabilă
a naturii din proximitate pentru a sublinia încă o dată funcţia primordială a palatului: loisirul.
Observăm cum relaţia dinastie-palat primá dincolo de orice alte considerente şi că, de fapt, orice
gratuitate era exclusă. Grădina punea în valoare palatul, ca leagăn al dinastiei, iar semnificaţia
alegerii locului fusese calculată din motive bine întemeiate” (p. 368).
8
Busturile din marmură de Carrara aparţin următorilor impăraţi şi filosofi: Nero (54 – 68),
Hadrianus (117 – 138), Septimius Severus (193 – 211), Antoninus Pius (138 – 161), Platon
(cca 428 – 348 î. Hr.), Gaius Petronius (cca 27 – 66 d. HR). Ele sunt opera atelierului Antonio
Frilli din Florenţa, de la 1911 şi reprezintă cópii după busturi greco – romane antice. Prezenţa
acestor busturi simbolizează desigur, apartenenţa regală la valorile culturii şi gândirii clasice
greco-romane.
9
Vezi pe larg Marian Constantin, Un început de domnie sub semnul legitimităţii, în Albumul
România în timpul lui Carol I, Bucureşti, 2006; vezi Sorin Cristescu, Carol I, Corespondenţa
privată (1878 – 1912) , Ed. Tritonic, Colecţia Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 2005: ,,Nici o altă
viaţă nu este aşa de strâns legată de acest mândru fluviu precum a mea” , Scrisoarea regelui
Carol către tatăl său, Karl Anton, expediată de la Bucureşti, în 25 decembrie 1881/6 ianuarie 1882
(p. 114)
5
ale cuplului regal10, apare încadrat de grota Ariadnei, ????? de putti jucăuşi, de
hieratice statui de sfincşi şi de un diafan relief policrom din maiolică, Bunavestire,
cópie după Andrea della Robbia. (Toate astea doar „încadrează”statuia lui
Neptun???!!!)
Cu excepţia blazoanelor, risipite cu destulă parcimonie pe faţade, la începutul
secolului al XX-lea de către Wilhelm Dietz (documente???)din Viena, doar două
piese trimit explicit la dinastia germană: coloana omagială de pe terasa de vest,
primită din partea familiei în anul 1891, surmontată de un vultur în zbor, referire la
emblema castelului Hechingen, a cărui deviză era ,,De pe înălţimi până la mare” şi
statuia elegantă a Sfântului Gheorghe ucigând balaurul, creaţia artistului german S.
Rottermun, amplasată pe terasa de nord spre sfârşitul domniei, către 191011.
Discret izolate în complexul clasicist, încastrate în zidul de nord al
castelului, se regăsesc şi astăzi, câteva altoriefuri romanice, care trimit la gloria de
altădată a familiei regale: ele reprezintă cópii fidele după pietre tombale ale unor
strămoşi iluştrii!!, începând cu Rudolf de Suabia (1025-1080), administrator al
regatului Burgundiei şi antirege german (1077–1080). Imortalizat cu coroană, glob
cruciger şi sceptru, în momentul încoronării de la Mainz, din anul 1077, sub
auspiciile Bisericii catolice conduse de papa Grigore al VII-lea, Rudolf a fost
înmormântat în cripta Bisericii Sfântului Ioan Botezătorul şi a Sfântului Laurenţiu
din Merseburg (Saxonia - Anhalt) la 1080.
Al doilea altorelief este cópia pietrei tombale din cripta catedralei din Speyer
creată pentru Rudolf de Habsburg (1218–1291), rege al Germaniei (1273–1291) şi
primul rege german al Dinastiei de Habsburg, care apare reprezentat cu însemnele
demnităţii sale şi leu la picioare, aluzie la emblema Boemiei şi la victoria
răsunătoare obţinută în faţa regelui Otokar al II-lea între anii 1276 –1278. Bravul
înaintaş al Regelui Carol I a fost încoronat la Aachen, sub auspiciile altui papă,
Grigore al X-lea.
Următoarea piesă este cópia după placa funerară de un mare rafinament
artistic creată de sculptorul german Hans G. Müsse pentru Eitel Friedrich al II-lea,
conte de Zollern (1452–1512) şi soţia sa, Magdalena de Brandenburg, la biserica
Stiftskirche, din Hechingen. Portretizat alături de scuturi heraldice, ordine şi colane,
contele apare în calitate de cavaler în armură de turnir, cu şirag de mătănii, simbolul
credinţei nezdruncinate şi spadă, simbolul vitejiei, stând pe spinarea unui leu culcat,
10
Idem, Palate şi colibe regale din România. Arhitectura şi decoraţia interioară în slujba
monarhiei (1875 – 1925), Ed. Compania, 2007: ,, [...] Pentru a se plimba în linişte, Regele ,,avu
ideea construirii primelor terase. [...]Atunci când datoria nu-l reţinea, plimbările ocupau un loc
educativ, iar jocurile de societate erau înzestrate cu semnificaţii sportive” (p. 369)
11
Vezi pe larg lucrarea subsemnatei cu titlul ,,Castelul Peleş şi iconografia creştină în slujba
legitimării regale. Sfântul Gheorghe ucigând balaurul”, prezentată cu ocazia Simpozionului
organizat de Muzeul Literaturii din Iaşi, sesiunea a II-a, 2009

6
alegorie a forţei. Magdalena, în costum de Renaştere timpurie, cu mătănii, îi stă
alături, aşezată pe un câine culcat, simbolul fidelităţii conjugale.
În sfârşit, ultima din seria pietrelor tombale îl înfăţişează pe cavalerul Otto
von Pienzenau, conte de Zinneberg, în armură completă, cu suliţă şi scut; în rama
unei complicate inscripţii gotice ...
Toţi cei cinci strămoşi marchează în biografia regală un punct de cotitură, un
nou început: Rudolf de Suabia simbolizează prin persoana sa începutul unei
devoţiuni seculare a ramurii suabiene faţă de Biserica catolică şi implicit, faţă de
instituţia papalităţii, potrivit dictonului ,,fiecare bătălie câştigată de rege este o
victorie a Bisericii”12. Rudolf de Habsburg punctează cu gravitate momentul precis
în care se produce mărirea neamului german. Contrar aşteptărilor, Rudolf nu este
prezentat în ipostaza de cuceritor ci în aceea de pacificator. El este predestinat să
ctitorească o mare dinastie, aşa cum mărturiseşte inscripţia latinească de pe piatra
tombală reprodusă la Peleş: ,,Anul 1291, luna iulie, ziua a 15-a, cel care a împărţit
pacea, Rudolf de Habsburg, regele romanilor în anul al 18-lea al domniei sale”13.
Otto von Pienzenau simbolizează curajul pus în slujba credinţei vasalice faţă
de senior, Cavalerul prin excelenţă, iar cuplul Eitel Friedrich al II-lea - Magdalena
de Brandenburg, dovada nepieritoare a unei iubiri care a dăinuit în conştiinţa
Regelui Carol I şi care i-a servit drept model în relaţia cu Regina Elisabeta.
Şi iată cum, cele cinci figuri ancestrale sintetizează ideile fundamentale, care
au stat la baza întregii ideologii a politicii lui Carol: venirea în România a fost rodul
predestinări, El a fost salvatorul unei naţii aflate în derivă istorică, iar autoritatea sa
se legitimează prin curaj14, exemplaritate15 şi credinţă.
Dincolo de simbolistica pe care cei cinci strămoşi regali o întruchipează,
numitorul lor comun rămâne, în realitatea concretă istorică, apartenenţa la un mare
şi sfânt imperiu, constituit în anul 962 şi care a dăinuit glorios timp de opt secole
12
Jean-Paul Roux, Regele. Mituri şi simboluri, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1998, p. 321. Vezi, pe
larg, capitolul ,,Regele, Biserica şi nobilimea”
13
Jacques Le Goff, Omul medieval, Ed. Polirom, Iaşi, 1999: vezi pe larg capitolul II coordonat de
Franco Cardini ,,Războinicul şi cavalerul”, din care cităm câteva pasaje menite să explice
înţelesul inscripţiei: secolul al X-lea permite lumii creştine să elaboreze ,,un complex etico-
teologic orientat sacralizarea practicii militare” Idealurile acestui secol rămân ,,idealuri de
pace” (p. 72).
14
Iată termenii în care se exprimă la începutul secolului al XIII-lea în ,,Cântecul Nibelungilor”,
ideea de curaj şi vitejie, prin referirea la modelul de războinc german, care a fost Siegfried: ,,Toţi
se temeau de ascuţişul spadei sale. De cînd a încins-o, rar a avut-a plăcută zăbavă eroul cel
vrednic. Învingător în lupte, braţul său puternic făcea risipă mişelelor gloate şi în curândă vreme
faima lui se împrăştie în luptă” în Cîntecul Nibelungilor, Ed. Minerva, Bucureşti, 1977,
traducere şi prefaţă de Virgil Tempeanu (p.8)
15
Europei, Ed. Humanitas, 1992 : ,,Regele are conştiinţa demnităţii. El ştie să-şi înfrâneze
pasiunile; poate avea vicii, dar ştie să le stăpânească sau cel puţin nu caută să le exacerbeze”
(p. 33)
7
până la căderea sa definitivă sub loviturile crunte ale lui Napoleon (1806). Aceşti
strămoşi, şi alţii asemenea lor, constituie adevăratul său motiv de mândrie:
Burchard şi Wesel de Zolre se disting la începutul secolului al XI-lea în luptele lui
Henric al IV-lea, împăratul Sfântului Imperiu roman de neam german, iar Friedrich
al III-lea, burgraf de Nürnberg, joacă rolul consilierului intim pe lângă împăraţii
Frederic Barbarossa şi Henric al VI-lea, un secol mai târziu.
La 1226, Friedrich al II-lea de Hohenzollern şi conte de Nürnberg întemeiază
linia Suabiană a dinastiei, din care descinde Regele Carol I al României. Eithel
Friedrich al III-lea, şambelan ereditar al Imperiului la mijlocul secolului al XVI-lea,
se poate lăuda cu prietenia lui Carol Quintul, iar un alt strămoş, Carl devine la 1563
preşedinte al consiliului aulic al Imperiului. El este artizanul unirii Principatelor de
Hohenzollern-Hechingen şi Hohenzollern-Sigmaringen.
Doar câteva vitralii ale castelului Peleş vorbesc despre legăturile de rudenie
dintre familia regală şi Napoleon al III-lea, 16 prin imaginea celor doi strămoşi,
conţii Carl şi Anna. Prin căsătoria cu o principesă Murat, fiica regelui Joachim
Murat al Neapolelui şi cumnatul lui Napoleon I, el se înrudeşte cu francezii.
Istoria de după 1806, îi este însă mai puţin apropiată sufletului. Mite
Kremnitz, cea care l-a cunoscut îndeaproape, mărturisea în biografia dedicată
suveranului: ,,Toate înclinările Regelui L-au ţinut legat de cele din strămoşi, toate
pornirile Sale îşi au rădăcina în tradiţiune” 17 căci ,,Prinţii de Hohenzollern au fost
destinaţi carierei militare. În punctul acesta părerile Hohenzollernilor au rămas şi
în timpurile acestea noi tot cele de acum cîteva sute de ani: numai cele ale
războiului li se par vrednice şi potrivite stării lor” 18Carol rămâne nostalgic după
gloria de altădată, pe care Germania lui Wilhelm I se străduieşte să o recupereze
prin politica mondială agresivă şi prin exaltarea ideilor pangermanismului19.
Uniţi sub simbolul creştin reprezentat de Arhanghelul Mihail, conducătorul
armatei divine, cel care distruge adversarii adevăratei Biserici, strămoşii Regelui
României şi-au adjudecat preeminenţa în faţa celorlalte naţii europene prin credinţa
în superioritatea misiunii lor20.
Alegerea sfântului nu este fortuită: Arhanghelul Mihail este ,,cel dintâi
dintre îngerii păzitori”. Mesager între oameni şi Dumnezeu, apare în vechiul
16
Mama Regelui Carol I, principesa Josephina de Baden, prin familia Beauharnais, era verişoara
lui Napoleon al III-lea,.
17
Mite Kremnitz, Regele Carol I al României. O biografie de Mite Kremnitz, Ed. Porţile
Orientului, Iaşi, 1995, p. 7
18
Ibidem, p. 12
19
Jean Carpentier, François Lebrun, Istoria .... , pp. 319 - 328
20
După destrămarea Sfântului Imperiu roman de neam german, Germania îl revendică pe
Arhanghel drept patron sfânt, în ideea de continuatoare a defunctului Imperiu. Să nu uităm că nu
întâmplător Mişcarea legionară din România l-a avut drept patron spiritual, purtându-i numele
între anii 1927 şi 1930, când a devenit ,,Garda de fier”.
8
testament sub apelativul de ,,prinţ conducător”. El este ,,viceregele Raiului”,
,,Arhistrategul”, ,marele voievod”21, pentru ca în evul mediu, odată cu sacralizarea
practicii militare în secolele al X – lea şi al XII-lea şi a organizării războaielor sfinte
sub conducerea Bisericii catolice, cruciadele, Arhanghelul Mihail să figureze alături
de Sfinţii Gheorghe şi Martin, prezent de asemenea în iconografia castelului Peleş,
în trioul ,,sfinţilor luptători”22.
În hagiografia Bisericii catolice, Arhanghelul îndeplineşte patru atribuţii
fundamentale: este zeul creştin al morţii, el dă fiecăruia şansa de a-şi răscumpăra
păcatele, este Patronul poporului ales din Vechiul Testament şi este sfântul păzitor
al Bisericii. Eclipsat ca număr de reprezentări la Peleş de Sfântul Gheorghe,
protectorul Casei regale române, dintr-o prudenţă exersată de înaintaşii săi cu multe
secole în urmă,23 Arhanghelul Mihail rămâne prototipul cavalerului medieval,
alegorie a Regalităţii creştine triumfătoare în faţa necredinţei. El apare aici în două
ipostaze iconografice: de judecător, ca în cópia lui Bregenzer, unde cântăreşte în
balanţă greutatea sufletelor celor morţi în timpul Judecăţii de Apoi şi în calitate de
înger şi cavaler în luptă cu balaurul, deci de apărător al Bisericii.
În Galeria de marmură a castelului, alături de vechi vitralii germane,
întruchipându-i pe Sfântul Gheorghe, al doilea ,,patron medieval al cavalerilor” şi
21
Apocalipsa după Ioan: 12/7: ,,Şi s-a făcut război în cer: Mihail şi îngerii lui au pornit război cu
balaurul. Şi se războia şi balaurul şi îngerii lui”; Cartea lui Daniel /Vechiul Testament: 10/ 13 –
21: ,,Şi îngerul păzitor al Persiei mi-a stat împotrivă douăzeci şi una de zile, dar iată că Mihail,
cel dintâi dintre îngerii păzitori, a venit în ajutorul meu şi eu l-am lăsat acolo la îngerul păzitor
al regelui Perşilor […]Atunci El a zis: "Ştii tu, oare, pentru ce am venit la tine? Acum Mă voi
întoarce să fac război cu îngerul păzitor al Persiei şi, când Eu Mă voi duce, iată că îngerul
păzitor al Greciei va veni. / Îţi voi vesti ţie ceea ce este scris în cartea adevărului. Nimeni nu
poate să Mă ajute mai bine la aceasta decât Mihail, îngerul vostru păzitor". Cap. 12: ,,Şi în
vremea aceea se va scula Mihail, marele voievod care ocroteşte pe fiii poporului tău, şi va fi
vreme de strâmtorare cum n-a mai fost de când sunt popoarele şi până în vremea de acum. Dar
în vremea aceea, poporul tău va fi mântuit şi anume oricine va fi găsit scris în carte”.   Epistola
lui Iuda: 1/9 ,,Dar Mihail Arhanghelul, când se împotrivea diavolului, certându-se cu el pentru
trupul lui Moise, n-a îndrăznit să aducă judecată de hulă, ci a zis: "Să te certe pe tine
Domnul!"  Vezi, de asemenea Viorica Constantinescu, Baruch Tercatin, Dicţionar de
personaje biblice şi reprezentarea lor în artă, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2002, pp. 226 - 227
22
Jacques Le Goff, Omul medieval, Ed. Polirom, Iaşi, 1999: vezi pe larg capitolul II coordonat de
Franco Cardini ,,Războinicul şi cavalerul”: apare în secolele X - XII ,,[…]o întreagă recoltă de
poeme epice şi de legende în care credinţa creştină şi gustul pentru miracol, sprijinite pe nararea
a numeroase apariţii şi pe cultul moaştelor şi al sanctuarelor, se traduc într-un original
,,creştinism războinic” în care exaltarea spiritualităţii creştine se împleteşte cu gloria militară
[…]” (p. 76).
23
Ibidem: sistemul etic cavaleresc gravitează în jurul a doi poli, vitejia şi înţelepciunea, ,,[…]
adică acel tip de sagacitate specială, rafinată prin experienţă, îndeobşte formulată în termenii
prudenţei”. Rezultatul acestei complementarităţi este ,,la mesure, echilibrul atent controlat”.
Cînd posedă ambele atribute, se naşte ,,cavalerul perfect” (p. 77).
9
de Frederic Barbarossa, împăratul cruciat, subiectul unor vanitoase nostalgii
mesianice24, apare reprezentarea Sfântului Mihail pe un vitraliul de la mijocul
secolului al XVI-lea.
Fragil, înveşmântat în tunică albă şi aurie drapată, simbolul purităţii şi al
iluminării, îngerul aureolat, imortalizat în clipa premergătoare uciderii balaurului cu
lancea, obiect sacru din recuzita sfinţilor – războinci, simbol al războiului şi al
sacrificiului25 pare să plutească uşor ca o adiere peste fiara hipnotizată. Fundalul
roşu, prin care în zilele senine se filtrează discret lumina, 26 conferă imaginii creştine
dramatism. Nimic nu pare să ne poarte cu gândul la zeul Odhin 27, viclean şi crud din
mitologia germanică, zeu cu care a fost asociat după creştinarea Germaniei. Doar
poate lancea, echivalentul creştin al lăncii Gungnir şi atunci când Mihail apare în
postura de cavaler, calul său devine echivalentul lui Sleipnir, animal fantastic cu
opt picioare. Ca şi Mihail, Odhin însoţeşte sufletele morţilor şi întâmpină sufletele
războinicilor aleşi, care ajung în Walhala, paradisul luptătorilor germani. Odhin este
deopotrivă zeul războiului, cel care stăpâneşte magia şi cel care cunoaşte Runele.
Lupta Sfinţilor Mihail şi Gheorghe cu balaurul nu i-a lăsat indiferenţi nici pe
creatorii de epopei: În Cântecului Nibelungilor, cea mai însemnată saga a poporului
german, Siegfried este prototipul războinicului prin excelenţă, echivalentul lui
Charlemagne sau Roland, pentru lumea francă. Asemenea celor doi sfinţi-cavaleri
creştini, Siegfried se angajează într-o luptă înverşunată cu balaurul, pe care îl ucide
şi în sângele căruia scăldându-se, devine invincibil28.
În ajunul festivităţilor încoronării de la Alba-Iulia, din 15 octombrie 1922,
Regina Maria şi Regele Ferdinand au ales să se fotografieze în costumele oficiale,
proaspăt aduse din străinătate, în aceeaşi Galerie, pe monumentala banchetă din
marmură, creaţie italiană de la începutul secolului al XX-lea. Central, pe spătarul

24
Jean – Paul Roux, op. cit.: autorul relatează despre existenţa mitului reântoarcerii acestui
împărat mort în cruciada regilor, în anul 1190. El nu e mort, ci doar adormit în Munţii Thuringiei,
aşezat între şase cavaleri, la o masă de piatră, în aşteptarea zilei cînd va elibera Germania şi îi va
asigura primul loc în lume (p. 285).
25
Clare Gibson, Ghid ilustrat. Semnificaţii şi origini. Semne şi simboluri, Ed. Aquila ’93,
Bucureşti, 1993
26
Ibidem: ferestrele bisericilor simbolizează penetrarea luminii divine, care îi iluminează pe
credincioşi; culorile de bijuterie ale vitraliilor sunt o cale de plată a tributului faţă de Dumnezeu şi
o reflectare a imaginilor şi culorilor strălucitoare ale poveştilor biblice (p. 41).
27
F. Braunstein, J. F. Pépin, Marile mituri ale lumii, Ed. Lider, ?, pp. 189 - 210
28
Interesante sunt afirmaţiile lui Virgil Tempeanu, care notează în Prefaţa la Cîntecul
Nibelungilor, apărut la Editura Minerva, în anul 1977, în subcapitolul ,,Nibelungii în România”,
că legenda a circulat în spaţiul românesc şi a fost culeasă şi publicată de Petre Ispirescu în revista
,,Columna lui Traian”, în anul 1876 sub titlul ,,George cel viteaz” (pp. XVIII – XIX). De ce oare
George ? Desigur, de la Gheorghe, mai precis de la Sfântul Gheorghe, care a înfruntat balaurul.
Echivalentul a apărut instinctiv în mentalul colectiv şi a fost preluat şi de povestitor.
10
trilobat, decorat în meplat cu entrelacuri bizantine, a fost sculptat Sfântul Mihail
călare, aureolat, trimfător şi solar, pregătit parcă pentru celebrarea unei victorii.
În anul 1898, cu ocazia vizitei Regelui Carol I în Rusia, la invitaţia ţarului
Nicolae al II-lea, suveranul României primeşte din partea oraşului Sankt-Petersburg
un platou decorativ din argint, gravat cu ghirlande florale aurite, opera meşterului
rus, Mihail Opchinnikov, cu dedicaţie către Rege, surmontată de scut cu imaginea
sfântului Mihail şi coroana imperială. Inspirată din iconografia ortodoxă,
Arhanghelul este reprezentat în armură de cavaler, aureolat şi înaripat, purtând în
mâna dreaptă sabia de foc cu care apără intrarea în Rai.
În sfârşit, în Tezaurul castelului Peleş, printre piese diverse din metal preţios,
achiziţii regale sau cadouri, se găseşte un triptic din argint, în care sunt înrămate trei
portrete de sfinţi: central apare Sfântul Petru, în voleul din dreapta, Sfânta Fecioară,
iar în stânga, Arhanghelul Mihail, în veşminte de legionar roman, cu cască şi panaş,
peste care a fost pictată aura, cu sabie de foc şi scut, simbolul apărării şi protecţiei,
dar şi al spiritualităţii.
Devenit român, potrivit propriei declaraţii din 10 mai 1866, Regele Carol îşi
asumă răspunderea guvernării unei ţări cu tradiţii şi valori proprii, pe care chiar
dacă nu le înţelege sau le priveşte condescendent 29, se vede totuşi nevoit să le ia în
considerare şi să le integreze. În acest sens, desfăşoară o adevărată strategie de
apropiere între El şi popor. Scindat între valorile şi preceptele moştenite de la
familia sa germană şi mentalitatea unei ţări aflate în pragul modernizării, Regele
trebuie să navigheze cu prudenţă în apele tulburi ale politicii. De aici şi atitudinea
ambiguă pe care o manifestă adesea. Carol este continuatorul unei tradiţii dinastice,
de sorginte germanică, creştină, căreia îi acordă locul cuvenit în biografia regală,
dar şi primul rege al unei ţări latine, în faţa căreia trebuie să se legitimeze. De aceea,
recurge la supralicitarea legăturilor seculare între strămoşii săi şi domnitori români,
coalizaţi contra Imperiului otoman.
Şi în sfera iconografiei regale, concesiile nu întârzie să apară. ,,Castelul
renan”, despre care vorbea Iorga, face loc altor stiluri decorative, europene şi
orientale, într-o proporţie rezonabilă, colecţiile regale ilustrează eclectismul epocii,
iar sfinţii – cavaleri, cu care se identifică figura sacră a suveranului îşi ocupă locul
bine stabilit, după criterii ce reflectă dorinţa Regelui de conciliere. Astfel,
Arhanghelul Mihail, prea legat de Germania, de ideologia imperială şi de

29
Iată cum comentează – deloc măgulitor - în Corespondenţa sa privată Regele Carol I, caracterul
poporului român, în contextul relaţiei controversate dintre Regină şi Elena Văcărescu, în anul
1891: ,,Orientalii sunt cei mai abili în ţesutul intrigilor perfide şi niciodată nu ai voie să le
dăruieşti deplina încredere. În aceşti 25 de ani am avut de-a face cu o societate impregnată de
obiceiuri şi moravuri bizantine şi am căpătat astfel multă cunoaşterea oamenilor. Câtă minciună
şi înşelătorie n-am trăit eu !” (p. 271)

11
catolicism este eclipsat de Sfântul Gheorghe, patronul noii Case regale, mai
apropiat de percepţia populară autohtonă, mai accesibil ortodoxiei şi culturii
tradiţionale.

BIBLIOGRAFIE:

12
1. Léo Bachelin, Castel Pelesch. Le Chateau Royal de Sinaia, Paris, Didot &
Cie, 1893

2. F. Braunstein, J. F. Pépin, Marile mituri ale lumii, Ed. Lider, ?

3. Jean Carpentier, François Lebrun, Istoria Europei, Ed. Humanitas, 1992

4. Cartea de aur. 70 de ani de la întemeierea dinastiei române 1866 – 1936.

M.S. Regelui Carol II, Federaţia Generală a Presei din Provincie, 1936

5. Cântecul Nibelungilor, Ed. Minerva, Bucureşti, 1977

6. Marian Constantin, Palate şi colibe regale din România. Arhitectura şi

decoraţia interioară în slujba monarhiei (1875 – 1925), Ed. Compania, 2007

7. Viorica Constantinescu, Baruch Tercatin, Dicţionar de personaje biblice şi

reprezentarea lor în artă, Ed. Hasefer, Bucureşti, 2002

8. Sorin Cristescu, Carol I, Corespondenţa privată (1878 – 1912), Ed. Tritonic,

Colecţia Biblioteca pentru toţi, Bucureşti, 2005

9. Ute Frevert, H.-G. Haupt, Omul secolului al XIX-lea, Ed. Polirom, Iaşi, 2002

10.Clare Gibson, Ghid ilustrat. Semnificaţii şi origini. Semne şi simboluri, Ed.

Aquila ’93, Bucureşti, 1993

11.Jacques Le Goff, Omul medieval, Ed. Polirom, Iaşi, 1999

12.Nicolae Iorga, Supt trei regi, Ed. PRO, 1999

13.Mite Kremnitz, Regele Carol I al României. O biografie de Mite Kremnitz,

Ed. Porţile Orientului, Iaşi, 1995

14.Muzeul Naţional de Artă, Muzeul Naţional de Istorie, Muzeul Naţional

Cotroceni, Muzeul Naţional Peleş, România în timpul lui Carol I, Bucureşti,
2006

15.Jean-Paul Roux, Regele. Mituri şi simboluri, Ed. Meridiane, Bucureşti, 1998

13
16.Georges Schaefer, Histoire de Hohenzollern au Moyen Age, Paris, Librairie
de Firmin, Didot Frères, Fils et Cie, 1859

17.Carmen Tănăsoiu, Iconografia regelui Carol I, Ed. Amarcord, Timişoara,

1999

ARTICOLE:

18.Marian Constantin, Strămoşi latini, strămoşi germanici, strămoşi autohtoni

ai regelui Carol I: legitimare şi autoreferenţialitate, Simpozion anual
Muzeul Naţional Peleş, 1999

19.Marian Constantin, Istorismul şi regalitatea, text catalog expoziţie cu acelaşi

titlu, Muzeul Naţional Cotroceni, Bucureşti, 1999

20.Diana Fotescu, Noi mărturii privind istoria Castelului Peleş, 1883 – 1948,
Simpozion anual Muzeul Naţional Peleş, 1996 (?)

21.Shona Kallestrup, ’’A Sort of Tropical Balmoral’’: King Carol and Cultural
Transplant in Castle Peleş, în Centropa, mai 2005, pp. 136 - 149

14