Revoluția rusă

Articol principal: Revoluția rusă din 1917.

În timpul primului război mondial, Rusia țaristă a suferit din cauza crizei economice și foametei.
Armata țaristă, condusă, echipată și aprovizionată prost și demoralizată a suferit o serie de
înfrângeri. Mulți soldați au dezertat. Insatisfacția față de monarh și de politica de continuare a
războiului a guvernului său a crescut în continuu. Țarul Nicoleae al II-lea a abdicat în februarie
1917.
A fost instalat în fruntea țării un guvern provizoriu condus mai întâi de Prințul Gheorghi
Evghenievici Lvov și mai apoi de Alexandr Kerenski, care însă a refuzat să facă pace cu Puterile
Centrale. Guvernul Provizoriu nu a fost în stare să promulge o lege a reformei agrare atât de
așteptată de țărănimea rusă, care reprezenta aproximativ 80% din populație.
Printre militari, nesupunerea la ordine și dezertarea erau fenomene larg răspândite.
Intelectualitatea era nemulțumită de ritmul încet al reformelor. Sărăcia devenea endemică, iar
diferențele dintre bogați și săraci și inegalitățile sociale erau în creștere, în timp ce guvernul
provizoriu devenea tot mai mult o organizație autocratică, care era pe punctul de a ceda ispitei să
se transforme într-un guvern militar. Dezertorii se reîntorceau în orașe pentru a se alătura
muncitorilor socialiști nemulțumiți, cărora le ceda de cele mai multe ori armele aduse de pe
front. Condițiile proaste de viață din orașe erau terenul fertil de dezvoltarea a mișcărilor
revoluționare.
În timpul revoluției, bolșevicii au adoptat sloganuri populare: "Toată puterea, Sovietelor!" sau
"Pământ, pace și pâine!" Sovietele erau consilii locale orășenești formate din reprezentanții
lucrătorilor diferitelor fabrici sau afaceri. Sovietele erau organizații ale democrației directe
populare și cu toate că ele nu aveau o funcție oficială în structura puterii, exercitau o influență
importantă asupra muncitorilor, influență de care guvernanții ar fi trebuit să țină seama.
După victoria revoluției, conducătorii comuniști au conceput o constituție care părea să
recunoască autoritatea sovietelor locale. Cel mai înalt corp legiuitor era Sovietul Suprem. Cel
mai înalt corp executiv era Biroul Politic al CC al PCUS. (Vezi și: Organizarea Partidului
Comunist al Uniunii Sovietice).
Primul conducător al Uniunii Sovietice a fost Vladimir Ilici Lenin, care fusese conducătorul
facțiunii bolșevice a fostului Partid Social Democrat al Muncii din Rusia. Tulburările sociale
care păreau să favorizeze revoluția l-au convins pe Lenin să cucerească puterea printr-o mișcare
de forță în octombrie 1917. Primul act al guvernului comunist a fost încetarea participării Rusiei
la luptele primului război mondial. În schimbul păcii, tânărul stat comunist ceda Germaniei cea
mai mare parte a Ucrainei și Belarusului prin Tratatul de la Brest-Litovsk.