UNIVERSITATEA „1 DECEMBRIE 1918” DIN ALBA IULIA

FACULTATEA DE TEOLOGIE ORTODOXĂ DIN ALBA IULIA

CATEDRA DE ISTORIA ŞI FILOSOFIA RELIGIILOR
Secţia Teologie-Pastorală

Orfismul,
doctrină de mistere
LUCRARE DE SEMINAR

Coordonator:
Pr. prof. univ. dr.
EMIL IOAN JURCAN
Susţinător:
DAN IUGA,
anul III

ALBA IULIA
2006
1
 1. ASPECTE INTRODUCTIVE:

CONTEXT ISTORIC ŞI POLITIC. GRECIA ANTICA ŞI BAZINUL MEDITERANEAN ÎN

CONTEXTUL APARIŢIEI ORFISMULUI. CARACTERISTICI GENERALE:

Insulele greceşti sunt recunoscute drept locul de naştere al vieţii intelectuale

occidentale. Pentru a înţelege impactul considerabil al civilizaţiei greceşti asupra tuturor
realizărilor culturale viitoare ale Europei, trebuie să ne întoarcem la perioada primordială a
umanităţii, cea mitologică. Mitologia greacă reprezintă un ansamblu de legende care
provin din religia vechii civilizaţii elene, cu zei creatori, intrigi în Eden şi eroi civilizatori.
Aceste poveşti erau cunoscute de către toţi grecii din antichitate şi, în pofida scepticismului
unor gânditori, le ofereau oamenilor atât ritualuri, cât şi istorie.
În mitologia greacă zeii panteonului capătă însuşiri omeneşti, însă rămân, înainte de
toate, personificări ale forţelor universului, care acţionează asupra vieţii şi destinului
oamenilor, explicând ceea ce pare inexplicabil într-un mod raţional. Ei sunt mai mult sau
mai puţin schimbători şi, cu toate că uneori par a avea simţul dreptăţii, sunt adesea
meschini sau răzbunători. Lumea mitologiei greceşti este complexă, plină de monştri,
războaie, intrigi şi zei care intervin în permanenţă. Aceste credinţe pot fi comparate cu
modul în care unii creaţionişti creştini din zilele noastre echivalează literal Biblia cu istoria
lor.
În zilele noastre mitologia greacă rămâne nu doar sursa unor motive şi trimiteri
literare, dar şi a unor poveşti fermecătoare care continuă să fascineze. Mitologia greacă
rămâne o referinţă culturală importantă mult timp după ce religia greacă, de care a fost
legată, a încetat să se mai practice. A existat o revoltă creştină de desfigurare sau distrugere
a idolilor şi a altor imagini care reflectau cultul public al zeilor. Creştinismul a înlocuit
păgânismul ca religie oficială a Imperiului Roman în 391, când a fost declarat unica religie
a imperiului. Literatura reprezenta o problemă mai dificilă pentru creştini, deoarece
influenţa mitologiei greceşti nu s-ar fi putut elimina peste noapte fără distrugerea operelor
lui Homer, Theocrit, Vergiliu, Ovidiu şi a altor autori, valori culturale universale. Chiar si
2
literatura creştină cea mai entuziastă face adesea trimiteri la mitologia greacă şi romană, tot
aşa cum în scrierile de bază ale religiei creştine regăsim înţelepciunea şi unele dintre
judecăţile filosofilor greci.

2. SECŢIUNEA CENTRALĂ:

A. SCRIERILE TIMPURII ALE GRECIEI ANTICE. FUNDAMENTELE APARIŢIEI

DOCTRINELOR ORFICE:

Cele mai vechi opere literare europene care s-au păstrat sunt Iliada şi Odiseea,
ambele scrise în greaca veche, probabil înainte de anul 700 î.Hr. şi atribuite lui Homer.
Dintre alte poeme epice timpurii s-au păstrat cele ale lui Hesiod, primul poet didactic.
Poemele care tratează teme mitologice, cunoscute drept "Imnurile Homerice", datează din
800–300 î.Hr. Din operele multor poeţi greci din această perioadă, printre care autorii de
elegii Tyrtaeus, Theognis, Solon, Semonides din Amorgos, Archilochus şi Hipponax s-au
păstrat doar fragmente. Poemele lirice cele mai personale aparţin lui Alceu, Sappho şi
Anacreon. Lirica doriană pentru reprezentaţii corale s-a dezvoltat în operele lui Alcman,
Ibycus şi Stesichorus şi a atins perfecţiunea în operele lui Pindar, Simonide din Ceos şi
Bacchylide.

B. PERIOADA CLASICĂ A DEZVOLTĂRII CULTURII ŞI

DOCTRINELOR RELIGIOASE GRECEŞTI:

Teatrul grec s-a dezvoltat din cântecele şi dansurile din cadrul ceremoniilor care
aveau loc în cinstea lui Dionysos la Atena. În Atena s-au compus trei tipuri de piese:
tragedia, comedia şi piesele cu satiri; ultimele nu păreau a fi luate prea în serios, cel puţin
în perioada iluminismului grec (450-400). Originile tragediei şi ale comediei ateniene sunt
incerte. O condiţie principală se pare că a fost existenţa, timp de secole, a unui cor, care
avea un lider şi care intona un cântec despre un erou legendar; ulterior liderul, în loc să
cânte despre acest erou, a început să-l întruchipeze. Tradiţia aristotelică defineşte tragedia
3
drept o piesă despre oameni de condiţie superioară, cum ar fi eroii, regii şi zeii, a căror
existenţă fericită suferă o lovitură şi care vorbesc un limbaj elevat. Este important să se
înţeleagă că la începuturile sale teatrul a fost o formă de ritual religios şi că, deşi a devenit
în Atena, în perioada clasică, o modalitate de relaxare şi distracţie, cu atât mai distractiv cu
cât era mai sângeros, natura sa religioasă a rămas mereu vie în conştiinţa publicului. Din
acest motiv teatrul prezintă caracteristicile universale ale oricărui ritual religios, explicând
relaţia dintre om şi divinitate, dintre om şi lumea materială, violenţa şi originile acesteia şi
încercând să controleze iraţionalul şi lumea materială.
Tragedia, în tradiţia aristotelică, are rolul de a purifica sufletul de "frică şi milă " –
catharsis- un tratament terapeutic al tulburărilor emoţionale prin empatie cu drama eroului.
În sec. al V-lea î.Hr. tragedia a fost dezvoltată de către trei dintre cei mai mari dramaturgi
din istoria teatrului, Eschil, Sofocle şi Euripide. La fel de celebrat a fost cel mai de seamă
reprezentant al vechii comedii atice, Aristofan. Simplificând definiţia, comedia priveşte
oameni obişnuiţi a căror existenţă suferă o tranziţie de la împrejurări nefavorabile la
împrejurări favorabile şi care vorbesc un limbaj obişnuit. Alţi scriitori care au dezvoltat
acest gen sunt Cratinus şi Eupolis, despre care se cunosc foarte puţine lucruri. Umorul
zgomotos al acestor opere timpurii a fost înlocuit de umorul mai temperat al "comediei
mijlocii" şi în cele din urmă de "noua comedie", care a fixat forma acestui nou tip de piesă
de teatru. Cel mai cunoscut autor din perioada noii comedii greceşti este Menandru.
Istoriografia a început în Grecia cu opera bogată şi larg răspândită a lui Herodot,
relatările precise şi complete ale lui Tucidide şi naraţiunea alertă a lui Xenofan. În cursul
acestei scurte perioade a literaturii ateniene au apărut scrieri filosofice de o profunzime
fără precedent: operele lui Platon şi Aristotel au avut un efect incalculabil asupra gândirii
occidentale.
În scrierile sale de tinereţe, Platon (întemeietorul Academiei) a încercat să transmită
spiritul învăţăturilor lui Socrate şi să consemneze cu exactitate conversaţiile maestrului în
dialogurile sale, care rămân principala noastră sursă de informare cu privire la aceste
conversaţii. Capodopera dialogurilor de maturitate ale lui Platon este Republica. Dialogul
începe cu o conversaţie a lui Socrate despre natura justiţiei, dar trece direct la o dezbatere
amplă cu privire la virtuţile dreptăţii, înţelepciunii, curajului şi moderaţiei, aşa cum se
manifestă atât în fiinţele umane individuale, cât şi în societate în ansamblul său. Acest plan

4
al societăţii sau al persoanei ideale necesită relatări amănunţite despre cunoaşterea
omenească şi despre tipul de programe educaţionale prin care ea poate fi însuşită atât de
bărbaţi, cât şi de femei, şi este surprins prin alegoria peşterii, o imagine plastică a
posibilităţilor vieţii umane.
Despre Aristotel se spune că a scris 150 de tratate filosofice. Cele 30 care s-au
păstrat abordează subiecte extrem de variate, de la biologie şi fizică la etică, estetică şi
politică. Despre multe dintre ele se crede că nu sunt, totuşi, decât "note de lectură", şi nu
tratate complete, cizelate, iar câteva dintre ele se pare că nu sunt scrise de Aristotel, ci de
membri ai şcolii sale.
Retorica greacă, extrem de apreciată în lumea antică, a fost dusă la perfecţiune în
timpurile sale. Printre cei mai apreciaţi oratori se numără Antiphon, Andocides, Lysias,
Isocrates, Isaeus, Lycurgus, Aeschines şi Demostene, considerat cel mai mare dintre toţi.
Se consideră că literatura greacă clasică ia sfârşit o dată cu moartea lui Aristotel şi a lui
Demostene (c. 322 î.Hr.). Cei mai mari scriitori ai perioadei clasice au anumite
caracteristici comune: economia de cuvinte, expresia directă, subtilitatea raţionamentului şi
preocuparea pentru formă.

C. LITERATURA GREACĂ TÂRZIE:

Următoarea perioadă a literaturii greceşti a atins apogeul în Alexandria elenistică,

unde au scris şi au predat un mare număr de filosofi, dramaturgi, poeţi, istorici şi
bibliotecari. Apar noi genuri, precum poezia bucolică, şi noi ediţii erudite ale operelor
clasicilor din perioadele anterioare. Poeziile lui Callimachus, "Bucolicele" lui Theocrit şi
epopeea lui Apollonius Rhodius sunt recunoscute ca opere importante ale literaturii
universale. Producţia literară la momentul la care romanii preiau controlul asupra zonei
mediteraneene este enormă, un amestec eterogen, de la sublim la pedant şi emfatic. O mare
parte din scrierile acestei perioade s-au pierdut. În urma cuceririi Greciei de către romani,
gândirea şi cultura greacă, predate pe scară largă în rândurile aristocraţiei romane de către
sclavii-profesori au exercitat o influenţă considerabilă în lumea romană. Printre cei mai
mari scriitori ai acestei perioade se numără istoricii Polybius, Josephus şi Dio Cassius,
biograful Plutarh, filosofii Philo şi Dio Chrysostom şi autorul de romane Lucian. O mare

5
operă romană scrisă sub influenţa greacă au fost meditaţiile filosofice ale lui Marcus
Aurelius. Odată cu răspândirea creştinismului, lieratura greacă ia o nouă întorsătură, după
cum o atestă numeroase scrieri ale Părinţilor Bisericii. Religia domină literatura Imperiului
Bizantin şi contituie sursa unui bogat tezaur scris, în general necunoscut în Occident.
Excepţii notabile sunt operele unor istorici precum Procopiu, Anna Comnena, George
Acropolita, Împăratul Ion al VI-lea şi ale unor autori de antologii, Photius.

D. ORFISMUL: ORIGINI, FORME, DEZVOLTARE:

Orfismul este o doctrină de mistere provenită din Tracia care s-a răspândit probabil
în Grecia secolului al V-lea î.Hr., ai cărei adepţi se considerau urmaşii lui Orfeu

A. ORIGINILE:
A. ORFISMUL TRACIC:
Izvoarele antice afirmă în mod repetat originea tracică a lui Orfeu. Istoricul Arrian
pomeneşte în opera sa Bithynica din sec. II î.Hr. o nimfă numită Tracia, după care s-ar fi
denumit ţara cunoscută iniţial sub numele de Pèrke. Rădăcina indogermanică
"per-/pir/per(k)" semnifică "stânca", "piscul" sau "piatra", ceea ce denotă cultul tracic al
unei divinităţi a munţilor, identificată de greci cu frigiana Cybele. Fiul acesteia s-a numit
Pèrkos sau Peiros şi a fost venerat chiar şi în epoca Imperiului Roman sub forma de "Heros
equitans", un războinic călare, reprezentat uneori pe pietrele funerare romane din Tracia.
Cultul zeiţei-mamă Pèrke/Tracia, celebrat în peşteri, cunoştea formele extatice ale
cultului Cybelei, fiind în amândouă cazurile vorba de celebrări ale fertilităţii. Acest cult a
influenţat probabil atât serbările dionisiace cât şi ritualurile de sacrificiu ale orfismului. Tot
din Tracia provine, se pare, şi latura "apollinică" a cultului, iniţiată de venerarea unei zeiţe
solare, căreia nu i se închinau sacrifii sau sărbători tumultoase. Numele acesteia era în
transpunerea greacă Hepta sau Hipta, semnificând a şaptea treaptă a teogoniei şi, în acelaşi
timp, a iniţierii orfice. Fiul acestei zeiţe era cunoscut din Creta până în Tracia sub numele
de Zagreus, care era identificat cu Ares, Axiokersos, Orfeu, Rhesus şi Zalmoxis. În
6
teogonia orfică, acest zeu devine Dionysos Zagreus, sacrificat în ceremonii în ipostaza unui
taur. Acest sacrificiu era celebrat ca hierogamie pe treapta a şaptea a creării universului.
Numele Sabazios, atribuit de greci lui Dionis sau lui Zeus, este probabil de origine
frigiană, deoarece în Frigia apare teonimul Sabas pentru prima oară, ca graffito pe stânci.
La traci a existat însă un zeu al soarelui, numit de Sofocle în acest fel şi identificat cu
Apollo. Aceast caracter heteroclit a lui Dionysos Zagreus, rezultat dintr-o îmbinare a
calităţilor lui Helios şi Chtonos-Dionis, e important pentru înţelegerea orfismului şi a
misterelor eleusine. Ca în cadrul acestora, adeptul lui Sabazios îşi află izbăvirea la traci în
mod individual, prin ritualuri iniţiatice. Diferită de doctrina metempsihozei la orfici e
credinţa tracilor într-o înviere reală prin Sabazios, implicând atât nemurirea sufletului cât şi
cea a trupului.

Din legătura lui Sabazios cu Zeiţa Mamă se naşte primul preot al cultului trac,
identificat cu regele trac Rhesus, cu Orfeu şi cu Zalmoxis, numit şi "Orfeul nordic" sau,
după interpretarea autorilor antici, "Cel care se află pe culme".
La Herodot, Zeiţa Mamă a tracilor e identificată cu Artemis, Zagreus cu Dionis şi
fiul celor doi, zeu al cailor la traci, cu Ares. Zeul Ares fusese trac şi în accepţia lui Homer,
care în Iliada îl implicase pe zeul războiului în luptă sub chipul căpeteniei trace Akamas.

B. TEOGONIE ŞI ESHATOLOGIE
Misterele orfice constau iniţial în comemorarea teo- şi cosmogoniei trace,
reprezentată prin treptele iniţierii. Numele greceşti se datorează izvoarelor.
Primele patru trepte, tetrada, semnifică şi cele patru ipostaze ale Zeiţei Mamă în
conformitate cu elementele pământ, aer, apă, foc:
1. Înainte de venirea Zeiţei Mame, adică înaintea existenţei cosmosului,
domnea liniştea.
2. Zagreus ia fiinţă prin partenogeneză.
3. Perioada cât Zeiţa Mamă îl poartă pe Zagreus.
4. Naşterea lui Zagreus.
Această tetradă iniţială e urmată de o triadă:

7
 5. Strălucirea fiului-soare, aflat în zenit, corespunzând creârii axei soare-foc
(pentada).
6. Mişcarea fiului între emisfera de sus şi cea de jos, prin care e delimitat universul
şi spaţiul sacru (hexada).
7. Unirea fiului cu mama într-o nuntă sfântă, hierogamia (heptada), seminificând
actul creaţiei. De aici provine denumirea Heptis dată zeiţei. Această hierogamie de origine
tracă a influenţat şi ritualul similar al misterelor din Eleusis. Celebrarea se făcea prin
sfâşierea unui taur, al cărui sânge trebuia să curgă pe un altar sau chiar pe ţărâna
simbolizând poala Zeiţei Mame. Conform sacrificiului, culoarea atribuită atunci zeului era
cea roşie, a sângelui şi a vinului. După înviere, Zagreus devenea zeul celest Sabazios,
caracterizat de culoarea albă.
Următoarele două trepte sunt:
8. Naşterea unui fiu sacerdot şi rege pe o a opta treaptă (octada).
9. Învestirea acestuia cu oficiul sacral suprem şi puterea lumească se face prin
Zeiţa Mamă, în eneadă. Această treaptă e reprezentată uneori în artele plastice.

După aceste module de patru, trei şi două trepte mai lipseşte o singură treaptă pentru
a împlini decada:
10. Fiul-sacerdot se stinge din viaţă şi devine nemuritor în lumea de apoi. Autorii
greci îl văd pe această ultimă treaptă pe Orfeu, Zalmoxis sau Rhesus.
Acestui ciclu i se adăuga o a doua decadă, în care avea loc unirea fiului-sacerdot cu
Zeiţa-Mamă. Ritualurile ei, rezervate oligarhiei, au rămas necunoscute. Se pare că iniţierea
care urma avea loc odată cu învestirea unui rege. Unele formule de învestire sunt
cunoscute din inscripţii, care pomenesc pe un Kotes, fiu şi slujitor al lui Helios-Apollo şi al
Mamei Munţilor, Oreas.
O reprezentare a întregii decade cosmice s-a păstrat în mormântul de la Sveštari în
nordvestul Bulgariei de azi, în incinta cetăţii getice Daosdava (Oraşul Lupilor).

C. ORFISMUL GREC
Orfismul grec are la bază mai ales texte anonime, care pretind a fi anterioare operei
lui Homer. Poetul Onomacrit, care a trăit conform lui Herodot în perioada pisistratizilor

8
(ca. 607 - 510 î. e. n.), e probabil principalul falsificator al textelor mistice ale sectei, pe
care le-a atribuit lui Orfeu şi discipolului acestuia, Musaios (xrhsmoi şi teletai). Alte aşa-
zise "Scrieri ale lui Orfeu" sunt: triagmoi (atribuite lui Ion), ieroi logoi (ale tesalianului
Teognet şi pitagoricului Chercops), sothria (de Timokles sau de Persinos), krathres
(Zopyros), tronismoi mhtrooi kai Bakxika (de Nichias Eleatul), eis Aidoy katabasis (de
Herodicos din Perint), peplos kai diktyon (de Zopyros sau de Brontinos), pysika şi un imn
pitagoreic despre coborârea în infern (Brontinos). Diversele teogonii orfice au putut fi
datate înaintea anului 500 î.Hr., doar o katabasis dedicată lui Heracles ar putea fi de dată
mai veche şi este atribuită unui poet influenţat de orfism, adept al misterelor eleusine.
Datarea acestor izvoare relevă faptul că Pitagora nu a putut fi influenţat în timpul vieţii de
scrieri orfice, apropierea dintre pitagoreism şi orfism s-a produs aşadar mai târziu. Imnurile
pitagoreic-ofice sunt probabil de origine elenistico-egipteană.

D. RĂSPÂNDIREA:
Orfismul tracic a avut un loc principal de cult pe insula Samothràce încă din secolul
VIII î.Hr., dinaintea răspândirii culturii elene. Mărturiile acestor mistere tracice sunt, pe
lângă izvoarele greceşti, existenţa unei aristocraţii trace pe insulă, care-şi reclama originea
din preotul legendar Dardanus, şi ruinele unui templu datând din secolul IV î.Hr. Magna
Mater a tetradei din Samothràce se numea Axiokersa, fiul ei Axieros şi nepotul/fiul
Axiokersos. Pe lângă aceste zeităţi mai era venerat şi Kadmillos/Kasmillos, un zeu falic
asociat ulterior lui Hermes. Probabil din acest cult s-a dezvoltat orfismul grec.
Venerarea lui Dionysos Zagreus a devenit sub stăpânirea tiranului Pisistratus (ca.
607 - 528 î.Hr.) principalul cult al populaţiei rurale din Attica. În onoarea zeului erau
sărbătorite pe atunci, pe lângă serbările tradiţional dionisiace, şi Marile Dionisii, iniţiate de
Pisistratus. Festivităţile aveau un rol iniţiatic asemănător celui al misterelor de la Eleusis,
cu care erau dealtfel înrudite atât formal cât şi în concepţiile escatologice. De multe ori,
cercetătorilor le este greu să facă o distincţie clară între ritualurile orfice şi misterele
dionisiace. Astfel, orficul este condus în lumea de apoi de bacchoi (entuziaşti) şi
mistagogi[14]. Chiar imnurile eleusine aduse zeiţei Demetra, datate în a doua jumătate a
secolului V î.Hr. (terminus post quem), erau atribuite lui Orfeu. Cultul se pare că nu era

9
unitar în Grecia, ci varia geografic, în funcţie de diversele influenţe ale tracilor, fenicienlor
ori frigienilor. Influenţa egipteană asupra metempsihozei orfice, presupusă de Herodot, nu
a putut fi dovedită.
Orfismul a avut probabil şi după alungarea tiranilor Hippias şi Hiparh mulţi adepţi,
atât în rândurile grecilor cât şi, ulterior, la romani. Fiind un cult esoteric, nu i se cunosc
însă nici ceremoniile de mai târziu, care constau probabil în repetarea sacrificării zeului
Dionysos Zagreus, nici gradul de rǎspândire. Datorită falsurilor şi a similarităţilor cu
misterele dionisiace există şi studii care contestă existenţa orfismului ca fenomen
semnificant în istoria religiei elene. Primul care a susţinut o asemenea teorie, arătându-se
pe bună dreptate sceptic faţă de rezultatele cercetărilor strict filologice ale imnurilor orfice,
a fost Wilamowitz-Moellendorff, în 1931. Descoperirile arheologice făcute ulterior par
însă a confirma larga răspândire a orfismului.
Astfel, descoperirea la Olbia (azi Bug în Ucraina) a unor tăbliţe de os dovedeşte
existenţa cultului pe ţărmurile Mării Negre. În 1962 a fost găsit într-un mormânt din satul
Derveni din provincia Macedonia, în nordvestul Greciei, un papirus de la sfârşitul secolului
IV î.Hr. care conţine fragmentar diverse comentarii ale unui scriitor din cercul lui
Anaxagoras, printre altele şi unul la "Teogonia rapsodică", datată în secolul V î.Hr..
Papirusul aparţinea probabil unui ofiţer macedonian care a ţinut a fi, după ritul grecesc,
incinerat după moarte. Acest izvor deosebit de important pentru întreaga cultură elenă,
păstrat acum în Muzeul arheologic din Salonic, fusese deci parţial ars şi rămâne încă
subiectul multor cercetări şi controverse. El dovedeşte larga răspândire a orfismului în
lumea greacă şi vechimea lui considerabilă. Comentariile la "Teogonie" recunosc
caracterul ermetic al textelor orfice şi subliniază că misterele nu pot fi înţelese decât
individual, prin iniţiere (coloanele VI şi XX). Aceste interpretări se dovedesc a fi
influenţate de filozofia platonică, ele caută să justifice orfismul probabil faţă de critica
raţionalistă care îi era adusă. În Italia de sud, Tesalia şi în multe alte regiuni din Europa de
sud au fost găsite, tot în context sepulcral, lamele de aur cu inscripţii esoterice, destinate
vieţii de apoi, care au fost atribuite orficilor.
Se presupune cǎ orfismul a exercitat şi mai târziu, în imperiul roman, o anumitǎ
atracţie asupra maselor, asemǎnǎtoare cu cea a altor culte orientale de facturǎ misticǎ
despre care se ştie mai mult, de exemplu a mitraismului. Elementele orgiastice ale

10
serbărilor dionisiace au fost preluate de bacanalele romane. Din această cauză şi datorită
caracterului iniţiatic, orfismul a fost interzis împreună cu toate cultele orientale şi cu
misterele din Eleusis în anul 382 d. Hr. de către împăratul roman Teodosiu I.
În filosofie, orfismul a influenţat Şcoala pitagoreică şi pe Platon, acesta din urmă
acordând sufletului ca instanţǎ eticǎ un loc central în gândirea sa. Platon preia însă foarte
selectiiv elemente orifce în dialogurile sale, considerând bunăoară viziunile mistagogilor
de orice gen drept primitive datorită caracterul lor aparent pragmatic.

C. ASPECTE FINALE:

ORFISMUL, DE LA TEOGONIE LA ESHATOLOGIE:

Religia orficilor preia în mare parte temele cosmogonice ale mitologiei greceşti, dar
consideră, spre deosebire de aceasta, trupul drept o "temniţă" a sufletului. Orfismul se
bazează pe credinţa în metempsihoză şi în mântuire. Remarcabil e semnul de egalitate pus
între zeul suprem, Zeus, şi fiul lui, Dionysos.
După aşa-numita "Teogonie rapsodică" a orficilor, Cronos (Timpul) a creat din Haos
şi Eter Oul Cosmic. Din acesta a ieşit puterea vitală, întruchipată de hermafroditul Phanes
(numit şi Protogonos sau Ericapaios), care a născut-o pe Nyx (Noaptea), cu care i-a creat
apoi pe Gaia, Uranus şi pe Cronos (Titanul). Zeus, unul din fiii lui Cronos, l-a îngiţit pe
11
Phanes şi a dobândit în acest fel puterea asupra întregii lumi. Phanes întrunea în propria
fiinţă atât prinicpiul masculin Dionysos, care însufleţea universul, cât şi principiul feminin
Metis, întruchiparea cunoaşterii şi a luminii. Cu fiica sa Persefona-Demetra, care e la orfici
o ipostază a zeiţei Rhea, Zeus l-a zămislit pe Dionysos Zagreus, care a fost menit a fi
stăpânul lumii. Această stăpânire era însă râvnită şi de titani, care, instigaţi de Hera, l-au
ademenit pe tânărul Dionysos cu jucării şi cu merele Hesperidelor, l-au sfâşiat şi l-au
măncat. Doar inima lui a fost recuperată de Atena şi adusă lui Zeus, care l-a putut crea
astfel cu Semele pe al treilea Dionysos, numit Lyseus, zeul vinului şi al orgiilor. Pe titani s-
a răzbunat nimicindu-i cu trăznetul lui. Cenuşa lor a ajuns în sufletul oamenilor, asupra
cărora apasă deci un păcat originar. În acelaşi timp, oamenii poartă în ei urmele lui
Dionysos Zagreus. Sufletul omului e închis în trup ca într-un mormânt (σῶμα - σῆμα) şi e
sortit să treacă după moarte în corpul altor vieţuitoare. Pentru a fi izbăvit prin Dionysos
Lyseus şi Persefona, adică pentru a scăpa de lanţul reîncarnărilor, adeptul doctrinei trebuie
să ducă o viaţă ascetică. Papirusul de la Derveni îl interpretează atât pe Lyseus cât şi pe
Zagreus ca ipostază a zeului suprem, conform teogoniei tracice. De fapt, Zeus este pentru
orfici singurul principiu divin. Iubirea, reprezentată de Afrodita, asigură coeziunea
universului şi este precum Persuasiunea (Peitho) şi Armonia (Harmonia) de fapt identică
cu Zeus.
Pe lângă această "Teogonie", reconstruită în mare parte cu ajutorul resturilor
papirusului de la Derveni, există şi alte izvoare referitoare la cult sau la principiile etice şi
filosofice ale orficilor. În orăşelul calabrez Vibo Valentia, numit Hipponion în antichitate,
au fost găsite cele mai vechi lamele de aur cu texte orfice, datate aproximativ în anul 400
î.Hr. Ele conţin o descriere a lumii de apoi şi enumeră normele de conduită a sectanţilor,
confirmate dealtfel de majoritatea izvoarelor.
Lângă "casa" lui Hades se află, conform acestui text, un izvor umbrit la dreapta de
un chiparos alb, la care se răcoresc umbrele morţilor. De acest izvor, orficul nu are voie să
se apropie, ci să aştepte în coborârea lui până va ajunge la "Lacul amintirilor". Pentru a
îndupleca pe paznicii acestui lac să îi permită să bea din apa aceasta miraculoasă, adeptul
trebuie să foloseascâ formula: "Sunt un fiu al pământului şi al cerului înstelat; sunt însă
sfârşit de sete şi am să pier; daţi-mi de aceea degrabă apă rece, din cea care curge din Lacul
amintirilor". Asemenea instrucţiuni practice pentru viaţa de apoi se găsesc şi la pitagoreici.

12
 În finalul "Republicii", Platon interpretază într-un mod insolit această credinţă
orfică: nu pentru a-şi aminti, ci tocmai pentru a uita bea sufletul decedatului din aşa-
numitul "Râu al nepăsării". Acesta trebuie să aibă o anumită măsură, căci bând prea mult el
ar uita totul şi ar fi lipsit de izbăvire.

BIBLIOGRAFIA LUCRĂRII:

1. ACSAN, Ion, Orfeu şi Euridice în literatura universală, (antologie de texte),

Bucureşti, Ed. „Albatros”, 1981.
2. ACSAN, Ion, Orfeu şi Euridice în literatura universală, Bucureşti, Ed. „Albatros”,
1981.
3. BALTAG, Cezar, Sfâşierea lui Orfeu, în: Eseuri, Constanţa, Ed. „Porto-Franco”,
1992.
13
4. CĂPUŞAN, Cornel, Orfeu, motivul permanenţei în lirica Renaşterii, Cluj-Napoca,
Ed. „Dacia”, colecţia Discobolul, 1978.
5. DRIMBA Ovidiu, Istoria culturii şi civilizaţiei, (vol. I), Bucureşti, Editura ştiinţifică
şi enciclopedică, 1984.
6. DRIMBA Ovidiu, Teatrul de la origini şi pînă azi, Bucureşti, Ed. „Albatros”,
colecţia „Sinteze”, 1973.
7. DRIMBA, Ovidiu, Istoria teatrului universal, Bucureşti, Ed. „Saeculum”, 2000.
8. ECO, Umberto, Opera deschisă (1963), Bucureşti, Ed. pentru Literatura Universală,
1969.
9. ELIADE, Mircea, De la Zamolxis la Gengis-Khan (1970), Bucureşti, Editura
ştiinţifică şi enciclopedică, 1980.
10.GHEORGHIU, Mihnea, Orfeu în infern, Bucureşti, Ed. „Univers”, 1978.

14