- Colegiul Napoca- -tehnologia informaticii-

Proiect TIC

clasa a IX-T2 2019-2020

Cuprins: - pagina 1: Etimologie https://ro.wikipedia.org/wiki/Istanbul#Etimologie

- pagina 2: Descriere https://ro.wikipedia.org/wiki/Istanbul#Descriere
- pagina 3: Istorie https://ro.wikipedia.org/wiki/Istanbul#Istorie
- pagina 4: Asezare https://ro.wikipedia.org/wiki/Istanbul#A%C8%99ezare
- pagina 5: Clima https://ro.wikipedia.org/wiki/Istanbul#Clima
- pagina 6: Evolutia https://ro.wikipedia.org/wiki/Istanbul#Evolu%C8%9Bia_toponimiei

- pagina 7: Consideratii privind evolutia deografica in Instambul

https://ro.wikipedia.org/wiki/Istanbul#Considera%C8%9Bii_privind_evolu%C8%9Bia_demografic%C
4%83_%C3%AEn_Istanbul

- pagina 8: Componenta religioasa in Instambul

https://ro.wikipedia.org/wiki/Istanbul#Considera%C8%9Bii_privind_evolu%C8%9Bia_demografic%C
4%83_%C3%AEn_Istanbul

- pagina 9: Economia https://ro.wikipedia.org/wiki/Istanbul#Economia

- pagina 10: Biserica Hagia Sophia
https://ro.wikipedia.org/wiki/Catedrala_Sf%C3%A2nta_Sofia_din_Constantinopol

Etimologie:- Există trei ipoteze principale privind formarea numelui de Istanbul:

• Prima presupune că ar proveni din deformarea a trei cuvinte grecești :Eis tim Poli ceea ce ar
însemna „ eu merg către Oraș”, deoarece Constantinopolul era arhietipul orașului, fiind chiar numit
simplu „Orașul” de către bizantini în vorbirea curentă.
• Cea de a doua ipoteză presupune că numele ar proveni din cuvintele turcești Islam bol, care
semnifică acolo unde Islamul abundă. Este o etimologie populară născută după cucerirea otomană prin
care se exprima noul rol al orașului, atât capitală a Imperiului Otoman, cât și capitală a Califat-ului, mai
târziu.
• Cea de a treia ipoteză pleacă de la ideea unei simple alterări populare, succesive, a denumirii de
Constantinopolis în cea de Constantinopol și apoi mai departe. Datorită faptului că în fonetica turcă nu
se poate pronunța st fără a se adăuga un i s-a ajuns la Istantinopol, apoi la Istantpol și la Istanbul.
Descriere:- Istanbulul este singurul oraș din lume ce se întinde pe malurile a două
continente, Europa și Asia. Este situat in nord-estul Mării Marmara. Are o populație de aproximativ
18.800.000 de locuitori în zona metropolitană (2010), adică circa 18% din populația toală a Turciei,
apreciată la peste 73.000.000 locuitori. Se poate aprecia că în realitate populația poate fi mai mare cu
cel putin 1.000.000 de locuitori flotanti, asemănător tuturor marilor metropole. Cu toate că, la 13
octombrie 1923, orașul a pierdut calitatea de capitală în favoarea orașului Ankara, fost Angora, a rămas
centrul economic cel mai important al Republicii Turcia.
În timpul antichității grecești și romane orașul s-a numit Byzantion, iar după 11 mai 330, s-a numit un
timp Noua Romă, dar imediat a preluat numele întemeietorului său, împăratul roman Constantin I cel
Mare, numindu-se Constantinopolis sau pe scurt, Constantinopol, adică orașul lui Constantin. Mult
timp a fost numit de cuceritorii turci Istanbul, dar pe plan internațional a păstrat numele
de Constantinopol. Abia începând cu 28 martie 1930, numele oficial al orașului a devenit Istanbul.
Până în 1930, aglomerația urbană a orașului s-a numit oficial Constantinopol, iar cu
apelativul Stanbul era desemnat numai Orașul Vechi, adică peninsula istorică. Numele modern Istanbul
a fost extins în urma reformei de limbă și scriere turcă întreprinse de către Mustafa Kemal
Ataturk în 1928, numită și Revoluția semnelor. Cu numele de Constantinopol orașul a servit drept
capitală a Imperiului Roman în totalitatea sa, în două scurte perioade ale secolului al IV-lea e.N,
al Imperiul Roman de Răsărit până la cucerirea turcă din anul 1453 și în final a Imperiului Otoman,
până la transformarea acestuia în Republica Turcia. De reamintit că perioada Imperiului Roman de
Răsărit a fost numită de istoriografia umanistă din secolul al XVI-lea, drept perioada bizantină, termen
neutilizat anterior.
În perioadă anilor 1204 - 1261, a fost capitala Imperiului latin din Orient, ca urmare a cuceririi sale de
către armata Cruciadei a IV-a (1195 - 1204).
Pe parcursul unui mileniu Constantinopol-ul și imperiul său au fost stindardul civilizației și culturii
europene medievale, păstrătoare ale tezaurului de cultură, artă și civilizație
antică. Constantinopolul și Imperiul Bizantin sunt considerate a fi un leagăn major de civilizație
europeană și mondială, civilizație caracterizată printr-un larg sincretism. Aici s-a întâlnit civilizația
greco-romană cu civilizațiile Orientului Apropiat și Mijlociu, de la care a împrumutat trăsături noi,
luând naștere o civilizație de sinteză, civilizația bizantină. Imperiul Bizantin și capitala sa, au constituit
și creuzetul afimării creștinismului, în general și al celui ortodox în special. Din punct de vedere istoric,
alături de Atena și Roma, Constantinopolul și deci Istanbulul, este una dintre cele mai importante trei
capitale antice care a dăinuit până astăzi.
Istoria:- Fondarea cetății
Cea mai mare parte a surselor antice atribuie fondarea coloniei grecești Byzantion unui personaj
legendar pe nume Byzas, navigator și războinic încercat, plecat din cetatea Megara cu populație
doriană. Eusebios din Cesareea a avansat și o dată precisă a fondării : "cel de al treilea an al celei de a
treizecea olimpiade" ceea ce conduce la anul 667 e.N. Toponimul a putut deriva din verbul buzō, care
semnifică "a strânge - a apropia" putând fi o aluzie la fizionomia Bosforului, care este o "trecere
(poros) restrânsă". Nu trebuie ignorată nici o eventuală influență a limbii trace, toponimul putând
deriva din onomastica locală cu semnificația de țărm sau margine.
- Perioada clasică și elenistică[modificare | modificare sursă]
După cele relatate de Polybios, Grecia cumpăra piele, sclavi, miere, ceară sau alimente sărate și aducea
cu preponderență ulei și vin. În ciuda posibilei prosperități agricole, cetatea era înconjurată de populații
inamice de origine tracică, fiind supusă fără încetare invaziilor ce devastau teritoriul din afara zidurilor.
Cu ocazia expediției spre Sciția, în anii 513-514 e.A, regele persan Darius I-ul a supus toate cetățile
grecești din Ionia (Asia Mică), dar și pe cele Helespontice. Byzantion a contribuit și el cu nave pentru
traversarea armatelor persane peste strâmtoare, dinspre Asia Mică spre Tracia. Herodot a relatat că
armata de invazie persană reunea 700.000 de oameni, fiind însoțită de 600 de nave. Ulterior
grecii ionieni, vasali ai lui Darius, au pus stăpânire pe Byzantion în anul 504 e.A, iar mai târziu
generalul persan Mardonios, în 490 e.A, cu ocazia primului război medic încheiat cu victoria grecilor
la Marathon. Regele spartan Pausanias, comandantul armatei grecești în victoria de la Plateea (479
e.A), a pus stăpânire pe Byzantion în anul 477 e.A, cu gândul ascuns de a crea un regat în calitate de
simplu aventier. Comportamentul său cu fast oriental a devenit odios pentru populație, astfel că
atenienii au avut o sarcină ușoară pentru a-l izgoni, în 472 e.A. Tot în anul 472 e.A, Byzantion-ul a trăit
o experiență astrofizică curioasă. Deasupra orașului a căzut o funingine neagră, probabil rezultat al unei
explozii aeriene la mare altitudine, sau un transport de funingine vulcanică. Fenomenul a fost atestat
de Procopios, Ammianus Marcellinus, Theophanos și alții. In anul 439 e.A, cetatea se revoltă alături de
Samos împotriva Atenei pentru perceperea unor contribuții grele în Liga de la Delos. A recăzut în
puterea atenienilor după numai nouă luni.
Pe timpul Războiului Peloponeziac, Byzantion a fost supus succesiv de Atena sau Sparta. La început a
a fost subjugat de Sparta, apoi a fost cucerit de atenianul Alcibiades în anul 408 e.A. După bătălia de
la Aigos-Potamos și cucerirea Atenei de către spartani, Războiul Peloponeziac s-a sfârșit, iar
spartanul Lisandros a forțat cetatea să alunge garnizoana ateniană și să primească asemănător tuturor
cetăților Greciei, un comandant lacedemonian, adică un harmostes, investit atât cu puteri civile cât și
militare.
Cleandros era harmostes la Byzantion în anul 401 e.A, atunci când cei "zece mii" de mercenari greci,
care participaseră la războiul dinastic din Persia, au ajuns în retragere pe coastele Bithiniei în fața
cetății, sub conducerea lui Xenophon. Anaxibius, comandantul flotei lacedemoniene, la solicitare
regelui Artaxerxes, s-a angajat să-i treacă pe greci peste strâmtoare, să le plătească ce li se datora din
războiul civil persan și să le acorde alimente.
Așezare
Istanbul este cel mai mare oraș din lume care se întinde pe două continente, Europa și Asia. Cea mai
mare parte a cartierelor sale se găsesc pe pintenul din extrema sud-estică a Europei, despărțită de cele
asiatice prin Marea Marmara și Strâmtoarea Bosfor. Pe partea europeană, golful adânc Cornul de
Aur desparte cartierele europene în două sectoare: vechiul Constantinopol, la sud, și Orașul Nou la
nord, cu cartierele Karaköy (Galata), Geyoglu (Pera), Katabaș, Taksîm, Beșiktaș, Ortaköy și altele mai
noi, întinse în adâncul uscatului sau de-a lungul Bosfor-ului. Peste ape, pe malul asiatic, se află vechiul
Scutari (Üsküdar), cu o seamă de alte cartiere mai noi, întinse pe țărmul Mării Marmara, spre sud și pe
cel al Bosfor-ului, spre nord. Orașul metropolă este considerat european deoarece centrul său istoric și
ponderea locuirii de astăzi se află în Europa. Este centrul uneia dintre cele mai mari aglomerări urbane
a continentului și reprezintă principalul pol economic al Republicii Turcia, cu toate că nu mai este
capitală a statului. Nucleul Istanbul-ului, adică orașul vechi, este scăldat de apele Mării Marmara, de
cele ale Bosfor-ului și de cele ale Cornului de Aur.
Clima:- Istanbul se află în zonă temperată, fiind un oraș cu climat maritim-mediteraneean de tranziție,
media anuală a temperaturii fiind de 14,3 °C. Luna cea mai caldă este luna august, media temperaturii
ajungând la 23,6 °C. Luna cea mai răcoroasă este luna ianuarie, media temperaturii fiind în jur de
5,8 °C. Precipitațiile medii anuale este de 844 mm.
Evoluția toponimiei
a) Bizantion - denumirea greacă din anul 667 î.Chr, anul prezumtiv al întemeierii orașului de
către Byzas din Megara, după aprecierea lui Eusebios din Cesareea, (Byzantium în varianta latină).
b) Nova Roma - "Noua Romă" (toponim atribuit de împăratul Constantin cel Mare după anul 324 d.Chr,
până la 11 mai 330 d. Chr, data inaugurării oficiale a noii capitale.)
c) Constantinupolis, uzual Constantinopol - "Orașul lui Constantin" (denumire dată de romani în anul
330 d.Chr., în cinstea împăratului întemeietor de capitală Constantin cel Mare)
d) Dar El Saadat - "Orașul Fericit" (toponim arab din Evul Mediu).
e) Țarigrad - "Orașul Țarului" (denumirea slavă a orașului, care echivala cu "Orașul Cesarului").
f) Istanbul - toponim folosit de turci după anul cuceririi orașului 1453, conform cu cele relatate la
capitolul Etimologie. Acesta a fost oficializat odată cu proclamarea Republicii Turcia, în anul 1923.
Considerații privind evoluția demografică în Istanbul[modificare | modificare sursă]
Dacă e să vorbim despre numărul de locuitori înregistrați în acest oraș, atunci acesta a fost dintotdeauna
unul instabil, deoarece poziția geografică pe care o ocupă Istanbulul permite acestui oraș să aibă o
populație în jur de 18,8 milioane de locuitori, dar niciodată nu s-a făcut publică o cifră exactă a
numărului de locuitori. Un alt factor care influențează aglomerația urbană este afluxul anual enorm de
turiști, care vizitează Istanbulul indiferent de sezon.
In metropolă locuiesc o mulțime de alte naționalități europene sau asiatice, de aceea se poate vorbi de
un mare oraș cosmopolit, dar predominant turcesc. Este o metropolă în care nu se face delimitarea
dintre noapte și zi, un oraș în care istoria își trăiește prezentul. Evoluția populației: în anul 1945, 1,078
milioane, în 1950 1,533 milioane, în 1990 7,309 milioane, în 1997 9,199 milioane, în 2010 18,8
milioane. In ultimii ani în Istanbul au migrat 11 milioane de oameni.
Pentru perioada antică și medievală se pot da câteva date interesante: 100.000 de locuitori în timpul
vieții lui Constantin I-ul cel mare, aproximatv în anul 330 e.N, 200.000 de locuitori la sfârșitul sec. al
4-lea e.N, 4-500.000 în sec. al 5-lea și 800.000 locuitori după sec. 6-7 e.N, în jur de 1.000.000 locuitori
în jurul anului 1000 e.N. Apoi populația a scăzut brutal până la cucerirea otomană, ca să ajungă la
același nivel abia după un mileniu.
Populația Istanbul-ului s-a mărit de trei ori în ultimii 25 de ani. Aproape 70% din locuitori trăiesc în
partea europeană a sa și doar 30 la sută în partea asiatică. De asemenea, în ultima perioadă s-a
înregistrat un flux migraționist al populației bastinașe, care cu scopul de a-și găsi un loc de trai mai
bun, părăsesc casele lor din regiunea Anatoliei și încearcă să se stabileacă în Istanbul.

Componența religioasă în Istanbul

Comunitatea religioasă dominantă în Istanbul este cea musulmană, sau islamică Islam, de care aparține
circa 99% din populație. Chiar din punct de vedere religios, încă de la ocuparea de către turci, marea
capitală a avut un caracter cosmopolit, desigur, cu diferite grade de constrângere din partea Inaltei
Porți, cu diverse grade de toleranță. Religia non-islamică cea mai importantă, tolerată încă de la început
de otomani a fost cea creștin ortodoxă, adică cea tradițională în vechiul Constantinopol. Tolerat a fost și
creștinismul ecumenic romano-catolic prin bisericile din cartierul genovez Galata. Patriarhatul
Ecumenic Ortodox a fost tolerat din prima clipă după cucerire de însuși sultanul Mahomed al II-lea
Cuceritorul. La scurt timp după instaurarea puterii otomane au existat chiar convorbiri directe între
sultan și patriarh. Bisericile catolice din Galata au primit libertate de funcționare printr-un tratat
anterior cuceririi Constantinopol-ului, tratat survenit între sultan și locuitorii creștini, majoritar
genovezi, ca răsplată pentru neimplicarea acestora în ajutorarea bizantinilor asediați. La începuturile
puterii otomane s-au aciuit sub aripa Patriarhatului Ecumenic Ortodox o serie de rituri creștine
răsăritene. Ulterior toate celelalte forme de rit crștin și-au obținut dreptul de a exista independent în
capitala sultanilor, unele chiar prin tratate sau convenții inerstatale. Credința mozaică s-a bucurat
totdeauna de toleranță în țările islamice, deci și în capitala otomană cea nouă. In istoria de cinci secole
a Imperiului Otoman credințele și locașurile creștine au avut mult de suferit din partea guvernării
musulmane, sau din partea credincioșilor musulmani habotnici. Au avut loc chiar pogromuri. Ultimul la
mijlocul sec. al 20-lea, în plină epocă modernă. Cu toate acestea creștinismul a rămas ancorat pe
pământul venerabilei capitale creștine. Odată cu instaurarea Republicii Turcia toleranța religioasă s-a
accentuat, iar numărul de credințe non-islamice s-a extins, deși majoritatea celor noi nu au un caracter
reprezentativ. Ca o curiozitate, trebuie consemnat că după declararea Republicii a luat ființă și un
neînsemnat Patriarhat Ortodox Turc, condus de un patriarh de origine greacă care s-a dorit independent.
Deși a primit sprijin din partea statului, acesta și-a pierdut repede importanța, așa că turcii creștini
ortodocși au preferat să se alăture vechiului Patriarhat Ecumenic Ortodox de limbă greacă. Minoritățile
religioase din prezent sunt foarte diverse, având uneori chiar individualism etnic: greco-ortodocși,
romano-catolici, protestanți de diverse orientări, creștini ortodocși armeni, greco-catolici, nestorieni,
maroniți, jacobiți, caldeeni, melkiți, nestorieni, mozaici diverși și sectanți.
• In 1492 sultanul Baiazid al II-lea a aprobat imigrarea în imperiul său a refugiaților evrei din
Spania, izgoniți de regina Isabella Catolica și persecutați de Inchiziția spaniolă. Astăzi Istanbul
adăpostește 22.000 de evrei din cei 25.000 existenți în țară. Comunitatea dispune de 16 sinagogi,un
spital, o școală, o casă de odihnă și de o publicație săptămânală. Orașul adăpostește și cea mai mare
parte din Sabbateenii din țară, sectă emanată de la Sabbatai Tsevi.
Turcia alături de Franța și Portugalia formează grupul de state cu adevărat laice. Laicitatea Turciei este
garantată de armată prin comandamentul ei suprem încă de când a fost instituită de Atatürk. Din anii 30
ai sec. al 20-lea Turcia nu mai are o religie oficială, iar din 1965 nu s-a mai întocmit nici o statistică
religioasă.

Economia
Istanbulul a fost, din totdeauna, centrul vieții economice a Turciei, datorită statutului de capitală, a
venerabilității și a localizării sale geografice. Cu toate că și-a pierdut atributul de capitală politică în
favoarea orașului Ankara el a rămas centrul major al Turcia pe plan economic, al industriei ușoare și
manufacturiere, al culturii, educației și activității de export-import. Deține cel mai mare și activ port
comercial și turistic al țării. Istanbul este cel mai bogat oraș al statului printr-un produs intern
brut PIB de peste 150 de miliarde de dolari SUA în anul 2007. Acesta reprezenta peste 21% din cel
national Deschiderea piețelor specifice în oraș în jurul anilor 1980 a dus la dezvoltarea pe mai departe a
statusului său economic. În anul 2006 metropolei i-au revenit un procent de 56,6% din totalul
exporturilor și 60,2% din importurile Turciei. Levent (Levant) este cartierul financiar al Istanbulului,
dar și cel mai larg centru industrial al Turciei. La sfârșitul primului război mondial în Istanbul au
pătruns trupe de ocupație ale aliaților din Antantă și pe lângă alte întinse teritorii Turcia, fostul Imperiul
Otoman, a pierdut o parte din teritoriul său european în favoarea Greciei. Considerând Istanbul-ul o
poziție vulnerabilă într-un posibil război viitor, guvernul republican turc a evitat să mai concentreze în
metropolă unele ramuri industriale vitale pentru economie. Ca urmare investițiile industriale majore ale
secolului al 20-lea s-au deplasat către Izmit, fosta cetate antică Nicomedia, oraș care se bucura de două
mari avantaje. Se găsea nu prea departe de aglomeratul Istanbul, de unde putea atrage forță de muncă și
menținea avantajul unei deschideri la mare. La Izmit s-au dezvoltat o mare parte a industriilor grele din
țară, siderurgie, construcții navale și auto, rafinării, industrii pentru obiecte electrocasnice, fabrici de
ciment și chimice, etc. In aceste condiții la Istanbul s-au dezvoltat industriile secundare și ușoare,
alături de un număr incomensurabil de ateliere mici cu caracter manufacturier. Se poate aprecia că în
prezent metropola trăieșțe mai mult, sau egal, din comerț și din serviciile adiacente iustriei
turismului.nd
Hagia Sophia (din greacă de la Αγια Σοφια, Aghia Sofia, „Sfânta Înțelepciune”) a
fost catedrala Patriarhiei de Constantinopol, apoi moschee, astăzi muzeu în Istanbul, Turcia.
Prima biserică de pe acest loc a fost construită de Constantin cel Mare în anul 325, dar a ars într-un
incendiu în anul 404. Reconstruită de Teodosiu al II-lea în 415, biserica a fost din nou arsă, în
timpul Răscoalei Nika din 532. Clădirea și-a primit forma finală în 537 sub împăratul Iustinian I. Era
foarte importantă pentru ortodoxia timpurie și pentru Imperiul Bizantin, fiind primul exemplu
de arhitectură bizantină. Interiorul său decorat cu mozaicuri, coloanele de marmură și acoperișul sunt
de o mare importanță artistică. Templul însuși era atât de bine decorat artistic încât se crede că Iustinian
ar fi zis: „Νενίκηκά σε Σολομών” (Solomon, te-am depășit!).
Sfânta Sofia este de fapt o bazilică cu cupolă, planul bazei fiind tot cel bazilical.
Pe dinafară are aspectul unui dreptunghi (aproape pătrat) de 77 x 71,70 m. În față are un atrium,
un exonartex și un nartex de mici proporții față de restul clădirii. Interiorul e împărțit într-o navă
centrală, mai mare, și alte două laterale mai mici, peste care se ridică galeriile în două etaje. Atenția e
atrasă de marea cupolă centrală de deasupra navei centrale, încadrată de două semicupole și șase cupole
mai mici. Cupola centrală e o adevărată minune arhitectonică, atât prin mărimea ei (diametrul de 31 m),
cât și înălțimea la care e ridicată (54 m), datorită căreia pare suspendată în văzduh, luminată de cele 40
ferestre de la baza ei.
Catedrala era o construcție remarcabil de mare, doar cu câțiva centimetri mai mică decât domul
Panthéonului din Paris, una dintre cele mai mari clădiri. Domul ei era cel mai mare de acest fel, doar
domul Bazilicii Sfântul Petru din Roma, construită în secolul al XVI-lea, a întrecut imensitatea ei.
Se spune că slujbele ținute în Sfânta Sofia erau grandioase, iar participarea la una din aceste slujbe a
determinat delegația cneazului Vladimir I să opteze pentru creștinarea rușilor de către Patriarhia de
Constantinopol.
Ultima ceremonie creștină a fost ținută la data de 29 mai 1453. În prezent oficialități ale Patriarhiei
Ecumenice și ale Sfântului Scaun întreprind demersuri pentru restituirea Sfintei Sofia către Biserica
Ortodoxă.